sâmbătă, 3 august 2019

Ai nevoie de o bibliotecă nouă - și nu numai? Iată de unde poți alege!


Salutare,

Noi, cititorii înrăiți, cu siguranță „ne confruntăm” cu o serie de probleme, să le zic așa: unde să mai citesc (mie, unul, mai mereu îmi place să schimb locul) în așa fel încât să fiu cât mai confortabil (mai ales dacă citesc o carte bună, îmi place să savurez momentul în toate felurile posibile - așadar, locul ambiant contează foarte, foarte mult). Dacă citesc, bineînțeles că am un loc preferat în care-mi place s-o fac. E ca și cum ai avea o mâncare preferată, un suc preferat, un tip de ciocolată care-ți place cel mai mult. Ei bine, n-am să exagerez, și-am să spun că-mi place să citesc oriunde, oricând, în aglomerația tramvaiului, în autobuzele arhipline, în tren, admirând cum trec pe lângă câmpurile bătute de soare, uscate de arșiță, cu oamenii care-și cară zilele în spate, se uită în urmă și-și spun „și astăzi a fost o zi productivă”.


Mizez, așadar, pe cititul în aer liber - evident, în zilele de vară, că doar nu iarna, când îți îngheață și respirația. Pentru asta, aș alege umbra unui copac, înconjurat de grădina de hortensii și gladiole a mamei, de apa din fântâna care sursură fără odihnă, într-un fotoliu suspendat doar al meu, comod, pufos, în care să-mi relaxez mintea și trupul, cufundat într-o lectură pe placul meu. Nu-s eu prea visător, dar îmi place ca totul să fie pus la punct, ordonat și frumos. Seara, la lumina unui felinar, când greierii cântă și insectele abia prind viață (ce ironie! ce paradoxal!), să visez spre coclauri îndepărtați, probabil imposibil de atins, revenindu-mi cu greu după lectura pe care abia am terminat-o. Da, asta consider eu o lectură de calitatea: nu doar cartea, nu doar autorul, ci și modul în care o citești, modul în care o trăiești și o integrezi în viața ta. Evident, într-un decor prielnic, autentic, care să-ți ofere acea liniște și relaxare interioară de care mulți dintre noi avem nevoie! Greșesc? Nu cred.

Să vorbim acum despre interior, bineînțeles. Sunt sigur, absolut sigur, și aici cred că orice cititor can relate, nu se poate să nu ai în casă un loc pe care, efectiv, îl vânezi atunci când vrei să te-apuci de-o carte. Îmi aduc aminte că eram mic și mereu îmi plăcea să citesc la geam, doar îmi trăgeam un scaun/fotoliu și mă făceam comod. Îmi plăcea ca atunci când găseam fragmente care-mi plac, citate care mă inspirau, sau când pur și simplu voiam să iau o pauză de la lectură, să privesc pe geam, să-mi golesc mintea de orice și să mă mint că viața aceasta chiar este frumoasă, chiar este simplă, chiar este a noastră. Da, eram mai mic, vremurile au trecut, oamenii s-au schimbat, au uitat să-și spună unul altuia
că s-au schimbat. Maturitatea vine cu multe, foarte multe, iar pe unele ți-ai fi dorit să nu le fi trăit vreodată. Dar, na, așa e drumul fiecăruia, „așa ne-a fost data”, cum spune Slavici. Multe frumoase se vor arăta, trebuie s-avem răbdare! :) Ei, da, iată că deviez de la subiect și nu e bine. Riscul meseriei, să spun așa.

Acum, normal, locul în care citesc cel mai des este camera mea. De ce? Pentru că e un univers al cărților. Sute de cărți, lumânări parfumate, tablouri pe pereți - tot ce trebuie, exact așa cum am vrut întotdeauna să fie camera mea. Parcă mi-ar lipsi, totuși, o bibliotecă mai mare, o căsuță pentru cărțile mele. Ce tot spun? Mai multe biblioteci mai mari. Am numeroase cărți pe care nu le am așezate pe rafturi, deși am două biblioteci destul de încăpătoare. Și-am așa o oroare, dacă e să folosesc un cuvânt mare, pentru că tare aș vrea să le văd și pe celelalte puse pe rafturi. Dar am tot amânat, am tot spus că am să iau altădată, și iată că timpul nu are răbdare nici de data asta, trece și trece de parcă ar fi fugărit de cel mai urât lucru din lume. Am găsit pe favi.ro câteva exact pe gustul meu. Vintage, diferite, extravagante - normale și simple, în cele din urmă, sunt sigur că am de unde alege - o gamă variată, la prețuri accesibile, zic eu.

V-am spus că-mi palc decorațiunile pentru perete, nu? Îmi place monocromaticul. Astfel, în camera mea nu găsesc prea multe culori. Mă obosesc, îmi dau o stare de impaciență și nu-mi sunt pe plac. Am găsit tabloul perfect pe care l-aș pune deasupra patului, făcându-mi un colțișor și mai prielnic, și mai cald - exact așa cum se cade. Exact așa cum trebuie. Îmi plac lucrurile simple, acele lucruri care nu atrag atenție, nu strigă după „hei, ia uită-te ce bine-mi stă aici, ce cool arăt pe peretele acesta, oh! uite câte rafturi am și ce lucioase sunt, ce modele am pe la colțuri, nu-i așa că-ți plac?” Nu. Nu-mi plac. Pentru mine simplitatea însemană, de fapt, esență. Este mult mai greu să creezi un lucru simplu care să te atragă decât ceva extravagant, ceva „plin de stil” - mulți suntem atrași de ceea ce, în aparență, place ochiului. Mi-am dat seama că pe FAVI.ro găsesc multe piese și articole care-mi sunt întocmai pe plac. Și-l voi avea în vizor tot timpul când voi vrea să-mi reîmprospătez lucrurile din cameră.

Să nu uităm de lucrurile acelea mărunte care ne fac viața mult, mult mai frumoasă. Vorbesc aici despre lucrurile care nu trebuie să lipsească dintr-un decor de bun gust. De ce spun asta? Pentru că lucrurile mici, cum prea bine știm cu toții, contează. Contează foarte mult, iar dacă este să spun asta, o spun cu toată sinceritatea și cu toate argumentele din lume - dar asta e altă poveste, normal. Mă declar un mare fan al lumânărilor parfumate, al bețișoarelor aromate. Îmi place că un miros plăcut poate stârni zeci de amintiri și poate trezi alte zeci de simțuri. Și când toate vin într-un pachet atât de frumos, nu poți contesta nimic. Absolut nimic!

Și cel mai bun lucru este faptul că nu mi-a luat deloc mult să găsesc aceste produse. Cu alte cuvinte, nu-ți ia deloc mult timp să-ți pui la cale o schimbare a propriei camere, astfel încât s-o transformi într-un loc adecvat cititului, într-un loc prielnic unui cititor adevărat. Am folosit noul motor de căutare biano.ro, care are opțiuni de căutare foarte minuțioase: de la prețuri mari-mici, la mărimi, la accesibilitate, la extensibilitate, miros, culoare, tipul lemnului folosit și așa mai departe. Nu-i grozav? Eu zic că e!

Am să-nchei postarea spunându-vă că e important să citești, nu, de fapt, e vital s-o faci. Dar e important și s-avem grijă de ceea ce ne înconjoară, de mediul în care ne desfășurăm activitățile în fiecare zi (nu neapărat că e vorba de citit, ci orice - învățat, mâncat, ADL-uri etc). Suntem ceea ce face, în cele din urmă. Ceea ce iubim, simțim, trăim! Haideți s-o facem la potențialul nostru maxim. Nu-i așa? :) S-aveți o săptămână minunată și pe placul vostru. 

Mult succes în toate! Andrei


miercuri, 31 iulie 2019

„Domnișoara Brodie în floarea vârstei”, de Muriel Spark - Recenzie



„- Care au fost principalele dumneavoastră influențe pe vremea școlii? Au fost literare sau politice sau personale? A fost calvinismul?
- A existat o domnișoară Brodie în floarea vârstei, a spus Sandy.”

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere: Dana Crăciun
Număr de pagini: 132
Anul apariției: 2017

Muriel Spark (1918-2006) s-a născut şi a crescut în Edinburgh, prima sa povestire fiind publicată în 1951, în urma câştigării unui concurs al publicaţiei The Observer. Următoarele sale romane sau povestiri, printre care Memento Mori, The Girls of Slender Means, The Only Problem, A Far Cry from Kensington, The Prime of Miss Jean Brodie (adaptată cu succes atât pentru film, cât şi pentru teatru), au impus-o pe Muriel Spark drept una dintre cele mai originale voci din proza contemporană. Spark a mai scris piese de teatru, poezie, cărţi pentru copii, dar şi biografiile unor autori precum Mary Shelley, Emily Brontë sau John Masefield. Volumul său autobiografic, Curriculum Vitae, a fost publicat în 1992. În 1993 a primit titlul de Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic.

Cel mai cunoscut roman al scriitoarei Muriel Spark,  Domnişoara Brodie în floarea vârstei , a fost ecranizat în anul 1969 şi i-a adus actriţei Maggie Smith un Oscar pentru interpretare. Domnişoara Brodie este o profesoară ce depăşeşte programa şcolară şi-şi educă elevele în spiritul liberului arbitru, în folosul artei şi al feminităţii. Folosindu-se de propriile emoţii şi experienţe, profesoara le pregăteşte pe fetele din trupa ei pentru a deveni „la creme de la creme”. Cu o acţiune plasată în perioada interbelică, romanul urmăreşte personalitatea magnetică a profesoarei pentru care floarea vârstei este momentul de maxim potenţial din viaţa unei femei şi esenţa unui spirit bogat.

„ - Cine-a fost domnișoara Brodie?
- O învățătoare a mea, foarte cultă. Făcea singură cât un Festival de la Edinburgh. Avea obiceiul să ne invite la ceai la ea acasă și ne povestea cum e să fii în floare.
- Ce floare?
- Floarea vârstei. Odată s-a îndrăgostit de un ghid egiptean, într-una din călătoriile ei, și când s-a întors ne-a spus toată povestea. Avea câteva eleve preferate. Eu mă număram printre ele. Făceam șpagate și-o făceam să râdă. (...) Nu era decât o fată bătrână. Trebuie să-i duc niște flori la mormânt, mă întreb dacă o să-l pot găsi. 

Cum să-ncep, cum să-ncep? Am să-ncep astfel: până acum, n-am fost dezamăgit de nicio carte din colecția Endorfiction, aparținând Editurii Vellant. Nu sunt impresionist, nu o spun pentru a fi pios sau lingușitor, ci spun adevărul: pentru mine, unul, Editura Vellant este printre singurele edituri care publică/traduce opere de calitate, ale numelor mari. Majoritatea cărților citite de la ei au ceva special, sunt exact pe gustul meu, deci, cum Doamne să nu fiu fan al cărților marca Vellant? Să fim serioși! Chiar dacă sunt zona mea de confort, aceste cărți de multe ori reușesc să mă atingă cum n-au reușit altele. Nu știu cum se nimerește, dar mereu se face ca lectura unei astfel de cărți să fie exact lectura de care aveam nevoie. 

„- Anul viitor, spuse ea, veți avea specialiști care vă vor preda istorie și matematică și limbi străini, un profesor pentru asta și alt profesor pentru cealaltă, o oră de patruzeci și cinci de minune pentru asta și una pentru cealaltă. Dar în acest ultim an pe care-l aveți cu mine, vă veți bucura de roadele florii vârstei mele. Vă vor rămâne pentru tot restul vieții.”

Cum se cade că și de această dată am avut dreptate? Simplu! Am citit ulterior o carte de la Act și Politon, Fata de la Savoy, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei recenzie o voi face zilele următoare. Și, da, după o astfel de carte (cea de mai sus), am simțit nevoia unui roman frumos, liniștit, curgător - dacă pot spune așa -, am simțit nevoia unui roman care să mă țină doar pe un singur fir epic, fără să mă solicite prea mult (deși, drept să vă spun, cum, de fapt, au subliniat și cei de la NYT Book Review - Muriel Spark vrea să ne transforme în buni observatori, iar noi simțit că ea vrea ca noi să înțelegem mai bine, așa că trebuie să ne predăm cu totul atunci când o citim.) - așadar, ca să citești Domnișoara Brodie în floarea vârstei este nevoie de atenție, este nevoie de concentrare - fiecare personaj este ceva special, fiecare replică, poate aparent lipsită de esență, este de fapt o cheie a acțiunii, fiecare acțiune, la rândul ei, este ceva definitoriu în a trage niște concluzii. Cu toate astea, poate experiența de cititor m-a ajutat să fiu cât mai atent și cât mai perspicace - pentru că, da, îmi asum și asta, Muriel Spark nu a scris această carte pentru oricine - și spun asta doar pentru a nu apărea confuzii, că, vai Doamne, ridic în slavi cartea, și cineva dacă o citește datorită acestei recenzii (de ce nu?!), ulterior să-mi spună că nu i-a plăcut deloc cartea. Da, bineînțeles, tocmai de asta este frumoasă literatura (și nu numai), anume pentru că este subiectivă, depinde de experiența fiecăruia, de trăirile fiecăruia, de sentimentele fiecăruia, de modul fiecăruia de a vedea viața. Eu unul chiar mă declar mulțumit de Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de lectura pe care Muriel Spark mi-a oferit-o pe parcursul a o sută și ceva de pagini.

„- Voi, toate, sunteți niște eroine în devenire. Marea Britanie trebuie să fie o țară potrivită pentru eroine. Liga Națiunilor...”

Cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, e personajul principal - Jean Brodie - un personaj puternic, controversat (The Atlantic), un personaj al luminilor și umbrelor, rotund, care parcă are viață între paginile acestei cărți, l-ai putea oricând introduce în viața de zi cu zi, imaginându-ți-l drept prietenul tău cel mai bun. Mi-a plăcut pentru că m-a făcut confuz, m-a făcut să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri - iar atunci când le găseam, parcă, de fapt, îmi puneam și mai multe întrebări. Nu știu dacă era o visătoare, nu știu dacă avea traume, dacă ascundea ceva anume și masca asta de față cu fetele de la școală, dar știu că ea vedea altfel școala, vedea altfel sistemul de învățământ - punea manierele, stilul de viață, deasupra unor cunoștințe generale sau de domeniu. Citez: „- Luați-vă manualele, a zis domnișoara Brodie de multe ori în toamna aceea, țineți-le ridicate în mâini, în caz că avem musafiri nepoftiți (*alți profesori, adică). Dacă apar astfel de musafiri, le spuneți că facem lecția de istorie... de poezie... de gramatică... (...) Între timp, am să vă povestesc despre ultima vacanță de vară din Egipt... am să vă povestesc despre îngrijirea pielii și a mâinilor... despre francezul pe care l-am cunoscut în trenul spre Biarritz... și trebuie să vă povestesc despre picturile italiene pe care le-am văzut (...)” - cred că este destul de bine conturat, în acest paragraf, ce anume vreau să spun.

Mi-a plăcut mult, e o carte care se citește ușor (dacă deja ești un inițiat al lecturii - evident, nu e o carte pe care s-o citești dacă te-ai apucat de ieri de citit) într-o după-amiază însorită, o lectură plină de învățăminte și profundă. Jean Brodie, un personaj reușit, sublim, amuzant, pe care nu-l voi uita prea curând. Un personaj care și-a pus amprenta și asupra altor personaje - de fapt, cred că asta este foarte frumos de urmărit în cadrul romanului: influența pe care domnișoara Brodie o are asupra celorlalte personaje, felul în care-și lasă amprenta, chiar și după fetele sunt nevoite să plece la liceu, asupra fostelor eleve. Și-ți aduce aminte cu drag, de ce nu, de anii gimnaziului, când un învățător era tot ce-aveam în fața tablei. Eh, vremuri! Acum, dacă stau și mă gândesc, nu-mi mai rămâne decât să văd filmul (da, romanul a fost ecranizat) și să trag concluziile. Poate fac și-o comparație carte-film, de ce nu? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Domnișoara Brodie în floarea vârstei, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

luni, 15 iulie 2019

„Bijuteriile Kabbalah și Lumina Lor”, THEA O. HAIMOVITZ

Află cum poți elimina blocajele din viață cu ajutorul Kabbalah 

Marți, 16 iulie, la Librăria Cărturești Atrium Mall din Arad, va avea loc evenimentul dedicat unei cărți speciale. Veți afla poveștile unor personalități cu gândire de factură kabbalistă, precum Giordano Bruno și Pico della Mirandola, dar și istorii ascunse, unele uitate, altele niciodată scrise până acum. Veți descoperi, de pildă, povestea moștenirii fabuloase a lui Jaques Elias sau cum dăruirea de sine – o caracteristică a influenței pozitive a filosofiei Kabbalah – a marcat destinul regelui Carol I. Paginile acestui volum vă vor dezvălui cum se naște o bijuterie personalizată semnată de Thea O. Haimovitz. 

Care sunt ingredientele care alcătuiesc rețeta succesului unei astfel de piese? Cartea are o grafică de excepție grație imaginilor de arhivă oferite de Muzeul de Istorie al Municipiului București și fotografiilor semnate de Rolf Vescan, Vlad Munteanu sau Daniel Costache. 

Evenimentul, care va avea loc la ora 18.00, va fi urmat de o sesiune de autografe.

miercuri, 10 iulie 2019

„Barbă Albastră”, de Amélie Nothomb - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2019
Traducere: Claudia Constantinescu

„- Moarte?
-Nu. Moartea nu înseamnă dispariție.”

Amélie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966 în oraşul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomaţi. A locuit pe rând în Japonia, China, Statele Unite, Bangladesh, Burma şi Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului şi a câştigat numeroase premii, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze şi de două ori Premiul Alain Fournier. Cărţile ei au fost traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi. În seria de autor Amélie Nothomb, a mai apărut romanul Loveşte-ţi inima! (recenzia o găsiți AICI)

„- Din păcate, slăbiciunea sufletească a devenit astăzi ceva normal.”

Saturnine e hotărâtă să-şi caute chirie, pentru că dormitul pe canapea în micul apartament al prietenei sale nu este o soluţie pe termen lung. Şi are norocul să găsească o ofertă extrem de atrăgătoare: o cameră spaţioasă, cu chirie modică, într-o zonă selectă a Parisului. Desigur, mai sunt şi alte persoane care vor să vadă camera, însă doar ea pare cu adevărat interesată de ofertă, celelalte dorindu-şi doar să-l vadă pe proprietar, don Elemirio Nibal y Milcar, ale cărui opt precedente colocatare au dispărut. Şi, într-adevăr, don Elemirio o alege pe ea drept a noua sa colocatară. E un bărbat ciudat, care vorbeşte ca din cărţi şi nu iese niciodată din casă. Saturnine are acces la întregul apartament, mai puţin la o cameră în care îi este interzis să intre. Ce se ascunde acolo? Va dispărea și Saturnine asemenea celor opt femei de dinaintea ei? Și ce s-a întâmplat oare cu ele?

Ăăă, nu știu cum să-ncep această carte decât prin a spune că mă așteptam la mai mult. De fapt, cred că este nepotrivit să spun acest lucru deoarece am mai citit o singură carte de la Amélie Nothomb, Lovește-ți inima!, cum am spus și mai sus, deci e cam ipocrit să-mi formez deja o părere despre ce scrie și cum scrie, de fapt, autoarea. Așa că am să spun doar că mi-a plăcut într-o măsură, dar, în același timp, mi-a și displăcut într-o anumită măsură. Parcă mă așteptam la cu totul o altă poveste, nici acum, după ce am terminat cartea - recunosc, am terminat-o acum ceva timp pe când încă eram în toiul facultății, al învățatului - nu îmi dau seama la ce se referă titlul, Barbă albastră, decât făcând o aluzie oarecare la don Elmeirio Nibal y Milcar, un imperios domn spaniol, un „sânge albastru” care primește alte doamne în gazdă, în frumoasa și imensa sa casă. Și cam atât, drept să vă spun. Parcă titlul, în primă instanță, te trimite cu gândul la altceva. Nu știu dacă Amélie Nothomb a vrut express să aibă o carte care se numeșe așa sau a făcut vreun artificiu literar, dar pe mine m-a depășit situația asta. Zău!

S-o țin în altă manieră, mi-a plăcut la nebunie misterul cărții. Nu, nu e o carte polițistă, nu e un thriller și așa mai departe, dar are o atmosferă destul de ciudățică, așa, apăsătoare pe alocuri, domnu' acesta al cărui nume complet nu l-am reținut și n-o voi face, Elmeirio, poartă un mister, planează asupra lui ceva neașteptat, parcă te gândești că nu poți avea încredere în ceea ce-ți transmite, parcă ar cobi și ar mășlui ceva. Nu știu, eu așa l-am simțit; drept care mi-a plăcut acest lucru, anume construcția sa, trecutul său, replicile sale frumos gândite, tăria sa, precum și inaccesibilitatea celorlalte personaje. El pare trăi într-o lume dominată de reguli proprii, într-o lume în care universul se circumscrie în jurul său. Da, l-am găsit și arogant și enervant și mincinos și nedemn de încredere. Parcă mi-a stârnit ceva ce, de mult timp, un personaj n-a reușit să-mi stârnească. Și-am vrut să citesc tot mai mult să aflu care-i de fapt chestia, de ce Elmeirio are acest caracter care ori îți place, ori, bineînțeles, îți dispalce. Cam asta m-a aventurat mai mult în lectură, nicidecum „acțiunea” care, de altfel, nu prea există. 

Nu mă îndoiesc că Amélie Nothomb n-ar putea scrie dinamic, efervescent din punctul de vedere al desfășurării acțiunii - de fapt, sunt sigur că în acest roman, Barbă albastră, a mizat mai mult pe psihologie, pe conflicul interior al personajelor & pe conflictul exterior dintre acestea. Totuși, am găsit maniera puțin redundantă, pe alocuri plictisitoare, fără să-mi transmită nimic. Dar, cu riscul de a mă repeta, ce mi-a plăcut cel mai mult au fost personajele: Saturnine, personajul feminin principal, care ajunge să trăiască, drept colocatară, cu acest don Elmeirio Nibal y Milcar, ea dovedindu-se, în cele din urmă, cea inabordabilă, care nu cade pradă încercărilor lui Elemirio, ea dovedind stăpânire și reținere. Chiar mi s-a părut un personaj veridic, accesibil totuși cititorului - un personaj cu care poți rezona, care reiterează anumite idei și trăiește anumite sentimente, în circumstanțe definitorii oricărui suflet omenesc. 

„- Dumneavoastră, care sunteți catolic până-n vârful unghiilor, cum tolerați faptul că sunt atâtea atrocități în Bilbie?
- E o carte realistă. Consider că textul nostru sfânt nu alimentează nicio iluzie cu privire la natura umană.
- Și că vă arată că Dumnezeu e un ticălos, asta nu vă deranjează?
- Eu nu văd lucrurile așa. (...)”

Trăgând o linie, putem spune că mi-a plăcut, mai ales că a fost o lectură ușoară care nu a făcut prea mult apel la necesitatea de a mă concentra pentru a o înțelege. Am citit-o rapid într-o perioadă în care abia reușeam să citesc, deci mi-a oferit satisfacția de a fi terminat o carte, oricare ar fi fost ea. Sunt sigur că ar fi avut un potențial mai mare, sunt sigur că unii au înțeles-o altfel și chiar le-a plăcut nebunia aceasta a lui Amélie Nothomb, această nebunie erudită, autentică, plină de umor (da, am uitat să vă spun, cartea chiar are un umor aparte), dar eu mă declar mulțumit de faptul că am trecut în revistă și acest roman semnat Amélie Nothomb. 

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Barbă albastră. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

luni, 8 iulie 2019

„Trei zile la Ierusalim”, de Stéphane Arfi - Recenzie



„Trebuie să trăim fericiți aici, pe Pământ, în lumea aceasta. Trebuie să ne bucurăm în viața aceasta și în nicio alta.”

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2019
Traducere: Ruxandra Chiriță

„Singura sa grabă e dragostea, adică efemerul.”

Stéphane Arfi s-a născut în 1968 la Fort-de-France, în insula Martinica. Este scriitor, scenarist și jurnalist. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris și a obţinut o licenţă în drept și sociologie politică la Sorbona. A debutat în 2015, cu povestirea Devance tous les adieux, publicată sub pseudonimul Ivy Edelstein. Succesul de public și de critică l-a dobândit în 2017, odată cu romanul La vie magnifi que de Frank Dragon, publicat sub numele său real, pentru care a obţinut premiul pentru debut la Festival du Premier Roman de Chambéry. În prezent, locuiește în Bretania, unde citește mult din operele lui Victor Hugo, Jean-Jacques Rousseau, Malcom de Chazal și este pasionat de sportul de performanță.

„Așadar, iubirea, se spune, este unicul secret al fericirii.
Dar vai! Ce poate face iubirea împotriva egoismului, a lașității, a abandonului, a umilinței, a cruzimii, a nedreptății? Ce face iubirea împotriva urii, a fărădelegii, a războiului, a sărăciei, și, mai ales, a bolii și morții celor dragi?”

În plină criză a adolescenţei, tânărul Iosua fuge de acasă. Nu-l mai suportă pe tatăl lui. Și nu știe ce să facă odată ce i-a fost împărtășit un secret împovărător — el este fi ul lui Dumnezeu. Biblia spune că, la doisprezece ani, Iisus a fugit trei zile la Ierusalim. O fugă despre care, în mod misterios, nu știm nimic, dar care a avut cu siguranţă o importanţă crucială. Pentru că aceste câteva zile au schimbat pentru totdeauna viaţa băiatului. Două mii de ani mai târziu, sprijinindu-se pe textele rabinului Hillel cel Bătrân, un mare maestro spiritual evreu, Stéphane Arfi povestește această fugă la Ierusalim, care l-a făcut pe Iosua să descopere că adevăratul secret al fericirii nu este iubirea, ci bunătatea — hesed. O valoare pe care Iisus n-a încetat s-o propovăduiască întreaga viaţă, dar care nu a fost păstrată ca nucleu al învăţăturilor sale. Aceasta este povestea unui episod puţin cunoscut din viaţa lui Iisus și a unui cuvânt care deslușește cea mai mare enigmă a omenirii: cum să fim cu adevărat fericiţi?

Oh, cât de impresinost am să fiu în această recenzie. N-am cum, pur și simplu, n-am cum altfel, și-am s-o spun pe șleau, mi-a plăcut acest roman extrem de mult, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. A trecut ceva vreme de când n-am mai citit ceva atât de profund, care să mă atingă atât de tare, care să mă facă să subliniez până și o pagină întreagă din carte, pentru a putea avea la îndemână „paragraful” (dat fiind cazul, „pagina”) care mi-a plăcut. Sincer, n-aveam așteptări, nu știam prea multe despre roman - de multe ori, să știți, evit să citesc chiar și descrierea: ar putea părea ipocrit, dar mă las atras de copertă (evident, nu tot timpul). Și bună a fost alegerea romanului Trei zile la Ierusalim, mi-a întrecut efectiv toate așteptările pe care le aveam - și nu erau prea mari. Nu e ciudat cum, pam, așa, deodată, dai peste o carte, o iei din bibliotecă, îți zici, eh, s-o citesc și pe asta, gândindu-te că nu e cine știe ce, dat fiind faptul că nu prea ai mai avut parte de lecturi care să te cutremure în ultimul timp, și de fapt se dovedește că te-ai înșelat, că această carte pe care o citești este, de fapt, ceea ce voiai să citești de atâta timp? Exact așa m-am simțit eu. Și, chiar și acum, după ce am terminat-o de vreo săptămână, îmi reamintesc pasaje care m-au marcat și care, da, pot spune asta, pasaje care m-au învățat. Pentru că odată ce am terminat această carte, am ieșit din ea nu doar emoționat, ci și învățat. De ce? Vă spun în continuare.

„Tare l-ar mai lovi în față pe acest atotputernic ce zboară nepăsător deasupra unor ființe care par a fi primit viața numai ca să și-o piardă.”

Trei zile la Ierusalim ar putea fi interpretat ca o scenă din Biblie - dar n-am să intru în astfel și-mi rezerv dreptul de a nu o face. Oricum, accentul se pune pe tânărul Iosua, un băiat taciturn, diferit, care știe că are un rol pe acest Pământ, știe că are un destin special, că e un copil special. Acesta ajunge să fugă de lângă ai săi și să-și caute, astfel, menirea. Stéphane Arfi povestește despre această fugă a lui Iosua spre Ierusalim, locul sfânt, al celor de sus. Dar nu asta m-a interesat, ci întocmai focul interior al lui Iosua, motivele acestuia: Iosua știe că viața e nedreaptă, că, dacă nu ar fi, de ce există atâta sărăcie, durere, de ce există atâtea lacrimi, atâta moarte, atâta minciună? Evident, la rândul tău, ca cititor, te-ntrebi aceleași lucruri, te apropii de Iosua mai mult ca de oricine - la o adică, Iosua e fiecare dintre noi și este în fiecare dintre noi. Cu toții avem întrebări, cu toții avem răspunsuri - dar, cu cât găsim mai multe astfel de răspunsuri, cu atât ne punem mai multe întrebări; iar cercul se tot învârte. Iosua este un personaj puternic, înțelept, un personaj care totuși la o vârstă atât de fragedă, are atât de multe de arătat: el dovedește că știe învățătura cărții, că gândește rațional și, în același timp, profund, este o voce într-o lume dominată doar de dictonul „crede și nu cerceta”. Asta mi-a plăcut foarte mult la Stéphane Arfi, anume îndârjirea, patosul pe care l-a conturat în personajul său, Iosua - și-a făcut din Iosua, pentru mine, un personaj de referință al literaturii contemporane.

Stilul autorului este unul „călit”, așa l-am simțit: nu face abuz de cuvinte inutile, de replici care nu-și au locul și de care s-ar fi putut lipsi oricând, ci conferă înțeles oricărui cuvânt, oricărui dialog. Sincer vă spun, am avut atâtea momente în care am recitit ceea ce scria în anumite fragmente doar pentru a încerca să înțeleg - deși, în aparență, o secvență ar putea părea banală, ea se dovedește ca fiind, de fapt, atât de profundă și plină de înțelepciune și înțelesuri. De asta v-am spus mai sus că, lecturând acest roman, m-am simțit mai învățat, m-am simțit mai sincer cu mine și cu valorile mele. Nu știu, Trei zile la Ierusalim este ca o pildă, ca o parabolă frumoasă și verosimilă, este ca un drum pe care îl parcurgi tu și cu ființa ta, ca un timp pe care-l petreci doar tu cu tine, și atât, departe de agitația lumii moderne. Ah, cât aș fi vrut să nu se termine atât de rapid - aș fi vrut să lungesc lectura cât mai mult, dar, of, nu-mi stă în fire să amân o carte care-mi place. Plus că am avut și timp la dispoziție, având în vedere că, în sfârșit, am terminat cu facultatea, cu practica și mă pot dedica în totalitate cititului și scrisului. 

„Simte că prezentul nu este acel lucru încremenit și urât și năclăit care încâlcește trupul și sufletul și împiedică totul. Că putem fi chiar încredințați că schimbarea se va petrece, din clipa în care ne-o dorim. Ce simțământ minunat! își spune Iehuda și se înfioară.”

Stéphane Arfi are un scris poetic, plin de efervescență, de lirism, are un stil profund și care, cu siguranță, te face să fii cât mai aproape de atmosfera cărții - uneori, poate, dureroasă, uneori plină de viață și revigorantă. Incită la meditație, ba chiar și la filosofie - dar, atenție, fără să plictisească, să pară redunant sau clișeic. De asemenea, am găsit romanul Trei zile la Ierusalim ca fiind un bildungsroman, un roman al formării - dacă tânărul Iosua pleacă spre Ierusalim puțin sfios, luându-și soarta în mâini, sfârșitul romanului ne-aduce un față un băiat desăvârșit, plin de lumină, gata să-și îndeplinească destinul măreț și colosal. Un tânăr diferit de ceilalți, care, într-un trup plăpând, sumează o putere capabilă să schimbe întreaga omenire. Și-o misiune întru descoperirea bunătății, adevărului și iubirii - asta a însemnat scrierea lui Stéphane Arfi pentru mine: un adevăr. Și încă un adevăr vă spun imediat: abia aștept să citesc și altceva de la acest autor, abia aștept!

„- Să trăiesc? Ce știi tu despre viață? Nu vezi că noi, blestemații Pământului, nu trăim cu adevărat și putem doar să supraviețuim și să suferim? Nimeni n-ajuă pe nimeni și nimeni nu e fericit, acesta este singurul adevăr, spune Iehuda și se pierde printre fuioarele de fum cenușii de parcă ar trece în altă lume.”

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Trei zile la Ierusalim, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

sâmbătă, 6 iulie 2019

„Zona invizibilă”, de Dean Koontz- Recenzie





Editura: Grupul Editorial RAO
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 454
Anul apariției: 2017
Traducere: Liliana Pelici (prin Lingua Connexion)


„Trebuie să mor.”

Acestea sunt cuvintele macabre lăsate în urmă de un bărbat care avea toate motivele să trăiască, dar care și-a luat viața. În urma lui, agent FBI Jane Hawk, devenită văduvă, este nevoită să facă ceea ce îi cer durerea, teama și furia ei: încearcă să afle adevărul, indiferent de consecințe. Inamicii ei puternici protejează însă un secret atât de important, atât de îngrozitor, încât sunt dispuși să extermine pe oricine le-ar sta în cale. 


Dar toată puterea și lipsa lor de scrupule ar putea să nu fie de ajuns pentru a opri o femeie pe atât de inteligentă, pe cât sunt ei de neînduplecați, de cinici și de nemiloși, și care e condusă de un sentiment îndreptățit de mânie, pe care ei nu l-ar putea înțelege niciodată. Deoarece este născut din iubire.

„Binefăcători. Pentru oamenii cu intenții malefice nu există o acoperire mai bună decât o organizație nonprofit dedicată îmbunătățirii condiției umane. Majoritatea oamenilor din institut puteau avea intenții bune și putea face bine, dar asta nu însemna că înțelegeau intențiile ascunse ale fondatorilor lui sau misiunea lor de bază.”

„Te prinde... paranoia și misterul cresc pe măsură ce povestea progresează... Koontz dovedește din nou că e tare... A creat un personaj minunat prin Jane Hawk...” - Associated Press

„În era actuală, a prozei lapidare în stilul mesajelor electronice, domnul Koontz, este, practic, un Shakespeare... Romanul Zona invizibilă e plin și de acțiune, și de emoție.” - Pittsburgh Post-Gazette

Cred că am citit această carte în maximum trei-patru zile, în condițiile în care aveam un program fooooarte încărcat, din cauza facultății. De ce? Trei motive simple: mi-a plăcut enorm de mult, pur și simplu neputând s-o las din mână, a fost foarte ușor de citit, și asta nu pentru că ar avea o acțiune simplă, o acțiune seacă și fadă, ci pentru că are un fir logic și cronologic, ca și cum ai urmări un film pe hârtie, iar al treilea motiv este faptul că era atât de misterioasă, atât de greu de cobit, de ghicit, încât voiam neapărat să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro are să meargă toată acțiunea, care e deznodământul. Pentru mine, motivele acestea m-au făcut să-i dau cărții patru steluțe meritate pe deplin. Și i-aș fi dat cinci, bineînțeles, dar am fost pur subiectiv și am ales să scad una pentru că totuși acest gen de carte nu-mi atinge prea des corzile sensibile ale sufletului, să spun așa. Da, a fost o lectură antrenantă, o lectură care m-a ținut fiert să aflu ceva, a fost o lectură misterioasă, paranoică, pe alocuri plină de teamă, dar nu neapărat una profundă și sensibilă. Da, au existat emoții, dar nu dintre cele mai greu de atins.

„Pe străzile care flancau parcul la nord și la sud era trafic: se auzea zgomotul motoarelor, șuieratul cauciucurilor, sâsâitul frânelor pneumatice, claxoanele ocazionale, zângănitul unui capac de canal montat prost. Chiar și când se îndepărta de zgomotul apei din fântâna arteziană, zgomotul traficului părea înăbușit într-un fel ciudat, ca și cum parcul ar fi fost înconjurat de geamuri duble.”

Nu știu dacă are rost să vă povestesc ce se întâmplă în carte, părerea mea este că ar fi de prisos. Am să vorbesc despre sentimentele pe care mi le-a lăsat această carte, cum am simțit eu lectura, cu am trăit alături de personajul principal, agenta FBI Jane Hawk, care, condusă de răzbunare, furie, de dorința de adevăr, se antrenează și se regăsește într-o lume în care moartea este ceva de o clipă, este ceva de o secundă, nu mai e tabu, ci devine aproape un mod de viață, un truism. Și, totuși, vorbesc aici de moartea neașteptată, de moartea imprevizibilă și, absurd, previzibilă în același timp. Cred că asta mi-a plăcut - să nu sune prea sadic - anume nesiguranța cărții, nesiguranța atmosferei create de către genialul Dean Koontz, la modul că nu te-așteptai să se întâmple asta și nici asta și nici asta. Suspansul, pentru mine, a primat și a contat enorm în genul acesta de roman, suspansul și neașteptatul situației, al acțiunii. O carte care îmi antrenează mintea, care mă face să mă gândesc la ce s-a întâmplat de fapt, care mă face să inventez motive pe care, pam, apoi să mi le distrugă - este, pentru mine, o carte bună. Recunosc, am citit cărți în care m-am prins undeva pe la jumătatea cărții care e ideea, dar, sincer să vă spun, la Zona invizibilă până și ultima pagină m-a șocat. Nu mai spun de faptul că nu m-aș fi așteptat deloooooc la un deznodământ ca acesta, drept să vă spun. Deloc! Dar asta este cu atât mai bine, nu-i așa?

Atmosfera creată este una foarte apăsată. Trăiești alături de personajul principal, Jane Hawk, simți alături de ea, îi devii prietenul cel mai bun pe parcursul romanului. Vrei să afli, la rândul tău, adevărul. Pentru că Jane nu este un simplu agent FBI, dotat cu capacitatea disimulării, cu dualitate, cu incisivitate și tărie de caracter, ci este un personaj condus de inimă, în concordanță cu rațiunea ascuțită, este un personaj sensibil, care trăiește, simte, luptă pentru dreptate. Este un personaj alcătuit din lumini și umbre, un personaj al adevărului, un justițiar. Chiar mi-a plăcut enorm de Jane, în ultimul timp nu prea mai citisem cărți ale cărei protagonist să-l simt atât de aproape. De fapt, dacă stau și mă gândesc, pentru mine, într-o carte, personajele contează în proporție de 50%, iar restul de 50% se înscriu în stilul autorului și în desfășurarea acțiunii. Aici, în Zona invizibilă, le-am avut pe toate: personaje rotunde, verosimile, înzestrate cu emoții, un fir epic logic, structurat, deloc haotic, și un stil de scriere antrenant, exersat și bine pus la punct. O combinație perfectă și echilibrată, așadar, deci reușită. 

Așadar, mă declar mulțumit de acestă lectură, chiar mi-a prins bine, a fost ca și cum m-aș fi uitat la un film bun. Și, apropo, Seria Jane Hawk (da, serie) este programată pentru a fi ecranizată într-un serial de televiziune produs de Paramount Pictures în colaborare cu Anonymous Content, cu titlul The silent corner. Ce pot spune, decât că abia aștept să văd cum producătorii și regizorii vor valorifica tot ce se întâmplă în această carte?! Cu siguranță va fi un serial reușit, pentru că, evident, este o carte reușită pe care o recomand cu drag celor însetați de thriller, celor care se dau în vânt după situații tensionate și neașteptat. Eu, unul, fac parte din acest grup de cititori.

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Zona invizibilă. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de un weekend liniștit!

vineri, 24 mai 2019

Editura RAO la Târgul Internațional de Carte Bookfest 2019


Lansări de carte, întâlniri cu autorii și sesiuni de autografe la Bookfest

La Bookfest va avea loc prima întâlnire cu E. O. Chirovici, după apariția Cărții oglinzilor, primul său roman tradus în 39 de limbi și primit cu entuziasm atât de public, cât și de critica literară. Așadar, sâmbătă, 1 iunie, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc un eveniment dedicat celui mai tradus autor român și celei mai recente cărți publicate de acesta, Cartea secretelor, apărută în peste 20 de țării printre care Anglia, Olanda, Germania, Franța, România. Cititorii vor avea ocazia să-i pună întrebări, să afle mai multe despre viața unui scriitor pentru publicarea căruia mari edituri din Europa au licitat sume impresionante.


Iată ce scria Daily Telegraph la apariția Cărții secretelor în Anglia: „O colecție de scamatorii încântătoare... Dacă moda romanelor polițiste atât de minuțios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil și pentru că puțini scriitori sunt în stare să ofere astăzi ceea ce oferă Chirovici.” 


Invitat : actorul Horațiu Mălăele

Joi, 30 mai, se deschide seria evenimentelor dedicate cărților și autorilor lor cu volumul al doilea al Tratatului de istoriografie generală - Mitul ca izvor al istoriei, Alex Mihai Stoenescu. Vă așteptăm la ora 17.00, la standul Editurii RAO, împreună cu autorul și academician Răzvan Theodorescu la o discuție pornind de la ideea că lumea miturilor continuă să trăiască în omul modern și în sistemul său de relaționare socială.


Vineri, la ora 16.00, vă invităm la prezentarea noii versiuni a celebrului roman Invenția lui Morel, al scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte despre care Jorge Luis Borges spunea că este perfectă. Traducătoarea romanului, Tudora Șandru-Mehedinți și invitații săi vă așteaptă la standul nostru la ora 16.00. 

La ora 18.00 iubitorii de literatură română autentică sunt invitați la lansarea celui mai recent volum al lui Ștefan Mitroi, Goarna lui Tuturuz. Despre carte dar și despre scriitura lui Ștefan Mitroi vor vorbi criticul literar Radu Voinescu și poetul Ioan Es. Pop. Goarna lui Tuturuz este povestea alcătuită din poveștile spuse de fotografiile de pe pereții caselor, de obiectele dinăuntrul acestora, de dealul pe care s-a aflat cătunul părăsit de oameni, de biserica de pe deal. O poveste incredibilă despre acele lucruri care ne înconjoară și care vor să pornească la drum după viața de care pare să le fie dor.



Eliza Ene-Corbeanu revine cu o continuare a lucrării Viața la Curte, despre care criticul Alex. Ștefănescu scria : „Lucrarea il captiveaza pe cititor de la prima pagina. Autoarea recurge la o combinatie de patetism si logica, imposibil de ignorat, chiar si de cineva apatic. Scrisul ei este un adevarat cocteil Molotov literar, care arunca in aer ori­ce forma de indiferenta. Informatiile bine sistematizate, rationamentele detectivistice, setea arzatoare de dreptate, solidaritatea umana, dar si spiritul justitiar, care devine uneori spirit vindicativ, concureaza deopotriva la reconstituirea si rejudecarea unor cazuri dramatice”. 

Sâmbătă, la ora 15.00, va avea loc lansarea volumului Viața la curte : Suflete rătăcite – Jurnalul unor criminali. Invitați : Denise Rifai, realizator tv, jurnalistul Dan Andronic, dr. Florian Bichir, istoric.




După Ai Suru, trilogia care i-a cucerit pe cititori, Ioana Lee revine cu un volum despre cum să trăiești mai bine, cum să-ți faci viața mai frumoasă și mai împlinită. 19 secrete japoneze pentru o viață mai bună „este despre compasiune, despre grijă şi despre a şti că nu eşti singur, datorită cunoştinţelor japoneze pe care le‑am adunat şi aplicat până acum în viaţa mea”, spune autoarea în deschiderea cărții. Sâmbătă,1 iunie, la ora 17.00, Ioana Lee și invitații săi vă așteaptă la standul nostru.



Continuăm seria evenimentelor cu două volume de nonficțiune: Operațiunea Oculta și România în timpul mareșalului Antonescu, semnate de istoricul Florian Bichir. Astfel, duminică, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc lansarea celor două lucrări, urmată de o sesiune de autografe.

sâmbătă, 27 aprilie 2019

A apărut „Podul de lut”, Markus Zusak, autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”



Podul de lut”, Markus Zusak autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”


 Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând, de fapt, să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor – o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.“ - The Washington Post

Cartea este disponibilă deocamdată pe site-ul Editurii RAO, AICI.

miercuri, 24 aprilie 2019

„Mori, iubitule!”, de Ariana Harwicz- Recenzie


„Ce mă salvează în noaptea aceasta, ca și în toate celelalte nopți, nu este în niciun caz dragostea pentru bărbatul meu, nici cea pentru fiul meu. 
Ce mă salvează e ochiul auriu al cerbului, care încă mă fixează.”

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2019
Traducere: Liliana Pleșa Iacob

O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate.

Ariana Harwicz s-a născut în Argentina, în 1977 – dar declară într-un interviu că s-a născut cu adevărat în timp ce scria romanul de față. A studiat scenaristica la Escuela Nacional de Experimentación y Realización Cinematográfica din Buenos Aires și dramaturgia la Escuela de Arte Dramático. Este licențiată în artele spectacolului la Université Diderot Paris VII și are un masterat în literatură comparată la Sorbona. A scris piese de teatru puse în scenă la Centro Cultural Ricardo Rojas și a regizat documentarul El día del Ceviche. Colaborează cu blogul cultural Eterna Cadencia. Primul său roman, Matate, amor (Mori, iubirea mea; Editura Vellant, 2019), a apărut în 2012, urmat de La débil mental în 2014.

Femeia din romanul Arianei Harwicz nu are nume. Are însă un bebeluș de două luni, care plânge fără încetare, un soț distant și o casă întreagă de care să se îngrijească. Se află în Franța rurală, exilată într-o țară a cărei limbă nu se vorbește, într-o viață și într-un corp pe care nu le mai recunoaște. Îi lipsesc cărțile, în special Virginia Woolf, și muzica, în special Glenn Gould. Revolta împotriva închisorii domestice începe cu lungi plimbări prin pădurea învecinată, în care se întinde goală pe pământul cald, torturează insecte sau își imaginează scene de un erotism violent. Într-un monolog interior visceral, extrem de intens, Ariana Harwicz își subjugă cititorul și adaugă, frază după frază, ingredientele necesare unui cocteil Molotov. Dar ce va exploda și unde? Aflați din povestea unei femei care are de ales între două scenarii de viață: cel cunoscut, de a fi soție, mamă și amantă, sau cel încă neatestat, pera deschisă a existenței, pur și simplu, a fi. 

„E plin de lume acolo, dar nimeni nu ne ajută cu nimic. Omenirea îți stă în coastă ca un junghi. Aduce doar durere.”

Eu am spus că sunt fan Editura Vellant încă de când am văzut că au continua seria autoarei Lydia Davis, una dintre preferatele mele dintotdeauna. Mă manifest impresionist, acum, pentru că recenziile le-am făcut, sunt postate pe blog, acolo am argumentat mai mult de ce-mi place Davis. Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre Mori, iubitule!, o carte care m-a intrigat atât din titlul, cât și datorită copertei destul de abstractă. Da, eu sunt genul care ia în calcul și o copertă atunci când vine vorba de o alegere literară. Poate instinctul meu a funcționat atât de bine încât, de fiecare dată când am ales o carte doar după copertă, ghiciți ce?, s-a nimerit să fie și una care să-mi fie extrem de pe plac. În cazul de față, subscriu situației: mi-a plăcut această carte la nebunie.

Nu știam prea mult despre Ariana Harwicz, sincer să fiu. Am văzut că romanul Mori, iubitule! a fost nominalizat la Booker Prize 2018, un premiu de renume în lumea literară. Și, na, m-am gândit din start că e o lectură de referință, are ceva deosebit, are ceva al ei, din moment ce s-a încadrat în tiparele premiului. Și-am zis să-i dau o șansă, de ce nu? Și-așa, drept să vă spun, nu prea am mai avut timp de citit. Ba m-am apucat de cărți pe care, deși nu mi-ar fi stat vreodată în fire, le-am lăsat baltă după primele pagini - ori mi se păreau prea greoaie și nu le puteam acorda toată atenția necesară, dată fiind facultatea care-mi ocupă mareeee parte din timp, așa că am zis să le las pentru perioadele în care voi avea vacanță și, implicit, timp destul, ori nu făceau apel la plăcerile mele, la stilul meu de lectură, la ceea ce doresc să întâlnesc într-o carte. Ei, na, și-am zis să mă apuc de cartea Arianei Harwicz, o carte care, sincer, m-a prins de la prima pagină. M-a prins de la prima pagină și-am citit-o în două zile, atât de tare m-a relaxat stilul Arianei, atât de mult m-am regăsit în ceea ce-a scris, în ceea ce a vrut să transmită de fapt în roman. 

Mori, iubitule! este un roman pe care mulți l-ar găsi drept ciudat, bizar, haotic în idei și absurd în anumite situații. Așa l-am găsit și eu, sincer, dar am știut că dincolo de astea se află o naturalețe sui generis a omului, se află ceva, nu știu cum să-l numesc, ca o reînviere a propriei ființe, ca o încercare a regăsirii nimicului ancestral, ca o redevenire într-un primitivul ființei - vă spun, e părerea mea proprie, prin definiție subiectivă - de altfel, eu niciodată n-am descris, într-o recenzie, ce se întâmplă într-o carte, cum decurge totul ș.a.m.d, ci mi-am spus efectiv părerea, mi-am prezentat sentimentele care m-au încercat de-a lungul lecturii, ceea ce mi-a plăcut sau, evident, nu mi-a plăcut. Pot spune că singurul lucru care nu mi-a plăcut la acest roman a fost faptul că are doar o 144 de pagini. Și-atât! În rest, stilul poetic, imaginile de un realism aproape magic, care parcă încă mi-au rămas întipărite în minte într-un mod palpabil, plastic, anume acel cerb pe care personajul principal îl tot vede, cerb pe care l-am interpretat ca un semn al speranței, al schimbării, o (re)ancorare în viață, în teluricul acesta limitat. Am avut parte de o lectură care a făcut apel la muuulte stări, la multe emoții - o lectură care mi-a stârnit, uneori, chiar furie, care m-a sensibilizat, care a trecut dincolo de perdeaua aceasta superficială a trăirilor și m-a făcut să meditez și să mă gândesc la anumite lucruri. Credeți-mă, poate, mă repet, spun totul impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult romanul acesta (sau nu l-aș putea numi chiar roman, e mai mult ca un fel de jurnal, o înșiruire nu neapărat cronologică & ordonată & firească a acțiunilor, ci o prezentare viscerală, aproape, a unor anumite situații). Romanul reiterează dualitatea ființei umane, dorința de mai mult, dorința de a fi altceva, sau chiar simplu, de a fi, de ascensiune & schimbare & ieșirea din monotonia (nu doar a societății, ci a ființei însăși) - dar, în cele din urmă, imposibilitatea, de unde, bineînțeles, și drama existențială, pulsatilă. Drama durerii și a neputinței - ce poate fi mai groaznic de atât? Oh, speranța, ce poate fi mai dureros și ce-ți poate oferi un sentiment de inutilitate mai mare decât „speranța”, mai mare decât „nu-ți mai rămâne decât să speri”?

„Moartea verii aducea liniște și suspine în pădure. Am tras căruciorul lângă cărare și m-am culcat. Am visat lapoviță. Ba nu, era zgomotul aripilor de fluturi ciocnindu-se între ele. Acea senzualitate blazată a fluturilor de noapte. Inima mi-a răsunat în urechi. M-am aplecat să-mi văd copilul, uitând că a ieșit din mine. Bună ziua, fiu al pădurii. El se uita fix la doi porci-de-apă care se împerecheau și îi imita vioi din pelivisul mititel. Bebeluș meu făcea deja sex, animalic, brutal, ca și ei.”

Stilul autoarei l-am ghicit a fi unul poetic, sensibil, profund și subtil. Exact cum trebuie scris un roman pentru a fi, pentru mine, unul lejer și pe plac. Evident, citesc și altfel de autori, respectiv altfel de stiluri, dar stilul Arianei Harwicz este unul pe care l-aș alege oricând, în defavoarea altuia. Este stilul acela rafinat, lucrat aș putea spune, care, părerea mea, nu are cum să nu te atragă și să nu-ți placă. Am notat multe citate care mi-au plăcut și care mi-au dat de gândit; de altfel, este ciudat faptul că niște cuvinte aparent simple, banale, ar putea fi atât de profunde: totul depinde, de fapt, de contextul în care sunt folosite, de circumstanțele în care au fost rostite. Un alt aspect care mi-a plăcut la Harwicz, anume modul în care a reușit să creeze niște condiții propice pentru a semnala niște sentimente și trăiri. Pfiu, mai că-mi vine să recitesc romanul, sincer, dar am să mă mulțumesc (momentan) recitind pasajele pe care le-am subliniat. 

Mă declar, evident, fan. Sunt un fan al autoarei chiar după prima carte citită. E greșit? Nu. M-am îndrăgostit iremediabil de Alice Munro & Lydia Davis & Ioana Nicolaie doar după prima carte scrisă de ele pe care am citit-o. Și-apoi am tot citit și-am tot citit și n-am fost dezamăgit nici măcar pentru o secundă. Sunt sigur că Ariana Harwicz o să fie pe placul meu și în viitoare lecturi pe care o să le am. Mai mult decât sigur. Și-abia aștept să văd cu ce o să ne mai surprindă Editura Vellant de acum înainte.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman minunat. Mori, iubitule!, că despre el vorbesc, poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

marți, 9 aprilie 2019

A apărut „Un fiu”, de Alejandro Palomas - un roman considerat a fi noul „Micul prinț”


Guillermo, alintat Guille, protagonistul acestui roman, este un copil cu totul deosebit. El trăiește singur cu tatăl său, Manuel, întrucât mama, de profesie stewardesă, a plecat la muncă în Dubai. Tocmai a ajuns la o școală nouă, iar singura lui prietenă este Nazia, o fată pakistaneză. Arată ca un copil fericit, un copil anormal de fericit, după opinia dirigintei sale, Sonia, ale cărui beculețe se vor aprinde toate odată când Guille, la întrebarea „ce vrei să fii când ai să te faci mare?„ răspunde că vrea să fie Mary Poppins, nu „ca” Marry Poppins, ci ea însăși. Toate acestea o vor face pe Sonia să ceară sprijinul Mariei, consilierul de orientare al școlii, pentru a o ajuta să descopere ce se ascunde sub acea fațadă a fericirii lui Guille, fericire care pare a fi doar vârful aisbergului. Povestea este spusă de fiecare dintre personaje: Guille, Manuel, Sonia și Maria, marcând mai multe perspective în narațiune. În fiecare capitol, relatat la persoana întâi, vom cunoaște punctul de vedere al unuia dintre personaje, iar cu fiecare capitol, naratorul ne va lăsa mai intrigați și mai aproape de a cunoaște misterul lui Guille, de a cunoaște adevărul.

Despre autor: Alejandro Palomas (născut în 1967 în Barcelona) deține o diplomă în filologia engleză și un master în poezie la New College din San Francisco. A publicat, printre altele, romanele El tiempo del corazón, pentru care a fost numit Fnac New Talent, El secreto de los Hoffman (finalist al Premiului Novel Torrevieja 2008 și ecranizat în 2009), El alma del mundo (finalist al Premiului de primăvară, 2011).

Romanul poate fi găsit pe site-ul Editurii RAO

„Afacerea Jivago”, de Peter Finn si Petra Couvée - povestea unei cărți interzise


În 1956, Boris Pasternak îi incredinta unui editor Italian primul său roman. La momentul acela, scriitorul nu credea că romanul său va fi publicat vreodată în Uniunea Sovietică. Cuvintele pe care le-a spus acum sunt tulburătoare și astăzi, la 63 de ani de la acest moment: „Acesta este Doctor Jivago. Fie ca el să-și croiască drum în jurul lumii.” Așa a fost. Doctor Jivago a început să călătorească prin lume, inspirând generație după generație nu numai de cititori, ci și de scriitori, critici, cineaști. Cartea a apărut mai intai în Italia, apoi în Franța și în Europpa. Văzând în carte o armă de propagandă culturală, CIA decide publicarea unei ediții în Uniunea Sovietică, în cel mai mare secret. Cartea este tipărită. 1 000 000 de exemplare sunt distribuite turiștilor ruși veniți să viziteze Expoziția Universală de la Bruxelles. A fost un succes neașteptat, chiar și pentru CIA. Cartea a invadat piața neagră. În 1958, Pasternak primește Premiul Nobel pentru literatură, iar doi ani mai târziu, scriitorul moare. Afacerea Jivago, apărută recent la Editura RAO, este o carte despre o epocă în care literatura avea puterea să cutremure lumea. Autorii, un jurnalist și o traducatoare, au recreat povestea pe baza unor dosare recent desecretizate ale CIA.

În 1956, Borris Pasternak pune în mâinile unui agent literar italian o carte, rostind următoarele cuvinte: „Acesta este Doctorul Jivago. Sper să ajungă în toată lumea“. Autorul ştia deja că acest roman nu avea să fie publicat în Uniunea Sovietică, aşa că decisese ca el să fie tradus şi publicat în restul lumii – un adevărat act de curaj. În 1958, viaţa acestei cărţi ia o turnură de roman de spionaj. CIA, dându-şi seama că Războiul Rece este mai mult un război ideologic, publică romanul în rusă şi îl aduce pe ascuns în URSS. Beneficiind de acces la dosare CIA recent desecretizate, acest roman reface un portret irezistibil al lui Pasternak şi ne întoarce în timp, într-o lume unde literatura încă avea puterea să cutremure lumea.

Aprecieri critice: „O carte desăvârşită, care se bazează pe cercetări minuţioase. Finn şi Couvée au preluat un eveniment istoric complex şi dificil, pe care au reuşit să îl transforme într-un thriller intelectual. Deşi în carte se regăseşte foarte multă informaţie, autorii reuşesc să ţină povestea sub control, menţinând un pas antrenant şi uneori chiar alert.” - Washington Post

Despre autori: Peter Finn este editor pe subiecte de securitate la The Washington Post, iar în trecut a lucrat ca şef al biroului din Moscova al aceluiași ziar. Petra Couvée este scriitoare şi traducătoare. În prezent predă la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg.

Poți citi un fragment cu un click AICI. Mulțumiri multe Editurii RAO pentru toate noutățile editoriale minunate! 

vineri, 5 aprilie 2019

„Un an la Oxford”, de Julia Whelan - un roman despre prietenie, dragoste și maturizare


Ella Durran este o americancă tânără și ambițioasă care a primit o bursă la Oxford. Aventura în Oxford devine pentru Ella o adevărată călătorie inițiatică. Împreună cu bărbatul care îi stă alături, aceasta trece printr-o experiență dramatică, ce îi va schimba pentru totdeauna perspectiva asupra vieții și o va ajuta să se cunoască mai bine pe ea însăși. Deși aventura în care se implică nu are inițial nicio miză sentimentală, aceasta devine pe parcurs o poveste incredibil de profundă. Iată ce spunea Julia Whelan la publicarea cărții: „Cu exact zece ani în urmă, eram în Oxford, în fața tatei, în timp ce trenul în care ne aflam pornea încet la drum. Primul meu an de facultate în străinătate se termina şi urma să mă întorc la Middlebury College, în Vermont, toamna. Programul redus de studii derulat în colaborare de Middlebury şi Lincoln College, Oxford, nu seamănă cu majoritatea programelor de un semestru destinate studenților americani. Eu am fost înmatriculată ca membru al colegiului, ceea ce mi-a oferit acces Bodleian, acces la facultate şi, printre altele, am figurat acolo ca studentă: pe scurt, am mers la Oxford „pe bune“. Chestia cu americanul care merge la Oxford îmi era cunoscută. Înțelegeam ce te atrage acolo, supraviețuisem şocului cultural, mi-a plăcut atât de mult cât poate să-ți placă cineva care n-are aceleaşi sentimente pentru tine. Dar ceea ce chiar m-a intrigat la această poveste a fost faptul că personajul principal, o tânără debordând de potențial, a fost forțată pe neaşteptate să se confrunte cu perspectiva morții, pentru că, la vremea aceea, era pentru prima oară când eu însămi mă luptam cu durerea pierderii cuiva.”

Aprecieri critice: „O lectură absolut încântătoare, cu profunzimi nebănuite... O scriere care este în aceeași măsură veselă și captivantă, pe cât este de plină de forță și înțelepciune. Romanul îți va rămâne în minte mult timp după ce l-ai citit.“ - Taylor Jenkins Read, autoarea romanului The Seven Husbands of Evelyn Hugo 

Un an la Oxford este un roman de debut incredibil de frumos.“ - Robinne Lee, autoarea romanului The Idea of You

Despre autoare: Julia Whelan este scriitoare, scenaristă și actriță. A studiat la Colegiul Middlebury şi Universitatea din Oxford, fiind licențiată în engleză şi scriere creativă. Cât timp a stat în Anglia, pasiunea ei pentru ceai s-a transformat într-o adevărată poveste de dragoste, care a culminat cu obținerea unei certificări de maestru de ceai. Un an la Oxford este romanul său de debut.

Citește un fragment cu un click AICI. Mulțumiri, Editura RAO, pentru toate noutățile editoriale minunate pe care ni le puneți la dispoziție!

vineri, 29 martie 2019

Serialul Nisipuri mișcătoare va fi difuzat săptămâna viitoare pe NETFLIX


Ieri seară, la Stockholm, a avut loc o vizionare specială a primului serial suedez realizat de NETFLIX. Filmul este realizat de producătorul şi scenaristul Pontus Edgren (filmul Bătrânul de 100 de ani care a ieşit pe fereastră şi a dispărut). Primele 6 episoade vor fi difuzate de săptămâna viitoare pe NETFLIX. 

,,Romanul lui Malin Persson Giolito prezintă o dramă originală, plină de suspans, care poate fi transformată într-un serial apreciat de publicul Netflix”, afirma Edgren anul trecut, la începutul filmărilor. Orașul a fost împânzit cu afișe care anunțau premiera, iar în timpul nopții trailerul filmului va fi proiectat pe numeroase clădiri. Din distribuție fac parte Hanna Ardéhn, Felix Sandman și William Spetz. Nisipuri mișcătoare, Malin Persson Giolito, un rechizitoriu împotriva societăţii contemporane, este un thriller incisiv despre o adolescentă de 18 ani, Maja Norberg, o tânără apreciată în şcoală şi în comunitate, implicată într-un atac armat la şcoală. 

Trailer-ul poate fi vizionat printr-un click AICI. Editura RAO, mulțumim pentru toate cărțile frumoase și interesante pe care ni le puneți la dispoziție!

„Eretica- Pledoarie pentru o reformă musulmană”, de Ayaan Hirsi Ali



Eretica afirmă că musulmanii trebuie să-și reevalueze concepțiile despre sex, bani și violență... și percepția asupra timpului.” - Independent 

Continuând călătoria de la o educație islamică profund religioasă până la un post la Harvard, autoarea face un apel puternic și argumentat pentru o reformare musulmană, ca singura modalitate de a pune capăt ororilor terorismului, războiului sectar și oprimării femeilor și a minorităților. Astăzi, afirmă Ayaan Hirsi Ali, 1,6 miliarde de musulmani din lume pot fi împărțiți într-o minoritate de extremiști, o majoritate a musulmanilor care sunt loiali crezului, dar nu sunt înclinați să practice violența, și câțiva disidenți care își riscă viața prin interogarea propriei religii. Dar există un singur islam și, după cum arată Hirsi Ali, nu este nicio îndoială că unele dintre învățăturile sale cheie – nu în ultimul rând datoria de a purta un război sfânt – sunt incompatibile cu valorile unei societăți contemporane libere.

Despre autoare: Ayaan Hirsi Ali este o activistă și gânditoare feministă, scriitoare olandeză, de origine somaleză, stabilită din anul 2006 în SUA, cunoscută mai ales pentru poziția sa critică față de religia islamică și situația femeii supuse discriminării, dar și pentru scenariul scris pentru filmul Submission (regizat de Theo van Gogh). Toate acestea i-au atras ostilitatea din partea fundamentaliștilor musulmani, astfel că, din momentul asasinării regizorului van Gogh (2004), a fost nevoită să trăiască în exil sub protecția autorităților olandeze.

Aprecieri critice: „Acest lucru poate suna incendiar, dar pentru Hirsi Ali, care a renunțat la credința sa musulmană, ideea că Islamul ar trebui și ar putea fi reformat este practic conciliator.“ - New York Times 

„Islamul este în dosarul pe rol, Hirsi Ali este procuroarea, iar juriul este compus din sensibilitatea occidentală, iar reformatorii musulmani nu au altă opțiune decât să se recunoască vinovați.“ - National Post

Poți citi un fragment din carte printr-un click AICI. Mulțumiri, Editura RAO!

duminică, 17 martie 2019

„O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry”, de Leslie Carroll



Editura Corint anunță apariția unui nou titlu incitant în portofoliu: O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry de Leslie Carroll.

Editura Corint continuă astfel să prezinte publicului din România povești și biografii ale unor femei extrem de puternice, titlurile anterioare incluzând Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming și Grace de Monaco. Povestea unei prințese de Jean des Cars. Editura are, de asemenea, în pregătire un alt volum despre monarhia britanică,  ELISABETA a II-a, semnat de cunoscutul autor Jean des Cars.

Anglofilă declarată și mare admiratoare a familiei regale britanice, scriitoarea Leslie Carroll a fost cucerită, asemenea milioanelor de romantici din lumea întreagă, de povestea de iubire dintre Meghan Markle și Prințul Harry. Pornind de la mărturii ale apropiaților celor doi îndrăgostiți, de la documente istorice și de familie, autoarea reușește să întocmească un portret deopotrivă complex și fermecător al celui mai mediatizat cuplu princiar al momentului, realizând în același timp și o incursiune în istoria monarhiei și a etichetei britanice. Născută și crescută în Los Angeles, dintr-un tată cu origini germane, engleze și irlandeze și o mamă ai cărei strămoși au fost sclavi, Meghan Markle a fost întotdeauna mândră de moștenirea sa, pe care nus-a sfiit niciodată să o declare. Una dintre cele mai iubite vedete de televiziune datorită rolului interpretat în serialul Costume, Meghan este și o neobosită susținătoare a cauzelor caritabile, pasiune care, de altfel, a și apropiat-o de viitorul ei soț.

O femeie puternică în ciuda aspectului fragil, Meghan Markle este o prințesă modernă; ea întruchipează imaginea unei prințese din zilele noastre. Leslie Carroll, născută la New York, este autoarea a douăzeci de cărți (și a colaborat și la a douăzeci și una cu un eseu despre cum și-a întâlnit soțul în timp ce acesta lupta în Afganistan). Printre volumele publicate se numără o serie de cinci titluri de non-ficțiune despre vieţile și iubirile capetelor încoronate din Europa. De asemenea, a scris textul pentru un album despre cei o mie de ani de monarhie britanică, lucrare comandată de Sterling, editura companiei Barnes & Noble. Cărțile lui Leslie au fost traduse în unsprezece limbi, iar unele dintre romane au stat la baza unor scenarii pentru filme artistice și de televiziune. Este unul dintre cei mai apreciați experți americani în problemele familiilor regale europene și o prezență obișnuită în media pentru a comenta evenimentele care îi au în prim-plan pe membrii Casei de Windsor.A fost prezentă la Londra la nunta prințului William cu Catherine Middleton și a realizat nenumărate interviuri la fața locului pentru importante publicații din presa scrisă sau posturi de radio, printre care The Wall Street Journal sau Canadian Broadcasting Corporation.

Chicago Tribune i-a descris non-ficțiunile istorice drept „o combinație irezistibilă de revista People și History Channel”.

Cartea O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry este disponibilă în librăriile partenere și pe www.edituracorint.ro.

duminică, 10 martie 2019

În curând: „Podul de lut”, Markus Zusak (Editura RAO)


Autorul bestsellerului Hoțul de cărți (recenzia AICI) revine cu o poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Romanul va apărea în aprilie la Editura RAO. Cartea va beneficia de o campanie amplă în presă, pe bloguri și în rețelele de socializare.

Vă pot spune doar că am citit Hoțul de cărți și, pentru mine, este o carte pe care aș recomanda-o oricui, pentru că este o carte superbă și de o sensibilitate și profunzime uimitoare. Voi ați citit-o?

Spor și lecturi frumoase să aveți!