duminică, 13 iunie 2021

Gena sportivă, de David Epstein - Recenzie

Editura: Publica
Număr de pagini: 496
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Traducere: Dan Crăciun

David Epstein deține titlul de master în științele mediului. A colaborat cu Sports Illustrated, unde a scris despre știința sportului, medicină și sporturi olimpice. Reportajele lui de investigație se numără printre cele mai citite. Un alergător pasionat, a fost medaliat împreună cu echipa de atletism a Universității Columbia după ce au participat la campionatul colegiilor de pe întreaga Coastă de Est. Aceasta este prima lui carte. Locuiește în Brooklyn.
„Nimei nu se naște cu abilitățile anticipatorii care îi sunt necesare unui sportiv de elită.”
Dezbaterea este tot atât de venerabilă pe cât sunt competițiile fizice. Sunt ciudățenii genetice, trimise pe Pământ ca să domine sporturile lor, staruri precum Usain Bolt, Michael Phelps și Serena Williams? Ori sunt pur și simplu niște oameni normali, care și-au depășit limitele biologice prin pura forță a voinței lor și antrenându-se obsesiv? În această controversată și captivantă explorare a succesului sportiv și a așa-zisei reguli a celor 10 000 de ore, David Epstein abordează marea dispută natură versus educație și urmărește până unde a reușit să ajungă știința în rezolvarea ei. Bazându-se pe reportaje realizate de la Ecuator până dincolo de Cercul Polar, pe discuții revelatoare cu oameni de știință marcanți și campioni olimpici, precum și pe interviuri luate unor sportivi care au mutații genetice sau trăsături fizice rare, Epstein ne obligă să regândim însăși natura condiției atletice.
„E vorba despre software, nu despre hardware. Altfel spus, abilitățile perceptive ale sportivilor, printre care experții se deosebesc de diletanți, sunt învățate sau descărcate (ca un software) prin exercițiu și practică.”
Nici nu cred că mai este cazul să spun - iarăși - cât de mult îmi plac cărțile din Co-Lecția de Știință, publicate la Editura Publica, pentru că, sunt absolut sigur, am spus-o în fiecare recenzie a unei cărți citite din această colecție. Dar am să o repet: pur și simplu găsesc în ele, de fiecare dată, orice mi-aș dori să găsesc într-o carte care abordează un anumit subiect (fie el de genetică, medicină, fizică, biologie, chimie și așa mai departe), și ce-mi place extraordinar este nu maniera în care îmi sunt livrate informațiile - cu alte cuvinte, accesibile - ci faptul că, de fiecare dată, găsesc ceva care să mă intereseze, ceva absolut nou, ceva ce nu știam și care îmi stârnește interesul, determinându-mă astfel să vreau să știu mai multe, să aprofundez anumite aspecte, să caut diferite articole și cercetări referitoare la ceea ce mi-a atras atenția. Sau ceva ce, de asemenea, nu am înțeles - omul de știință, deseori, în căutarea diferitelor răspunsuri, ajunge să își pună și mai multe întrebări. De fapt, cred că ideea în sine constă în faptul că trebuie să accepți că nu știi nimic, iar atunci când descoperi ceva, trebuie să demonstrezi cu tărie că ceea ce ai găsit tu este de fapt greșit - și abia când nu ai reușit să demonstrezi că e greșit, ei bine, abia atunci poți obține validarea faptului că, într-adevăr, este corect ceea ce ai descoperit.
„(...) abilitățile aparent puse pe seama unor talente înnăscute nu sunt, de multe ori, nimic mai mult decât manifestările unor mii de ore de exercițiu.”
Citind Gena sportivă pot spune că am avut parte de o aventură extraordinar de fascinantă în domeniul sportului și al geneticii (nu cred că există genetică sportivă, dar mă voi referi în această recenzie la acest termen ca la știința care se ocupă cu studiu genelor implicate în stimularea diferitelor aptitudini și capacități sportive ale sportivilor, în principal, olimpici și de performanță). Și, de asemenea, n-am putut să citesc această carte fără să îmi pun neumărate întrebări și fără să abordez și alte articole referitoare la ceea ce Epstein scrie aici (deși, într-o mare măsură, deja mi-a livrat el toată informația de care am avut nevoie, nelăsând loc de interpretări sau chestii abstracte, care să nu îmi fi fost accesibile - popularizarea științei, de fapt, cam cu asta se ocupă, deși mi s-a întâmplat să citesc și cărți presupuse a fi popularizatoare de știință când, de fapt, presupuneau o inițiere anterioară destul de convingătoare). Din câte știu eu de la cursurile de genetică din facultate, expresia genotipului (adică a totalității genelor dintr-un organism viu) se traduce prin fenotipul unui individ - cu alte cuvinte, în principal prin înfățișarea sa (pentru că, evident, e observabilă ochiului), dar și prin carcacteristicile sale interne (echipament enzimatic, musculatura, expresia osoasă și așa mai departe). În aceeași măsură, știu că, undeva la 10%, expresia genotipului este influențată de mediu, de condițiile în care individul crește și se dezvoltă,de impactul pe care toate acestea îl pot avea asupra integrității organismului său. Ca un exemplu, să luăm exemplu a doi gemeni homozigoți (cu un genotip identic - îl vom nota G1) - îi vom nota B1 și B2. Să zicem că, la naștere, cei doi gemeni sunt separați: unul este dus în Siberia, celălalt, nu știu, în Formentera (le vom nota M1 și M2, de la „mediul de viață”) După mai mulți ani, deși genotipul lor este identic, vom observa următoarele fenotipuri (le vom nota F1 și F2): G1 (genotipul) + B1 (unul dintre gemeni) + M1 (mediul Siberiei) se vor concretiza în F1, iar G1 (genotipul) + B2 (unul din gemeni) + M2 (mediul Formenterei) se vor concretiza în F2. Ce concluzii putem trage? Bineînțeles, este evident: deși au genotipul identic, manifestarea fenotipică a acestuia este diferită - da, din cauza mediului în care aceștia trăiesc (și prin mediu nu înțelegem doar condițiile naturale, ci și predilecțiile gemenilor spre o anumită alimentație, sport, fumat - înțelegeți voi). Este același lucru aplicabil și la sportivii de performanță? Cu alte cuvinte, reușitele lor se datorează vreunui fel de trișare genetică - are x o genă care-l face să alerge mai rapid decât toți ceilalți, genă care le lipsește celorlalți? Mai putem vorbi de șanse egale? Ei bine, lucrurile-s puțin ciudățele.
„Au fost săritori care m-au învins când eram tânăr. Nu ai fi spus că voi fi campion olimpic. Totul se reduce la cele 10.000 de ore ale tale.”
S-au descoperit două variante de gene, anume ACE I/D și ACTN3 R577X, gene care au fost asociate de-a lungul timpului cu îmbunătățirea rezistenței (a anduranței sportive) și cu performanța legată de puterea fizică, însă totuși niciuna dintre acestea nu poate fi considerată vinovată pe deplin de performanțele susținute ale anumitor sportivi de talie mondială și olimpică. Testarea genetică a susceptibilității, spre exemplu, la leziuni, ar putea fi extrem de benefică în evitarea anumitor circumstanțe nedorite, însă există puține informații privitoare la asocierea prezenței (sau absenței) anumitor gene și, să zicem, predilecția de a te răni mult mai ușor în urma unei reacții fulger într-o probă de 100 de metri. Totuși, atât comunitățile științifice, cât și cele sportive recunosc faptul că, într-adevăr, factorii genetici, zestrea genetică, ar contribui la sporirea performanței atletice. Începând din 2009, mai mult de 200 de variante genetice specifice au fost asociate cu augumentarea performanței fizice, iar mai mult de 20 de variante au fost asociate cu statul de sportiv de elită - ideea de a prezice succesul (sau nu) atletic, prin testare genetică la copii, e destul de interesantă, nu-i așa? 
„Nu există nici măcar un genetician sau fiziolog care susține că munca intensă nu are importanță. Nimeni nu crede că olimpicii vin direct de pe canapea.”
Ei, bine, o fi, dar lucrurile sunt puțin diferite. Așa cum am spus, cred că o provocare primară în încercarea de a cuantifica sau descrie influența factorilor genetici asupra performanței atletice, este, de fapt, natura multifactorială a acesteia (a performanței sportive). Fiecare sport are cerințe fizice oarecum unice, care pot fi dramatic diferite între sporturi. Prin urmare, orice studiul al vreunei posibile influențe genetice asupra performanței respective ar trebui să ia în considerare, nu-i așa?, componentele de performanță presupuse de acel sport de interes. N-am să testez, genetic, viteza de reacție a încheieturii pumnului, să zicem, decât dacă sunt as în ping-pong. Și nici rezistența tendonului ahilean, dacă nu sunt vreun alergător demn de podiumul olimpic. Având în vedere sinergia acelor sisteme care trebuie să comunice între ele (musculo-scheletic, cardiovascular, respirator, nervos), performanța ateletică este într-adevăr una dintre, cu certitudine, cele mai complexe „trăsături umane”. Rezistența, forța și puterea sunt printre factorii principali care presupun o performanță atletică desăvârșită. Pe lângă acestea, există niște „componente suplimentare” (dar deloc neglijabile) care asigură o performanță atletică superioară: factorii cognitivi, precum și susceptibilitatea la leziuni, de care vorbeam mai sus. Astfel, iarăși, este esențial să ne amintim că mediul (frecvența antrenamentelor, dieta și alimentația, obiceiurile habituale) influențează, în mare măsură, aceste trăsături. „Antrenabilitatea” unui individ (răspunsul său la antrenamentele efectuate) este, de asemenea, oarecum dependentă de factorii genetici. Importanța relativă a mediului înconjurător variază, iarăși, foarte mult, și chiar între sporturi. Prin urmare, aș putea spune că statutul atletic de elită rezultă din interacțiunea unei combinații optime de trăsături fizice și mentale (da, așa cum probabil vă gândiți, determinate genetic, cu care ne-au înzestrat părinții noștri - și cei de dinaintea lor, și cei de dinaintea lor de dinaintea părinților noștri și tot așa) cu un mediu ideal, propice succesului atletic (pe care, ei bine, aici e partea interesantă - ni-l creăm noi, deci stă în propriile noastre mâini).
„Dobândirea abilității sportive nu se petrece decât în prezența în egală măsură a unor gene specifice, pecum și a unui mediu special și, de multe ori, genele și mediul trebuie să coincidă într-un anumit moment decisiv.”
Să ne mai gândim la niște lucruri: n-am să pot juca baschet, bineînțeles, dacă n-am o înălțime peste medie, ba chiar superioară, nu-i așa? Ei bine, înălțimea - destul de critică în ceea ce privește practicarea și excelarea în anumite sporturi - este foarte ereditară (foarte moștenită), undeva la aproximativ 80% din variația datorată factorilor genetici. În aceeași idee, tipul corpului, să-i spun așa (probabil ați auzit de mezomorf, ectomorf) este, iarăși, o caracteristică ereditară. Aceste somatotipuri - ectomorf sau mezomorf - sunt asociate clasic cu excelarea în diferite nișe sportive: ectomorf - sporturile „de putere”, iar mezomorf - sporturile de „anduranță”. Rezistența la răniri și capacitatea de regenerare sunt, de asemenea, factori critici în ceea ce privește o performanță optimă. În mare, au fost studiate două tipuri principale de leziuni în ceea ce privește riscul genetic: comoțiile cerebrale și tendinopatii - leziuni ce pot reduce dramatic timpul petrecut într-un antrenament. În plus, unele dintre ele pot duce la probleme recurente de-a lungul vieții (sportivii care au suferit comoții prezintă, deseori, mai multe anomalii cerebrale și un declin cognitiv mai accentuat odată cu îmbătrânirea, comparativ cu sportivii care nu au suferit o comoție cerebrală). Cea mai studiată genă în ceea ce privește incidența contuziilor, a leziunilor cerebrale este APOE. APOE are trei izoforme (alelele ε2, ε3 și ε4), iar alela ε4 este puternic asociată cu dezvoltarea maladiei Alzheimer. Pe baza acestei asocieri, mai multe grupuri de cercetători au început să evalueze asociererea alelei ε4 cu riscul de comoție cerebrală - dar cercetările nu sunt tocmai clare. Spre exemplu, boxerii care dețin alela ε4 sunt mai predispuși leziunilor cerebrale cronice - fapt ce se află în concordanță cu ideea că alela ε4 este o „alelă de risc”. Cu toate acestea, alții au concluzionat că nu există niciun risc crescut de comoție cerebrală la sportivii cu alela ε4 și genotipul APOE-ε4. Totuși, o variantă separată a APOE (G-219T) a fost asociată cu riscul dezvoltării comoțiilor cerebrale la sportivi, cu un risc de aproximativ trei ori mai mare. Bineînțeles, acestea sunt date care trebuie revizuite constant, înainte de a se trage concluzii, poate, pripite.
„Oamenii de știință moderni care au măsurat sportivi menționează în scrierile lor, uneori cu reticență, că aceste diferențe între tipurile corporale influențează performanța sporivă. Oamenii de științ au deseori grijă să sublinieze că un anumit tip corporal nu este superior în toate privințele, doar că se poate potrivi mai lesne într-o anumită nișă sportivă decât în alta.”
Sincer, ar fi extraordinar de multe de spus, însă am încercat să mă limitez, pe cât am putut, la niște aspecte care sunt ușor de înțeles. Da, performanța sportivă este ceva multifactorial, nu e determinat doar de înzestrarea noastră genetică. Modul în care ne trăim viața, modul în care ne alimentăm organismul, în care îl îngrijim și îl prețuim. Deprinderile noastre motrice pot fi oricând învățate, îmbunătățite, aduse la un nivel superior, maximal. Omul este capabil de extrem de multe, dar, evident, are și limitările sale. Trebuie să știm de unde să începem, cum să o facem, cum să parcurge, cât mai bine, un anumit drum, dar și unde să ne oprim, când să ne odihnim - să știm, de altfel, să ne bucurăm și de călătorie, nu doar de destinația pe care am atins-o. Gena sportivă chiar e o carte pe care v-o recomand cu mare drag - și nu neapărat dacă sunteți fani ai domeniului, ai sportului. Este o carte pe care aș recomanda-o, pur și simplu, oricui, fiindcă este accesibilă, savuroasă, și cuprinde informații extrem de interesante și chiar esențiale. Evident, aș recomandat-o mai ales celor care sunt interesați de domeniul sportiv și vor să afle mult mai multe legate de această „nișă”. Dar eu chiar am găsit-o extrem de bine scrisă și, după cum v-am spus, plină de aventuri. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, Gena sportivă, de David Epstein, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să încercați cărțile din Co-Lecția de Știință, apărută la ei. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Colivia de aur, de Camilla Läckberg - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2019
Traducere: Laura von Weissenberg
„Oamenii care sunt tot timpul veseli mă plictisesc. Nu suntem făcuți să fim mereu fericiți, atunci totul ar sta în loc.”
Camilla Läckberg este una dintre cele mai citite autoare din lume. Romanele din seria Fjällbacka, zece la număr, s-au vândut în peste 28 de milioane de exemplare, iar drepturile de publicare au fost achiziţionate în 60 de ţări. Camilla Läckberg este, de asemenea, o femeie de afaceri de succes și una dintre fondatoarele Invest in Her, o companie de investiţii care susţine antreprenoriatul feminin și luptă împotriva diferenţelor de salarizare dintre femei și bărbaţi. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut toate romanele din seria Fjällbacka, precum și primul volum despre Faye Adelheim, bestsellerul Colivia de aur dar și al doilea volumul, Aripi de argint
„Era greu să-mi lepăd pielea. Mai greu decât crezusem.”
Pentru cei din jurul său, Faye pare să aibă totul. Un soţ perfect, o fiică adorabilă și un apartament de lux într-una dintre zonele cele mai elegante ale Stockholmului. Dar amintirile întunecate din copilăria petrecută în Fjällbacka nu încetează să o bântuie și o fac să simtă că e tot mai captivă într-o colivie de aur. Pe vremuri, Faye era o femeie puternică și ambiţioasă – înainte să-și dedice viaţa soţului său, Jack. Când acesta o înșală, întreaga lume a lui Faye se prăbușește și totul îi este luat. E complet distrusă și nu mai întrevede nicio speranţă, însă în cele din urmă se hotărăște să răspundă cu aceeași monedă și pune la cale o răzbunare cumplită. Colivia de aur este un roman îndrăzneţ despre o femeie care a fost folosită și trădată, dar care a decis să-și ia viaţa în propriile mâini. O poveste dramatică despre minciună, izbăvire și răzbunare.
„(...) Nimeni nu trebuia să știe. Jurnalul descria vechea mea viață. Adevărul despre ea ar fi schimbat totul. Aș fi fost supusă acelorași priviri ca atunci când încă mai eram Matilda. Aș fi suferit din nou aceeași umilință. Nimeni n-avea să se mai uite la mine cu aceeași ochi.”
După cum probabil știți deja, eu am început această serie citind, întâi, al doilea voumul, și anume Aripi de argint (recenzia o găsiți AICI). Și, bineînțeles, a fost puțin cam ciudat să citesc, abia după, primul volum, Colivia de aur, dar asta nu a știrbit mai deloc din plăcerea pe care am avut-o citind această carte. Sincer, mă bucur nespus că am reușit s-o cunosc (să spun așa) pe Camilla Läckberg, și deși multe persoane susțin că această serie nici nu se compară cu cea de zece cărți - Fjällbacka - mie, unul, mi se pare extraordinară scriitura lui Läckberg, mi se pare reală, puternică, dură, curajoasă, reușind să dea voce unor personaje absolut memorabile - și-aici, în special, mă refer la Faye Adelheim, protagonista seriei eponime. Da, într-adevăr, citind întâi al doilea volum, a fost imposibil să nu știu deja în ce direcție o vor lua anumite aspecte. Dar, în aceeași măsură, după ce l-am terminat pe al doilea, am rămas cu câteva întrebări, dat fiind faptul că nu știam cum de s-a ajuns în circumstanțele respective, ce s-a întâmplat, de altfel, în primul volum, și așa mai departe. Citindu-l, în sfârșit, și pe primul, mi-am lămurit mult mai bine mai multe lucruri și, în același timp, mi s-a potențat și mai tare plăcerea de a afla cum s-au întâmplat situațiile la care, în volumul al doilea, Faye a ajuns. Sincer, chiar este o serie memorabilă.
„(...) Singurul lucru care însemna ceva era școala. Să reușesc, să fiu cea mai bună. Totul depindea de mine, nimeni altcineva nu putea să facă treaba în locul meu. Iar eu mă hotărâsem. Aveam să-mi clădesc o cu totul altă viață. (...) Voiam totul. Și aveam să obțin totul.”
Mi-a plăcut, cred că mai mult decât orice, devenirea psihologică a lui Faye. Cum Faye de la început, cea care n-avea încredere în ea, care se desconsidera, crezând că rolul ei este doar acela de a sta acasă, de a avea grijă de soțul și de fiica ei, până la propria-i neglijență, de a fi silitoare și de a-i face pe plac celui care o întreține; de fapt, plecând de la Faye întreținută, care acceptă aproape orice îi servește soțul ei, Jack, și, în cele din urmă, ajungându-se la acea Faye care, pur și simplu, conduce o industrie de parfumuri și produse cosmetice numită Revenge, ca un fel de dicton călăuzitor - se va răzbuna pe cei care n-au crezut în ea, pe cei care i-au pus bețe în roate și, atâția ani, au făcut-o să-și piardă identitatea și să fie împotriva a ceea ce, cu tot sufletul, cândva credea: că o femeie este la fel de capabilă, dacă nu chiar mult mai capabilă, decât un bărbat, și că într-o lume a bărbaților oricând poți să dovedești cât de importantă, curajoasă și puternică ești. Urmărind acest traseu absolut delicios, anume devenirea lui Faye, am citit această carte cam într-o zi, deoarece am simțit că am parte de, efectiv, tot ce vreau de la un roman bine scris, de la un roman dinamic, alert, presărat cu diferite scene (da, chiar și erotice), dar și cu fragmente de introspecție, profunde, care vizau în principal rolul arhetipal al femeii în societate, cum ele nu trebuie să fie mai bune decât bărbații, cum ele mereu sunt sub talpa lor și acolo vor rămâne - nu mă înțelegeți greșit, nu în direcția aceasta pledează romanele lui Läckberg, ci, dimpotrivă, în direcția opusă - o anumită mișcare feministă se simte în această lectură, un anumit discurs convingător despre puterea pe care, împreună (și chiar singure) o au femeile. Oricum, Läckberg este deja o militantă a acestor convingeri, iar cărțile ei (cel puțin seria Faye) în această direcție vorbesc.
„(...) Vrei să ajungi în vârf, să ai lumea la picioare. Ești ambițioasă. (...) Și de asta suntem atrași unul de celălalt. Suntem la fel. Suntem înfometați. Dar ai un dezavantaj, dacă vrei să avansezi. Ești femeie. Iar asta e o lume a bărbaților.”
Colivia de aur nu m-a impresionat doar prin personajul principal, ci m-a impresionat și prin nenumăratele întorsături de situație - care îmi plac enorm într-un roman - de care am avut parte citind-o. Secretele, multe, întâmplări ciudate, inexplicabile, minciuni, gelozie, răzbunare, trecutul ciudat pe care îl are Faye și împotriva căruia aceasta pare să lupte, de care încearcă să fugă și să se ascundă, dar care mereu, ca un reflux, revine și îi dă peste cap prezentul - astfel, Faye este nevoită să ia anumite decizii de care, poate, nu este tocmai mândră, dar care știe că sunt necesare pentru a își proteja noua identitate pe care aceasta și-o asumă. Apoi, mai este vorba și despre cât de real mi s-a părut totul (într-o idee, raportându-mă la cât de reală ar putea fi o operă de ficțiune), și cât de frumos, după cum am spus, și cu curaj nețărmurit, militează Läckberg pentru personajele sale feminine care parcă trebuie să fie puternice, trebuie să fie curajoase și convingătoare, și care sunt inteligente, îndrăznețe și nu se dau deoparte atunci când vine vorba de situații fragile, care le-ar putea ușor scăpa printre degete. Chiar este o serie pe care o urmăresc cu drag și, sincer, abia aștept să apară și celelalte volume, deoarece nu mă mai saturat de aventurle lui Faye.
„Mă durea, dar îmi doream să mă doară. Durerea îmi era cunoscută. Era ca un balsam pe toate rănile mele. Mă făcea să mă simt în siguranță. Lumea ardea, iar durerea era ancora mea.”
V-am spus, am citit întâi - dintr-o amărâtă de greșeală - volumul al doilea al acestei serii, Aripi de argint, iar din acest motiv am cam știut anumite lucruri pe care Läckberg încerca să le îmbrace în mister încă din primul volum; dar am trecut cu vederea toate acestea și am încercat să citesc volumul de față ca și cum nu știam deja care este treaba cu x și cu y. Și, da, chiar am reușit, pentru că am terminat această carte și am simțit o emoție oarecum neașteptată, deși știam deja că acolo are să se ajungă - probabil și acesta este talentul unui autor: e ca și cum aș citit o carte, oarecum, a doua oară (este foarte exagerat ce spun acum, dar nu știu cum să mă exprim), dar aș simți lucrurile ca și cum, de fapt, aș citi-o pentru prima dată. Și-așa mi s-a întâmplat! Acum, probabil, dacă aș citit iarăși al doilea volum, probabil aș înțelege mult mai bine anumite aspecte - așa cum le-am înțeles mult mai bine pe cele din primul volum, dat fiind că l-am citit, înainte, pe al doilea. Fluxul memoriei lui Faye mi-a plăcut enorm de mult, micile și oarecum abstractele reveniri asupra trecutului său, asupra vieții de familie, în Fjällbacka, locul în care s-a născut, într-un mediu dominat de violență, alcool, lacrimi și durere, dar din care Faye a știut să ia doar ce este mai bun (dacă ar fi existat ceva bun în asta), ceea ce a ajutat-o în devenirea-i ulterioară, de-a lungul celor două volume. Faye chiar este un personaj, cel puțin pentru mine, memorabil.
„Faye nu era prima femeie din istoria lumii care fusese înjosită de soțul ei, tratată ca o idioată, înlocuită cu o versiune mai tânără. Până aici v-a fost, își zise Faye. Împreună suntem puternice și nu mai vrem să ne ținem gura.”
Fanii seriei Fjällbacka sunt sigur că știu mai multe decât mine, știu mai multe lucruri referitoare la modul în care Camilla Läckberg își creează personajele, modul în care le tratează. Știu mai multe despre convingerile pentru care ea pledează. Eu, însă, am citit doar aceste două cărți scrise de ea, deci nu m-aș putea raporta la ele având drept determinant faptul că am citit și alte cărți scrise de Camilla Läckberg. Da, poate acestea nu sunt la fel de bune, dar pe mine chiar m-au impresionat și mi-au deschis un apetit anume spre a citit și alte cărți semnate de această autoare. Dacă nu ați citit nimic de la ea, chiar vă recomand cu drag aceste cărți. Sau, în orice caz, orice scrise de Camilla Läckberg, pentru că, într-adevăr, chiar are un talent anume. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru acest volum, Colivia de aur, pe care îl găsiți AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și un sfârșit de săptămână liniștit!

marți, 8 iunie 2021

Sânge & miere, de Shelby Mahurin - Recenzie

„(...) Abia după aceea te voi ucide și pe tine, fata mea. Doar atunci când mă vei implora să te omor.”
Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2021
Traducere: Adina Rațiu
„- Și, când pentru noi totul e o chestiune de viață și de moarte, miza e cu atât mai mare. Cu cât câștigăm mai mult, cu atât pierdem mai mult.”
Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe și porumbel este romanul ei de debut.
„- (...) E posibil ca oamenii să se nască răi?
Am clătinat din cap.
- Nici eu nu cred. Cred că s-a schimbat pe parcurs. Se întâmplă când lucrezi cu magia.”
Unde mergi tu, vreau să merg și eu. Lou și Reid s-au reunit. Dar, după ce au scăpat ca prin urechile acului de pumnalul lui Morgane, acum sunt vânați din toate părțile de clan, de regat și de Biserică. Însă timpul și norocul lor nu țin cu ei. Unde locuiești tu, vreau să locuiesc și eu. Împreună, erau convinși că vor putea depăși orice obstacol. Dar când Morgane îi momește într-un joc letal de-a șoarecele și pisica, cei doi sunt siliți să apeleze la ajutorul lui La Voisin – Regina Vrăjitoarelor Roșii și inamica declarată a clanului lui Lou. Cât timp vom trăi. În timp ce Lou descoperă o latură întunecată a magiei, despre care crede ca e necesară pentru a-și proteja soțul și prietenii, Reid își cercetează fără nicio tragere de inimă puterea nou dobândită. Iar cei doi sunt legați unul de celălalt pentru tot restul vieții. Dar moartea nu iartă pe nimeni.
„- (...) Magia nu seamănă cu nimic altceva. Chiar și un lucru bun, în cantități exagerate, devine dăunător. Creează dependență. Mama... era îndrăgostită de putere.”
Thanks God că n-a trebuit să aștept prea mult până să citesc și al doilea volum al seriei, Sânge și miere, pentru că nu știam ce fac dacă nu o aveam la îndemână imediat ce am terminat Șarpe și porumbel. Da, bineînțeles, primul volum s-a terminat lăsând loc de ceva intens care urmează să se întâmple și, în același timp, lăsându-l pe cititor în aer. De fapt, nu așa se termină toate? Îmi amintesc că și Urzeala zorilor (recenzia AICI), primul volum al seriei Sânge de stele, s-a terminat exact la fel de intens - dar, na, acum nu pot decât să aștept al doilea volum al seriei (deși primul chiar avea și câteva pagini din al doilea volum incluse, însă n-am vrut să le citesc, că mi-aș fi făcut, cred, și mai mult rău). Și imediat ce-am terminat primul volum al seriei lui Mahurin, m-am apucat instant de al doilea. Și, ei bine, nu cred că pot face comparație între volume, poate doar pot spune că al doilea volum mi s-a părut ceva mai interesant, mai dinamic, dar cred că asta a venit odată cu ordinea cărților, de fapt: primul volum are să lege intrigile, să te atașeze de personaje, să te prindă în lumea creată de autoare, să te pună la curent, de fapt, cu ce urmează să se întâmple. Să te convingă. În al doilea, lucrurile o iau într-o direcție mult mai intensă: ai parte de mult mai multe întâmplări, de situații neașteptate de viață și de moarte, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, și mai periculoasă, și mai intensă, și mai delicioasă. Dar pot spune că amândou volumele, de fapt, creează o lume fascinantă care m-a captivat de la bun început.
„- (...) Magia e frumoasă, sălbatică și liberă. Îți înțeleg reținerea, dar nu te poți feri de ea la nesfârșit. Face parte din tine.”
Sânge și miere chiar mi s-a părut o lectură extrem de efervescentă și puternică. Personajele au prins contur în ochii mei, mi-au demonstrat din ce sunt făcute, mi-au demonstrat că sunt capabile de sacrificii și sunt gata oricând să lupte pentru credințele și convingerile pe care le au. Mi-au demonstrat că sunt alcătuite din lumini și umbre, că sunt imprevizibile și, în același timp, extrem de curajoase, sincere și complete. Lou și Reid chiar sunt două personaje care mi se pare că se completează, că se întregesc unul pe celălalt, deși, în esență, la început erau în tabere diferite. Drama lor tocmai din asta se naște, din faptul că, în genere, ei sunt diferiți, nu aparțin acelorași lumi, dar și-au găsit puterea de a se iubi și de a se proteja, cu prețul vieții, unul pe celălalt. Iar într-o lume care nu ține seamă decât de răzbunare și durere, este clar că cei doi, împreună, nu își pot găsi liniștea și pacea care li se cuvine. Antrenați de situații imprevizibile, de sânge și foc, de moarte și teroare, cei doi sunt nevoiți să treacă prin întâmplări care le vor pune la încercare aptitudinile și chiar propriile lor credințe legate de ceea ce simt și ceea ce, de fapt, sunt. Într-o astfel de lume, pericolul pândește la fiecare colț, este ca un întuneric dens pe care îl poți tăia cu cuțitul și în mrejele căruia, din păcate, oricând ai putea fi prins. 
„- Magia aduce moarte și nebunie.”
Da, mi s-a părut un volum mai dinamic, am avut parte de mai multe situații care m-au ținut cu sufletul la gură și nu îmi dădeau pace - ca și Șarpe & porumbel, am citit acest volum extrem de rapid, pur și simplu nu puteam să-l las din mână fiindcă voiam mai mult și mai mult, voiam să văd ce urmează să se întâmple cu Lou și cu Reid (evident, și cu ceilalți, că nu este vorba, în final, doar despre ei doi și atât), voiam să văd dacă vor putea trece prin încercările la care dragostea dintre ei doi este supusă, voiam să văd dacă vor reuși, în sfârșit, să depășească toate aceste bariere, să supraviețuiască și să fie împăcați cu lumea în care trăiesc. Mi-am pus atâtea întrebări pe parcurs, și a fost totul atât de imprevizibil, atât de fantezist și magic, Doamne, încât chiar aveam impresia că sunt acolo, alături de ei, și trebuie neapărat să fac ceva pentru ca în cele din urmă cei doi să fie liniștiți și în afara oricărui pericol. Bine, mai mult decât atât, este vorba de faptul că, la un moment dat, intervin niște lucruri total neașteptate - se dau pe față anumite ascunzișuri ale trecutului, iar totul capătă niște conotații înfiorătoare: moarte, răzbunare, durere, ritualuri de sânge și creaturi magice. Da, chiar e un fantasy care mi-a oferit cam tot ce - cred eu - îți poate oferi un fantasy de calitate.
„ - Poate pentru că lumea are nevoie de un pic mai puțină ură și un pic mai multă iubire. Mulțumită de răspuns?”
Sfârșitul, normal, m-a lăsat iarăși cu ochii în soare. Abia aștept să citesc și volumul al treilea (și ultimul, din câte știu) al seriei lui Shelby Mahurin. Chiar mă declar un fan și, până acum, aș putea spune că este al doua serie de acest gen, ca loc în topul celor preferate (prima este Urzeala zorilor, care pur și simplu mi-a plăcut la nebunie). Dar și aceasta este o serie memorabilă - o lume uluitoare a magiei, o aventură colosală și splendidă, efervescentă, plină de neașteptat, cu personaje puternice și, oarecum, tragice. Cu întâmplări amuzante și dureroase, cu râsete multe (da, are Mahurin un simț al umorului extraordinar de fain) dar și strângeri de inimă. Mi-a strânit o paletă de emoții - iar atunci când o carte reușește să facă asta, pot spune că într-adevăr este o carte bună, care, să zic așa, a reușit să îmi intre sub piele. Și, până acum, Mahurin a reușit, cu talent și fără prea multe bătăi de cap, să facă asta. Deci, abia aștept și volumul al treilea, și pot spune că, odată citit, în sfârșit citesc și eu prima serie de cărți fantasy din viața mea. Sunt, la o adică, puțin mândru, având în vedere că acum câțiva ani aș fi spus că nu am să citesc vreodată o astfel de carte (sau serie). Și, uite-mă, deja am la activ vreo câteva cărți citite care aparțin acestei tagme literare. Drăguț, nu?
„(...) În schimb, o să mă delectez dezmembrându-i pe frații și surorile Vânătorului tău și-o să ți-i trimit bucățică cu bucățică. O să le adun urletele în sticle și-o să-ți otrăvesc visele. De câte ori vei închide ochii, o să vezi cum își trăiesc ultimele clipe din existența lor jalnică. Iar după ce o să omor și ultimul copil, o să vin după Vânătorul tău, o să-i smulg secretele din minte și o să-l măcelăresc în văzul tău.”
Voi ați citit Sânge & miere? Dacă da, sunt curios care volum v-a plăcut mai mult; așa cum am spus, nu cred că pot face o delimitare clară în ceea ce le privește pe acestea două, dar pot spune totuși că al doilea volum mi s-a părut ceva mai dinamic, mai alert, mai plin de acțiune - mai palpitant. Însă și primul volum mi-e foarte drag, fiindcă m-a introdus, convingător, în lumea romanistă a lui Shelby Mahurin. Nu știu cum mă voi despărți în al treilea volum de personajele care mi-au devenit dragi, dar știu că abia aștept să aflu deznodământul a tot ceea ce s-a întâmplat și a tot ceea ce se întâmplă și, încă, este de nerezolvat. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Sânge & miere, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vreți voi să le aveți, pline de spor și pe placul vostru!

Șarpe & porumbel, de Shelby Mahurin - Recenzie

Există o vreme când jelești și o vreme când mergi mai departe.
Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 496
Anul apariției: 2020
Traducere: Adina Rațiu
„ - Din păcate, pentru Biserică e mai important rugul decât interogatoriul. E periculos să fii femeie în vremuri ca astea.”
Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe și porumbel este romanul ei de debut.
„(...) Uită de răzbunare. Uită tot ce știi despre lumea aceasta de umbre și de magie. Ești mult prea slab și neajutorat ca să  te poți măsura cu aceste femei. Moartea este cel mai blând dintre chinurile la care te-ar putea supune - un dar oferit doar celor care îl câștigă.”
În urmă cu doi ani, Louise le Blanc a fugit din clanul ei de vrăjitoare, adăpostindu-se în orașul Cesarine, renunțând la magie și ducându-și zilele din ce putea fura. În oraș, vrăjitoarele ca Lou sunt temute, de aceea sunt vânate și arse pe rug. Ca membru al Vânătorilor, ordin sub egida Bisericii, Reid Diggory și-a trăit viața călăuzindu-se după un singur principiu: pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască. Dar când Lou, încolțită, îi întinde o capcană, cei doi sunt siliți la un compromis imposibil – să se căsătorească. Lou, care nu-și poate ignora sentimentele din ce în ce mai puternice, totuși neavând cum să schimbe ceea ce este, trebuie să facă o alegere. Iar dragostea ne prostește pe toți. Doi uniți ca unul, pentru a se iubi, ase onora sau a arde. Odată pătrunși în lumea femeilor puternice, a magiei negre și a iubirilor incredibile din acest prim volum, cititorii vor arde de nerăbdare să-și continue periplul. 
„- O să ne recâștigăm pământurile, Maiestățile Voastre! a strigat ea. V-am avertizat în nenumărate rânduri. Dar nu ne-ați luat în seamă. În curând, vom dansa pe mormintele voastre, cum și voi ați dansat pe ale strămoașelor noastre.”
Trebuie să spun că a durat ceva timp de când am primit cartea și până mi-am făcut curaj să o citesc. O fi fost la mijloc faptul că eu, în principiu, nu prea citesc cărți fantasy, mă feresc oarecum de acest gen - și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar deseori mă gândesc că nu îmi va satisface, pe deplin, așteptările pe care le am de la o carte. În schimb, știu că de cele mai multe ori voi avea parte de o aventură plină de surprize, de multă acțiune și de personaje extrem de plăcute și delicioase, pline de curaj și gata oricând să lupte pentru convingerile lor, pentru ceea ce iubesc și ceea ce vor, chiar cu prețul vieții, să demonstreze și să apere: familie, prieteni, binele și bunăstarea lumii lor. Ei, bine, nu știu cum s-a întâmplat să mă apuc, în sfârșit, de romanul lui Shelby Mahurin - o fi fost faptul că am văzut că aproape toată lumea iubește această serie, or, pur și simplu, am simțit că i-a venit, în cele din urmă, timpul. Și m-am apcuat de Șarpe & porumbel și, între timp, am citit și al doilea volum, Sânge & miere, și abia aștept să apară și al treilea volum (din toamnă, din câte am înțeles). Și pot spune că, da, chiar este o serie care mi-a întrecut toate așteptările (oricum, nu au fost tocmai multe, dat fiind faptul că așa cum am spus eu nu prea citesc cărți care aparțin acestui gen literar - cu alte cuvinte, în general abordez acele cărți care știu ce idee urmăresc, care vorbesc despre „oameni normali”, nu cu puteri magice și miraculoase și fanteziste și alte creaturi etc șamd).
„Conștientă că ochii Vânătorilor erau ațintiți spre mine, m-am silit să zâmbesc și i-am tras un ghiont în șold soțului meu, prefăcându-mă că totul a fost o glumă. Că l-am întărâtat doar ca să văd cum reacționează. Că nu sunt o vrăjitoare într-o biserică, înconjurată de dușmani, și care se roagă la un Dumnezeu străin. Viața este reflexia sufletului nostru. O fi fost ei ipocriți, dar eu eram cea mai ipocrită dintre toți.”
Cartea chiar mi-a oferit o aventură care m-a ținut cu sufletul la gură, m-a antrenat și m-a ținut captiv până la sfârșitul ei. Evident, am avut parte și de niște romance - iarăși, un gen pe care nu îl abordez des (spre deloc, chiar), dar care deseori face parte integrantă a altor genuri de cărți. Dar nu-i bai, că, pe bune, chiar eram extraordinar de nerăbădtor să se întâmple, odată, ceea ce trebuia să se întâmple. În schimb, m-a prins la maximum cartea, acțiunea, ideea ei, în general. Îmi place să citesc, uneori, despre lumi fascinante, care depășesc granițele realului, chestii fantastice și altele de acest gen. Magie, complot, pericol și moarte, ritualuri, lupte. Da, chiar este ceva ce mă atrage și îmi satisface nevoie în ceea ce privește acest gen de carte. Mi-a plăcut mult să fiu martor la întâmplări din ce în ce mai bizare, când au fost scoase la iveală multe secrete, când totul începea să capete o anumită formă și, mai precis, începeam să înțeleg anumite aspecte și să fiu din ce în ce mai prins în acțiune - abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și ce are să-mi mai ofere Shelby Mahurin. Recunosc, a trecut ceva timp totuși de când am citit cartea - implicit, am uitat anumite lucruri, dar am rămas cu esențialul și, sincer, am rămas cu emoțiile și cu stările pe care mi le-a creat această lectură. Nu știu dacă o voi reciti prea curând - sau vreodată - dar știu că abia aștept să citesc și volumul al treilea, ca să închei cu aventura lui Lou și a lui Reid, cei doi eroi ai cărții, plin de surprize și extrem, extrem de efervescenți.
„O vrăjitoare și un vânător de vrăjitoare, uniți într-o sfântă căsătorie. Povestea asta nu se putea sfârși decât într-un singur fel - un rug și un băț de chibrit. M-am blestemat pentru prostia mea - pentru că îmi îngăduisem să mă apropii de el.”
Ca în orice carte de acest gen, atmosfera mi s-a părut una magică, consistentă, cu eroi frumos portretizați și construiți, curajoși și devotați, care se dezvoltă, care-și descoperă puterile interioare, care ard pentru bunăstare și bunătatea lumii în care trăiesc. Povești complicate de dragoste, de prietenie, de speranță și curaj, multă magie ciudată și complexă, toate surprinse în tema - aș spune poate clișeică - a vânătorului neaoș de vrăjitoare, într-o lume puternică și periculoasă, în care secretele ies la iveală și trecutul oricând își face un loc palpabil în prezentul eroilor cărții. Da, chiar mi-a plăcut Șarpe & porumbel, mi-a plăcut surprinzător de mult. Știu că am citit-o extrem de rapid, nu am mai putut să o las și am dat-o gata în aproximativ două zile. Pot spune același lucru și legat de al doilea vomul al seriei, Sânge & miere. Cred că cel mai mult mi-a plăcut, în acest volum, de Lou, eroina principală a romanului - curajul ei, sârguința, spiritul tactic, modul său de a raționa și de a gândi, de a lua decizii. Mi s-a părut o eroină completă, care m-a convins și de care m-am atașat încă din primele pagini ale cărții. În al doilea volum, dimpotrivă, parcă mi-a plăcut mai mult de Reid, care nu este tocmai ce pare a fi, adică un simplu vânător de vrăjitoare, antrenat să le distrugă și să nu dea dovadă de milă în fața celor care au perturbat echilibrul lumii. 
„(...) Fiecare tabără mai infamă decât cealaltă, o pervertire hidoasă a ceea ce ar fi trebuit să fie. Fiecare tabără suferea. Fiecare tabără era capabilă de cruzimi inimaginabile. Iar la mijloc eram eu. Sarea din lacrimi se unea cu iasomia din păr, două fețe ale aceleiași monede nenorocite.”
Nu știu dacă ați citit această serie, dar dacă sunteți fani ai genului fantasy, cu siguranță ați făcut-o. Eu chiar v-o recomand, și asta chiar dacă nu sunteți împătimiți ai acestui gen literar. Da, nici eu nu sunt, dar uneori mai citesc și-o carte fantasy - îmi dau șansa de a descoperi lumi pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată și să cunosc personaje noi, diferite, care deseori conving prin curaj și prin devotamentul pe care îl au. Prin speranță și prin intensitatea trăirilor - bineînțeles, atunci când moartea înseamnă ceva de-o secundă, totul e mult mai alarmant, intens și periculos. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Șarpe & porumbel, pe care îl găsiți AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și, dacă ați citit cartea, sunt tare curios de cum vi s-a părut!

joi, 3 iunie 2021

Urzeala zorilor (Sânge de stele, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț
„(...) Ești o fată de la sat, Maia. Ești lipsită de experiență în privința lumii. Ți-ai petrecut viața lucrând cu acul în colțul tău din prăvălie.”
Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.
„- Încearcă doar să nu vorbești prea mult! Nu atrage atenția asupra ta! a spus el, lăsându-se pe spate cu brațele sub cap. Oamenii vor vedea ceea ce doresc să vadă.”
Când un mesager imperial primește porunca de a-l aduce la palat pe maestrul croitor Tamarin, Maia decide să se deghizeze în bărbat și să îndeplinească sarcina primită în locul tatălui său, bolnav și incapabil să mai coasă. Este unica șansă a tinerei de a-și salva familia de sărăcie și de a scăpa de un mariaj pe care nu-l dorește. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par: Maia este doar unul dintre cei doisprezece croitori siliți să se întreacă pentru a intra în slujba împăratului. Competiția este acerbă, iar Lordul Vrăjitor, mâna dreaptă a suveranului, pare să își fi dat seama de minciuna tinerei. Totuși, nimic nu se compară cu provocarea finală: Maia trebuie să croiască trei rochii primejdios de încântătoare, care o vor duce până la capătul pământului.
„- Dar oare folosirea magiei nu înseamnă că trișează?
- Un avantaj incorect, aș spune. Dar că trișează? a spus Longhai și a început să râdă pe înfundate. Crezi că va fi o competiție doar de îndemânare? (...)
- Ce altceva ar mai fi de pus la încercare?
- Mai ai multe de învățat, a spus el, cu asprime.”
După cum probabil bine știți, I am not into fantasy books that much. Dar, domnule, se-ntâmplă uneori să-mi pice o carte din acest gen în mână, de nu pot s-o mai las decât atunci când o termin. Asta a fost și experiența mea cu Urzeala zorilor, un roman extraordinar de bun, care mie mi-a oferit de toate, chiar dacă nu sunt un fan al genului și nici nu cunosc prea bine, de fapt, această categorie literară. Totuși, trebuie să recunosc, de altfel, că în ultimul an - cel puțin - am ieșit deseori din zona mea de confort: am citit mai multe cărți fantasy decât aș fi crezut vreodată că o s-o fac, și decât am citit în ultimii 7-8 ani. Trebuie să recunosc că nu sunt încă fan, dar în aceeași măsură acest gen de cărți îmi oferă extrem de multe: acțiune, dinamism, un fel de misticism ciudat, nici nu știu cum să-i zic; îmi place să citesc despre vrăji, personaje puternice, situații neașteptate (dar care depășesc limitele riguroase ale realului), ezoterism, creaturi ciudate, bizare, periculoase, situații dintr-alea limită între viață și moarte. Chiar îmi place, recunosc, și acest gen literar chiar mă încântă - deși, încă, nu aș da cărțile din zona mea de confort pe această zonă romanistă. Dar asta nu înseamnă că nu am să o abordez și nu am să încerc, în continuare, să o descopăr.
„Magia era reală. Foarte reală. Și faptul că, într-un fel, mă slujisem de ea mă făcea să mă cutremur de uimire și de teamă.”
Romanul de față mi s-a părut unul dintre cele mai bune romane de acest gen citite vreodată (dar, atenție, eu nu am citit prea mult). Dar din ceea ce am citit până acum, deși pot spune că mă declaram fan convins al seriei Șarpe și porumbel (am citit și volumul doi, Sânge și miere, și abia aștept și ultimul volum), ei, bine, se pare că locul întâi în preferințele mele îl va ocupa această carte. Cum să zic, a fost o carte care mi-a oferit de toate, efectiv: situații periculoase, un Univers fantastic, dominat de umbre, de puteri, magie, personaje delicioase (în special un anumit Lord Vrăjitor), dar și Maia, un personaj puternic, care se dezvoltă și, la sfârșitul cărții, se regăsește mai puternică și mai curajoasă, mai plină de speranță. De fapt, cartea se termină într-un mod atât de ciudat încât, sincer, mi-am dat seama încă o dată de ce, în general, nu citesc serii: că majoritatea pe care le citesc nu sunt încă, integral, traduse la noi. Acum ce voi face cu viața mea până când va apărea și următorul volum? Vreau să știu ce se întâmplă cu Maia. Vreau să știu... ei, bine, multe, fiindcă primul volum m-a lăsat cu foarte multe întrebări. Atât de multe, încât nu am habar la ce să mă aștept de la al doilea volum: dar, sincer, mă aștept la multe, multe lucruri, și mă aștept să îmi placă pe puțin la fel de mult ca și primul volum.
„- (...) Unde vom merge?
- Spre trei colțuri ale continentului, m-a lămurit Edan. Pentru lumina soarelui, vom trece prin valea Samarand, spre deșertul Halakmarat, apoi ne vom îndrepta către miazănoapte, spre granița cu Agoria pentru lumina lunii, iar pentru stele, vom merge spre miazăzi, către Insulele Uitate ale lui Lapzur, adică spre lacul Paduan, a mai spus el, pornind-o către ușă.”
Mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult toată acțiunea acestui roman, modul în care a decurs ea, cât de alertă și dinamică a fost. De fapt, chiar îmi spunea cineva, când am început cartea, că voi observa faptul că se va citi extrem de rapid. Și, sincer, mi s-a părut chiar bizat - să spun așa - cât de repede am putut să o citesc. Nici nu simțeam cum trec paginile, am fost pur și simplu absorbit de tot ce se întâmplă, dar mai ales de stilul de scriere al lui Elizabeth Lim - duios, presărat cu glumițe, dar, atunci când trebuie, plin de emoție, provocator și intens. Îmi aduc aminte de anumite situații în care citeam această carte cu sufletul la gură, fiind, în totalitate, alături de Maia și de Edan (Lordul Vrăjitor) care, în căutarea materialelor pentru croiala celor trei rochii, se aventurează prin locuri sălbatice, periculoase, magice, până aproape de capătul Pământului. Într-un Univers al magiei, o astfel de călătorie nu va fi niciodată una ușoară, dar cu siguranță va fi una efervescentă, antrenantă și plină de situații mai mult sau mai puțin neprevăzute. Chiar m-a convins, mi s-a părut absolut delicios tot ce mi-a oferit, în Urzeala zorilor, Elizabeth Lim. 
„(...) Tu ai trei sarcini: să obții soarele, luna și stelele pentru rochiile Amanei. Aceste sarcini se traduc în trei probe: una a trupului, una a minții și una a sufletului.”
Abia aștept să citesc și următorul volum, să fiu iar trup și suflet alături de personajele pe care, de la început, le-am îndrăgit. Sunt sigur că următorul volum îmi va scoate în față personaje noi și, de asemenea, va aduce la lumină personaje vechi care se dovedesc a fi mai mult decât ceea ce au dovedit a fi în primul volum. Vreau, de asemenea, să am parte iarăși de o aventură care să îmi provoace palpitații și care să mă poarte într-un Univers frumos, magic, în care primejdiile sunt la tot pasul, însă eroii noștri mereu sunt pregătiți să facă față și celor mai întunecate coșmaruri. În special, abia aștept să văd ce se va ântâmpla cu Edan și cu Maia, deoarece m-am atașat enorm de aceste două personaje. După cum v-am spus, primul volum se termină într-o manieră aproape enervantă, și știu că dacă aș fi avut și volumul al doilea în bibliotecă, m-aș fi aruncat imediat în lecturarea lui. Dar, na, dată fiind situația, trebuie să aștept. Dar nu-i problemă: voi lăsa totul să se sedimenteze mai bine, iar atunci când voi începe și al doilea volum, sunt sigur că va fi totul și mai intens.
„Mă bătusem cu fantomele și atinsesem stelele. Urcasem pe un munte până la lună și cuercisem furia soarelui. Cum putea fi aceeași fată care stătea într-un colț, reparând rupturile și brodând cât era ziua de lungă?”
Am văzut că mulți dintre voi ați citit cartea,, și de asemenea știu că multora dintre voi chiar v-a plăcut, de aceea sunt curios ce părere aveți despre ea. Eu chiar o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă ofere multe dintre lucrurile pe care le căutați la o lectură antrenantă, dinamică și plină de magie. Și spun asta pentru că știu multe persoane care chiar citesc, pe bune, fantasy, și cărora chiar le-a plăcut această carte. Vreau să mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Urzeala zorilor, de Elizabeth Lim, pe care o găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, cu spor și de o zi liniștită!