vineri, 22 noiembrie 2019

„Corpul ei și alte desfătări”, de Carmen Maria Machado - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere: Vali Florescu
Anul apariției: 2018
Număr de pagini: 320
Colecția: ENDORFICTION

Carmen Maria Machado s-a născut în Allentown, Pennsylvania, unde tatăl ei se stabilise cu puțin timp înainte ca ea să se nască. Bunicul din partea tatălui a imigrat din Cuba în Statele Unite, iar bunica, din Austria. Carmen Maria Machado are un masterat în scriere creativă de la Iowa Writers' Workshop și a primit burse și rezidențe importante, de la Michener-Copernicus Foundation, Elizabeth George Foundation, CINTAS Foundation, Speculative Literature Foundation, Universitatea din Iowa, Yaddo Corporation, Hedgebrook și Millay Colony for the Arts. A debutat cu volumul de povestiri Corpul ei și alte desfătări (Her Body and Other Parties), în 2017. Multipremiat și nominalizat, acest volum este privit de critici ca semnalând apariția unui scriitor de anvergură, iar povestirile au fost republicate în reviste și antologii prestigioase: Year’s Best Weird Fiction, Best American Science Fiction & Fantasy, Best Horror of the Year, The New Voices of Fantasy și Best Women's Erotica. Ca eseist și critic, Machado publică frecvent în The New Yorker, Granta, Lightspeed Magazine. În prezent lucrează la un volum de memorii, intitulat House in Indiana, și este artist rezident la Universitatea din Pennsylvania. Trăiește la Philadelphia, împreună cu soția ei.

Povestirile lui Carmen Maria Machado vibrează de originalitate, bizarerie și senzualitate, forțând cusăturile pielii personajelor și ale limbajului în moduri aproape imposibile, de neuitat. Într-un amestec perfect unic de horror erotic cu basm și cultură pop cu mit, Machado reușește să spună o altă poveste a feminității, una nefamiliară, poate șocantă, dar una pe care trebuie să o știm. Un roman fresh în colecția de literatură străină Endorfiction. A se citi în așternuturi de satin.

În Corpul ei și alte desfătări, există o poveste despre o femeie care îi dă unui bărbat totul, dar el vrea mai mult – vrea să știe secretul panglicii verzi care a devenit una cu trupul ei. Există o poveste despre o femeie care începe să dispară, la propriu, din cauza unei epidemii misterioase. Există o poveste despre o femeie care ar face orice să-și hrănească soțul cu o bucată de ficat proaspăt. Există o poveste despre o femeie care s-a născut prea devreme. Există o poveste despre o femeie care a dat naștere în taină unor pui de lup.

Încep această recenzie prin a spune că știam cât de mult îmi va plăcea această carte. De ce? Simplu. Că a fost tradusă de către cei de la Vellant. Că face parte din Endorfiction. Că pur și simplu niciodată n-am fost dezamăgit de o carte din această colecție. Și nu vorbesc în dodii, ci în experiență de caz, întrucât am citit ceva cărți din această tagmă. Și n-o spun ca o strategie, ci e chiar adevărul. Ador, ador pur și simplu cărțile de la Vellant, nu știu de ce nu le citește mai multă lume - evident, nu e de judecat sau ceva, nu-s eu cineva ca să vă spun ce să citiți - fiecare cititor are propria sa zonă, propriile sale cărți de interes și așa mai departe. Și ca să nu intrăm în polemici nedorite și neplăcute, am să mă opresc aici.

Sunt un fan, de asemenea, al prozei scurte, al povestirilor, asta încă de cât am descoperit-o pe Alice Munro, una dintre autoarele mele preferate, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009. Și, cum ați citit probabil în descrierea de mai sus, Corpul ei și alte desfătări cuprinde o serie de povestiri, fiecare reiterând și conturând o anumită idee, un anumit concept, dar fiecare are un punct comun în sensul în care are drept personaj principal o femeie. Și, mai mult decât o femeie, o voce, o „creatură” abisală neînțeleasă, un sentiment și o emoție aparte. Nu știu cum să explic, pentru că, evident, nu vă voi povesti ce se întâmplă în fiecare poveste și cum se întâmplă, ci am să încerc să redau stările prin care am trecut citind această carte, precum și ideile pe care mi le-au lăsat poveștile, întrebările pe care m-au făcut să mi le pun. Ei, bine, la Carmen Maria Machado am observat, dincolo de toate, un realism magic, aș putea spune, am observat un fel de fuziune bruscă a realului, a verosimilului, cu imaginarul neașteptat, plasat într-un moment în care parcă nici nu te aștepți - personajele lui Carmen Machado par desprinse dintr-o oroare umană, par a fi nebune, cu probleme psihice, par a fi neintegrate în ideea de „viață”, par a fi primitive, neaoșe, încât îți este foarte greu s-ajungi să le înțelegi, să le explici. De altfel, cred că nici nu trebuie s-o faci, ci pur și simplu trebuie să citești și, la sfârșit, să tragi sau nu concluzii. 

În unele cazuri, citeam și nu știam ce se întâmplă - pentru că, așa cum v-am spus, nu puteam să-mi explic anumite situații. Pe cât mi se păreau de ciudate, de misterioase, de deplasate, pe atât de mult îmi stârneau curiozitatea, îmi stârneau anumite emoții care nu m-au încercat când am citit alte cărți. De asta mi-a plăcut mult cartea și din acest motiv i-am acordat 5 steluțe - deși, oricum, obișnuiesc să fiu darnic, pot spune că această colecție de povestiri chiar mi-a plăcut mult, deoarece m-a intrigat într-o măsură destul de neașteptată și m-a trecut prin diferite stări existențiale (s-o spun cu cuvinte mari). Am citit-o destul de început pentru că am vrut să mă bucur cât mai mult de personaje, de felul lor de a fi, de construcție lor - de luminile și umbrele care-și iau locul pe rând și conturează un personaj autentic, original, care-ți rămâne în minte. Țin minte că, după ce am terminat cartea, am și-nceput să vorbesc cu o prietenă despre o anumită poveste (prima din carte) pe care, după ce am citit-o, m-am oprit din tot ce făceam și am contemplat tavanul în jur de zece minute. Zău, atât de mult m-a șocat!

Dincolo de altele, în cartea lui Carmen Maria Machado este vorba despre un eros feminin extrem de profund, despre o transformare și o putere feminină nebănuite. Cu un limbaj poetic, efervescent, de multe ori metaforic, autoarea face din povestirile sale nu doar artă, ci viață, viață pură, de multe ori urâtă, neplăcută, „scuturată” de luxul confortului. Personajele lui Machado aleargă după ceva anumite, le simți surescitarea atunci când citești, le trăiești durerile și emoțiile lor nu sunt doar ale lor, ci, într-un mod egoist, devin și ale tale, te încearcă la rându-ți. Intrigile sunt devastatoare, sunt crude, dar stârnesc, deopotrivă, interesul și încântarea cititorului. Cu alte cuvinte, cred că punctele forte ale cărții Corpul ei și alte desfătări ar fi construcția personajului, alături de intriga fiecărei povești. 

Întâmplări neașteptate, de un erotism asexual, personaje puternice, robuste, inexplicabile, limbajul frumos conturat, lipsit de înfrumusețări stilistice care nu-și au loc și care de multe ori ar putea plictisi sau îngreuna lectura, expeditiv și plastic, toate acestea fac din cartea lui Carmen Maria Machado, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Repet, nu-s impresonist, nu-mi place să spun „vai, ce mi-a plăcut, da, o recomand, e super-mega-bună”, fără să dau motive - dar, de multe ori, chiar nu ai motive, iar singurul lucru pe care-l poți face este să recomanzi cartea; cine vrea s-o citească, e câștigat, cine nu, să citească altceva. Nu-i așa? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Corpul ei și alte desfătări, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

joi, 7 noiembrie 2019

„Viitorul fericirii”, de Amy Blankson - Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 272
Anul apariției: 2019
Traducere: Vasile-Radu Filip 

Amy Blankson a devenit unul dintre principalii experți din lume cu privire la conexiunea dintre psihologia pozitivă și tehnologie. E singura persoană care a fost numită o ,,Pată de Lumină” de doi președinți (președintele George H.W. Bush și președintele Bill Clinton) pentru că a creat o mișcare de activare a schimbării culturii pozitive. O vorbitoare și o consultantă foarte căutată, Amy a lucrat cu organizații precum Google, NASA, armata SUA sau Fundația XPRIZE pentru a ajuta la promovarea unui sentiment de bunăstare în Era Digitală. Amy a absolvit Universitatea Harvard și deține un MBA la Școala de Management de la Yale.

„Cele mai fericite locuri nu sunt cele conectate cu fire fizice, ci cu circuite personale și emoționale profunde”.

Viitorul fericirii depinde de noi. Reflectând deliberat la unde, când, de ce și cum folosim tehnologia, putem începe să modelăm în mod activ scenariile sociale și forțele pieței care ne impulsionează cultura să creeze viitorul pe care vrem să‑l vedem cu adevărat.

„Merită spus că această carte nu este doar pentru cei pasionați de tehnologie. Este pentru oricine are probleme cu numărul tot mai mare de încărcătoare care‑i iau cu asalt noptiera. Este pentru directori și angajați care se străduiesc să‑și crească productivitatea, dar îi ustură ochii și îi doare spatele după ore întregi în care au fixat monitorul. Este pentru mamele cu mașină de tip monovolum, cărora le place cum le ajută dispozitivele să‑și calmeze copiii când sunt în mașină sau în public, dar după aceea au de‑a face cu „istericalele tehnologiei“, când este oprit dispozitivul. Este pentru tinerii profesioniști copleșiți de amprenta lor digitală și care au nevoie să se deconecteze în mod strategic de la dispozitive.” - Amy Blankson 

Am să încep această carte prin a vă (re)aminti că eu nu sunt adeptul cărților de dezvoltare personală, cărților care au tendința de a-ți arăta, spune, de a (te) sfătui ce să faci, cum să faci, pe unde să mergi ca să ajungi mai repede la destinație, să elimini negativismul, să fii cât mai pozitiv, cât mai în regulă cu tine și cu atitudinile tale privitoare la stilul de viață, la dinamismul pe care-l ai și așa mai departe. Dar, că există un „dar”, bineînțeles, sunt unele momente în care am o înclinație să citesc o carte de acest gen. Așa s-a întâmplat și acum, cu Viitorul fericirii, întrucât chiar am trecut prin anumite situații și această carte a apărut exact când a trebuit (ce ironie! mereu am spus că unele cărți parcă știu când să apară în viața unui cititor, parcă simt o energie, un chemotactism care te cheamă spre a le citi). Și această carte nu numai că, pentru mine, a fost una foarte bună (în detrimentul celor trei steluțe pe care i le-am acordat; nu că ar fi o carte care nu mi-a plăcut, ci este o carte care nu face parte din sfera mea literară), dar a fost o carte foarte documentată, foarte bine pusă la punct și practică.

„În acest vortex ultraconectat în care trăim, este estențial să folosim tehnologia în mod conștient, ca să nu devenim codependeți, speriați să respirăm vreo clipă fără un puls electronic lângă noi.”

E drept, nu putem trăi fără tehnologie, deoarece este parte integrantă a vieții noastre. Suntem conectați de tehnologie și prin tehnologie, în măsura în care suntem deconectați -  ca oameni, ca ființe sociale, ajungem să ne pierdem această „virtute”, chiar dacă încetul cu încetul cu încetul, totul într-o direcție sigură și precisă. Da, e normal, ieșim cu prietenii undeva și, bum, în orice moment cineva trebuie să-și verifice telefonul. Messenger-ul, mail-urile, Insta-ul, Facebook-ul, lumea virtuală în care unii chiar ajung să se piardă cu atâta ușurință. Și totuși nimeni nu are nimic împotrivă pentru că, la rândul său, face la fel. Nu spun că internetul nu e util, că rețelele de socializare nu sunt utile, dar, în cele din urmă, toate acestea ajung să stârpească, într-o măsură mică, realitatea noastră de zi cu zi. Și mă refer la realitatea autentică (știu, sună ciudat), nu la o realitate pixelată în care totul e posibil. Relațiile dintre oameni sunt mai greu de legat, la fel cum sunt și mai greu de menținut. Chiar vorbeam cu o prietenă și-i spuneam că pe social media toată lumea afișează o viață frumoasă, afișează acea parte awesome din viața lor - păi, da, bineînțeles, doar n-o să afișeze (de cele mai multe ori, dar sunt și excepții) ceva urât ce-o să i se întâmple. Nu. O să arate cum e în vacanța din India, cât de bine se simte pe plaja în California, ce outfit super are și la ce evenimente imperioase ia parte. Normal, e ordinea și cronologia firească a lucrurilor. Dar toate acestea pun bariere între „realitatea reală” (îmi cer scuze pentru o asemenea asociere) și „realitatea virtuală” - între oameni și oameni, între trăiri și manifestări, între realitate și ficțiune. 

„Oricât de mult ne-ar plăcea noutatea și entuziasmul tehnologiei, a venit vremea să preluăm controlul, astfel încât să putem stăpâni viteza și puterea de sub noi.”

Oricum, sărind peste acest preambul, această carte chiar reiterează foarte bine defectele pe care, odată cu ea, tehnologia le aduce. Ce este greșit în a face abuz de dispozitive smart, cum pune tehnologia monopol peste lume și totuși ce-am putea face pentru a reduce consumul ei și emisiile negative pe care le are (notă, s-au „inventat” noi boli din cauza dispozitivelor tehnologice, noi afecțiuni articulare, noi fobii - fobia de a-ți pierde telefonul etc). Da, asta mi-a plăcut cel mai mult, explicațiile pe care Amy Blankson le aduce în Viitorul fericirii. Ce putem face, în cele din urmă, pentru a putea trăi mai echilibrat înconjurați de tehnologie. Este o carte foarte documentată, care aduce și idei practice pe care oricine le poate pune în aplicare. Uite, spre exemplu, eu când învăț îmi închid telefonul pentru a nu fi distrat. Un singur ochi aruncat peste un mail în timp ce faci altceva și te concentrezi îți poate disturba mecanismul cerebral și este mult mai greu să revii, concentrat, la ceea ce făceai. Am simțit-o pe pielea mea. Este foarte ușor să spunem „nu” anumitor situații care ar implica, nu știu, răspunsul la telefon, folosirea laptop-ului, „hai-să-iau-o-pauză-și-să-mai-verific-feed-ul” - nu, ia o pauză și ieși puțin și te plimbă, ia aer curat, citește o carte, fă cinșpe' genuflexiuni și-ai să te simți mult mai bine. Ce-i drept, parcă, e mai comod totuși să-ți verifici feed-ul de pe Insta, nu? Hehe!

„Deoarece 95% dintre americani petrec cel puțin două ore pe zi sau mai mult folosind un dispozitiv digital personal, tocmai începe să apară o nouă serie de complicații medicale.”

Am să-nchei aici spunând că recomand această carte dacă vreți să aflați ce înseamnă, de fapt, tehnologia: pe cât este de utilă, pe atât poate fi de nocivă. Repet, nu spun că tehnologia nu reprezintă o parte integrantă a vieții noastre, din moment ce suntem înconjurați de ea, o folosim, din moment ce a revoluționat lumea și chiar mecanismele ei. Din moment ce a fost creată de om și, de atunci, folosită în fiecare secundă a existenței. O folosim chiar și când n-o folosim. Dar trebuie să știm cum s-o valorificăm pentru a aduce cât mai multă fericire în viața noastră, pentru a ne fi cât mai utilă, pentru a ne fi un prieten cât mai bun și de nădejde. Pentru că tehnologia nu vine cu rațiune proprie, ci este folosită prin rațiunea noastră. Și trebuie să raționăm momentele în care să spunem „stop”, pentru că este foarte ușor să te pierzi ore în șir într-o lume care încape în câțiva inch.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Viitorul fericirii, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

joi, 31 octombrie 2019

De unde începe „valoarea” unei cărți?


Salutare, dragi cititori.

Eu am început să citesc de pe la vârsta de zece ani. Citit „în forță”, vreau să spun. Știu prea bine că mergeam la biblioteca din comună și (mă) pierdeam zeci de minute printre puținele cărți pe care le aveam acolo disponibile. În primă instanță, nu prea mă interesa ce carte alegeam, ce gen era - optam însă foarte mult pentru cărți de știință, să le spun așa, pe înțelesul meu, despre amfibieni, reptile, mamifere exotice, pentru că-mi plăcea foarte mult să aflu cât mai multe despre lumea aceasta imensă care mă înconjoară și care știu că înseamnă, de fapt, atât de multe. Și nicio enciclopedie n-ar putea cuprinde efervescența acestei lumi - de aceea nu mă opream doar la cărți despre regnuri de animale, ci am început să citesc și despre mari exploratori ai lumii, despre stele, despre alte planete, despre minuni ale lumii și ape nesfârșite, munți pietroși și puternici, despre corpul uman, mecanismele sale, modul în care funcționează și ne poartă în această viață. Efectiv, la acea vârsă, tot spiritul meu curios s-a manifestat - și, da, am avut cărțile la îndemână, sfetnicii cei mai buni și mereu acolo la nevoie. După ce „am depășit” această perioadă, s-a manifestat în mine acel spirit de detectiv; astfel, am început să citesc cărți polițiste. Foarte-multe-cărți-polițiste. Și-mi aduc aminte de un autor, Anthony King, care pentru mine, în acel moment, era regele genului polițisto-thriller. Am citit toate cărțile sale, eu și cu încă un prieten, și-mi aduc aminte că ne întâlneam amândoi, mergând spre școală, citind aceeași carte în paralel, și ne dădeam cu presupusul, care e criminalul, de ce a făcut asta, cine e suspect. Da, cărțile aproprie oameni, iar cred că aceasta este prima valoare colosală pe care le-o pot acorda, apropie sufletele frumoase și le leagă strâns, strâns, dar delicat. Și-am continuat să citesc, să citesc mult, eram un ahtiat al lecturii, al cărților (de orice gen), al poveștilor fantastice, dramatice, surprinzătoare, al poveștilor cu și despre viață. Și nimic nu mă oprea. Ba îmi aduc aminte o situație în care am vrut să iau de la bibliotecă Anna Karenina, a lui Tolstoi, iar doamna bibliotecară, o femeie minunată, m-a întrebat dacă nu sunt prea mic pentru a o citi. Și, da, eram prea mic, drept care n-am putut s-o citesc (nu mi-a plăcut), dar, reluând-o acum câțiva ani, trecut prin sute de cărți citite, mi-am dat seama că este o capodoperă și că, de fapt, fiecare carte își are propriul timp, iar valoarea unei cărți, întocmai, e consacrată nu numai de predominanța sa în timp, ci și de momentul în care citești acea carte. Da, mi s-a întâmplat foarte des să citesc o carte cândva și-apoi s-o recitesc peste câțiva ani și să-i dau mai mult credit, s-o simt altfel, s-o trăiesc mai mult, s-o înțeleg și să-mi placă. Este vorba, tind să cred, de circumstanțele în care ai citit-o (pe fond de experiență literară și nu numai) și de atenția pe care, în acele momente, i-ai acordat-o. Și cred că exemplul cel mai potrivit este cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, pentru mine, cel puțin, una dintre capodoperele literare ale acestei lumi și cartea la care mereu, dar mereu, mă întorc cu sufletul și pe care o recomand oricui, indiferent de vârstă, indiferent de genul literar care-i este confortabil. Este o carte care te marchează în dezvoltarea ta ca om, este o carte pe care o simți cu sufletul și pe care o păstrezi acolo mereu, poate involuntar, poate fără să știi. Nu este doar o lecție de viață, ci un fel de dicton călăuzitor, uneori. Da, asta este puterea cărților, lecțiile pe care ni le oferă ca niște prieteni mereu acolo, sfaturile pe care ni le dau fără să ne judece dacă nu le luăm, poate, în considerare. Vă las câteva citate pe care mi le-am notat într-un carnețel:

1. „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
2. „A te judeca pe tine însuți este mult mai greu decât a-i judeca pe alții. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că ești într-adevăr un om înțelept.
3. „Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită.
4. „Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul.
5. „Toți adulții au fost cândva copii, doar că puțini dintre ei își amintesc.

Cu timpul, apoi, am început să-mi cumpăr cărți. Da, mi-am dat seama că nu mă mulțumesc doar să le citesc, să le simt în mână, și-apoi să le duc înapoi la bibliotecă. Mi-am spus că vreau să am propria mea bibliotecă, s-o cresc frumos ca pe un copil și s-o îngrijesc la fel de mult. Voiam să strâng cât mai multe cărți, din toate domeniile literare și de activitate. Și, încă, unul dintre visurile mele este să am o cameră plină cu cărți, doar cu cărți, o cameră în care să mă pot simți ca într-o lume a cărților, liniștit, să citesc un roman bun, cu o ceașcă de cafea sau ceai, departe de vijelioasa lume. Îmi aduc aminte că primele cărți pe care mi le-am cumpărat au fost Jocurile foamei, de Suzanne Collins, o trilogie pe care am adorat-o și a cărei ecranizare, pentru mine, este cea mai bună distopie, în momentul de față. Cu timpul am tot cumpărat cărți, uneori pur și simplu cumpăram o carte fără să știu mare lucru despre ea, fără să mai fi citit ceva de la autorul respectiv - pur și simplu cumpăram și cumpăram și cumpăram pentru a se aduna cât mai multe, pentru a-mi mări biblioteca și numărul de cărți. Și în momentul de față am pe puțin o mie de cărți în bibliotecă, lucru de care, într-o măsură, sunt mândru. Evident, nu le-am citit pe toate - timpul a trecut, timpul s-a micșorat, prioritățile, momentan, sunt altele, dar nu uit să citesc cel puțin câteva pagini pe zi, să fiu la curent cu majoritatea aparițiilor literare, cu activitatea literară a autorilor mei de suflet. Și totuși, când am văzut că încep să se adune tot mai multe, m-am gândit la un lucru: oare, din toate cărțile pe care le am, pe câte chiar aș vrea să le citesc în viitorul apropiat? Și mi-am dat seama că tot cumpărând și cumpărând, am pierdut puțin din zona mea literară de confort, să spun așa. Am o mulțime de cărți care nu mă atrag de nicio culoare - nu simt nicio predilecție spre a le citi sau măcar răsfoi, să aflu despre ce este vorba în roman. Și-așa am ajuns să-mi stabilesc niște criterii atunci când îmi cumpăr o carte:

1. Anul apariției și vârsta autorului - pentru mine, nu contează când a apărut o carte. Totuși, îmi dau seama după anul apariției cam în ce gen se încadrează, cam cum ar fi povestea, stilul autorului, felul de a fi al personajelor. Nu putem spune că, în anumite perioade, nu se scria într-un fel, iar în altă perioadă, în alt fel. Evident, existau și acei puțin care spărgeau tipare, erau mai avangardiști. Dar dacă vreau să citesc ceva clasic, știu unde să mă duc, iar dacă vreau să citesc ceva mai actual, de asemenea. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să acordăm o șansă și autorilor noi apăruți. Cine știe, poate un autor a păstrat în el zeci de ani de experiență și sute de întâmplări care merită povestite, și, la o anumită vârstă, se hotărăște să publice. Și vinul devine mai bun pe măsură ce „se învechește”, nu-i așa?
2. Coperta - deși ar putea suna egoist, uneori, pentru mine, coperta face diferența. Mai ales dacă, de multe ori, e în concordanță cu tema cărții, cu stilul ei. Nu știu, nu cred că o copertă se alege pur și simplu la întâmplare, ci trebuie să sugereze, cât mai mult, ideea cărții, emoția ei. Și asta face diferența între a alege două cărți scrise de autori de la care ulterior n-am mai citit nimic: procentajul în care mă atrage coperta. Evident, după cum vă dați seama, am avut parte de experiențe și experiențe - cărți care nu mi-au plăcut dar a căror coperta mi s-a părut genială, și cărți care mi-au plăcut dar a căror copertă lăsa de dorit. Până la urmă, coperțile sunt primul impact cu o carte, nu? Dar, na, cum se zice, prima impresie nu e mereu cea bună. Get inspired...
3. Calitatea (fizică) a cărții - și vorbesc despre hârtie, ilustrații (dacă este cazul), despre greșelile gramaticale și traducerea sa. Hârtia, recunosc, de multe ori nu vreau să fie albă-albă, cum sunt majoritatea cărților, ci să fie un fel de hârtie reciclată, dacă mă înțelegeți, puțin gălbuie (dar doar puțin), să n-o simt lucioasă, mată, ci puțin aspră, dar într-o măsură aproape imperceptibilă. Dacă optez pentru o carte cu ilustrații, aș vrea ca ilustrațiile să fie cât mai efervescente, cât mai aproape de adevăr - să-mi ofere o perspectivă pe care eu însumi o proiectez asupra acțiunii, situațiilor, personajelor. De aceea, drept să vă spun, la Caroca cu povești, librărie online în special pentru copii, am găsit cărțile cu cele mai frumoase ilustrații, iar dintre ele le-aș putea numi pe următoarele: Tu ești comoara noastra, o poveste superbă de familie, Albă-ca-Zăpada, ale cărei ilustrații sunt pur și simplu magice, Oșior își caută un priten (AICI puteți răsfoi câteva pagini din carte), povestea unui schelet mic și singuratic, o poveste despre prietenie, care nu ține cont de diferențe, nu pune bariere, Canarul care făcea pipi în cuib, o carte foarte drăguță și amuzantă, și mai sunt multe - puteți căuta pe site-ul dragilor de la Caroca, multe cărți au și prezentare video, pentru a vă pune la dispoziție mai multe șanse în a alege anumite cărți, funcție de interesele dumneavoastră. Evident, despre greșeli gramaticale nici nu se pune vorba - nu poți da pe piață o carte care abundă de greșeli - da, să zicem, trei-patru scapă oricui, dar dacă este vorba de greșeli gramaticale, de acord între subiect și predicat, greșeli de ortografie (cratime lipsă, virgule puse aiurea, semne de punctuație nepotrivite), nume proprii scrise cu litere mici - ei, bine, cineva ar trebui s-o revizuiască. Neapărat. Legat de traducere, vă pot spune că, pentru mine, traducătorul este un fel de-al doilea autor al cărții. Nu numai că trebuie să redea corect povestea, dar, după părerea mea, trebuie să reușească să redea emoția cărții într-o manieră cât mai autentică, cât de potrivită - de aceea, sunt sigur că mulți autor nu se apucă să traducă o anumită carte fără să se intereseze despre viața scriitorului, despre activitatea sa literară, fără să fi citit și alte cărți (poate) de la respectivul autor. Abia atunci, cu siguranță, va fi reușit s-o traducă mult mai ușor și mult mai aproape de adevăr.
4. Calitatea cognitivă a cărții - pentru mine, o carte trebuie să mă facă să simt. Să plâng. Să râd. Să mă treacă prin diferite stări odată cu trecerea mea prin diferite lumi. Să mă facă să vreau să cunosc cât mai mult, să fiu prieten cu personajele, să iau parte la aventurile lor, să le cert când iau decizii pripite și iraționale, să le cert când iubesc prea mult și nimic altceva nu mai contează. Să mă simt ca și ele când se bucură, când dau greș, când au rateuri și nu mai știu ce să facă cu viața lor. Cum am spus, să mă simt cât mai aproape de ele și de povestea lor. Chiar dacă-s fictive, să-mi spun, ah, cât aș fi vrut să am un priten așa. Nu vreau să citesc o carte care să mă lase rece și eventual doar să-mi placă - și atât. Nu, chiar dacă am citit și astfel de cărți, mereu, pentru mine, efervescența personajelor și a trăirilor lor este ceea ce primează și într-adevăr contează. Și-aici vreau să vă dau două exemple de cărți care, în copilărie, m-au marcat în maniera în care nu doar c-am vrut să fac parte din acea lume, dar am vrut ca, în ziua următoare după ce am citit-o, printr-o minune să am astfel de prieteni: Spărgătorul de nuci și Alice în Țara minunilor
5. Prețul - pentru mine, cel puțin, niciodată un criteriu în a alege o carte. Mi s-a întâmplat să cumpăr o carte la un preț mare doar pentru că o cumpără toată lumea, și să fiu dezamăgit până peste cap de ea. Bineînțeles, mi s-a întâmplat și contrariul: să citesc o carte extrem, extrem de bună pe care am dat maximum douăzeci de lei. Totul are și un raționament logic, într-o măsură: de multe ori o carte are un preț mare pentru că are multe pagini, ori coperta este cartonată, ori autorul este foarte cunoscut, deci citit. Și dacă e citit, întocmai, înseamnă că scrie bine. Ei, na, aici e subiectivă treaba - poate doar are un marketing bun, cine știe?! Cărțile cu prețuri mai mici ori sunt scrise de autori mai puțin cunoscuți, ori au puține pagini. Sau, pur și simplu, au un preț mic. Niciodată nu știi. Cel mai sigur este să răsfoiești puțin cartea înainte de a o cumpăra sau să te orientezi puțin după ceea ce îți place, să citești câteva fragmente din carte, să cauți un review pe internet și altele. Personal, mie-mi place să (mă) risc.
6. Autorul - long short story - mereu voi citi cărți de la autorii pe care i-am mai citit și mi-au plăcut. Dar mereu voi acorda o șansă și autorilor de la care n-am citit nimic.

Câteva dintre criteriile pe care le iau în considerare când aleg o carte. Mai sunt și altele, dar acestea ar fi cele mai importante, să spun așa. Încă o dată, fiecare e liber să aleagă o carte după propriile critere - de multe ori, poate aceleași, dar privite dintr-o altă perspectivă. Eu am început să fac asta pur și simplu pentru că, după cum ați citit și mai sus, s-au adunat deja prea multe (și prea multe sunt acolo doar ca să ocupe un spațiu fizic în bibliotecă).

Voi ce criterii luați în calcul atunci când alegeți o carte? Autorul? Coperta? Sau pur și simplu vă lăsați purtați de val și riscați? Sunt tare curios să aflu!

Să aveți o zi cât mai frumoasă și productivă!

joi, 24 octombrie 2019

„Camera minunilor”, de Julien Sandrel- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208
Anul apariției: 2019
Traducere: Ela Negreanu

Julien Sandrel s-a născut în 1980 la Hyères, în sudul Franței. În copilărie, visa să se facă scriitor sau regizor. Deși pasionat de film și literatură, și-a luat licența în agronomie la Paris, apoi a făcut un master în marketing. În prezent, locuiește la Paris cu soția și cei doi copii ai lor. Camera minunilor este romanul său de debut, tradus în 25 de limbi. Cea de-a doua carte a lui se numește La vie qui m'attendait.

Louis are 12 ani. În dimineața în care îi mărturisește mamei lui, Thelma, că s-a îndrăgostit pentru prima oară, ea nu este atentă la el, se gândește la altceva. Supărat și dezamăgit, băiatul își ia skateboardul și pleacă în grabă. Când traversează strada fără să se asigure, un camion îl lovește în plin. Prognosticul doctorilor e sumbru. Dacă în patru săptămâni nu-și revine din comă, Louis va trebui deconectat de la aparate. Cuprinsă de disperare, Thelma se întoarce de la spital și găsește un carnet al fi ului ei. În el, sunt notate toate „minunile” lui, adică toate experiențele pe care i-ar plăcea să le trăiască. Thelma hotărăște să experimenteze tot ce-și propusese Louis și să-i povestească toate aceste „minuni", în speranța că așa își va reveni din comă. Dar nu e tocmai ușor să trăiești visurile unui adolescent când ai aproape 40 de ani.

„- Nu-i adevărat. Te înșeli. Ai mai multe decât îți imaginezi. Dar nu le vezi. Trebuie să ieși din spirala negativă în care ai intrat. Și eu sunt aici. Și Louis este, iar doctorii nu mint. Dacă îl țin în viață pe omulețul nostru, înseamnă că ei speră. Ești puternică, Thelma. Nu ți-am spus-o de mult, dar sunt mândră de tine. Sunt mândră de femeia care ai devenit. 

M-am așteptat să fie o carte tipică pentru adolescenți, pe alocuri plictisitoare, redundantă, cu scene pe care le-am tot citit și care mi s-ar fi părut, evident, clișeice, o carte fără prea mult substrat (doar puțin, așa, distilat pe o bucată de sticlă), cu multă acțiune de umplutură, ca să mai dinamizăm situația. Și, gosh, ce-mi place că m-am înșelat așa mult. Deci, la o adică, nu prea am avut așteptări de la roman, știam doar că vreau să-l citesc fiindcă, așa cum am mai spus, eu mă orientez și după copertă când citesc o carte. Pentru că mă aștept ca acea copertă să fie în concordanță cu tema cărții, cu emoțiile transmise de ea (vreau să zic că, pentru mine, coperta este un fel de carte de vizită a cărții - să știu dacă mă antrenez în lectura ei sau nu). Evident, nu tot timpul estetica unei coperți este criteriul în a alege o carte. Nu, bineînțeles. Dar acesta a fost criteriul acum. Și nu m-am înșelat, drept să vă spun, fiindcă mi se pare foarte, foarte sugestivă coperta aleasă în a reitera conținutul (într-un mod subtil) cărții.

„Trebuia să-i stârnesc fiului meu dorința de a reveni, să-l fac să saliveze arătându-i tot ce pierde rămânând în comă. Era un proiect nebunesc, dar realizabil. Nu mă îndoiam.”

N-am să vă povestesc prea mult despre carte, evident, nu acesta este rostul meu aici. Eu am să-mi spun părerea și am să vă spun de ce am dat acestei cărți un maximum de steluțe. Și e simplu: pentru că le-a meritat. Mi-a plăcut mult, impresionist spus, cartea. Mi-au plăcut mult personajele (Thelma & mama ei), mi-a plăcut mult monologul lui Louis (care, fiind în comă, își spunea of-urile și își creiona sentimentele, emoțiile), dar, dincolo de asta, mi-a plăcut mult ideea cărții: cum o anumită situație îți poate da viața peste cap, întorcându-ți-o la 360 de grade, făcându-te să realizezi anumite situații, anumite atitudini pe care poate le-ai abordat până atunci și nu au fost prea sănătoasă (multidirecțional). Cam asta s-a întâmplat cu Thelma în momentul în care al ei fiu a fost lovit de mașină: și-a dat seama cât de important este să fii aproape de cei „apropiați”, cât de important este să vezi viața, fericirea dincolo de locul de muncă, de biroul din lemn, dincolo de a te scufunda în cariera profesională. Cât de important este să știi că fericirea se găsește în lucruri mărunte, ca-n melodia aceea, God is love, but love is all around. Și-atunci își dă seama (ce clișeic, oarecum, cum ne dăm seama de importanța unui anumit lucru doar atunci când îl pierdem) cât de mult s-a distanțat de fiul ei, de mama ei, de persoanele cele mai dragi pe care, de fapt, le avea. 

„Nu mai aveam niciun chef să-mi continui cariera dinainte. Nu mai aveam niciun chef să-mi continui viața dinainte. Îndeplinind visurile fiului meu pe repede-nainte, îmi spulberasem legătura cu ceilalți, însăși ideea viitorului meu. Din viața anterioară nu voiam să mai păstrez decât fundația. Stâlpii care îmi susțineau mereu, la bine și la greu, edificiul plăpând. Mama. Educația pe care ea mi-a dat-o. Cultura mea. Valorile mele. Amintirile mele. Și, mai mult decât orice, fiul meu.”

Și-n acel moment, în Thelma se aprinde o idee - să-și pună viața bucată cu bucată laolaltă și să pornească într-o aventură în care nu doar că-i urmează visurile lui Louis, dar, încetul cu încetul, pornește într-o călătorie a propriei ființe, a propriei identități pierdute. Alături de mama ei, care n-o scapă din ochi o secundă, formează un duo pur și simplu delicios, amuzant, energic, încât unele scene chiar mi-au stârnit așa ceva ciudat, m-au făcut să râd & m-au emoționat. Nu știu, chiar m-a impresionat patosul Thelmei, atitudinea ei, m-a impresionst felul în care ar fi fost capabilă să facă orice lucru pentru a-l trezi pe Louis din comă (pentru că, funcție de o teorie, chiar dacă era în comă, Louis ar fi fost capabil să audă, dar nu putea reacționa fizic) - așa că orice a scris Louis în jurnal, Themla era oricând pregătită să facă și să dreagă, transmițându-i totul live fiului său, la spital. Și nu doar că s-a regăsit pe sine, în cele din urmă, ci a inspirat și pe alții. Și, drept să vă spun, pe mine, la rândul meu, m-a inspirat această carte. M-a inspirat Thelma, așadar, fiind un personaj puternic, un personaj amuzant, serios, un personaj care simte și are emoții, are emoții mare și trăiește prin ele, trăiește cu ele, trăiește întru iubirea fiului său pe care-l știe firav & oricând pregătit să plece în altă lume. Ține cu dinții de speranță, de parcă speranța mai este cea care o poate ține în viață.

„Pentru mine, povestea lor era ca un mesaj de speranță. După fiecare coșmar, răsare o nouă zi. De la accidentul lui Louis, așteptam zorii, însă îmi dădeam seama că trebuia să merg înainte prin noapte, că oricând era posibil să-ți croiești un drum, oricât de adâncă era bezna.”

Din această îmbinare, iese o poveste grozavă, o poveste amuzantă & sinceră & emoționantă & inspirațională, după cum am mai spus: cu personaje bune, rotunde, pline de viață, cu întâmplări care-ți strânesc râsul, curiozitatea și atenția. Cu idei cu care tu însăți ești de acord și dai aprobator din cap atunci când le citești. Chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult romanul Camera minunilor și-l recomand cu drag oricui și oricărei categorii de vârstă. Vom realiza (chiar dacă o știm deja) cât de important este să fim alături de cei dragi și să nu riscăm să-i pierdem și, oh, să ne pierdem la rândul nostru. Viața este ceva minunat și trebuie s-o prețuim și s-o trăim cât de bine & frumos putem, îngrijându-ne de sufletul nostru și de sufletul celor care ne sunt și ne vor fi aproape. Atât ne rămâne și atât ne trebuie!

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Camera minunilor. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

duminică, 29 septembrie 2019

Caroca.ro - pentru copilul tău & din tine!


Salutare,


Acum ceva vreme hoinăream pe internet, în căutare de noi apariții literare, în căutare de noi recenzii sau articole legate de cărți; ce-i drept, cel mai adesea în căutare de reduceri sau oferte la cărți. Pot spune că din greșeală am dat peste o librărie online nouă (cel puțin, pentru mine) - Caroca.ro.

Și frumoasă mi-a fost surpinderea când am văzut că această librărie online se ocupă cu cărți destinate copiilor, școlarilor, dar cuprinde și cărți Young Adult. Astfel, e mult mai ușor să găsești cărți pentru copilul tău, știind că ai un site dedicat, în mare parte, acestui tip de cărți. Nu? Și mi-a plăcut și mai mult faptul că găsești o multitudine de cărți: de la basme autentice românești, la atlase geografice, biologice, anatomice, poezii, cărți științifice pe înțelesul celui mic, dar și cărți de ficțiune în vogă; reeditări pe înțelesul celor mici și așa mai departe. Ca să fie mai vizibilă treaba, am să vă las jos câteva recomandări, din ce-am văzut eu acolo: 

1. Alice în Țara Minunilor - Lewis Caroll (cu ilustrații)

Pornind pe urmele unui iepure alb, Alice dă peste o vizuină ce o duce direct în lumea extraordinară din Țara Minunilor, locul de începere al unei minunate aventuri. Nu durează mult până se trezește că participă la o petrecere cu ceai destul de neconvențională și la un joc de crochet cu reguli cel puțin ciudate. În uimitoarea ei călătorie o însoțesc personaje bizare și fascinante în același timp precum Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie, Pisica de Chesire sau Falsa Țestoasă. Clasica poveste a lui Lewis Carroll poate fi redescoperită acum de noile (dar și vechile) generații de cititori într-o nouă versiune, foarte frumos adaptată și ilustrată de mult-premiata ilustratoare Emma Chichester Clark. Emma Chichester Clark a studiat la Chelsea School of Art și la Royal College. Pentru ilustrațiile sale a câștigat Mother Goose Award și a fost nominalizată la Kate Greenaway Medal, Kurt Maschler Award și Blue Peter Book Award. Este autoarea a mai multe cărți ilustrate populare, printre care și seria Blue Kangoroo sau Melrose and Croc. Despre acest volum, Emma spune: „Mi-am dorit dintotdeauna să ilustrez Alice, în parte pentru că în copilărie mi-am dorit să fiu Alice. Îmi plăcea personalitatea ei, hotărârea și tăria sufletească, felul de a gândi, lipsa de sentimentalism și, mai presus de toate, independența ei. Imaginile care o însoțesc fac parte acum din lumea noastră mentală și asta i se datorează lui Tenniel [ilustratorul original al cărții – n.r.]. Și versiunea mea îi datorează multe, însă am adăugat și un strop de interpretare proprie.”



2. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte - după un basm de Petre Ispirescu

Adaptare de Veronica D. Niculescu. Ilustrații de Bianca Spătariu 

A fost odată ca niciodată un împărat și o împărăteasă care, deși își doreau foarte mult, nu puteau să aibă copii. Până la urmă, au găsit un uncheaș priceput care i-a ajutat să aibă copilul mult dorit. Însă, când a venit sorocul, prințul nu a vrut să se nască până când tatăl lui nu i-a promis că-i dă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Unul dintre cele mai frumoase basme culte românești, povestea lui Petre Ispirescu își păstrează actualitatea în această adaptare făcută de Veronica D. Niculescu, iar ilustrațiile realizate de Bianca Spătariu îi respectă specificul românesc prin minunate și subtile detalii ce țin de tradiția arhitecturii, ceramicii sau a portului național.


Pe Pământ există mai multe specii de insecte decât toate celelalte specii de animale puse la un loc. Cele mai multe insecte pot zbura și toate au de spus nenumărate povești despre viețile lor extraordinare.

După cum puteți vedea, colegii de la caroca.ro au pregătit un video special (ceea ce este nou, n-am mai văzut în altă parte) pentru prezentarea acestei cărți. Aruncați-vă un ochi, hehe!


4. Micul prinț - Antoine de Saint-Exupéry

A fost odată ca niciodată un prinţ, nu mai mare, dar nici mai mic decât un băieţel ca toţi băieţeii, care trăia singur pe o planetă mititică, departe de Pământ. Și poate că nu i-am fi aflat povestea dacă într-o bună zi pe planeta lui n-ar fi răsărit, pe nepusă masă, o floare. Iar floarea a prins să vorbească cu micul prinţ, și vorbele ei l-au încântat și l-au întristat în aceeași măsură, fiindcă i-au dezvăluit că dincolo de lumea așa cum o știe el se află încă multe-multe alte lumi. Și micul prinţ, cuprins de curiozitate, a pornit prin univers, străbătând planetă după planetă să-și facă prieteni, să cunoască și să înveţe.

Oh, cât de mult mi-a plăcut această carte. Iar ilustrațiile sunt pur și simplu superbe, magice. O recomand cu căldură oricărei categorii de vârstă, este o carte de suflet, o carte extrem de profundă și extrem, extrem de sinceră. Pentru mine, care am sute de lecturi la activ, pot spune că este o carte de referință la care mă voi întoarce cu drag oricând, și-o voi recomanda cu drag oricui. Merită!

5. Originea speciilor - Charles Darwin

O carte minunat ilustrată care repovesteşte pe înţelesul copiilor Originea speciilor a lui Charles Darwin, punand în lumină teoria care a schimbat pentru totdeauna felul în care înţelegem lumea: evoluţia. Revoluţionara teorie a naturalistului englez nu oferă o explicaţie pentru apariţia vieţii pe Pămant, ci lămureşte cum evoluează speciile odată cu trecerea timpului şi cum, prin procesul selecţiei naturale, de-a lungul a mii şi mii de ani, se dezvoltă specii noi din cele existente.

6. Albă-ca-Zăpada - Jacob Grimm, Wilhelm Grimm

Videoul de prezentare al cărții AICI. Aruncați doar o simplă privire să vedeți cât de superb arată!



„Eu am douăzeci de mii de lire. Pun rămășag cu oricine dorește să se prindă că voi face înconjurul Pământului în optzeci de zile sau mai puțin!” 

Odată stabilit pariul, Phileas Fogg, un gentleman din înalta societate engleză, pornește să traverseze oceane și continente cu vaporul, cu trenul sau chiar călare pe elefant, într-o amețitoare cursă contracronometru. O adaptare strălucită, care concentrează și pune în lumină întregul talent de romancier al lui Jules Verne.

8. Spărgătorul de nuci - George Balanchine

Pornește într-o călătorie fantastică alături de Marie și prințul său în această minunată interpretare a unuia dintre cele mai populare spectacole de balet din toate timpurile: Spărgătorul de nuci. Inspirându-se din reprezentația pusă în scenă de George Balanchine în 1954 pentru New York City Ballet, ilustratoarea Valeria Docampo reușește să surprindă magia și farmecul acestei clasice povești de iarnă prin intermediul desenelor sale extraordinare. De la petrecerea de Crăciun cu care începe călătoria lui Marie, până la sărbătoarea fantastică din Tărâmul Dulciurilor, toate momentele importante ale spectacolului se regăsesc în această carte ce se integrează perfect în atmosfera sărbătorilor de iarnă. O lectură pe placul tuturor copiilor ce-și doresc să facă balet, și nu numai.




Vă rog doar să aruncați o privire la prezentarea video a cărții. Este atât de frumos ilustrată! 

Nici nu știu ce să mai spun. Vă invit cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul celor de la Caroca cu povești, cu siguranță veți vedea cărți care vă vor face cu ochiul, la prețuri accesibile.

Mult spor și lecturi pe măsura așteptărilor!



luni, 16 septembrie 2019

„Fata de la Savoy”, de Hazel Gaynor- Recenzie



Editura: ACT și Politon
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2019
Traducere: Anca-Claudia Bunea 

„La sfârșitul războiului, inima mi-era sfâșiată, visurile spulberate și speranțele năruite. Fără să fi călcat vreodată pe un câmp de bătălie, eram și eu rănită.”

Autoarea cărții, Hazel Gaynor este o scriitoare independentă originară din Yorkshire, Anglia, stabilită în prezent în Irlanda împreună cu soțul și cei doi copii ai săi. Autoarea mai multor romane de ficțiune istorică devenite bestselleruri New York Times, USA Today și a altor publicații prestigioase, Hazel Gaynor a debutat în 2014 cu romanul The Girl Who Came Home - A Novel of the Titanic, care spune povestea unei supraviețuitoare de pe Titanic și care a câștigat în 2015 premiul Romanul Istoric al Anului din partea Asociației Scriitorilor Romantici din Marea Britanie. Cel de-al doilea ei roman A Memory of Violets a fost de asemenea un bestseller New York Times, iar al treilea, The Girl from The Savoy a fost bestseller Irish Times și Globe & Mail, și unul din finalistele ediției din 2016 a Irish Book Awards. Și următoarele ei două romane, The Cottingley Secret și Last Christmas in Paris au devenit bestselleruri, fanii scriitoarei așteptând anul acesta cu nerăbdare, lansarea din luna iulie a noului ei roman Meet me in Monaco scris în colaborare cu Heather Webb. Sciitoarea poate fi contactată pe Twitter @HazelGaynor sau accesând Hazelgaynor.com.

„Războiul ne-a creat tuturor un trecut pe care dorim să îl putem îngropa. Și eu am iubit pe cineva din copilărie și am iubit și un băiețel care îi poartă numele. I-am iubit pe amândoi și i-am pierdut pe amândoi pentru că și eu am fost lașă. Exact ca evantaiul negru din pene din mâinile mele, mă deschid și îi povestesc totul. Despre Teddy, despre nepotul din Scoția, despre rușinea pe care am trăit-o la maternitate. Îi spun despre copilul pe care l-am abandonat și despre faptul că îl caut. Îi mărturisesc despre rușinea și vina mea, ca o sticlă de vin prea plină, care se varsă până când nu mai rămâne nimic.”

Fata de la Savoy de Hazel Gaynor este povestea unui vis, povestea unei vieți și totodată povestea unei femei pe nume Dorothy Mary Lane (Dolly). O poveste melodramatică, contemporană cu Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, care se petrece în Londra anilor ’20 marcată de dramele războiului și din care încă mai răzbate parcă scârțâitul plăcilor de patefon pe ritmuri de jazz. Tunsorile bob, moda garçonne și rujul strident completează și ele atmosfera acestei epoci în care spectacolele de cabaret și piesele montate la Covent Garden, alături de dansul Charleston, reprezintă noul suflu al vieții care își reia încet cursul după un război necruțător.

„Tânjim după viața fascinantă a dansatoarelor din trupă și a protagonistelor; după o viață care oferă ceva mai mult decât jupoane de cusut, șireturi de călcat și scări de lustruit. Însă nu îmi doresc doar să scap de o viață de trudă. Vreau să îmi iau zborul. Așa că mă îngrijesc de această fluturare neastâmpărată din inima mea, de parcă ar fi o pasăre cu aripa rănită, în speranța că într-o bună zi se va vindeca și își va lua zborul.”

Pot spune că, pentru mine, Fata de la Savoy nu a fost DOAR un roman extrem, extrem de bun, ci a fost una dintre cele mai bune cărți citite în ultimii ani. Mi-a plăcut enorm, și-o spun impresionist, această carte, cu tot ce-a însemnat ea: acțiune, personaje, istorie, trăiri, emoții, sentimente - pur și simplu nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult, nu m-am așteptat să mă miște într-o așa manieră încât pur și simplu să trag de ea pentru a o citi cât mai mult; drept să vă spun, rar fac asta, rar, când mă prinde o carte, reușesc s-o las din mână doar pentru a mă bucura cât mai mult de lectura ei - așa cum mi s-a întâmplat cu romanul lui Hazel Gaynor. Pur și simplu am vrut să nu se mai termine, voiam să dau paginile și, odată cu asta, numărul lor să crească. Am savurat orice înseamnă acest roman, mi-a plăcut mult, mult de tot (da, știu, mă manifest impresionist, dar chiar m-a impresionat). Ei, na, acum pot spune că acesta este de fapt genul meu de lectură, genul meu de roman: un roman poate simplu, să zicem așa, în aparență, dar de fapt extrem de profund, extrem de bine scris, în care orice replică, în cele din urmă, contează. Și fiecare personaj are un dicton călăuzitor pe care-l urmează și care-i este scris în stele. Doamne, Doamne, mai că aș reciti acest roman, atât de drag mi-a fost. Atât de aproape de suflet mi-au ajuns personajele și tot ce-au însemnat ele.

Fata de la Savoy este un roman de ficțiune istorică cu o acțiune complexă ce se derulează pe patru planuri diferite, din trecut și prezent. Povestea urmărește pe de o parte prezentul protagonistei Dolly, o fată venită din provincie la Londra unde muncește ca menajeră într-un hotel pentru a-și câștiga existența, dar care visează măreț să devină dansatoare asemenea idolului ei Loretta May. Hotelul Savoy, iarăși, este un punct cheie al romanului: nu este doar un loc emblematic, o imagine a orașului londonez, ci este un personaj aparte al romanului. Este locul în care visurile & visele ori devin realitate, ori rămân crescânde în sufletul personajelor. Dolly, draga de ea, de aici începe: o femeie cu un țel măreț, o femeie puternică, o femeie încercată nu doar de prezent, ci și de un trecut dureros - o femeie care pleacă de acasă lăsând în urmă întrebări care-și caută răspunsul și căutând răspunsuri care, în cele din urmă, aduc și mai multe întrebări. Ea visează să devină o dansatoare, să fie în lumina reflectoarelor, pe marile scene ale lumii. Cu un spirit cald, în ipostaze amuzante, aceasta probează, pe ascuns, pantofii vedetelor care calcă pragul hotelului, ia parte la discuții din tagma celor „de sus”, și, încetul cu încetul, drumul ei nu are să ducă în altă direcție decât în cea dorită. N-am să vă spun mai multe, n-are rost, dar pur și simplu este totul atât de bine scris, atât de cald, încât parcă ai privi o piesă de teatru și nu numai, ba chiar parcă ai lua parte la ea și ai trăi fiecare emoție la intensitatea ei maximă. Dolly, pentru mine, a fost nu doar un personaj viu, un personaj puternic, ci a fost o voce, o voce pe care-o auzi atunci când simți că nu mai poți, când simți că clachezi, acea voce care-ți spune să continui, să mergi mai departe, pentru că ai în tine tot ce trebuie pentru a-ți îndeplini frumoasele idealuri. 

„Muncim metodic, urmând o rutină bine pusă la punct, facem paturile ca la carte, umflăm pernele pufoase, împăturim prosoapele groase, schimbăm hârtia parfumată din sertare și punem biscuiți Marie, proaspăt scoși din cuptor, în cutiile de argint de pe noptiere. Munca este intensă și timpul trece repede.”

Povestea Lorettei May, după cum mărturisește autoarea însăși la un moment dat, este inspirată de un personaj real, o artistă celebră a anilor ’20. Loretta May, pe numele ei real Virginia Clements, are cancer în stadiu terminal, motiv pentru care singură se percepe ca fiind o stea căzătoare. Fiică de conte, Loretta nu a fost menajată nici ea prea mult de destin. A cunoscut din plin ororile războiului ca infirmieră și a iubit din toată ființa ei un soldat pe nume Roger, care nu se ridica însă la pretențiile cerute de rangul ei. După un an și jumătate de corespondență, a petrecut trei zile de neuitat alături de el, s-au căsătorit în secret, iar la o săptămână după aceea el a murit ucis de un obuz. Cu toate acestea, nu regretă nimic din modul în care și-a trăit viața, și se stinge liniștită cu gândul că-și va reîntâlni marea dragoste în noul univers ce o așteaptă după moarte. Povestea Lorettey a fost, pot spune, cea mai emoționantă parte a acestui roman. Cea mai dureroasă. Îmi aduc aminte că citind un anumit capitol al acestui roman m-a îndurerat atât de tare încât mi se părea ireal ce se întâmplă. Cât de frumos a fost descris un anumit moment, cât de verosimil se simțea totul și cât de mult poți să te atașezi de anumite personaje. Nu știu, mie mi s-a părut fascinant cum Hazel Gaynor a putut să scrie ceva atât de palpabil, aș putea spune, atât de veridic și profund. E frumos de urmărit relația dintre Loretta și Dolly, relația aceasta maestru-ucenic, sub ideea „o stea se frânge, alta ia naștere”. Nu știu, e frumos & dramatic, dramatic & frumos în același timp. Dar mai multe nu vă spun, nu, chiar nu vreau să dau spoilere și să stric lectura celor care vor vrea să citească acest roman. Pentru că, la rândul meu, l-am recomandat în ultima lună cred că de vreo douăzeci de ori. Așa cum am mai zis, mă repet, a fost una dintre cele mai bune cărți citite în ultimii ani. Și, culmea, nu m-am așteptat deloc să-mi placă atât de mult. Dar m-a prins de la prima pagină, de la primul capitol parcă am știut că, în sfârșit, voi citi ceva bun, voi citi ceva ce-mi place și care mă va atinge exact unde trebuie. Și nu doar că a fost așa, dar mi-a depășit, cu brio, toooooate așteptările pe care le-aș fi avut. 

„Unii ar putea spune că am dus o viață nesăbuită. Eu spun doar că mi-am trăit viața, în adevăratul sens al cuvântului. Am iubit și am râs, am simțit cele mai adânci tristeți și cele mai minunate momente de bucurie. Am influențat oamenii, mi-am pus amprenta, ca o urmă pe nisip. La urma urmei, nu asta este tot ce contează? Să știi că, chiar și atunci când nu mai ești aici, cuvintele tale, chipul tău, povestea ta vor rămâne în amintire. Că steaua ta va continua să strălucească.”

Pe fundalul unui război care-și țese trecutul și în viitor, Dolly este o eroină. Este o femeie care știe ce vrea, care trăiește, simte, iubește, plânge, are succes, eșuează, dar mereu se ridică și ține cu dinții de visurile sale, de idealurile sale, ca și cum acestea ar ține-o în viață. Știe că poate, știe că are tot ce-i trebuie pentru a-și îndeplini ceea ce dorește - de aceea, pentru mine, Dolly este un personaj de referință, este un personaj diferit, atât de real și atât de frumos construit încât chiar nu ai cum să nu o iubești - să o iubești pentru ceea ce însemană, pentru ideile pe care le pledează Hazel Gaynor construind acest personaj. Să știți că ce am spus eu aici nu este, cred, nici măcar un sfert din carte. Evident, se întâmplă multe, dar eu am vrut să surpind doar esențialul acestei cărți - esențialul pentru mine - deoarece știți că pentru mine o recenzie nu înseamnă povestire sau rezumat sau chiar orice altceva, riscând să dau spoilere. Nu. Spun exact ce am simțit eu citind această carte, exact felul în care am perceput-o eu - și, după cum am mai spus, având sute și sute de lecturi la activ, Fata de la Savoy pentru mine a fost o carte excepțională, pe care aș recomanda-o oricui, oricând. 

„Într-o mână, viața pe care o știu. În cealaltă, viața pe care o visez.”

Personajele puternice, încercate de viață, trecutul lor, atmosfera atât de frumoasă pe care Hazel Gaynor reușește s-o creeze, spiritul londonez, tragismul războiului, urmările sale, ideile, sentimentele, trăirile și emoțiile - toate acestea fac din Fata de la Savoy un roman real, un roman sincer și adevărat, un roman care mi-a deschis apetitul spre mai multe scrise de Hazel Gaynor. Sper doar ca cei de la ACT și Politon să continue să mai traducă și alte romane, pentru că, după cum ați citit poate mai sus, Hazel Gaynor se bucură de numeroase distincții - justificate și cu adevărat meritate. 

Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Fata de la Savoy, un roman pe care-l voi recomanda cu drag de acum înainte și la care mă voi întoarce întotdeana cu aceeași plăcere. Îl puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. O săptămână frumoasă și liniștită să aveți!

duminică, 15 septembrie 2019

„Graffitista”, de Fanny André- Recenzie



Editura: ACT și Politon
Număr de pagini: 288
Traducere: Teodora Olenici
Rating: 2 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018

„Ca să trăiască, unii aveau nevoie de iubire, eu puteam, fără îndoială, să mă mulțumesc să fac graffiti”.

Fanny André s-a născut în 1984. După ce și-a schimbat domiciliul de mai multe ori pentru studii, în prezent locuiește în Alpi. Prima publicație i-o datorează tatălui său entuziast, care a tipărit imediat mai multe exemplare ale operei, astăzi de negăsit. Mai târziu a urmat un curs de literatură și a făcut studii de Belle-Arte care i-au trezit dorința de a scrie și de a desena. După mai mulți ani în care a dat prioritate studiilor și muncii, în 2010 Fanny André s-a putut întoarce la prima ei iubire, regăsindu-și dorința de a scrie povești. De la o poveste la alta, va trebui să aștepte anul 2014 pentru a îndrăzni să-și trimită scrierile mai multor edituri și să participe la concursuri. Astfel, în 2015 îi vor fi publicate mai multe opere.

Graffitista de Fanny André este povestea unei tinere de 22 de ani aflate la o răscruce de drumuri. Din dorința de a-și „exersa” independența, Léna, a cărei mare pasiune este graffiti-ul, se lovește de mai multe probleme. A pierdut anul la facultate, bea prea mult, are relații ocazionale, se gândește să pună capăt studiilor și este cât se poate de hotărâtă să afle un răspuns de la Caden, fostul ei iubit, în legătură cu motivele pentru care relația lor s-a încheiat brusc în urmă cu patru ani de zile. Așadar, părăsește orașul ei natal Argenteuil, și pleacă la Londra unde se mutase Caden între timp.

„Len. Te rog să nu te căsătorești cu mine. Te rog să nu mă iubești din tot sufletul, așa cum o fac eu, tot mai mult cu fiecare bătaie a inimii. Nu mă iubi într-atât încât să îți faci toate proiectele de viitor împreună cu mine și să nu mai poți trăi fără mine… Pentru că nici eu nu voi fi acolo, alături de tine… Nici eu nu te iubesc.”

Léna are douăzeci și trei de ani. Singura ei pasiune este graffiti-ul, și a realizat deja fresce murale demne de atenție, sub pseudonimul LicuRici. Dar printre petreceri cu alcool și aventuri de o noapte, Léna nu mai suportă viața pe care o duce. Dintr-un impuls de moment, după ce renunța la studiile de Belle-Arte, pleacă pe urmele lui Caden, cel cu care cunoscuse o relație pasională și pe care nu reușește să-l uite. Acesta plecase la Londra în urmă cu patru ani și nu îi explicase niciodată motivul plecării sale precipitate și nici nu o mai căutase de atunci. Acolo, Léna este întâmpinată de Anna, o veche prietenă, și de Ellen, sora geamănă a lui Caden. Când îl revede pe acesta din urmă, el nu mai seamănă deloc cu băiatul de care își amintește ea. Rebelul care o fascinase s-a transformat într-un bărbat de afaceri rece și distant, logodit cu o femeie cu maniere perfecte și care pare să trăiască într-o realitate numai de ea știută. Dar Léna nu intenționează să se dea bătută și va face tot ce-i stă în putere să-l recucerească. Fanny André ne antrnează într-o poveste de dragoste în care două lumi se întâlnesc, se ciocnesc, se bulversează, se atrag și se resping. 

„Expresia de furie se ștersese de pe chipul lui, lăsând locul unei suferințe sfâșietoare. Fără îndoială, aceeași suferință care-mi zdrobea și mie inima în acele clipe. Ne confruntam în tăcere și m-am decis să nu arăt nimic, să țin bărbia sus ca să nu-mi tremure.”

Am să fiu rapid și sincer: am trecut de ceva vreme peste genul acesta de lectură. Peste genul acesta de cărți pe care, sincer, eu unul le-aș putea considera drept „umplutură”, „o carte în plus pe care am citit-o”, „o simplă-altă-carte-care-nu-mi-a-stârnit-nimic”. De ce? Deoarece le găsesc clișeice. Redundante. Majoritatea cărților de genul mi se pare că n-aduc nimic nou pentru universul meu cultural și literar. Să nu mă înțelegeți greșit - eu, în această recenzie, îmi spun propria părere bazată pe ce am citit (până acum, nu doar acum) și încerc să fac un fel de comparație - da, acum câțiva ani poate mi-ar fi plăcut această carte, mi-ar fi stârnit oarecum interesul, emoțiile. Dar acum, sincer să fiu, abia așteptam s-o termin deoarece mi se părea că nu prea se întâmplă nimic, deja știam cum are să se termine (cum am spus, clișeic), așadar am vrut să termin lectura pentru a citi ceva cu adevărat bun (și, culmea, s-a făcut ca următoarea carte să fie una extrem-extrem-extrem de bună). Nu spun că astfel de lecturi nu sunt OK, chiar sunt ca un respiro, uneori, să spun așa, dar mie unul chiar nu mi-a stârnit curiozitatea, apetitul pentru lectură sau orice altceva. Ba chiar, în anumite măsuri, m-a și plictisit.

„Ceilalți n-au pus niciodată mare preț pe mine: numai făcând graffiti am învățat să mă afirm și să lupt ca să-mi croiesc propriul drum, dincolo de orice falsă modestie.”

Spun iarăși, cu riscul de a mă repeta, asta nu înseamnă că Graffitista nu e o carte bună. Ba e, fiecare carte are tagma ei de cititori, dar iată că eu nu am făcut parte din ea, drept care și cele două steluțe pe care i le-am acordat. Nu sunt vreun critic literar, nu am urmărit întreaga activitate a lui André pentru a putea spune că da, domle, cărțile ei chiar nu-s pe placul meu - sunt un simplu cititor care-și spune părerea (prin definiție - propria) subiectivă, bazându-se pe ce a citit și pe felul în care s-a simțit citind această carte: adică gol. Nu mi-a captat emoțiile, nu mi-a stârnit interesul, ba chiar aș putea spune că m-am chinuit puțin s-o citesc. Simplu, nu e genul meu de lectură, nu e genul meu de carte, nu e genul meu de aventură-poveste-întâmplare. Personajele mi-au fost indiferente, poate doar câteva replici chiar m-au făcut să zâmbesc, fiind amuzante, dar în rest... Nu știu, nu vreau totuși să par așa rău și exigent, dar genul acesta de carte mă lasă rece și, cum am mai spus, indiferent. Nu am găsit emoție, chiar dacă poate era, nu am găsit profunzime, chiar dacă poate am ratat-o și pe aceasta. Pot spune că am plecat în acestă lectură cu o părere deja preconcepută, fiindcă am mai citit cărți de genul, nu știu, „de masă”, și cred că o singură serie mi-a plăcut (oarecum), pentru că implica și alte „întâmplări”, nu doar câteva care se tot repetă și nu aduc nimic nou.

Chiar nu știu ce să mai spun: având în vedere că nu prea mi-a plăcut, nu pot spune prea multe chestii bune despre carte. Habar n-am, nu mi-a plăcut și atât, dar iau în considerare faptul că am sute de lecturi la activ și cred că n-am mai citit o carte de genul de vreo doi-trei ani încoace. De ce? Că am renunțat la lecturi clișeice, seci, goale. Părerea mea, repet, e strict părerea mea și nu oblig pe nimeni s-o respecte, s-o asculte, s-o ia în calcul - cu siguranță cel mai bun mod de a avea o certitudine în legătură cu această carte este acela de a o citi și de a vă forma, singuri, propria voastră părere. Că, la o adică, mi s-a întâmplat și mie s-aud sau să citesc faptul că o carte este extrem de plictisitoare și seacă, iar când am citit-o eu, zău, nu știam ce fusese în capul celui care spusese sau scrisese acest lucru. Deci depinde de fiecare fiindcă, știți prea bine, gusturile nu se discută de multe ori. Nu-i așa?

Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Graffitista, o puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. Un sfârșit de săptămână liniștit să aveți!

luni, 9 septembrie 2019

„Podul de lut”, de Markus Zusak- Recenzie



Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 560
Anul apariției: 2019
Traducere: Adriana Bădescu

Markus Zusak este autorul a șase romane, inclusiv Hoțul de cărți, care a figurat mai bine de zece ani pe lista bestsellurilor New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de limbi, consacrându-l pe Zusak drept unul dintre cei mai de succes autori australieni.
Zusak a ocupat prima poziție în topul bestsellurilor Amazon.com, Amazon.co.uk și New York Times, precum și în mai multe țări din America de Sud, Europa și Asia. Romanele sale au primit numeroase onoruri, de la distincții literare la premii din partea cititorilor și a librarilor. În 2014, Markus Suzak a primit premiul „Margaret Awards” din partea American Library Association pentru opera sa. Markus Zusak a crescut în Sydney, Australia, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii ai săi.

Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare.

O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului.

„Mistică și cu o inimă mare, o altă poveste care vă va face să plângeți, de la un maestru al genului în plină ascensiune.” - Entertainment Weekly

Am să-ncep această recenzie prin a spune faptul că este a doua carte scrisă de Zusak pe care o citesc. Prima a fost Hoțul de cărți (click pe titlu pentru a fi trimiși către recenzia existentă, deja, pe blog), pe care am citit-o acum câțiva ani și care, sincer, a fost prima carte la care mi-au dat lacrimile. Nu știam acest sentiment înainte, dar vă spun că este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, o carte la care gândul mă reîntoarce, mereu, cu drag și cu emoție. Așadar, nu știu dacă am avut așteptări mari de la această carte, Podul de lut, pentru că am simțit că nu va fi la fel de bună precum prima pe care am citit-o. Dar am zis să-i dau o șansă și să mai încerc să citesc ceva de Zusak, deși, de multe ori, dacă citesc o carte foarte bună de la un autor, evit pentru o perioadă de timp să mai citesc altă carte, doar pentru a nu fi dezamăgit. Bine, dezamăgit poate e un cuvânt mare, dar mereu tind să compar cărțile între ele și așa mai departe. În situația de față, nu pot spune că nu mi-a plăcut Podul de lut, al doilea roman scris de Zusak pe care-l citesc, dar nici că a fost ce parcă aș fi vrut să fie.

Povestea, în sine, este foarte profundă. Eu am văzut titlul ca o metaforă, de fapt, ca un supra-personaj, Podul de lut care consolidează nu doar o ascensiune, o „hai să trecem peste ce-a fost”, „haide să iertăm”, ci și o legătură puternică între cei cinci frați și tatăl lor, iar odată cu construirea acestui pod, toate, parcă, își reintră în ordinea firească. Cred că cel mai interesant de urmărit a fost întocmai procesul construirii podului: nu unul ușor, ci unul chinuitor, greoi, dureros, plin de sânge, de sudoare, de murdărie - ca un proces de purificare pe care-l urmăresc cei doi (tatăl & fiul) în vederea restabilirii iubirii, liniștei, păcii. Da, pentru că dacă veți citi cartea veți vedea motivul înstrăinării, al dezbinării, și veți fi înțeles această recenzie diferit. Recenzie, de fapt, pentru că, așa cum am mai spus, nu obișnuiesc niciodată să recenzez o carte prin a descrie desfășurarea acțiunii, ce se-ntâmplă, prin a da spoilere sau mai știu eu ce. Nu, conturez întocmai ce a însemnat pentru mine această lectură și cum am văzut-o eu, ca cititor avizat (spun avizat pentru că am citit destul de multe la viața mea și sunt capabil să-mi spun o părere subiectivă - mai ales că nu e singura carte scrisă de Markus Zusak pe care am citit-o). Și aici vreau să ajung la alt punct, și-anume că această părere este subiectivă prin definiție, fiind părerea mea. Nu de alta, dar mi s-a întâmplat să primesc mesaje destul de ofensatoare legate de recenziile mele, vai, Doamne!, cum să nu-ți placă această carte, înseamnă că n-ai gusturi! Ei, na, poate n-oi avea - ce-i drept, nu mă omor după autori în vogă sau cărți foarte cunoscute, dar asta nu-nseamnă că dreptul de a-mi exprima părerea, pe blogul meu, nu mi se cuvine. În fine, să revenim la ordinea lucrurilor. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.” - The Washington Post

Aș putea spune că Podul de lut a fost, în cele din urmă, o carte destul de profundă. Profundă prin semnificații, prin idei, dar sunt sigur că nu toți cititorii pot înțelege romanul așa cum trebuie. Nu spun că eu l-am înțeles pe deplin, spun doar faptul că este destul de subtilă ideea pe care Zusak vrea s-o transmită, poate prea subtilă. De asemenea, emoțiile ori sunt spuse, ori nu. Ori sunt simțite, ori nu. Ori sunt relevate, ori nu. Cred că este nevoie de o atenție deosebită pentru a citi acest roman, deoarece poți cădea fără să-ți dai seama într-o ușoară plictiseală și monotonie - deși, chiar nu-i cazul, pentru că autorul oferă și detalii (de trecut sau prezent) legate de viața celor cinci frați, a tatălui, a mamei lor. Și este foarte interesant să urmărești ce-a fost cândva și unde s-a ajuns acum. Pe cine s-arunci vina, da, asta mi-a plăcut cel mai mult. Și mai este un lucru care-mi place la Zusak, și anume faptul că nu lasă (prea multe) acțiuni/fapte/atitudini nejustificate. Și-ți oferă așa, cum să zic, posibilitatea să înțelegi mult mai bine circumstanțele în care s-au întâmplat anumite lucruri și de ce s-au întâmplat, mai bine zis, aceste lucruri. Și eu unul am apreciat asta, pentru că atunci când citesc o carte îmi place să mi se ofere explicații, nu să fiu lăsat ca-n plop și să nu-nțeleg de ce.


„Devastatoare, impresionantă și profund emoționantă.” - Wall Street Journal

Dacă stau bine și mă gândesc, cred că talentul deosebit al scriitorului australian este acela de a crea personaje cu viață. Personaje cu suflet, adevărate, verosimile, cu sentimente și trăiri și atitudini și emoții autentice, care trec dincolo de paginile cărții. Asta mi-a plăcut mult, de altfel, și-n Hoțul de cărți, anume realitatea de dincolo de paginile tipărite, nu știu, parcă totul reușește să fie transpus în realitatea palpabilă, ai impresia că aceste lucruri chiar s-au întâmplat, le poți integra cu ușurință în realitatea noastră. Și felul în care aceste personaje vorbesc, au mustrări, au lacrimi, nu știu, pe mine mă atrag personajele rotunde, personajele care nu-mi dau impresia că-s doar fictive, inventate, și-atât. Iar acesta este unul dintre lucrurile care mereu m-au atras la Markus Zusak. Știu că atunci când am citit Hoțul de cărți mi-a plăcut enorm felul în care a construit-o Zusak pe Rosa, felul în care i-a dat viață cu talentul lui. Iar același lucru l-am găsit și-aici, mai ales în două personaje, Clay și tatăl său. De asta am dus această lectură până la capăt, nu curios de unde are să ajungă totul, ci doar pentru a urmări evoluția acestor două personaje, evoluția relației lor și a tot ce înseamnă procesul iertării. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Podul de lut. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână frumoasă!

sâmbătă, 7 septembrie 2019

„Bărbatul care se credea Riemann”, de Stefania Piazzino- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 100
Anul apariției: 2019
Traducere: Beatrice Cristina Baciu

„- Așa este, domnule doctor, dar ascultați-mă bine: această formulă conține bazele teoriei haosului; geometria, algebra și trigonometria fuzionează; fizica și matematica se contopesc; suntem înaintea științei cu mulți ani. Această funcție angajaează și unele principii ale particulelor atomice... Nu este extraordinar?”

Profesorul Ernest Love, matematician italian de faimă mondială, este profund tulburat la aflarea veștii că faimoasa ipoteză a lui Riemann —formulată în 1859 și devenită piatră de încercare pentru multe generații de savanți — a fost în sfârșit demonstrată. Vestea îi pricinuiește o dedublare a personalității, care îl face să creadă că este însuși Bernhard Riemann. Internat într-un spital de boli mintale, profesorul dă dovadă de o luciditate și de o inteligență uluitoare, fiind foarte credibil în rolul lui Riemann, iar psihiatrul care îl îngrijește are o sarcină extrem de dificilă — va reuși el să-l vindece pe Ernest Love, o minte la fel de sclipitoare precum celebrul său predecesor german?

„Printre teoreme și formule matematice ridicate la rang de poezie, printre ipoteze și teze psihanalitice, Stefania Piazzino construiește o intrigă de thriller (demonstrarea ipotezei lui Riemann ar putea revoluționa sistemul economic planetar) și face cu matematica și psihanaliza ceea ce a făcut Jostein Gaarder cu filosofia în Lumea Sofiei: le explică într-o formă accesibilă nespecialiștilor.” - Sololibri.net

„Un roman elegant și captivant, care ne arată că matematica este o mare aventură și că partea cea mai autentică a vieții sunt visurile, pe care uneori e mai bine să nu ni le îndeplinim — pentru că, îndeplinindu-le, putem rămâne fără motivația de a trăi.” - Il venerdi di republica 

 „În excelentul debut al Stefaniei Piazzino, misterele minții umane și ale celei mai abstracte științe se împletesc cu grație într-un dans plin de suspans, la granița dintre realitate și imaginație, știință și artă, luciditate și nebunie." - L’Espresso

Stefania Piazzino s-a născut în 1976 la Omegna, în nordul Italiei. După o perioadă în care a lucrat în diverse domenii, între care și designul vestimentar, a hotărât să se dedice scrisului. Este pasionată de filosofie, psihologie, matematică și artă, iar în prezent locuiește la Milano. Bărbatul care se credea Riemann este romanul ei de debut.

Am să fiu destul de scurt cu această recenzie. Și-am să spun mai mult motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, felul în care am simțit-o și de ce, cred eu, nu mi-a plăcut. Bun, înainte de toate, vreau să spun că a fost o lectură destul de OK, ce-i drept, în sensul în care a fost o lectură ușoară, o lectură ce nu mi-a dat bătăi de cap, o lectură fantezistă, să spun așa, adică „o lectură ca să fie”. Ce-i drept, eram intrigat de titlu, eram intrigat de ideea cărții (rezolvarea Ipotezei lui Riemann), dar am rămas cu entuziasmul și cam atât.

„- S-a agățat de visul său ca să țină speranța vie. Speranța că cineva nu va fi descurajat în fața lui și că îi va vedea inima. Sau poate doar eu văd lucrurile așa.”

Vreau să-ncep prin a spune că romanul lui Piazzino are un început sănătos, are o consolidare destul de bună, o intrigă care putea fi fructificată mult mai mult - părerea mea. Deci, așa, un domn de prestiugiu primește un apel prin care i se spune că Ipoteza lui Riemann a fost rezolvată. Bum, domnul înnebunește și-ncepe să se creadă strălucitul matematician. De-aici și până la sfârșit nu prea m-a mai atras nimic. Sincer. Citeam și citeam și-așteptam să se întâmple ceva spectaculos, să meargă acțiunea în direcții mult mai ascunse, nebănuite. Dar, simplu, nu s-a întâmplat. Ci s-a concentrat totul pe acest domn profesor dedublat, care se credea Riemann, și pe „salvarea” lui din această identitate care nu-i aparține. Și fără prea multe detalii psihologice, fără prea multe explicații - nu știu, eu zic că autoarea s-ar fi putut folosi mult mai mult de această idee. De ce? Cum de a înnebunit deodată când a aflat acest lucru? Da, e oarecum înțeles, din cauza faptului că nimeni n-a reușit vreodată să dovedească această ipoteză. Dar, still, i-au lipsit multe cărții. Și în special aspecte care să te intrige.

„(...) Noi, oamenii de știință, suntem norocoși. Dar ceilalți? Ce spun ei dacă nu o mai văd? Nu-i cunosc traiectoria, nu știu dacă se va întoarce și când. Trebuie să ne creadă pe noi? Pe noi, primii care se îngrijorează când nu o găsesc, chiar dacă îi știm traiectoria? Este trist să știi, cum la fel de trist este să nu știi.”

La o adică, am simțit doar că citesc ceva ce urmează să se termine, fără să fiu încercat de prea multe emoții de-a lungul romanului. Nici nu știu ce să mai zic, sincer, chiar nu a fost o carte care să-mi placă, care să-mi facă sufletul să tresară sau care doar să-mi pună puțin mintea la contribuție. A fost o carte seacă, cred că așa o pot descrie cel mai bine, a fost pur și simplu o altă carte pe care am citit-o dar pe care cu siguranță n-am s-o menționez în lecturile mele de suflet. Nu spun că mi-a părut rău c-am citit-o, Doamne ferește, pentru că, cu orice carte citită, cu siguranță mai afli ceva. Dar vorbesc strict despre impacul pe care l-a avut asupra mea și despre experiențele mele personale - având în vedere, de asemenea, și experiența mea literară de până acum. Poate a picat prost și faptul că am citit-o imediat ce am terminat o carte foarte, foarte bună, Fata de la Savoy, despre care vă voi povesti în zilele ce urmează. Cine știe?! Oricum, dacă o recitesc acum, la aproximativ o lună după ce am citit-o, cu siguranță mă voi fi simțit la fel după ce o termin.

„- Este necesar să ne imaginăm lucrurile pentru a putea să le realizăm sau pentru ca ele să se întâmple. A crea și a-ți imagina. Este primordial.”

Stilul autoarei, în schimb, este drăguț: mi-a plăcut subtilitatea cu carea au fost introduse anumite replici, maniera în care a povestit fără a plictisi, chiar dacă detalii care unora le-ar putea găsi greoaie. Mi-a plăcut mult și lipsa efervescenței prozaice, deoarece chiar nu-și aveau locul într-o astfel de lectură. Personajele, iarăși, mi s-au părut drăguțe, mi s-au părut reale, parcă având simțăminte, trăiri, atitudini. Singura chestie care mi-a displăcut (și mi-a displăcut mult) a fost parcă lipsa imaginației, nu știu, am simțit că această carte are multe minusuri când, de fapt, ar fi putut fi atât de bună și mult mai mult exploatat subiectul. Dar, na, repet, e strict părerea mea și felul în care am simțit eu lectura aceasta. Cu siguranță altuia îi va plăcea mai mult, cu siguranță altuia i se va părea mult mai plictisitoare decât mi s-a părut mie. Și tocmai asta e frumusețea lecturii, nu?

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Bărbatul care se credea Riemann. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!