vineri, 24 mai 2019

Editura RAO la Târgul Internațional de Carte Bookfest 2019


Lansări de carte, întâlniri cu autorii și sesiuni de autografe la Bookfest

La Bookfest va avea loc prima întâlnire cu E. O. Chirovici, după apariția Cărții oglinzilor, primul său roman tradus în 39 de limbi și primit cu entuziasm atât de public, cât și de critica literară. Așadar, sâmbătă, 1 iunie, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc un eveniment dedicat celui mai tradus autor român și celei mai recente cărți publicate de acesta, Cartea secretelor, apărută în peste 20 de țării printre care Anglia, Olanda, Germania, Franța, România. Cititorii vor avea ocazia să-i pună întrebări, să afle mai multe despre viața unui scriitor pentru publicarea căruia mari edituri din Europa au licitat sume impresionante.


Iată ce scria Daily Telegraph la apariția Cărții secretelor în Anglia: „O colecție de scamatorii încântătoare... Dacă moda romanelor polițiste atât de minuțios construite pare să fi trecut, asta se întâmplă probabil și pentru că puțini scriitori sunt în stare să ofere astăzi ceea ce oferă Chirovici.” 


Invitat : actorul Horațiu Mălăele

Joi, 30 mai, se deschide seria evenimentelor dedicate cărților și autorilor lor cu volumul al doilea al Tratatului de istoriografie generală - Mitul ca izvor al istoriei, Alex Mihai Stoenescu. Vă așteptăm la ora 17.00, la standul Editurii RAO, împreună cu autorul și academician Răzvan Theodorescu la o discuție pornind de la ideea că lumea miturilor continuă să trăiască în omul modern și în sistemul său de relaționare socială.


Vineri, la ora 16.00, vă invităm la prezentarea noii versiuni a celebrului roman Invenția lui Morel, al scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares, o carte despre care Jorge Luis Borges spunea că este perfectă. Traducătoarea romanului, Tudora Șandru-Mehedinți și invitații săi vă așteaptă la standul nostru la ora 16.00. 

La ora 18.00 iubitorii de literatură română autentică sunt invitați la lansarea celui mai recent volum al lui Ștefan Mitroi, Goarna lui Tuturuz. Despre carte dar și despre scriitura lui Ștefan Mitroi vor vorbi criticul literar Radu Voinescu și poetul Ioan Es. Pop. Goarna lui Tuturuz este povestea alcătuită din poveștile spuse de fotografiile de pe pereții caselor, de obiectele dinăuntrul acestora, de dealul pe care s-a aflat cătunul părăsit de oameni, de biserica de pe deal. O poveste incredibilă despre acele lucruri care ne înconjoară și care vor să pornească la drum după viața de care pare să le fie dor.



Eliza Ene-Corbeanu revine cu o continuare a lucrării Viața la Curte, despre care criticul Alex. Ștefănescu scria : „Lucrarea il captiveaza pe cititor de la prima pagina. Autoarea recurge la o combinatie de patetism si logica, imposibil de ignorat, chiar si de cineva apatic. Scrisul ei este un adevarat cocteil Molotov literar, care arunca in aer ori­ce forma de indiferenta. Informatiile bine sistematizate, rationamentele detectivistice, setea arzatoare de dreptate, solidaritatea umana, dar si spiritul justitiar, care devine uneori spirit vindicativ, concureaza deopotriva la reconstituirea si rejudecarea unor cazuri dramatice”. 

Sâmbătă, la ora 15.00, va avea loc lansarea volumului Viața la curte : Suflete rătăcite – Jurnalul unor criminali. Invitați : Denise Rifai, realizator tv, jurnalistul Dan Andronic, dr. Florian Bichir, istoric.




După Ai Suru, trilogia care i-a cucerit pe cititori, Ioana Lee revine cu un volum despre cum să trăiești mai bine, cum să-ți faci viața mai frumoasă și mai împlinită. 19 secrete japoneze pentru o viață mai bună „este despre compasiune, despre grijă şi despre a şti că nu eşti singur, datorită cunoştinţelor japoneze pe care le‑am adunat şi aplicat până acum în viaţa mea”, spune autoarea în deschiderea cărții. Sâmbătă,1 iunie, la ora 17.00, Ioana Lee și invitații săi vă așteaptă la standul nostru.



Continuăm seria evenimentelor cu două volume de nonficțiune: Operațiunea Oculta și România în timpul mareșalului Antonescu, semnate de istoricul Florian Bichir. Astfel, duminică, la ora 13.00, la standul Editurii RAO, va avea loc lansarea celor două lucrări, urmată de o sesiune de autografe.

sâmbătă, 27 aprilie 2019

A apărut „Podul de lut”, Markus Zusak, autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”



Podul de lut”, Markus Zusak autorul bestsellerului „Hoțul de cărți”


 Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând, de fapt, să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor – o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.“ - The Washington Post

Cartea este disponibilă deocamdată pe site-ul Editurii RAO, AICI.

miercuri, 24 aprilie 2019

„Mori, iubitule!”, de Ariana Harwicz- Recenzie


„Ce mă salvează în noaptea aceasta, ca și în toate celelalte nopți, nu este în niciun caz dragostea pentru bărbatul meu, nici cea pentru fiul meu. 
Ce mă salvează e ochiul auriu al cerbului, care încă mă fixează.”

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2019
Traducere: Liliana Pleșa Iacob

O femeie care trăiește în Franța rurală, în mijlocul câmpurilor aburinde, lângă o pădure misterioasă. Are un bebeluș de două luni, un soț pasionat doar de studiul stelelor și pe nimeni cu care să vorbească. Câteodată se culcă goală pe pământ, torturează insecte sau are fantezii erotice violente cu unul dintre vecini. Iată ingredientele unui roman ca un cocteil Molotov, care își subjugă cititorul încă de la prima frază. Oare ce va exploda și unde? Ariana Harwicz este un superstar al literaturii latino-americane de astăzi, pentru virulența emoțiilor și erotismul întunecat al prozei ei, dar mai ales pentru felul radical în care chestionează clișeele protectoare ale noțiunilor de familie, cuplu sau maternitate.

Ariana Harwicz s-a născut în Argentina, în 1977 – dar declară într-un interviu că s-a născut cu adevărat în timp ce scria romanul de față. A studiat scenaristica la Escuela Nacional de Experimentación y Realización Cinematográfica din Buenos Aires și dramaturgia la Escuela de Arte Dramático. Este licențiată în artele spectacolului la Université Diderot Paris VII și are un masterat în literatură comparată la Sorbona. A scris piese de teatru puse în scenă la Centro Cultural Ricardo Rojas și a regizat documentarul El día del Ceviche. Colaborează cu blogul cultural Eterna Cadencia. Primul său roman, Matate, amor (Mori, iubirea mea; Editura Vellant, 2019), a apărut în 2012, urmat de La débil mental în 2014.

Femeia din romanul Arianei Harwicz nu are nume. Are însă un bebeluș de două luni, care plânge fără încetare, un soț distant și o casă întreagă de care să se îngrijească. Se află în Franța rurală, exilată într-o țară a cărei limbă nu se vorbește, într-o viață și într-un corp pe care nu le mai recunoaște. Îi lipsesc cărțile, în special Virginia Woolf, și muzica, în special Glenn Gould. Revolta împotriva închisorii domestice începe cu lungi plimbări prin pădurea învecinată, în care se întinde goală pe pământul cald, torturează insecte sau își imaginează scene de un erotism violent. Într-un monolog interior visceral, extrem de intens, Ariana Harwicz își subjugă cititorul și adaugă, frază după frază, ingredientele necesare unui cocteil Molotov. Dar ce va exploda și unde? Aflați din povestea unei femei care are de ales între două scenarii de viață: cel cunoscut, de a fi soție, mamă și amantă, sau cel încă neatestat, pera deschisă a existenței, pur și simplu, a fi. 

„E plin de lume acolo, dar nimeni nu ne ajută cu nimic. Omenirea îți stă în coastă ca un junghi. Aduce doar durere.”

Eu am spus că sunt fan Editura Vellant încă de când am văzut că au continua seria autoarei Lydia Davis, una dintre preferatele mele dintotdeauna. Mă manifest impresionist, acum, pentru că recenziile le-am făcut, sunt postate pe blog, acolo am argumentat mai mult de ce-mi place Davis. Dar nu despre asta este vorba acum, ci despre Mori, iubitule!, o carte care m-a intrigat atât din titlul, cât și datorită copertei destul de abstractă. Da, eu sunt genul care ia în calcul și o copertă atunci când vine vorba de o alegere literară. Poate instinctul meu a funcționat atât de bine încât, de fiecare dată când am ales o carte doar după copertă, ghiciți ce?, s-a nimerit să fie și una care să-mi fie extrem de pe plac. În cazul de față, subscriu situației: mi-a plăcut această carte la nebunie.

Nu știam prea mult despre Ariana Harwicz, sincer să fiu. Am văzut că romanul Mori, iubitule! a fost nominalizat la Booker Prize 2018, un premiu de renume în lumea literară. Și, na, m-am gândit din start că e o lectură de referință, are ceva deosebit, are ceva al ei, din moment ce s-a încadrat în tiparele premiului. Și-am zis să-i dau o șansă, de ce nu? Și-așa, drept să vă spun, nu prea am mai avut timp de citit. Ba m-am apucat de cărți pe care, deși nu mi-ar fi stat vreodată în fire, le-am lăsat baltă după primele pagini - ori mi se păreau prea greoaie și nu le puteam acorda toată atenția necesară, dată fiind facultatea care-mi ocupă mareeee parte din timp, așa că am zis să le las pentru perioadele în care voi avea vacanță și, implicit, timp destul, ori nu făceau apel la plăcerile mele, la stilul meu de lectură, la ceea ce doresc să întâlnesc într-o carte. Ei, na, și-am zis să mă apuc de cartea Arianei Harwicz, o carte care, sincer, m-a prins de la prima pagină. M-a prins de la prima pagină și-am citit-o în două zile, atât de tare m-a relaxat stilul Arianei, atât de mult m-am regăsit în ceea ce-a scris, în ceea ce a vrut să transmită de fapt în roman. 

Mori, iubitule! este un roman pe care mulți l-ar găsi drept ciudat, bizar, haotic în idei și absurd în anumite situații. Așa l-am găsit și eu, sincer, dar am știut că dincolo de astea se află o naturalețe sui generis a omului, se află ceva, nu știu cum să-l numesc, ca o reînviere a propriei ființe, ca o încercare a regăsirii nimicului ancestral, ca o redevenire într-un primitivul ființei - vă spun, e părerea mea proprie, prin definiție subiectivă - de altfel, eu niciodată n-am descris, într-o recenzie, ce se întâmplă într-o carte, cum decurge totul ș.a.m.d, ci mi-am spus efectiv părerea, mi-am prezentat sentimentele care m-au încercat de-a lungul lecturii, ceea ce mi-a plăcut sau, evident, nu mi-a plăcut. Pot spune că singurul lucru care nu mi-a plăcut la acest roman a fost faptul că are doar o 144 de pagini. Și-atât! În rest, stilul poetic, imaginile de un realism aproape magic, care parcă încă mi-au rămas întipărite în minte într-un mod palpabil, plastic, anume acel cerb pe care personajul principal îl tot vede, cerb pe care l-am interpretat ca un semn al speranței, al schimbării, o (re)ancorare în viață, în teluricul acesta limitat. Am avut parte de o lectură care a făcut apel la muuulte stări, la multe emoții - o lectură care mi-a stârnit, uneori, chiar furie, care m-a sensibilizat, care a trecut dincolo de perdeaua aceasta superficială a trăirilor și m-a făcut să meditez și să mă gândesc la anumite lucruri. Credeți-mă, poate, mă repet, spun totul impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult romanul acesta (sau nu l-aș putea numi chiar roman, e mai mult ca un fel de jurnal, o înșiruire nu neapărat cronologică & ordonată & firească a acțiunilor, ci o prezentare viscerală, aproape, a unor anumite situații). Romanul reiterează dualitatea ființei umane, dorința de mai mult, dorința de a fi altceva, sau chiar simplu, de a fi, de ascensiune & schimbare & ieșirea din monotonia (nu doar a societății, ci a ființei însăși) - dar, în cele din urmă, imposibilitatea, de unde, bineînțeles, și drama existențială, pulsatilă. Drama durerii și a neputinței - ce poate fi mai groaznic de atât? Oh, speranța, ce poate fi mai dureros și ce-ți poate oferi un sentiment de inutilitate mai mare decât „speranța”, mai mare decât „nu-ți mai rămâne decât să speri”?

„Moartea verii aducea liniște și suspine în pădure. Am tras căruciorul lângă cărare și m-am culcat. Am visat lapoviță. Ba nu, era zgomotul aripilor de fluturi ciocnindu-se între ele. Acea senzualitate blazată a fluturilor de noapte. Inima mi-a răsunat în urechi. M-am aplecat să-mi văd copilul, uitând că a ieșit din mine. Bună ziua, fiu al pădurii. El se uita fix la doi porci-de-apă care se împerecheau și îi imita vioi din pelivisul mititel. Bebeluș meu făcea deja sex, animalic, brutal, ca și ei.”

Stilul autoarei l-am ghicit a fi unul poetic, sensibil, profund și subtil. Exact cum trebuie scris un roman pentru a fi, pentru mine, unul lejer și pe plac. Evident, citesc și altfel de autori, respectiv altfel de stiluri, dar stilul Arianei Harwicz este unul pe care l-aș alege oricând, în defavoarea altuia. Este stilul acela rafinat, lucrat aș putea spune, care, părerea mea, nu are cum să nu te atragă și să nu-ți placă. Am notat multe citate care mi-au plăcut și care mi-au dat de gândit; de altfel, este ciudat faptul că niște cuvinte aparent simple, banale, ar putea fi atât de profunde: totul depinde, de fapt, de contextul în care sunt folosite, de circumstanțele în care au fost rostite. Un alt aspect care mi-a plăcut la Harwicz, anume modul în care a reușit să creeze niște condiții propice pentru a semnala niște sentimente și trăiri. Pfiu, mai că-mi vine să recitesc romanul, sincer, dar am să mă mulțumesc (momentan) recitind pasajele pe care le-am subliniat. 

Mă declar, evident, fan. Sunt un fan al autoarei chiar după prima carte citită. E greșit? Nu. M-am îndrăgostit iremediabil de Alice Munro & Lydia Davis & Ioana Nicolaie doar după prima carte scrisă de ele pe care am citit-o. Și-apoi am tot citit și-am tot citit și n-am fost dezamăgit nici măcar pentru o secundă. Sunt sigur că Ariana Harwicz o să fie pe placul meu și în viitoare lecturi pe care o să le am. Mai mult decât sigur. Și-abia aștept să văd cu ce o să ne mai surprindă Editura Vellant de acum înainte.

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman minunat. Mori, iubitule!, că despre el vorbesc, poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

marți, 9 aprilie 2019

A apărut „Un fiu”, de Alejandro Palomas - un roman considerat a fi noul „Micul prinț”


Guillermo, alintat Guille, protagonistul acestui roman, este un copil cu totul deosebit. El trăiește singur cu tatăl său, Manuel, întrucât mama, de profesie stewardesă, a plecat la muncă în Dubai. Tocmai a ajuns la o școală nouă, iar singura lui prietenă este Nazia, o fată pakistaneză. Arată ca un copil fericit, un copil anormal de fericit, după opinia dirigintei sale, Sonia, ale cărui beculețe se vor aprinde toate odată când Guille, la întrebarea „ce vrei să fii când ai să te faci mare?„ răspunde că vrea să fie Mary Poppins, nu „ca” Marry Poppins, ci ea însăși. Toate acestea o vor face pe Sonia să ceară sprijinul Mariei, consilierul de orientare al școlii, pentru a o ajuta să descopere ce se ascunde sub acea fațadă a fericirii lui Guille, fericire care pare a fi doar vârful aisbergului. Povestea este spusă de fiecare dintre personaje: Guille, Manuel, Sonia și Maria, marcând mai multe perspective în narațiune. În fiecare capitol, relatat la persoana întâi, vom cunoaște punctul de vedere al unuia dintre personaje, iar cu fiecare capitol, naratorul ne va lăsa mai intrigați și mai aproape de a cunoaște misterul lui Guille, de a cunoaște adevărul.

Despre autor: Alejandro Palomas (născut în 1967 în Barcelona) deține o diplomă în filologia engleză și un master în poezie la New College din San Francisco. A publicat, printre altele, romanele El tiempo del corazón, pentru care a fost numit Fnac New Talent, El secreto de los Hoffman (finalist al Premiului Novel Torrevieja 2008 și ecranizat în 2009), El alma del mundo (finalist al Premiului de primăvară, 2011).

Romanul poate fi găsit pe site-ul Editurii RAO

„Afacerea Jivago”, de Peter Finn si Petra Couvée - povestea unei cărți interzise


În 1956, Boris Pasternak îi incredinta unui editor Italian primul său roman. La momentul acela, scriitorul nu credea că romanul său va fi publicat vreodată în Uniunea Sovietică. Cuvintele pe care le-a spus acum sunt tulburătoare și astăzi, la 63 de ani de la acest moment: „Acesta este Doctor Jivago. Fie ca el să-și croiască drum în jurul lumii.” Așa a fost. Doctor Jivago a început să călătorească prin lume, inspirând generație după generație nu numai de cititori, ci și de scriitori, critici, cineaști. Cartea a apărut mai intai în Italia, apoi în Franța și în Europpa. Văzând în carte o armă de propagandă culturală, CIA decide publicarea unei ediții în Uniunea Sovietică, în cel mai mare secret. Cartea este tipărită. 1 000 000 de exemplare sunt distribuite turiștilor ruși veniți să viziteze Expoziția Universală de la Bruxelles. A fost un succes neașteptat, chiar și pentru CIA. Cartea a invadat piața neagră. În 1958, Pasternak primește Premiul Nobel pentru literatură, iar doi ani mai târziu, scriitorul moare. Afacerea Jivago, apărută recent la Editura RAO, este o carte despre o epocă în care literatura avea puterea să cutremure lumea. Autorii, un jurnalist și o traducatoare, au recreat povestea pe baza unor dosare recent desecretizate ale CIA.

În 1956, Borris Pasternak pune în mâinile unui agent literar italian o carte, rostind următoarele cuvinte: „Acesta este Doctorul Jivago. Sper să ajungă în toată lumea“. Autorul ştia deja că acest roman nu avea să fie publicat în Uniunea Sovietică, aşa că decisese ca el să fie tradus şi publicat în restul lumii – un adevărat act de curaj. În 1958, viaţa acestei cărţi ia o turnură de roman de spionaj. CIA, dându-şi seama că Războiul Rece este mai mult un război ideologic, publică romanul în rusă şi îl aduce pe ascuns în URSS. Beneficiind de acces la dosare CIA recent desecretizate, acest roman reface un portret irezistibil al lui Pasternak şi ne întoarce în timp, într-o lume unde literatura încă avea puterea să cutremure lumea.

Aprecieri critice: „O carte desăvârşită, care se bazează pe cercetări minuţioase. Finn şi Couvée au preluat un eveniment istoric complex şi dificil, pe care au reuşit să îl transforme într-un thriller intelectual. Deşi în carte se regăseşte foarte multă informaţie, autorii reuşesc să ţină povestea sub control, menţinând un pas antrenant şi uneori chiar alert.” - Washington Post

Despre autori: Peter Finn este editor pe subiecte de securitate la The Washington Post, iar în trecut a lucrat ca şef al biroului din Moscova al aceluiași ziar. Petra Couvée este scriitoare şi traducătoare. În prezent predă la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg.

Poți citi un fragment cu un click AICI. Mulțumiri multe Editurii RAO pentru toate noutățile editoriale minunate! 

vineri, 5 aprilie 2019

„Un an la Oxford”, de Julia Whelan - un roman despre prietenie, dragoste și maturizare


Ella Durran este o americancă tânără și ambițioasă care a primit o bursă la Oxford. Aventura în Oxford devine pentru Ella o adevărată călătorie inițiatică. Împreună cu bărbatul care îi stă alături, aceasta trece printr-o experiență dramatică, ce îi va schimba pentru totdeauna perspectiva asupra vieții și o va ajuta să se cunoască mai bine pe ea însăși. Deși aventura în care se implică nu are inițial nicio miză sentimentală, aceasta devine pe parcurs o poveste incredibil de profundă. Iată ce spunea Julia Whelan la publicarea cărții: „Cu exact zece ani în urmă, eram în Oxford, în fața tatei, în timp ce trenul în care ne aflam pornea încet la drum. Primul meu an de facultate în străinătate se termina şi urma să mă întorc la Middlebury College, în Vermont, toamna. Programul redus de studii derulat în colaborare de Middlebury şi Lincoln College, Oxford, nu seamănă cu majoritatea programelor de un semestru destinate studenților americani. Eu am fost înmatriculată ca membru al colegiului, ceea ce mi-a oferit acces Bodleian, acces la facultate şi, printre altele, am figurat acolo ca studentă: pe scurt, am mers la Oxford „pe bune“. Chestia cu americanul care merge la Oxford îmi era cunoscută. Înțelegeam ce te atrage acolo, supraviețuisem şocului cultural, mi-a plăcut atât de mult cât poate să-ți placă cineva care n-are aceleaşi sentimente pentru tine. Dar ceea ce chiar m-a intrigat la această poveste a fost faptul că personajul principal, o tânără debordând de potențial, a fost forțată pe neaşteptate să se confrunte cu perspectiva morții, pentru că, la vremea aceea, era pentru prima oară când eu însămi mă luptam cu durerea pierderii cuiva.”

Aprecieri critice: „O lectură absolut încântătoare, cu profunzimi nebănuite... O scriere care este în aceeași măsură veselă și captivantă, pe cât este de plină de forță și înțelepciune. Romanul îți va rămâne în minte mult timp după ce l-ai citit.“ - Taylor Jenkins Read, autoarea romanului The Seven Husbands of Evelyn Hugo 

Un an la Oxford este un roman de debut incredibil de frumos.“ - Robinne Lee, autoarea romanului The Idea of You

Despre autoare: Julia Whelan este scriitoare, scenaristă și actriță. A studiat la Colegiul Middlebury şi Universitatea din Oxford, fiind licențiată în engleză şi scriere creativă. Cât timp a stat în Anglia, pasiunea ei pentru ceai s-a transformat într-o adevărată poveste de dragoste, care a culminat cu obținerea unei certificări de maestru de ceai. Un an la Oxford este romanul său de debut.

Citește un fragment cu un click AICI. Mulțumiri, Editura RAO, pentru toate noutățile editoriale minunate pe care ni le puneți la dispoziție!

vineri, 29 martie 2019

Serialul Nisipuri mișcătoare va fi difuzat săptămâna viitoare pe NETFLIX


Ieri seară, la Stockholm, a avut loc o vizionare specială a primului serial suedez realizat de NETFLIX. Filmul este realizat de producătorul şi scenaristul Pontus Edgren (filmul Bătrânul de 100 de ani care a ieşit pe fereastră şi a dispărut). Primele 6 episoade vor fi difuzate de săptămâna viitoare pe NETFLIX. 

,,Romanul lui Malin Persson Giolito prezintă o dramă originală, plină de suspans, care poate fi transformată într-un serial apreciat de publicul Netflix”, afirma Edgren anul trecut, la începutul filmărilor. Orașul a fost împânzit cu afișe care anunțau premiera, iar în timpul nopții trailerul filmului va fi proiectat pe numeroase clădiri. Din distribuție fac parte Hanna Ardéhn, Felix Sandman și William Spetz. Nisipuri mișcătoare, Malin Persson Giolito, un rechizitoriu împotriva societăţii contemporane, este un thriller incisiv despre o adolescentă de 18 ani, Maja Norberg, o tânără apreciată în şcoală şi în comunitate, implicată într-un atac armat la şcoală. 

Trailer-ul poate fi vizionat printr-un click AICI. Editura RAO, mulțumim pentru toate cărțile frumoase și interesante pe care ni le puneți la dispoziție!

„Eretica- Pledoarie pentru o reformă musulmană”, de Ayaan Hirsi Ali



Eretica afirmă că musulmanii trebuie să-și reevalueze concepțiile despre sex, bani și violență... și percepția asupra timpului.” - Independent 

Continuând călătoria de la o educație islamică profund religioasă până la un post la Harvard, autoarea face un apel puternic și argumentat pentru o reformare musulmană, ca singura modalitate de a pune capăt ororilor terorismului, războiului sectar și oprimării femeilor și a minorităților. Astăzi, afirmă Ayaan Hirsi Ali, 1,6 miliarde de musulmani din lume pot fi împărțiți într-o minoritate de extremiști, o majoritate a musulmanilor care sunt loiali crezului, dar nu sunt înclinați să practice violența, și câțiva disidenți care își riscă viața prin interogarea propriei religii. Dar există un singur islam și, după cum arată Hirsi Ali, nu este nicio îndoială că unele dintre învățăturile sale cheie – nu în ultimul rând datoria de a purta un război sfânt – sunt incompatibile cu valorile unei societăți contemporane libere.

Despre autoare: Ayaan Hirsi Ali este o activistă și gânditoare feministă, scriitoare olandeză, de origine somaleză, stabilită din anul 2006 în SUA, cunoscută mai ales pentru poziția sa critică față de religia islamică și situația femeii supuse discriminării, dar și pentru scenariul scris pentru filmul Submission (regizat de Theo van Gogh). Toate acestea i-au atras ostilitatea din partea fundamentaliștilor musulmani, astfel că, din momentul asasinării regizorului van Gogh (2004), a fost nevoită să trăiască în exil sub protecția autorităților olandeze.

Aprecieri critice: „Acest lucru poate suna incendiar, dar pentru Hirsi Ali, care a renunțat la credința sa musulmană, ideea că Islamul ar trebui și ar putea fi reformat este practic conciliator.“ - New York Times 

„Islamul este în dosarul pe rol, Hirsi Ali este procuroarea, iar juriul este compus din sensibilitatea occidentală, iar reformatorii musulmani nu au altă opțiune decât să se recunoască vinovați.“ - National Post

Poți citi un fragment din carte printr-un click AICI. Mulțumiri, Editura RAO!

duminică, 17 martie 2019

„O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry”, de Leslie Carroll



Editura Corint anunță apariția unui nou titlu incitant în portofoliu: O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry de Leslie Carroll.

Editura Corint continuă astfel să prezinte publicului din România povești și biografii ale unor femei extrem de puternice, titlurile anterioare incluzând Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Povestea nespusă de Barbara Leaming și Grace de Monaco. Povestea unei prințese de Jean des Cars. Editura are, de asemenea, în pregătire un alt volum despre monarhia britanică,  ELISABETA a II-a, semnat de cunoscutul autor Jean des Cars.

Anglofilă declarată și mare admiratoare a familiei regale britanice, scriitoarea Leslie Carroll a fost cucerită, asemenea milioanelor de romantici din lumea întreagă, de povestea de iubire dintre Meghan Markle și Prințul Harry. Pornind de la mărturii ale apropiaților celor doi îndrăgostiți, de la documente istorice și de familie, autoarea reușește să întocmească un portret deopotrivă complex și fermecător al celui mai mediatizat cuplu princiar al momentului, realizând în același timp și o incursiune în istoria monarhiei și a etichetei britanice. Născută și crescută în Los Angeles, dintr-un tată cu origini germane, engleze și irlandeze și o mamă ai cărei strămoși au fost sclavi, Meghan Markle a fost întotdeauna mândră de moștenirea sa, pe care nus-a sfiit niciodată să o declare. Una dintre cele mai iubite vedete de televiziune datorită rolului interpretat în serialul Costume, Meghan este și o neobosită susținătoare a cauzelor caritabile, pasiune care, de altfel, a și apropiat-o de viitorul ei soț.

O femeie puternică în ciuda aspectului fragil, Meghan Markle este o prințesă modernă; ea întruchipează imaginea unei prințese din zilele noastre. Leslie Carroll, născută la New York, este autoarea a douăzeci de cărți (și a colaborat și la a douăzeci și una cu un eseu despre cum și-a întâlnit soțul în timp ce acesta lupta în Afganistan). Printre volumele publicate se numără o serie de cinci titluri de non-ficțiune despre vieţile și iubirile capetelor încoronate din Europa. De asemenea, a scris textul pentru un album despre cei o mie de ani de monarhie britanică, lucrare comandată de Sterling, editura companiei Barnes & Noble. Cărțile lui Leslie au fost traduse în unsprezece limbi, iar unele dintre romane au stat la baza unor scenarii pentru filme artistice și de televiziune. Este unul dintre cei mai apreciați experți americani în problemele familiilor regale europene și o prezență obișnuită în media pentru a comenta evenimentele care îi au în prim-plan pe membrii Casei de Windsor.A fost prezentă la Londra la nunta prințului William cu Catherine Middleton și a realizat nenumărate interviuri la fața locului pentru importante publicații din presa scrisă sau posturi de radio, printre care The Wall Street Journal sau Canadian Broadcasting Corporation.

Chicago Tribune i-a descris non-ficțiunile istorice drept „o combinație irezistibilă de revista People și History Channel”.

Cartea O prințesă americană. Povestea de dragoste dintre Meghan Markle și Prințul Harry este disponibilă în librăriile partenere și pe www.edituracorint.ro.

duminică, 10 martie 2019

În curând: „Podul de lut”, Markus Zusak (Editura RAO)


Autorul bestsellerului Hoțul de cărți (recenzia AICI) revine cu o poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Romanul va apărea în aprilie la Editura RAO. Cartea va beneficia de o campanie amplă în presă, pe bloguri și în rețelele de socializare.

Vă pot spune doar că am citit Hoțul de cărți și, pentru mine, este o carte pe care aș recomanda-o oricui, pentru că este o carte superbă și de o sensibilitate și profunzime uimitoare. Voi ați citit-o?

Spor și lecturi frumoase să aveți!

duminică, 3 martie 2019

„Dispariția lui Stephanie Mailer”, de Joël Dicker- Recenzie



„Demonii trecutului erau pe cale să reînvie.”

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 688
Anul apariției: 2018
Traducere: Doru Mareș

„- Ce-a spus, mai exact?
- Că trebuie neapărat să vadă un dosar legat de o crimă care s-a comis aici și despre care are anumite informații. Mi-a zis: E vorba de o anchetă care a fost închisă din greșeală. Există un detaliu, ceva ce nimeni nu a observat la vremea respectivă și care, totuși, era extraordinar de evident. Pentru a mă convinge, mi-a arătat mâna și m-a întrebat ce văd. Mâna ta, i-am răspuns. Degetele ar fi trebui să mi le vezi. Faza cu mâna li degetele m-a făcut să cred că mă lau drept un idiot.”

30 iulie 1994. Orphea, o stațiune balneară liniștită din statul New York, este bulversată de o crimă înfiorătoare: primarul și familia lui sunt asasinați la ei acasă, împreună cu o femeie care trecea întâmplător prin zonă. Ancheta este încredințată unei echipe alcătuite din doi polițiști tineri, Jesse Rosenberg și Derek Scott. Ei strâng probe solide și reușesc să identifice criminalul, obținând din partea superiorilor nu doar laude, ci și o decorație. Dar, douăzeci de ani mai târziu, la începutul verii lui 2014, o jurnalistă pe nume Stephanie Mailer îi spune lui Jesse că au identificat greșit asasinul din Orphea, după care dispare în condiții misterioase. Ce s-a întâmplat cu Stephanie Mailer? Ce a descoperit ea? Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 30 iulie 1994 la Orphea? 

„Dicker nu te scapă nicio clipă din mână, având grijă ca, în ciuda numeroaselor personaje și a avalanșei de piste false, să nu pierzi niciodată firul poveștii. Cu toate că la fiecare cincizeci de pagini ai impresia că ai ghicit cine e făptașul, finalul te ia complet prin surprindere.” - Le Figaro Littéraire

„Pendulând între prezent și trecut, noul thriller al lui Dicker are o construcție impecabilă. Încă o capodoperă marca Joël Dicker.” - Version Femina 

„Roman după roman, Dicker se impune ca un adevărat maestru al iluzionismului literar.” - Elle Joël 

Dicker s-a născut la Geneva în 1985 și a studiat dreptul la Universitatea din Geneva, absolvind în 2010. A obținut „Prix des Écrivains Genevois” pentru primul său roman, Les Derniers Jours de nos pères. Al doilea roman al său, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze, a fost publicat în peste 45 de țări. De asemenea, a făcut parte din selecția finală pentru Premiul Goncourt și a fost distins cu Premiul Goncourt al Liceenilor pe 2012. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost ecranizat într-o miniserie TV, cu Patrick Dempsey în rolul principal. De același autor, la Editura Trei au apărut Adevărul despre cazul Harry Quebert și Cartea clanului din Baltimore.

„- Când ai omorât o dată, poți să omori și a doua oară. Și când ai omorât de două ori, poți să ucizi întreaga omenire.
Nu mai există limite.”

Publicat la Editura Trei, Joël Dicker, pentru mine, este un autor de referință când vine vorba de thrillere care să mă țină prezent în acțiunea cărții - mai mult decât orice alt autor. Drept să vă spun. Prima carte scrisă de el, pe care am citit-o, a fost Adevărul despre cazul Harry Quebert, una dintre cele mai bune cărți citite la acel moment. Știu că am citit-o acum câțiva ani și am inclus-o în topul cărților citite în acel an, chiar pe podium. Are Joël Dicker un stil deosebit de a scrie, de a antrena cititorul și de-al captiva în lumea fictivă a cărții. Nu știu, totul se derulează în fața ta precum un serial, citești un capitol și abia aștepți să-l citești și pe următorul, să vezi și să afli, să știi ce urmează să se întâmple. De multe ori, dacă-ți faci scenarii, dacă iei în calcul anumite întâmplări, personaje, cuvinte de-ale lor, și-ncerci să cobești ce urmează să se întâmple, sau dacă ai vreo presupunere privitoare la rezolvarea intrigii, ei bine, riști să te îndoiești. Eu am renunțat, de altfel, să mai am vreo așteptare de la spiritul meu de detectiv, fiindcă, în cărțile sale, Dicker s-a jucat cu mintea mea ca într-un meci de ping-pong. Citeam și citeam și-mi spuneam, într-un punct cheie al acțiunii, gata, știu ce s-a întâmplat, știu cine e persoana în dreptul căreia se îndreaptă toată acțiunea și la care se află toate răspunsurile, pentru ca, după câteva capitole, să mi se servească pe tavă cât de mult, de fapt, m-am îndoit. Și-mi plac cărțile acestea neașteptate, felul în care mă iau prin surprindere, ceea ce mă antrenează și mai mult. Îmi plac scriitorii imprevizibili, eu fiind cititor de romane polițiste încă de mic - așa, drept să vă spun, m-am apucat de citit, cu autori precum Traian Tandin și Anthony King, pe care i-am cules din biblioteca școlii și i-am citit în întregime (evident, în disponibilitățile bibliotecii, fiindcă pe-atunci nu-mi cumpăram cărți). Și-apoi am continuat cu Seria Neagră, autori nordici, de la Editura Trei. Dar la niciunul n-am găsit maniera aceasta intempestivă de-a scrie pe care o are Joël Dicker. Și tare, tare mult îmi place ce scrie omul acesta. Și, mai ales, felul în care scrie și în care se joacă cu cititorul său.

„Ted a scos din buzunar o hârtie, mototolită. O scrisoare anonimă. O găsise sub ștergătorul de parbriz când, anunțat că flăcările făcuseră prăpăd, ieșise în grabă din casă.
Data viitoare, o să-ți ardă casa.” 

Legat de Dispariția lui Stephanie Mailer, vreau să vă spun că am citit că părerile sunt cam împărțite. Da, am citit unele argumente cum că această carte ar fi destul de slabă, motivele, evident, le-am înțeles, însă tocmai asta e partea frumoasă a literaturii: 1) nu se teoretizează (părerea mea este că literatura se trăiește și atât) și de aici ajungem la 2) este subiectivă, evident, în funcție de domeniul stilistic al fiecăruia (predispunerea sa spre un anumit gen) și poate fi înțeleasă diferit, trăită diferit, simțită diferit. Totuși, sunt de-acord cu argumentul cum că romanul de față are un număr mare de personaje - subscriu, întrucât, chiar la finalul cărții, autorul însuși ne pune la dispoziție o listă cu personajele din această carte, cine sunt ele și cu ce se ocupă, gradurile de înrudire între ele și așa mai departe. Pe mine nu m-a deranjat, eu m-am focusat pe anumite personaje cheie ale acțiunii, întrucât ele primau în importanța cărții. Și nu m-a deranjat să aflu cât mai multe detalii (atât despre ele, cât și despre altele) pentru că, astfel, pentru mine universul cărții s-a conturat și mai mult, a luat forme și mai frumoase. Mi-a plăcut că Joël Dicker m-a purtat în atâtea lumi, m-a făcut să cunosc atât de multe personaje, să le îndrăgesc, să le urăsc, să trăiesc alături de ele aventura descoperirii. Da, Dispariția lui Stephanie Mailer este, în primă instanță, un roman polițist, întrucât se anchetează mai multe crime. Dar, părerea mea este că acest roman este mai mult decât atât: este un thriller fascinant în care se îmbină psihologia, știința adevărului, este un joc de cuvinte care te ține în priză și te face să vrei să afli cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Și te frustrează, te frustrează la maximum că ai impresia că știi ceva și totuși nu știi, de fapt, nimic. Dar asta nu te face decât să citești mai departe și să te lași purtat de acțiunea complexă a cărții. 

„ - Nu ești tu născut pentru glorie, destinul te-așteaptă doar pentru rigolele vieții! Dispari imediat, mă ustură ochii numai când mă uit la tine!”

Dacă ar fi să fac totuși o ierarhie, n-aș putea romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert pe celelalte două cărți scrise de Joël Dicker apărute la Editura Trei. Prima mi-a plăcut mai mult, a avut ceva special ce nu am găsit și-n celelalte. A avut o sensibilitate aparte, o istorie, a vorbit despre condiția scriitorului, despre lumea această a literaturii - da, a atins un subiect diferit păstrând aceeași manieră neașteptată, cu nuanțe întunecate și înfricoșătoare. Atmosfera romanului Dispariția lui Stephanie Mailer este una energică, dar rece - se caută dovezi, se caută probe, se caută adevăruri. Este o lume în care un simplu cuvânt, un simplu fapt, poate distruge niște argumente consolidate cu enorm de multă muncă și cercetare. Și chiar asta, de multe ori, se întâmplă în această carte. Pare totuși că Joël Dicker se lungește cam multe, ce-i drept aproape 670 de pagini nu-s puține, chiar mă durea mâna când citeam, pe la primele pagini, fiindcă am obișnuința de a citi stând pe spate și ținând cartea în aer, deasupra ochilor, deoarece pentru mine asta e poziția preferată de citit. A fost destul de obositor pe la primele 100-150 de pagini, până am reușit să restabilesc, oarecum, repartiția „greutății” (fazual spus) paginilor. N-aș putea să recenzez această carte fără să vorbesc despre personaje - știți prea bine că, în recenziile mele, eu nu vorbesc despre acțiune, nu-mi place, pur și simplu, nu văd rostul, nu văd finalitatea acestui lucru, ce rost are să vă dau spoilere și să vă stric, astfel, plăcerea de a fi surprinși de-a lungul lecturii (evident, dacă vă decideți să citiți cartea, dar eu chiar vă recomand s-o faceți). Personajele lui Joël Dicker sunt complexe, fooooarte complexe. Sunt robuste, adevărate, trăiesc și simt, simt și trăiesc. Pe mine m-a surprins mereu acest lucru la Dicker. N-are doar niște personaje frumoase, cu care te împrietenești și cu care parcurgi lectura cărții, ci are niște personaje care au ceva veridic în ele, ceva... nu știu cum să-l numesc, dar dacă ați citit vreo carte de la Dicker, cu siguranță știți despre ce vorbesc. Asta, pentru mine, reprezintă un criteriu pentru o carte bună, și anume să simt că personajele acelea ar putea ieși oricând din carte și să-nceapă să-mi povestească ce s-a întâmplat și ce mai urmează să se întâmple. 

„- Știi, n-ar trebui să te iei după aparențe, a observat Kirk. Crezi uneori că știi totul despre unii, iar apoi descoperi secrete uimitoare despre ei.” 

Mulțumesc tare mult celor de la Editura Trei pentru exemplarul oferit. Puteți comanda Dispariția lui Stephanie Mailer de pe site-ul lor, cu un click AICI. De asemenea, cei de la Editura Trei ne surprind mereu cu noutăți literare mult așteptate, așa că vă recomand să dați o fugă pe site-ul lor! Spor la lecturi frumoase și interesante să aveți!

marți, 19 februarie 2019

Serialul „Nisipuri mișcătoare” (bazat pe bestsellerul cu același titlu) va fi difuzat în curând pe NETFLIX



Nisipuri mişcătoare (bazat pe romanul cu același titlu, autor Malin Persson Giolito), primul serial suedez produs de Netflix, cea mai mare reţea de televiziune online, a fost prezentat la Festivalul de Film de la Berlin. Acesta va fi difuzat pe același canal începând cu luna aprilie. Trailerul poate fi urmărit la AICI.

Romanul care stă la baza scenariului seriei a fost publicat în 26 de ţări, declarat Cel mai bun thriller suedez al anului (2016) şi premiat cu prestigiosul Glass Key Award (august 2017). Acesta este un thriller incisiv despre o adolescentă de 18 ani, Maja Norberg, o tânără apreciată în şcoală şi în comunitate, implicată într-un atac armat la şcoală. Acţiunea este relatată de Maja, Maria Norberg, care analizează aparent superficial fiecare întâmplare, personaj, ton al vocii, gest. Fata este descrisă în timpul audierilor, dar şi în relaţie cu părinţii, profesorii, colegii, avocaţii. Cartea aduce în discuţie teme ca inegalitatea socială, criminalitatea, imigraţia, problema refugiaţilor, dar şi relaţia dintre părinţi şi copii, valorile umane. Mai multe despre carte, pe găsiți pe site-ul celor de la RAO, AICI.

marți, 12 februarie 2019

„Partitura suferinței”, de Lisa Genova- Recenzie


„Fiecare notă cântată reprezintă viață și moarte.”

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 296
Traducere: Margareta Manole
Anul apariției: 2018

„Ciudat cum povestea vieții lor poate fi cu totul diferită, depinde cine este naratorul.”

Lisa Genova, născută în 1970, a absolvit Bates College ca șefă de promoție, cu o diplomă în psihobiologie, și are un doctorat în neuroştiinţe la Universitatea Harvard. Romanul ei de debut, Altfel… și totuși Alice, publicat deja la Editura Trei, a figurat timp de 59 de săptămâni pe lista de bestselleruri New York Times. Cartea a fost recompensată cu numeroase distincții, s-a tradus în 36 de limbi și a fost ecranizată la Hollywood, cu Julianne Moore în rolul principal. Pe lângă Altfel... și totuși Alice, Lisa Genova a mai publicat romanele Left Neglected, Love Anthony și Inside the O’Briens, toate bestselleruri New York Times. Aflați mai multe despre autoare pe www.lisagenova.com.

„În urmă cu opt luni, mâna lui dreaptă avea cele mai fine cinci degete din lume. Astăzi, brațul și mâna lui dreaptă erau paralizate complet. Erau moarte pentru el, ca și cum ar fi aparținut unui cadavru.”

De-a lungul carierei, Richard, pianist desăvârșit, a fost ovaționat în săli de concert din întreaga lume. Degetele sale erau instrumente perfect acordate, care dansau pe claviatură cu o precizie uluitoare. Dar asta se întâmpla în urmă cu opt luni. Acum, Richard suferă de SLA – scleroză laterală amiotrofică –, o boală necruțătoare care i-a paralizat deja brațul drept. Pentru el, pierderea brațului e ca moartea. Și știe că va urma și brațul stâng. Când boala se agravează și Richard nu se mai descurcă singur, Karina, fosta lui soție, devine – fără tragere de inimă – îngrijitoarea lui. Ea nu a trecut nici acum peste despărțire și încă îl învinovățește pe Richard că, din pricina lui, și-a ratat cariera de pianistă. Pe măsură ce mușchii, vocea și respirația lui sunt tot mai firave, cei doi încearcă să se împace cu trecutul înainte să fie prea târziu. Partitura suferinței este o carte tulburătoare despre iertare și despre puterea de a înfrunta boala cu seninătate.

„Vrea să alerge, să strige, să lovească ceva, să spargă ceva, să omoare pe cineva. În loc să facă asta, stă pe canapea, neputincios, chinuindu-se să respire, holbându-se confuz la reflexia lui patetică în ecranul lucios al televizorului. Încearcă să-și imagineze ce viață ar fi avut dacă nu o cunoștea pe Karina, dacă ar mai fi avut încă patruzeci de ani la dispoziție, dacă nu ar fi trebuit să stea aici singur timp de două ore, fără mâini, dacă nu ar fi suferit de SLA. Respirația i se reglează în timp ce se privește și așteaptă. Mult timp nu se gândește la nimic concret.”

Eu m-am îndrăgostit de felul în care scrie Lisa Genova încă de când am citit cartea Altfel... și totuși Alice (Still Alice, în original), și de-atunci am tot aștept să apară și alte cărți, scrise de către ea, în limba română. Mare mi-a fost bucuria (nu și mirarea, deoarece eram sigur că după succesul editării romanului Altfel... și totuși Alice, colegii de la Editura Trei vor continua seria autoarei) când am văzut că s-a decis traducerea și acestui roman; încă din acel moment, am știut că vreau să-l citesc și am știut că va fi unul nu bun, ci extrem de bun. Lisa Genova are un stil deosebit de a scrie, de a simți, de a trata anumite probleme și de a le expune într-o manieră literară viabilă, emoționantă - evident, și studiile ei, pregătirile ei, reiterează faptul că Lisa Genova are un talent scriitoricesc bine pus la punct, șlefuit și luminos. Cartea de față, Partitura suferinței (ador metafora din acest titlu) mi-a demonstrat, încă o dată, că Lisa Genova merită să se numere printre autorii mei preferați: i-aș citi cărțile oricând, fără să am impresia că pierd timpul citind ceva ce nu îmi place, doar de dragul de a fi citit ceva.

„O urăște pe Karina. Scuzele ei. Minciunile ei.
Se urăște pe el însuși. Egoismul său. Infidelitățile sale. 
De ce se îmbolnăvește de SLA un pianist de patruzeci și cinci de ani? Poate are ceva de a face cu karma. Poate că SLA este răsplata pentru ceva ce a făcut, la fel de grav precum boala. Sau poate că e pentru ceva ce a făcut ea. Poate că SLA este pedeapsa pentru păcatele amândurora.
Sau, într-un mod ciudat, SLA este șansa lor de a-și repara greșelile. Dacă recunosc că au greșit și își cer iertare pentru durerea provocată unul altuia și sunt iertați, dacă vor îndrepta astfel răul karmic, poate va fi vindecat, sau, dacă nu vindecat, poate se va însănătoși cumva. Pentru ammândoi. Își dă seama că acest tip de curiozitate este echivalentă cu dorințele puse pentru stelele căzătoare, cu ruga către Dumnezeu sau cu credința în profețiile Bilei magice 8.”

N-am să vă spun ce se întâmplă în carte, de fapt, dacă stau mai bine și mă gândesc, nu se întâmplă prea multe deoarece, ca în Altfel... și totuși Alice, atenția este concentrată pe personaje și nu pe firul narativ. Pentru Lisa Genova, interiorul personajelor contează, acesta este scos la suprafață și reliefat în ce se întâmplă în carte: se urmăresc conflictele, se urmărește deteriorarea fizică ce apare odată cu evoluția bolii & în concordanță cu aceasta. Se pune accent pe dramatismul situațiilor, dar, în același timp, pe realitatea lor obiectivă - din notele de la sfârșit, Lisa Genova ne informează că, pentru a scrie acest roman, ea chiar a avut de-a face cu oameni care au suferit de LSA, prieteni dragi de-ai ei, cunoștințe, oameni apropiați. Vă dați seama cât de dureros este? De asemenea, scriind această carte, ea a vrut să ne ofere o lecție, să ne dea de gândit, să aducă un semnal de alarmă asupra acestei boli, SLA (scleroză laterală amiotrofică), o boală rară care distruge neuronii motori și atrofiază mușchii. 

„(...) o viață deraiată, chiar și pentru scurt timp, nu-și mai regăsește întotdeauna calea inițială. Ea nu a mai ajuns niciodată în stație.”

În carte, Richard, un pianist renumit, suferă de această boală. Dacă la început totul pare a fi o simplă tendinită (după cum el însuși crede), cu timpul, după numeroase verificări, teste, i se spune că suferă de această boală care, cel puțin în momentul de față, nu are tratament. Încetul cu încetul, Richard devine incapabil să mai cânte la pian, incapabil să se miște, să efectueze activități banale, de zi cu zi. Divorțat, este nevoit să se descurce de cele mai multe ori singur (o perioadă), apoi asitat de către asistenți sociali plătiți, de către un prieten de-al său, iar când situația devine tot mai gravă, Karina, profesoară de pian, pasionată de jazz, decide să-l aducă în casa în care au locuit împreună. În acest moment, cartea nu doar că se concentrează pe boala lui Richard și modul în care aceasta afectează mediul în care acesta trăiește, ci și pe trăirile interioare ale celor două personaje: Karina, încă rănită după trădarea lui Richard, plină de furie, are totuși grijă de Richard, cel care a trădat-o, a înșelat-o, cel care s-a dedicat în totalitate carierei sale, dând deoparte tot ce ar presupune o familie frumoasă. Nu știu, pentru mine Karina este un personaj extrem de puternic, un personaj inspirațional, dar și Richard care, în cele din urmă, își dă seama cât de mult a greșit și cât mult regretă că nu a fost acolo atunci când trebuie.

Chiar a fost o carte bună, o carte răvășitoare, dureroasă, plină de emoție și pură, reală, of, cât de reală a fost. Cât de bine au fost construite personajele, câte au avut de spus și cât de mult au trăit în paginile acestei cărți. Au plâns, au suferit, au avut speranță și au luptat. S-au căit, s-au iertat, gândindu-se că iertarea este o cale a eliberării, au regretat. Dar asta înseamnă viața, e plină și presărată cu de toate. Ca oameni, suntem făcuți să greșim, să învățăm din greșeli. Lisa Genova știe să „profite” de aceste aspecte și reușește să creeze niște personaje complexe și frumoase, care, de-a lungul romanului, spun lucruri care îți dau de gândit și de meditat. Mulțumesc, Lisa Genova, că mi-ai oferit șansa de a citi acest roman impecabil scris și inspirațional. Mulțumesc!

„ - Îmi pare rău, Richard! Îmi pare rău că ți-am refuzat familia pe care ți-o doreai. Îmi pare rău că te-am păcălit. Ar fi trebuit să am curajul să-ți spun adevărul. Ar fi trebuit să te las să trăiești cu altcineva viața pe care ți-o doreai! Îmi pare rău că am încetat să fiu femeia de care te-ai îndrăgostit. Te-am îndepărtat. Știu că așa am făcut. Îmi pare rău!”

Mulțumesc tare mult celor de la Editura Trei pentru exemplarul oferit. Puteți comanda Partitura suferinței de pe site-ul lor, cu un click AICI. De asemenea, cei de la Editura Trei ne surprind mereu cu noutăți literare mult așteptate, așa că vă recomand să dați o fugă pe site-ul lor! Spor la lecturi frumoase și interesante să aveți!

vineri, 8 februarie 2019

„Lovește-ți inima!”, de Amélie Nothomb- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 144
Traducere: Claudiu Constantinescu
Anul apariției: 2018

Amélie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966, în orașul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomați. A locuit în Japonia de la doi la cinci ani, apoi în China, Statele Unite, Bangladesh, Burma și Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului și a câștigat numeroase distincții, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și de două ori Premiul Alain-Fournier. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci și cinci de limbi. Lovește-ți inima! este primul roman din seria de autor Amélie Nothomb.

Marie e cea mai frumoasă fată din orașul ei de provincie. Toate colegele de școală o invidiază pentru că se întâlnește cu cel mai râvnit băiat din oraș. Dar, după ce rămâne însărcinată și o naște pe Diana, lucrurile se schimbă. Diana fură inimile tuturor celor pe care îi întâlnește, făcând-o geloasă pe mama ei.

Lovește-ți inima! spune povestea Dianei. Povestea unei tinere excepționale care crește fără iubirea mamei. Povestea relațiilor ei cu alte femei: cu Élisabeth, prietena ei cea mai bună, cu Olivia, mentorul ei, cu sora ei Célia și, bineînțeles, cu mama sa. E o poveste despre sentimentele mai puțin nobile care animă relațiile umane: rivalitate, gelozie, neîncredere. Cu inteligență și umor, Amélie Nothomb construiește un roman complex despre dificultățile relației mamă-fiică.

Am auzit destul de des, în sfera literară, de această autoare, Amélie Nothomb, și nu de puține ori am vrut să-mi cumpăr oricare din cărțile ei - dar, eu, unul, am o chestie: spre exemplu, de multe ori când merg într-o librărie să-mi cumpăr o anumită carte, ies din ea cu cu totul alte cărți cumpărate. Nu vi se întâmplă și vouă? Și-așa, eh, s-a ajuns ca această carte, Lovește-ți inima, apărută la Editura Trei, să fie prima carte scrisă de autoarea belgiancă Amélie Nothomb pe care o citesc. Și nu știu dacă e chiar cea mai potrivită carte, cartea care-i să definească stilul - de altfel, nici nu mă pot pronunța în această privință fiindcă, așa cum e de înțeles, nu am citit altceva de la ea. Astfel, am să vorbesc doar despre sentimentele pe care mi le-a trimis acest roman, despre ce mi-a plăcut la el, ce m-a intrigat și m-a făcut să vreau să citesc și altceva de la Nothomb.

Lovește-ți inima!, este, pentru mine, un roman foarte intrigant (a se citi: un roman care m-a ținut captiv de la început până la sfârșit, dat fiind și faptul că nu are un număr colosal de pagini, nu se citește greu și nici nu e o lectură care să te solicite prea tare, din punctul de vedere al metaforelor, al încâlcirii acțiunii șamd), un roman care m-a făcut să-mi pun destul de multe întrebări după ce l-am citit. Acțiunile anumitor personaje m-au lăsat, așa, cu un gust ciudat. Și mi-a fost destul de greu s-o înțeleg pe Marie, care e un personaj cu totul diferit față de personajele feminine pe care le-am tot întâlnit în lecturile mele. Da, Marie este un personaj foarte intrigant, care trece prin perioade diferite ale vieții, însă, totuși, regresează (sau staționează) doar într-un anumit punct al vieții ei, în punctul acela de maximă glorie în care era cea mai iubită și cea mai frumoasă și cea mai dorită și cea mai cea. Odată ce se naște Diana, ceva, în lumea ei perfectă, se zguduie: toată atenția este concentrată pe micuța fetiță (citez) „mai frumoasă decât însăși Marie”, iar acest lucru cumulează în Marie o ură odioasă, inumană, pentru micuța ei fetiță. Mi-a fost destul de greu să urmăresc acest aspect al cărții, adică, mă-ntrebam cum e posibilă ca o mamă să-și urască (chiar dacă e un cuvânt prea mare) propriia fiică, doar din considerențe de această natură. N-am găsit o justificare, poate doar o gelozie exacerbată sau o depresie postpartum. Dar, în fine, m-am bucurat tare mult când, în cele din urmă, Diana a plecat să locuiască cu bunicii ei și, încetul cu încetul, partea aceasta de poveste a fost lăsată în spate, atenția concentrându-se pe mersul vieții Dianei.

Apoi, Diana, un personaj care mi-a plăcut extrem de mult. Cu o altă mentalitate, cu altfel de trăiri, Diana, ajunsă femeie, știe ce vrea de la viață și știe, de asemenea, că nu vrea să ajungă precum mama ei. Ei bine, mi-a plăcut ideea de evoluție, ideea de a vrea mai mult și de a munci pentru scopul propus; știm cu toții faptul că este important să vrei un lucru, să ai un ideal, un scop, dar e mult mai important să muncești pentru a atinge acele culmi spre care țintești și pe care, cu atâta ardoare, dorești să le vezi ajunse. Și, cu toate acestea, piedicile nu se sfiesc să apară: Diana dă peste oameni lacomi, peste oameni care sunt ceea ce, de fapt, par a fi. În primă instanță, fiind o fire grijulie, care oferă încredere oricui (complexe venite din direcția lui Marie, care n-a știut să-i ofere Dianei toate bazele de care aceasta avea nevoie), Diana se pune pe sine pe locul al doilea, considerând că e mai important să ajuți, să faci bine. Încetul cu încetul, își va da seama că egoismul este o realitate a acestei lumi, și va învăța din toate acestea.

Lovește-ți inima! este un roman care tratează aspecte extrem de sensibile și veridice: relația mamă-fiică, gelozia, trădarea, minciunea, egoismul, cât de schimbător poate fi omul și cât de multe interese ascunse are. Mi-au plăcut temele abordate; adică, dacă mă urmăriți de ceva vreme, știți că-mi plac acele cărți în care sunt tratate aspecte ale umanității, ale subteranului omenesc, pentru că ce ființă este mai fictivă decât omul, în cele din urmă? Iar Amélie Nothomb are o psihologie extrem de rafinată, și, din câte știu, tratează, în foarte multe din cărțile sale, aspecte ale familiei, în diferite circumstanțe (evident, integrate într-o manieră literară viabilă). Abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această autoare, chiar am câteva în vizor pe care voi pune, curând, mâna.

Acum, să vă spun totuși de ce i-am dat 4 steluțe și nu 5. M-am abținut destul de mult să nu apăs pe cele 5 steluțe, dar n-am făcut-o, în cele din urmă, pentru că sfârșitul m-a lăsat puțin mască. Mi s-a părut, într-o măsură, exagerat, difuz, imprecis. Ba chiar am citit de câteva ori ultimele capitole (capitolele sunt multe și se întind pe maxim 4-5 pagini) pentru a-mi da seama ce s-a întâmplat de fapt. Este, așa, ca o bombă cu fitilul aprins care ți-e aruncată în mână, pe care stă scris mesajul „na, descurcă-te acum!” Nu zic că nu-mi plac cărțile care au un final ca acesta, dar prea a fost deodată și neașteptat. Dacă veți citi cartea, cu siguranță îmi veți da, într-o măsură, dreptate! 

Mulțumesc tare mult celor de la Editura Trei pentru exemplarul oferit. Puteți comanda Lovește-ți inima! de pe site-ul lor, cu un click AICI. De asemenea, cei de la Editura Trei ne surprind mereu cu noutăți literare mult așteptate. Am luat în vizor și cartea Lisei Genova, Partitura suferinței, pe care o citesc în momentul de față și vreau să vă zic că este un roman sfâșietor și dureros, cum numai Lisa Genova (autoarea Still Alice - în traducere, Altfel... și totuși Alice, apărut tot la Editura Trei) știe să scrie. Spor la lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

marți, 5 februarie 2019

„Apple Tree Yard”, de Louise Doughty- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 371
Anul apariției: 2017
Traducere: Alex Bala

Yvonne Carmichael, o geneticiană respectată, formează de mulți ani un cuplu stabil cu Guy, de asemenea un cercetător de succes. Din momentul în care întâlnește pe holurile Parlamentului britanic un bărbat misterios, față de care se simte irezistibil atrasă, Yvonne pierde controlul asupra vieții sale. Timp de cateva luni, se va vedea în secret cu iubitul ei, până când un incident grav le va distruge relația și le va arăta cine sunt cu adevărat. Cei doi adulterini vor ajunge în fața instanței de judecată, acuzați de crimă cu premeditare.

„Nu se poate să existe vreo femeie în viaţă care să nu-şi fi dat seama măcar o dată, într-un moment de panică, de faptul că se află în locul greşit şi momentul greşit, alături de bărbatul greşit. Louise Doughty, mai sigură pe sine cu fiecare roman, îşi conduce cititorul descurajat într-un teritoriu întunecat. O carte irezistibilă şi curajoasă.” – Hilary Mantel, autoarea Wolf Hall

„Realizarea lui Doughty e de a-şi imagina o tragedie oribil de banală – ceva ce i s-ar putea întâmpla oricui, dar totuşi o tragedie... Nu dezvăluim nimic când spunem că magnitudinea ruşinii publice trăită de Yvonne e cumplit de bine realizată... Procesul însuşi e o magistrală mostră de evaziune şi divulgare selectivă... Un avertisment impresionant despre consecinţele momentului în care fantezia începe să înghită viaţa reală. ‚Problema poveştilor e că sunt addictive’, afirmă Doughty. În cazul de faţă, probabil că n-a scris niciodată o propoziţie mai adevărată.” – The Guardian

Trebuie să încep această recenzie prin a-mi cere scuze față de cititorii acestui blog, din cauza faptului că am lipsit destul de mult. Știți și voi, iar dacă nu, cu siguranță puteți înțelege, este greu să gestionezi și facultatea, și timpul liber, și învățatul, și sesiunea; dar, în cele din urmă, au trecut toate - în special sesiunea, Doamne, care m-a dat peste cap -, iar acum am rămas cu două săptămâni libere în care, în sfârșit, pot citi liniștit, pot citi fără să mă simt aiurea că nu învăț. Ei bine, cartea de față, Apple Tree Yard, recunosc, rușinat puțin, că am început s-o citesc acum vreo... trei luni? Da, cam așa. Mi-a luat atât de mult să citesc această carte, dar nu pentru că ar fi una greoaie, nu e pentru că nu m-ar fi prins, ci din cauza lipsei timpului, pe deoparte, iar pe cealaltă parte, datorită faptului că mi-a plăcut atât de mult încât chiar am vrut, la un moment dat, să trag de ea și s-o citesc pe-o perioadă cât se poate de întinsă. Pentru că, dragi cititori, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie, pur și simplu, și dacă aș fi citit-o anul trecut, cu siguranță ar fi fost în top 3 al preferințelor literare pe 2018.

Nu știu cum să-ncep; după cum v-am obișnuit, nu dau spoilere, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre ce fac personajele și așa mai departe. Nu, în recenziile mele pun accent pe „de ce mi-a plăcut” și, eventual, „ce-ar fi putut să fie mai bine”. Aici, sincer, nu cred că este loc de mai bine, pentru că Louise Doughty a oferit câte puțin din toate: atmosferă, mister, romantism, dramă, simplitate și originalitate. Prin excelență, mie mi-a plăcut cel mai mult felul în care și-a creat ea personajele - în special pe Yvonne Carmichael, de care m-am îndrăgostit instant. O fire profundă, intensă, sensibilă dar în același timp incisivă, cu o inteligență aparte și o carieră înfloritoare, de renume, care pare a avea tot ce-i trebuie unei femei de vârsta ei. Totuși, la un moment dat întâlnește (vă spun pe scurt) un tip misterios care-i stârnește curiozitatea, au loc niște partide de sex între ei etc. șamd. și încep să se întâlnească pe-ascuns. O intrigă deosebită e faptul că, orice ar fi, orice s-ar întâmpla, ei nu trebuie să spună ce s-a întâmplat pe strada Apple Tree Yard (da, titlul cărții este de fapt un supra-personaj, să spun așa, este ca Moara cu noroc a lui Slavici - n-am putut să nu mă gândesc la asta, în care destinele personajelor, vieților lor sunt subjugate unui loc - sau, mai bine spus, unei anumite acțiuni care se întâmplă în acel loc). 

„Nu există niciun coșciug în visul meu, niciun eșafod, nicio mulțime adunată. Există doar câte o arcadă urmată de încă una, iar după fiecare arcadă prin care trec, mi se pare imposibil de crezut că o voi reuși să trec prin alta, încă și mai mică, dar reușesc de fiecare dată. Nu se termină niciodată. Ăsta e tot visul meu, o serie de senzații în timp ce mă strecor prin fiecare arcadă din ce în ce mai mică, fără sânge sau violență, doar o groază apăsătoare, crescândă, cu fiecare dintre arcadele tot mai mici. Mă trezesc din vis gâfâind, cu părul lipit de față din cauza transpirației, ca să mă descopăr că sunt într-o celulă, în închisoare.” 

Bun. Tipul ăsta, am să-i spun „amantul”, e un personaj destul de ciudat, nu doar prin faptul că ni se prezintă doar din perspectiva lui Yvonne (cartea fiind relatată la persoana I, așadar ni se oferă doar perspectiva feminină a tot ce s-a întâmplat), ci și din cauza faptului că e foarte sărăcăcios în vorbe. Nu prea-ți dai seama ce urmărește, ce vrea, ce face în timpul liber, dar Yvonne pare să fi dezvoltat o obsesie destul de puternică pentru el - nu o gelozie, ci mai mult o dorință exacerbată de a-l ști al ei, de a-l ști aproape - nu un simț exacerbat al proprietății: se pare că acest amant o face fericită pe Yvonne, chiar dacă ar fi părut că are o relație superbă și nimic nu-i lipsește. Eu am simțit această dorință ca un instinct, ca o flacără de moment. După cum și Louise Doughty (în numele personajului Yvonne) afirmă la un moment dat: există două tipuri de adulterini - cei care sunt recesivi, făcând-o de mai multe ori, și cei care o comit pentru o singură dată - eu (Yvonne) fac parte din ultima categorie. Nu e de judecat, dar nici de acceptat prea ușor: Guy era un soț iubitor, devotat, liniștit, întocmai ca și Yvonne. Părea că se completează reciproc, amândoi fiind oameni de știință extrem de bine văzuți în societate. Dar umanitatea asta pe care Doughty a surprins-o în Yvonne, dorința de altceva, de o aventură oricât de mică, de a ieși din monoton, din cotidian, mi-a plăcut extrem de mult cum a fost reiterată și înfățișată. 

„Relațiile se bazează pe povești, nu pe adevăr. De unul singur, ca individ, fiecare dintre noi are propria sa mitologie personală, poveștile pe care ni le spuneam ca să ne înțelegem pe noi înșine. Asta funcționează fără probleme, în general, câtă vreme rămânem sănătoși și singuri, dar în momentul în care intri într-o relație intimă cu altă persoană, apare o disonanță automată între povestea ta despre tine și povestea sa despre tine”, spune Louise Doughty. Cred că asta a încercat, de fapt, să surprindă în această carte. Și-acum, evident, depinde de experiența fiecăruia în a înțelege acest roman. Eu, unul, l-am citit într-o perioadă extrem de potrivită (nu știu cum se face că, în ultima vreme, anumite cărți s-au pliat exact pe starea mea emoțională, pe trăirile & emoțiile mele), ceea ce a potențat și mai mult felul în care am simțit această carte; evident, asta nu înseamnă că exagerez eu când spun cât de mult mi-a plăcut, dar chiar susțin că este o carte pe care aș citi-o cu plăcere oricând și oriunde.

Personaje puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care parcă trăiesc în paginile acestei cărți, par a fi desprinse din cotidianul zilnic, întâmplări verosimile (citești și-ți spui „oh, asta s-ar putea întâmpla oricui, de fapt”), toate scrise cu talentul irefutabil al lui Louise Doughty, fără să te plictisească, fără să ofere detalii care nu sunt relevante de-a lungul acțiunii. Pe mine, unul, paginile de la sfârșit chiar m-au făcut să-mi pară rău că termin această carte, și mai ales un anumit lucru pe care a ales Guy să-l facă. Cu ce scop? Ce lucru? Nu vă spun, dar vă las să vă dați seama citind romanul. 

„(...) Dacă suntem victimele propriilor dorințe, ale dorințelor noastre copleșitoare, atunci nimic din toate astea nu e vina noastră, nu? Nimeni nu va fi rănit. Suntem eliberați de rușine, de vinovăție. Suntem nevinovați.”

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Apple Tree Yard. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!