duminică, 31 iulie 2016

Ultimii martori, de Svetlana Aleksievici - Recenzie


Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 338

„Căci moartea era peste tot...”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl,care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

„În jurul nostru erau mulți morți, nici nu ne mai speriau. Trăiam printre ei, chiar ne obișnuiserăm. O singură dată mi-a fost frică. Intrasem într-un sat căruia îi dăduseră foc de curând. (...) Am văzut o femeie arsă... Era neagră toată, căzută la pământ, dar mâinile îi rămăseseră albe, niște mâini vii, de femeie. Atunci mi-a fost frică prima dată. (...) Cei care nu au văzut cum omul își omoară seamănul sunt cu totul altfel.”

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare, cred că cea mai dureroasă și sensibilă carte. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii, a modului în care percepem realitatea în care trăim și, poate, ceea ce ar trebui să apreciem. Într-un univers dominat de obuze, gloanțe, moarte, foc, violență, anihilare, cruzime, într-un univers în care moartea este ceva de o simplă secundă, în care încercarea de salvare pare a fi de prisos, glasul copiilor, strigătul lor de durere se face auzit între paginile acestei cărți. Pentru ca, mai apoi, să ajungă în sufletul cititorului și în inima sa. 


„Mergeam și dădeam peste un cadavru negru, deci aici arsese un om bătrân. Iar dacă vedeam de la distanță ceva mic, rozaliu, însemna că e un copil. Erau întinși, rozalii, pe cărbuni... Mama și-a dat jos baticul și m-a legat la ochi... Așa am ajuns până la casa noastră, până la locul unde în urmă cu câteva zile se afla casa noastră. Nu mai era nicio casă. Ne-a întâmpinat pisica, se salvase ca prin minune. S-a lipit de mine, atât. Nici una din noi nu putea să vorbească... N-a mieunat, până și pisica a tăcut câteva zile. Toți tăceam. I-am văzut pe primii nemți (...). Bubuiau pe caldarâmul nostru. Și mi se părea că până și pământul suferă sub picioarele lor.”

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

Cred că totul ar putea fi rezumat la această mărturie: Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul (...) Au trecut anii... Am foarte multe cărți, dar n-am înțeles despre război cu mult mai mult decât am înțeles atunci, pe când eram copil... Despre asta am vrut să vă povestesc. Războiul, cu toate ororile sale, cu toate durerile sale pe care le trage după sine. Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că despre această carte nu se vorbește, despre această carte nu se povestește. Ea se citește, se simte, se integrează în sufletul cititorului. A vorbi despre așa ceva, a încerca să explici, să-ți explici - ei, bine, este de prisos. Cartea trebuie citită. Mai mult decât citită, ea trebuie simțită.

„M-au tras la o parte... Și am văzut cum au fost mai întâi împușcați copiii. Îi împușcau și se uitau cum se chinuie părinții. Pe mama n-am mai văzut-o... Probabil căzuse...
Era acolo o femeie care își ținea bebelușul în brațe; el bea apă din biberon. Au tras mai întâi din biberon, apoi în copil și abia după aceea au omorât-o și pe mamă.
Sunt uimită că mai trăiesc după toate astea... Mică, am supraviețuit... Dar mare, cum o să trăiesc? M-am maturizat demult!...”

Ultimii martori nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Când copiii noștri au crescut, le-am dăruit păpuși. Tuturor le dăruim păpuși, tuturor cunoștințelor noastre. Mai întâi s-a prăpădit draga noastră mamă, apoi s-a dus și tata.Am simțit, imediat am simțit că suntem ultimele. La granița aceea... la hotar... Suntem ultimii martori. Timpul nostru se sfârșește. Trebuie să vorbim...
Cuvintele noastre vor fi ultimele.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Diverta pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Ultimii martori de pe site-ul lor, cu o reducere de 37%. Credeți-mă, merită tot. De asemenea, zilele acestea aveți reducere de minim 50% la toate cărțile Editurii Rao, vedeți oferta AICI.

Lecturi frumoase și pline de spor!

Anndrei

vineri, 29 iulie 2016

Comentează și câștigă


Salutare,

Nu am mai organizat de ceva vreme un concurs pe blog, așa că m-am gândit să fac unul! :) Tot ce trebuie să faceți este să comentați la postările de pe blog - atât la cele vechi, cât și la cele noi - și aveți șansa să câștigați un exemplar din Toate sfârșiturile sunt la fel, semnat și cu autograf! Nimic mai simplu, nu?

Primii doi care vor avea cele mai multe comentarii postate, vor câștiga cartea

De asemenea, iată ce trebuie să mai faceți pentru a vă înscrie, în mod corect, în concurs:

  1. Share public acestei postări, și lasă-mi link-ul;
  2. Urmărește blogul prin GFC și lasă-mi nick-name-ul;
  3. Lasă un comentariu cu „Particip”;
  4. Comentariile trebuie să aibă legătură cu conținutul postării, să nu fie de tip SPAM;
  5. Opțional, urmărește blogul prin e-mail.
Mulțumesc mult pentru prezența pe blog și spor la concurs! Acesta se va termina pe data de 15 august, când voi număra comentariile și voi prezenta câștigătorii! Lecturi frumoase!


Cronica unei despărțiri, de Andreea Chiuaru - Recenzie


Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 290

„Încep să mă resemnez cu faptul că povestea asta nu poate avea un final fericit.”

Pe Andreea Chiuaru am început s-o urmăresc pe blogul ei, Blog de idei, unde își arată nemărginita și imensa bucurie de a citi cărți și de a scrie, și nu numai. De asemenea, am avut onoarea de a o cunoaște în persoană, atunci când a luat parte la lansarea cărții mele, Toate sfârșiturile sunt la fel, la București. M-am bucurat să întâlnesc un om cu aceleași pasiuni, cu aceleași dorințe. De când am aflat că scrie o carte, nu m-am îndoit niciodată, nici măcar puțin, că visul ei are să devină realitate. Când citești cu atâta pasiune, e imposibil să nu scrii cu aceeași pasiune. Ei, iată, cartea de față, Cronica unei despărțiri, este materializarea efortului, muncii, dorinței și pasiunii ei. Și, credeți-mă, este o carte care-ți răscolește sufletul pe măsură ce te adâncești în trăirile personajului. Nu știu cât din carte e ficțiune, pentru că totul pare a fi scris sub forma unui jurnal, sub forma unei confesiuni veridice: subjugând realitatea, trăgându-și firele din trecutul veridic, Andreea Chiaru scrie o istorie a unei relații, o istorie a unei despărțiri, trăind o iluzie a iubirii neîmplinite și, totuși, existente. Materializarea emoțiilor capătă o formă extrem de precisă și frumoasă pe hârtia albă, pură, precum trăirile personajului. Am să vă spun mai jos de ce mi-a plăcut, dar și de ce i-am dat doar patru steluțe și nu cinci.

„Îmi trec degetele peste petalele uscate ale trandafirului și închid cartea. Știu că m-a mințit, dar încă nu sunt pregătită să arunc nici măcar o amintire frumoasă.”

Înainte de toate, mulțumesc faptul că mi-a trimis romanul, parte din sufletul ei. Citindu-l, mi-am dat seama că am ajuns s-o cunosc, doar printre litere și din cuvinte, mult mai bine pe Andreea. Mi-am dat seama de un lucru: autoarea are încredere în cititor, îi oferă tot creditul ei și toată speranța că acesta, în cele din urmă, are s-o înțeleagă și să-i accepte povestea. Poate să arate urme de compasiune. De prietenie. Îmi aduc aminte că, în carte, zicea la un moment dat că unii scriu ca să-și amintească, iar eu scriu ca să uit. Ei bine, o înțeleg în toată deplinătatea acestor cuvinte. Autoarea trăiește inefabilul iubirii, dar, în același timp, drama despărțirii. Prin scris, ea încearcă să se regăsească, să-și pună în ordine viața, să-și smulgă emoțiile din piept și, poate, să le arunce, sau să le dea altcuiva. Alex, personajul masculin, manifestă un control aproape brutal, violent asupra personajului feminin. Cred că asta-i partea care nu prea mi-a plăcut, faptul că, mereu, mereu, ea se întorcea la el, deși el nu merita poate acest lucru. Era ca și cum întregul univers gravita nu doar în jurul lui Alex, ci doar pentru el. Iar autoarea, prin ochii personajului, ținea să ne precizeze acest lucru: pentru ea, universul era un singur om, întreaga lume se concentra în ființa lui Alex. În ochii lui. În zâmbetul său. În Kent-ul lung fumat pe jumătate, în cafeaua băută dintr-o ceașcă demult ciobită la un colț. Frumos, nu pot să spun, asta înseamnă deplinătatea iubirii, însă mi s-a părut exacerbată această manifestare dură a simțului proprietății. 

„Uneori m-am întrebat cum m-aș fi simțit astăzi dacă ne-am fi despărțit la timpul cuvenit. Să facem din dragostea asta mare o prietenie frumoasă și, la nevoie, să ne povestim viețile ca doi oameni care au împărțit cândva totul. Poate că ar fi fost mai bine să nu luptăm cu morile de vânt și să acceptăm că așa a fost să fie; că uneori și oamenii care se iubesc din tot sufletul se despart. Dar noi am luat cadavrul iubirii și l-am mutat dintr-o cameră într-alta, sperând la o minune dumnezeiască.”

Cred că aceasta este drama personajului feminin: speranța. Ah, Doamne, ce poate fi mai parșiv decât speranța? Speranța că el are să se întoarcă, incertitudinea momentului, că el, Alex, nu are să meargă de mână cu altă fată, să ducă altă fată în acele locuri în care noi mergeam cândva, că el n-are să consume iubirea alături de alt trup, de alte buze, alte mâini. Un zbucium interior efervescent, crescând, crescând, până la o stare exhaustivă, epuizantă, când nici de speranță nu te mai poți agăța, și, până la urmă, rămâne să crezi doar în acea minune dumnezeiască. Stilul autoarei este unul foarte frumos, lin, deloc greoi, drept dovadă fiind faptul că am citit această carte cam în vreo două ore și ceva, dacă nu mă înșel. Mi-a plăcut modul în care Andreea Chiuaru alegele cuvintele, modul în care le combină, și nu am putut să nu observ experiența literară care-i numără anii trecuți. Se vede că-i place să citească, are o pasiune pentru Cella Serghi (o pasiune pe care o înțeleg cu desăvârșire), și se vede că, în egală măsură - poate chiar mai mult - îi place și să scrie. Să scrie ceea ce simte și vede, ceea ce visează și dorește.

„Poate că într-o zi ne vom întâlni pe stradă și va fi de ajuns o privire ca să înțelegem că sentimentele ne sunt exact așa cum le știam; vom avea certitudinea că suntem făcuți unul pentru celălalt și vom blestema zilele irosite încercând să intrăm în alte roluri. Dar până atunci? Poate că ne vom pierde prin alte paturi, vom săruta alte buze și vom șopti promisiuni altor urechi, sperând cu naivitate că vom putea relua povestea de parcă ar fi un film întrerupt de o pauză publicitară.”

Atitudinea autoarei, de-a lungul cărții, este una aproape pioasă, este una tristă, speră, speră, speră, ea tot speră că Alex se va întoarce, nu-i pasă de ceea ce face el în tot acest timp, Alex este o obsesie, manifestă un control halucinant (aș putea spune), și, totuși, pare atât de nepăsător, atât de delăsător, ca și cum el are întreaga putere de a alege - și, sincer, chiar o are. Personajul feminin este în stare să aștepte o viață întreagă pe omul în care universul i se naște, pe omul care i-a fost alături atâta timp. La o adică, nici nu prea am înțeles bine de ce s-au despărțit, dar e irelevant, deși ăsta constituie motivul apariției cărții, a jurnalului în care autoarea consemnează aceste adevăruri (?). Chiar ea se întreabă, la un moment dat, în paginile cărții, de ce revin mereu la el? Știu prea bine că nu vom fi niciodată fericiți împreună. Nu așa cum am fost. Am înălțat ziduri care nu mai pot fi dărâmate (...). Acum, stau și mă întreb, chiar așa, de ce? De ce reveneai, Andreea, mereu la el? Mă gândesc că, scriind cartea, ai vrut de fapt să-ți răspunzi la această întrebare. Ai reușit? Sau, de fapt, încă lupți cu acele mori de vânt despre care spuneai? Nu știu ce să cred, dar mă bucur, mă bucur că ai reușit să scrii această carte. 

„Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!” (pagina 239)

Sincer, aș scrie toată pagina 239 aici, pentru că pur și simplu ea a fost punctul de maximă frumusețe al acestei cărți. Părerea mea subiectivă! :) Mi-a plăcut enorm cum gândește Andreea, m-am regăsit în scriitura ei, în emoțiile ei, în tot ceea ce înseamnă experiența ei de viață. Și, Andreea, dacă mai vii pe la Iași pe la vreun concert, să-mi zici, mi-ar face plăcere să ne mai vedem! Mulțumesc încă o dată pentru încredere și pentru această carte minunată! Abia aștept următoarele tale scrieri și creații. Ține-o tot așa și vei ajunge departe, către piscuri. :) Dragi cititori, să aveți parte de lecturi frumoase și pline de spor! Ca mine, hehe!

joi, 28 iulie 2016

„Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig- Recenzie


Editura: Polirom
Număr de pagini: 176
Rating: 5 din 5 steluțe

Născut în familia unui industriaș înstărit, Stefan Zweig (1881-1942) și-a făcut studiile la Berlin și la Viena. Călătorește mult încă din tinerețile sale - SUA, Franța, Anglia, India -, o cunoaște pe prima sa soție, Friederike von Winternitz, și se stabilește la Salzburg. În anul 1930 este deja unul dintre cei mai traduși scriitori austrieci în viață, iar povestirile și biografiile lui devin bestseller aproape imediat după apariție. Odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Zweig părăsește Austria, pentru diverse destinații: Londra, Bath, NY, Ossining, și, mai târziu, Rio. A scris proză - Scrisoare de la o necunoscută, Frica, Amoc, Simțuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, a scris biografii - Maria Antoaneta, Maria Astuart, Erasmus de Rotterdam, Magellan, dar și memorialistică - Lumea de ieri. În 1942, când se sinucide, alături de cea de-a doua sa soție, Lotte, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii. Opera lui a inspirat filme de succes, precum The Grand Budapest Hotel (2014), câștigător a Premii Oscar și cinci Premii Bafta.  

Cartea de față cuprinde două creații în proză. Frica, prima, și Scrisoare de la o necunoscută, a doua. Vă pot spune că nu le-aș putea compara, pentru că fiecare mi s-a părut pur și simplu superbă, iar dacă Zweig ar fi scris proză scurtă (ceea ce, de fapt, a făcut, într-o măsură), cu siguranță l-aș ridica la rangul lui Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru literatură în anul 2013, a cărui stil se concretizează în proza scurtă. Pentru că pur și simplu citești ceea ce-a scris Zweig și te minunezi, efectiv, de talentul său. Măiestria cu care își alege cuvintele îi confirmă locul printre marii scriitori ai lumii. Zău!

„(...) Tresărea ori de câte ori suna telefonul sau se auzea soneria și se surprindea de multe ori că pândește strada de după perdea, tânjind după prezența oamenilor sau vrând măcar să-i urmărească de la distanță, tânjind după libertate, dar cu frica în sân, temându-se că are să descopere, printre fețele acelea trecătoare, chipul care o bântuia până și-n vise. Simțea cum, brusc, viața ei liniștită se dizolvă și se preface în scrum, iar sentimentul de neajutorare o lasă să înțeleagă deja de pe acum că viața ei are să fie distrusă irevocabil.”

Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa soție a unui avocat prosper, găsește viața plictisitoare, simte că nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o împinge să-și caute ocupații noi. Într-o zi cunoaște un tânăr pianist cu care intră într-o relație ferită de indiscrețiile lumii și îndepărtată de căldura cuminte a familiei. Legătura clandestină o ajută să se regăsească într-o altă ființă, îi dă speranțe noi, o face să se simtă mai vie ca niciodată. Până într-o zi când, ieșind de la iubitul ei, întâlnește o femeie ciudată. Din acel moment neașteptat, mica aventură salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama, Frica, se insinuează în liniștea fiecărei zile. Irene nu mai are siguranța propriului cămin, începe să se interiorizeze, tresare la orice ciocănitură în ușă, încearcă cu tot sufletul să-și protejeze secretul. Tâmpitul secret. Nu vrea să-și strice familia, vrea să scape de amantul ei, ar fi vrut să nu facă asta niciodată. Dar prea târziu este ca să regrete, iar fapta este consumată. 

„(...) Și apoi, totul era aici, copiii ei, soțul ei, casa ei, toate lucrurile de-a căror existență își dădea seama abia acum, când era pe cale să le piardă, și simțea că fac parte din viața ei, că sunt însăși esența ei. Tot ce în trecut i se păruse de la sine înțeles, lucruri pe care le atingea în treacăt doar cu tivul rochiei, deveniră acum nespus de importantă și ideea că o vagaboandă care o pândea de undeva de pe străzi ar fi avut puterea de a arunca în aer starea aceasta caldă de lucruri printr-un singur cuvânt i se părea absurdă, ceva la fel de ireal ca un vis.”

Cine este această străină care știe cel mai ascuns secret al lui Irene? Ce caută, de fapt, ea, în afară de banii acesteia? Șantaj. Minciună. Teroare. Stres și durere. Irene va fi nevoită să facă orice îi spune această vagaboandă de pe străzi, doar pentru a-și păstra imaginea de mamă mândră și soție devotată. Va reuși, oare, Irene, să țină ascuns acest secret care-i poate distruge căsnicia, chiar propria viață socială? Va fi în stare să ascundă tot zbuciumul ce-i încearcă pieptul și nu-i dă pace să-și trăiască viața? 

„- Vrei să spui... că de fiecare dată... că doar frica e... cea care îi împiedică pe oameni să spună adevărul? Nu poate fi... nu crezi că ar putea fi din cauza rușinii... a rușinii de a se expune în fața atâtor oameni? (...)
- Din cauza rușinii, zici... ei bine, rușinea e tot un soi de frică... dar una mai bună, o frică nu de pedeapsă, ci de... da. Înțeleg...”

Neașteptată este și clipa când un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscută, primește un plic de la o admiratoare pe care nu ține minte s-o fi întâlnit. Parcurge lungul mesaj și află că femeia care-i scrie și  care îl iubise în taină încă din copilărie a făcut sacrificii de neimaginat ca să-i poată fi în preajma, ca într-o bună zi, fără să-i spună nimic despre pasiunea ei, au împărțit întâi câteva pahare de vin, apoi plăcerea unei nopți din care după nouă luni s-a născut un copil. Povestea propriei vieți zugrăvite de admiratoarea necunoscută se sfârșește la câțiva ani după teribila epidemie de gripă din 1918 si culminează cu un sacrificiu pe care el, fără să știe, fără să fi avut măcar de ales, l-a provocat. 

„(...) Dar, crede-mă, nimeni nu te-a iubit cu atâta dăruire, ca o sclavă, ca un câine, precum ființa asta care am fost eu și care mai sunt și acum, pentru că nimic pe lumea asta nu se poate măsura cu dragostea din umbră, neobservată, a unui copil, tocmai pentru că dragostea unui copil poate fi atât de lipsită de speranță, atât de supusă și de umilă, atât de atentă, de pasională, cum niciodată nu poate fi dragostea inconștient exigentă și plină de pretenții a unei femei adulte. Doar copiii singuri își pot concentra întreaga pasiune în acest fel: ceilalț își risipesc sentimentele în vorbărie, le tocesc când se dedau în confesii, au auzit și au citit și știu multe despre iubire, și cred că e ceva sortit tuturor.”

Vă pot spune că cele cam șaptezeci pagini surprind o poveste pur și simplu dureroasă despre o iubire neîmplinită, neîmpărtășită, surprinsă într-o frică a manifestării, având un ax central al speranței, al acelei speranțe că poate, cândva, această iubire are să sporească și să înflorească. Declarația necunoscutei este o odă pentru persoana iubită, manifestând o atitudine covârșitoare, aproape pioasă, milostivă: ea încă ar căuta împlinirea, încă ar vrea să poate fi iubită de către cel pe care l-a urmărit ani în șir, însă imposibilitatea nu stă doar în distanță, ci și în ceea ce a însemnat trecutul lor. Totul se învârte într-un cerc în care împlinirea iubirii nu mai este posibilă, ci doar memoria ei, conștiința ei mai poate germina în sufletele personajelor. Paginile pline de mărturisiri nu-l surprind doar pe destinatar, ci și pe cititor (în egală măsură, destinatarul cărții, al mesajului), prin fervoare, prin patosul sentimentului și al cuvântului, prin toată dragostea pe care o necunoscută, scoțându-și sufletul, își așterne emoțiile și sentimentele pe hârtie. Doare, ceea ce scrie în aceste rânduri pur și simplu doare, dar este adevărul care ar putea face parte din viața fiecăruia dintre noi: imposibilitatea împlinirii iubirii, dar așteptarea, speranța că poate, cândva, totul are să fie bine. Pentru ca mai apoi să urmeze regretul. Regetul că n-a fost cum am vrut, ce-ar fi fost dacă, cum ar fi fost și de ce n-a fost. Însă, na, știm prea bine: regretele vor trece, întotdeaua vor trece.

„Copilul meu a murit azi-noapte - de acum o să fiu iar singură dacă într-adevăr îmi va fi dat să mai trăiesc. Mâine o să sosească niște bărbați străini în negru, niște neciopliți, și o să aducă un sicriu în care o să-l culce pe bietul, pe unicul meu copil. Poate o să vină și prieteni și o să aducă coroane de flori, dar ce mai contează niște flori pe un sicriu? O să mă consoleze și o să-mi spună câteva cuvinte, vorbe goale; cu ce m-ar putea ajuta pe mine cuvintele lor? Știu că după ce pleacă o să rămân tot singură.
Și nimic nu e mai groaznic de cât să fii singur printre oameni.”

Mie mi-au ajuns la suflet cuvintele necunoscutei. Scrisoarea ei este o scrisoare adresată cititorului, fiindcă-i răscolește întreg sufletul, îi străpunge gândirile și-l lasă perplex, cu ochii înlăcrimați. Atâta pasiune, atâta emoție și trăire este surprinsă în această scrisoare, încât nu mi-a fost dat să văd așa ceva în vreo altă carte. Pe cuvânt de cititor. Cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta - acumulând cele două scriituri, Frica și O scrisoare de la o necunoscută -, fiindcă au făcut apel la întreaga mea experiență culturală: am reverbat cu ceea ce-a scris Stefan Zweig, am trăit emoția personajelor lui, am simți alături de ele și mi-a fost răscolit sufletul de tot ceea ce au spus. Talentul lui Zweig este, într-adevăr, incontestabil. De departe, unul dintre noii mei autori preferați.

„Am urcat la tine. Iartă-mă, dragul meu, dacă își spun că n-ai cum înțelege ce a însemnat pentru mine acest drum, aceste trepte pentru mine, ce beție, ce aiurare, ce bucurie copleșitoare, chinuitoare, aproape mortală! Nici acum nu mă pot gândi la asta fără să-mi dea lacrimile - și nici măcar nu mai am lacrimi. Dar imaginează-ți că pentru mine fiecare obiect de acolo era parcă încărcat cu pasiunea mea, totul era un simbol al copilăriei mele, al pasiunii mele: poarta, în fața căreia te-am așteptat de mii de ori, scările de pe care te urmăream până când mnu mai puteam, preșul din fața ușii tale, pe care am îngenuncheat odată, scârțâitul cheii la auzul căruia săream în sus din ascunzișul meu. Întreaga mea copilărie, întreaga mea pasiune (...).”

Stefan Zweig are o metodă literară și psihologică remarcabilă, strălucitoare. El este de o raționalitate extrem de precisă, încât nu pierde cititorul într-un amalgam de detalii inutile. Personajele sale sunt complexe, iar autorul le analizează și le înșiruie sufletul în cărțile sale. Le iubește frustrările, trăirile, minciunile, le dedublează și alege ce-i mai bun din miezul firii lor. Le tratează cu afecțiune și cu înțelegere. Cu încredere și afinitate! Povestirea Scrisoare de la o necunoscută a inspirat în 1948 o producție cinematografică în regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut în distribuție pe Joan Fontaine, Louis Jourdan și Mady Christians.

Vă recomand acest volum cu toată căldura. Sunt sigur că o să vă placă, dacă sunteți în căutarea a ceva profund, bun, care să vă solicite câtuși de puțin și să vă dea de gândit. Mie mi-a plăcut enorm, îs subiectiv, na, nu garantez că și vouă o să vă placă, dar chiar merită să-i dați o șansă! :) Pentru copertă, măcar - ador colecția aceasta de la Polirom! Lecturi frumoase și o seară plăcută!

Anndrei

Billie, de Anna Gavalda - Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 216

Anna Gavalda s-a născut la 9 decembrie 1970, în Boulogne-Billancourt. Mărturisește că își petrece în fiecare dimineață câte trei ore scriind „pentru adulții care trebuie treziți din somn”. În 1998 a câștigat trei premii întâi la mari concursuri de proză. Un an mai târziu i-a apărut volumul de povestiri Aș vrea să mă aștepte și pe mine cinneva (Polirom, 2006), vândut în Franța în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci și șase de limbi și distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. De asemenea, alte cărți ale autoarei au fost traduse la Editura Polirom, care îi păstrează un loc special în palmaresul ei.

Billie si Franck zac pe fundul unei prăpăstii, într-o văgăună din Munții Cevennes, iar Franck și-a pierdut cunoștința. Ca să-și salveze cel mai bun prieten, alături de care a trecut prin lungul șir de peripeții ce a fost viața lor de până atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: îi ține steluței sale norocoase o pledoarie însufletiță, dezarmant de sinceră și adesea ireverențioasă în favoarea prieteniei lor. Îi povestește cum au reșsit să se scoată unul pe celălalt de pe fundul prăpastiei care fusese copilăria lor din „lumea a patra”, marcată, pe de o parte, de un tată intolerant și cu idei extremiste și o mama abrutizată de băutura și, pe de alta, de mizeria unei vieți trăite lângă groapa de gunoi, într-o familie abuzivă și nepăsătoare. Ii descrie micile explozii de fericire și frumusețe aduse de muzică sau cărți, dar si rănile de nevindecat provocate de oameni, capriciile și greșelile fiecăruia și curajul de a-și lua viața în propriile mâini, construind, cu o tandrețe stângace și un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supraviețuire prin iubire.

Supraviețuire prin iubire. Exact așa aș descrie acest roman. Trebuie să recunosc, mi-am cumpărat cartea de față pentru că mi-a plăcut coperta foarte mult, m-a dus cu gândul la vară, la soare, la liniște, la natură și la ore petrecute într-o stare de echilibru permanentă. Aveam nevoie, drept să vă spun, eram în perioada examenelor, înainte de admitere, așa că am vrut să citesc ceva frumos, simplu, care să mă mai rupă din acea atmosferă grosolană și apăsătoare. Bleah. Am citit Billie cam în vreo două zile, asta pentru că mi-a plăcut foarte mult. Din câte am înțeles, părerile sunt împărțite, unora le-a plăcut, altora nu le-a plăcut, ba că n-a avut substanță, ba că a fost plictisitoare, ba că nu știu ce, ba că nu știu ce. Ei, bine, eu cred că le-a avut pe toate, chiar mi-a plăcut, mult, încât s-o recomand și celorlalți. Mi-a plăcut cum a scris Anna Gavalda, mai am vreo două cărți scrise de ea în bibliotecă, abia aștept să le încerc. Până atunci, să vă spun de ce mi-a plăcut această carte. 

În primul rând, cred că ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost visul, visul în care autoarea trăiește, steluța aceea sclipindă ca o speranță, steluța mea, speranța mea, dragostea mea, flacăra mea, deci pur și simplu mi s-a părut totul atât de pueril, atât de copilăresc, ca și cum adulții n-ar trebui să uite vreodată că încă sunt copii, că încă pot să aibă emoții, să aibă speranțe în sare aruncată peste umeri, în trifoi cu patru foi. Un roman plin de sensibilitate, simpatic, jucăuș și prietenos. Îl simți ca pe un prieten cu care ai vrea să vorbești tot timpul, să-l asculți, știi, ca și cum ai fi steluța despre și cu care Billie vorbește, steluța mea dragă, căreia îi spune tot ce-o macină și-o frământă. Totuși, uneori, până și ea are frica, are incertitudinea că acea steluță o ascultă, iar totul rămâne ca o speranță agățată în cer, undeva, departe, într-un întuneric continuu. Un roman delicat, parfumat cu anii copilăriei, care-ți dă speranță. Un roman tandru, precis, iar Anna Gavalda își tratează personajele cu un simț al abastractului, al detaliului, un amestec năucitor de nostalgie, melancolie și bucurie. Un echilibru între toatea asta, care pe mine m-a atras și m-a făcut să-i mulțumesc autoarei în singurul mod în care pot - iubind cartea și dându-i cele cinci steluțe meritate.

Bucuria de a trăi a personajelor, exuberanța lor aproape molipsitoare, Anna Gavalda creează niște circumstanțe irezistibile. Nu poți să citești cartea fără să zâmbești, uneori chiar să râzi, să-ți dai capul pe spate, să-ți pui carea pe piept și să te gândești la cât de frumoasă este, de fapt, această viață. N-am idee cum au perceput alții lectura acestei cărți, dar eu vă spun exact ce-am simțit: bucurie, simpatie, prietenie. M-am simțit cât mai aproape de personaje și de ceea ce le înseamnă. Nu, știți prea bine, nu o să vă spun ce se întâmplă în carte, este de prisos, aș strica din plăcerea unei eventuale lecturi. :) Acțiunea nu e complicată, este simplă, dar simplă prin întâmplare, nu prin însemnătate. Gavalda alege bine personajele și le tratează pe un picior de perfectă egalitate: ai impresia că-s verosimile, că-s adevărate, gata oricând să iasă din ale cărții pagini. Tocmai asta apropie cititorul de personaj. Tocmai asta apropie cititorul de autor. De carte.

„Billie, Billie a mea, această micuță prințesă a copilăriei spulberate care-și croiește drum prin viață cu o pușcă de vânătoare într-o mână și fluturând Cu dragostea nu-i de glumit în cealaltă, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața mea de scriitoare”, spune Anna Gavalda. Nu pot decât să o felicit, chiar dacă nu va citi vreodată ce scrie aici, că-i și franțuzoaică, deh, dar iubesc această carte, pur și simplu, când o deschid nu simt că am în față niște pagini peste care stă scrisă o poveste, ci că mi se deschide în față un întreg univers, o întreagă galaxie în care copilăria stă mână în mână cu fantezia și cu iubirea și cu prietenia și cu efervescența emoției. Și cu tot ce-i frumos în această lume: viața. Și unde e viața, e bucuria de a trăi! :) 

Vă recomand cu căldură acest roman, Billie, mie mi-a plăcut foarte mult, îl pun la loc de onoare în biblioteca mea, pe rafturile mele, alături de cărțile-mi dragi! Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor! Aștept părerile voastre, dragi cititori! O zi răcoroasă! :)

 

În curând la Editura Litera


Primul volum al cărții My dilemma is you, de Cristina Chiperi!

O liceană din orașul Padova, născută în Moldova, a reușit să devină una din cele mai citite scriitoare ale tinerilor italieni. Istoriile sale, scrise cu ajutorul smartphone-ului și publicate pe o platformă web, au devenit foarte populare, astfel că au ajuns într-un final în librăriile din Italia, materializate într-o trilogie.





„Cristina Evans trăiește la Los Angeles și crede că are o viață perfectă, până în ziua în care părinții ei hotărăsc să se mute la Miami. Totul se năruie pentru adolescenta de șaisprezece ani, care se vede obligată să-și părăsească prietenii dintotdeauna și să ia totul de la capăt într-un alt oraș, la o altă școală. Deși Los Angeles-ul și cei mai buni prieteni de acolo rămân permanent în gândurile ei, Cristina reușește foarte repede să se acomodeze în noua casă și să se împrietenească cu câțiva dintre cei mai populari elevi ai liceului. Toți o primesc în cercul lor, mai puțin Cameron și Susan, iubita lui, care o privesc amandoi cu ostilitate. Și astfel, printre tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute, Cris reușește să-și facă o nouă prietenă, Sam, și se îndrăgostește de Matt. Deși lucrurile par să meargă din ce în ce mai bine în viața ei, ițele inimii ajung să se încurce tot mai mult când Cris și Cameron încep să-și dea seama că antipatia pe care o simt unul față de celălalt ascunde, în realitate, un sentiment complet diferit. Vor accepta oare cei doi tineri să privească în față această descoperire și să lupte pentru a fi împreună?”

„«My dilemma...» este senzația internetului și a librăriilor, deopotrivă. Cititorii și fanii au înnebunit complet: nimic altceva nu mai există” - La Repubblica

Patria mea A4, de Ana Blandiana - Recenzie


Editura: Humanitas
Număr de pagini: 152
Rating: 5 din 5 steluțe

Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.
Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Dacă e să am o certitudine privitoare la poezia din ziua de astăzi, aceea este că Ana Blandiana nu mă va dezamăgi niciodată. Dacă mă credeți sau nu, am știut încă de la prima poezie citită de ea (undeva prin clasa a șaptea), că autoarea se va număra printre scriitorii mei preferați. Pentru că așa este poezia Anei Blandiana, îți ajunge la suflet încă de la primele cuvinte, încă de la primele sunete, imagini și culori. Am citit volumul de față, Patria mea A4, chiar în ziua de înaintea admiterii. Citeam și pur și simplu mă interiorizam, lumea din jurul meu dispărea, se estompa, tot stresul, toate grijile, simțeam că lirica Anei pur și simplu mă purifică și mă liniștește, calmându-mi spiritul. Deci, cum să spun, Ana Blandiana are o putere inedită de a transmite pace, echilibru prin ceea ce scrie. Imaginile ei artistice sunt de o splendoare impecabilă, aproape nejustificată: citești și te întrebi, de unde atâta talent? De unde? Jocul de cuvinte al Anei Blandiana surprinde o arhitectură impecabilă, simetrică, de o rigoare stilistică de necrezut, a versului, iar teme precum iubirea, moartea, dorința, comunismul, toate se regăsesc în poeziile-i crescânde din istorie și viață. Ana Blandiana nu scrie doar pentru a scrie, ci scrie pentru a trăi. Și, normal, pentru a simți realitatea.

Poezia Anei Blandiana subjugă realitatea între două pagini. Poeziile-i din volumul de față rar depășesc o pagină, patru strofe. Compoziția stilistică redă frumusețea interiorizată a realității, redă sensibilitatea vieții, și, în egală măsură, a morții. Proximitatea morții, conștiința implacabilă a existenței acesteia, este, pentru Ana Blandiana, mai mult decât un truism: este o certitudine din care poezia ei se naște, din care poezia ei filozofează. Este punctul, unghiul de vedere din care, ca niște haustori, poezia se naște. Pendulare între omogenul sufletul și eterogenul ființei, lirica, curgândă, plină de căldură, înseamnă pentru cititorul inițiat - pentru că, tind să cred, Ana Blandiana nu vorbește pentru oricine - universul existenței, în măsura în care este și universul morții. Pe cât vede imaginarul, poetul orbește realitatea în care trăiește, se dedublează într-un eu real și unul ficțional, de multe ori mult mai puternic decâr primul. Și mai curajos.

Vibram citind ceea ce scrie în carte. Versuri din suflet, versuri rupte din trăirile autoarei, din emoțiile ei, din grijile, istoria care o compune. NU ai, pur și simplu, cum să citești și să nu-ți placă. Nu există așa ceva. NU EXISTĂ! Credeți-mă. Citiți-o, fraților, pe Ana Blandiana! Mi-aș pune o etichetă în frunte și aș merge așa pe stradă. Fiindcă, la o adică, știu despre ce vorbesc. Și știu că Ana Blandiana merită citită. Poezia ei este uluitoare, atât de frumos construită, atât de echilibrată, aproape palpabilă. Stingând realitatea, ea învie visul, universul liric al frumuseții și al dorinței. Al iubirii și morții. Al cosmosului. Ana Blandiana știe ce face, și o face foarte bine. :) Eu mă declar unul dintre cititorii ei, unul dintre fanii ei. Nu știu cum sunt restul, dar știu ce pierd ei dacă nu fac asta! Hihi!

Vă recomand, așadar, volumul de față! :) Dacă vreți să citiți ceva frumos, ceva cu adevărat frumos. Cartea a apărut la Editura Humanitas, o carte care publică, de altfel, numeroși autori de seama de pe la noi. Ana Blandiana este unul dintre ei. Alături de Ioana Pârvulescu, Ileana Vulpescu, Ioana Nicolaie, Doina Ruști, Liliana Corobca, Svetlana Cârstean, ea se numără printre autoarele mele preferate. Și-o merită cu desăvârșire! Lecturi cât mai frumoase și cu spor, dragi cititori!

miercuri, 27 iulie 2016

nu mă doare nimic doar lipsesc, de Marius Lăzărescu - Recenzie


Editura: Karth
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 112

Poezie. 
Cât mai multă poezie.
Doar așa, vreau să cred, viața are o șansă să fie frumoasă.

nu mă doare nimic doar lipsesc este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ana Blandiana, Patria mea A4? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră. 

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar nu mă doare nimic doar lipsesc l-am primit de la o prietenă dragă, la un schimb. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Marius Lăzărescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc! 

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de învățăminte! Lecturi cu spor și cu drag! Mulțumesc pentru urmărire și o seară câââât mai plăcută! :)

Anndrei

Fata cu portocale, de Jostein Gaarder - Recenzie


Editura: Univers
Număr de pagini: 152
Rating: 3 din 5 steluțe 

După succesul avut cu Lumea Sofiei (recenzia, cât de curând), Jostein Gaarder continuă poveştile pline de întrebări şi enigme. La 15 ani, Georg află că, printr-o scrisoare, tatăl său îi lăsase moştenire o serie de întrebări la care să caute răspunsul şi un mister cu totul neobişnuit pe care băiatul va trebui să-l rezolve. Ceea ce întâi apare ca o datorie pentru părintele de care abia îşi aminteşte, devine pentru Georg o adevărată obsesie, concentrându-şi toate eforturile pentru a o descoperi pe enigmatica fată cu portocale. Citind scrisoarea lăsată de tatăl său, băiatul află o extraordinară poveste de dragoste, capabilă să învingă fricile vieţii şi inevitabilitatea morţii; emoţia trecutului ce transpare prin manuscrisul moştenit se transformă într-o meditaţie asupra sensurilor existenţei. Principala întrebare la care Georg trebuie să răspundă este dacă viaţa, fiind atât de scurtă, mai merită trăită. Parcurgând până la capăt povestea fetei cu portocale, băiatul va putea să găsească răspunsul şi va afla, împreună cu cititorul lui Gaarder, care este condiţia necesară şi suficientă pentru ca viaţa să fie cel mai frumos lucru din lume.
„Dacă alegi să trăiești, atunci alegi și să mori.”
Am tot auzit de această carte, de foarte multe ori. Nenumărați prieteni, despre care habar nu aveam că le place lectura, m-au întrebat dacă am Fata cu portocale. Răspundeam, oarecum surprins, că nu, nu o am. Așa că am zis, la insistențele celorlalți, plus curiozitatea mea, că trebuie să fac rost de ea, trebuie să văd de ce e atât de căutată, de ce e atât de citită și, din câte observ în lumea online și pe Goodreads, de ce este atât de iubită. Am primit cartea pentru recenzie de la Editura Univers, cărora le mulțumesc foarte mult, însă, drept să vă spun, așteptările mele au fost mult prea mari pentru a putea fi depășite. Sau, măcar, cofirmate. Cartea de față, Fata cu portocale, mi-a lăsat un gust amar. Nu știu de ce. Probabil am așteptat să mă dea peste cap și să mă ducă într-un loc în care alte cărți nu au reușit. Cred că am avut așteptări mari pentru că atunci când am luat-o în mână, am avut certitudinea că această carte o să-mi placă. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când merg într-o librărie, spre exemplu, și văd o carte pe care n-am văzut-o vreodată până atunci, știu, pur și simplu știu, am o bănuială care de multe ori este greșită, că o să-mi placă. Este ca un nou simț, nu știu cum să-l numesc. Ei bine, se pare că de data aceasta, acest nou simț m-a înșelat. Și-am să vă spun de ce.

În primul rând, ceea ce m-a enervat cel mai tare a fost faptul că mi-am dat seama, cam de la jumătatea poveștii, care este treaba cu această fată cu portocale. A fost previzibil, cred, sau doar pentru că pur și simplu am pus eu niște indicii cap la cap și, pam, iată rezolvarea misterului. În alte cărți, spre exemplu, fac asta, dar autorul îmi dă o palmă la sfârșitul romanului, o palmă care-mi confirmă mie faptul că habar n-am cu ce se mănâncă literatura de mister, care nu te lasă să cobești cum trebuie ceea ce are să se întâmple într-un roman. Nu până într-un punct final, vreau să spun. Cu toate acestea, povestea dintre cei doi, dintre fata cu portocale și tatăl lui Georg, este una pur și simplu fascinantă (care m-a făcut să sar de la două steluțe, la trei). M-a frapat, pur și simplu am văzut-o ca pe o piesă de teatru jucată pe marile scene ale lumii. Era vorba de căutare, de regăsire, de mister, uneori chiar și de o umbră de frică, de timiditate, și, sumându-le, am simțit puritatea unei povești de dragoste consumată într-un plan superior, al cosmosului. Dincolo de priviri, de atingeri, de respirații, se afla iubirea crescândă precum un miez în sufletul celor două personaje. Pentru amândouă, celălalt însemna universul, bucata de om pe care o caută fiecare, întru împlinirea și desăvârșirea telurică și cosmică a ființei. Mi-a plăcut asta chiar foarte mult, drept care ăsta cred că ar fi plusul cel mai mare al cărții lui Jostein Gaarder. 
„Cine era această ființă supranaturală? Îmi pusesem de multe ori această întrebare? Dar iată că se mai ivise încă o întrebare. De unde știa cum mă numesc? (...)
Era posibil ca fata cu portocale să fie într-adevăr grav bolnavă și de aceea făcea o cură intensivă cu portocale. Poate că trebuia să urmeze un tratament medical neplăcut în America sau în Elveția în următoarele șase luni, pentru că aici în țară nu era niimeni care să poată face ceva pentru ea. În orice caz, avea tot timpul lacrimi în ochi, și în special când se despărțea de mine. (...) 
Chiar dacă fata cu portocale nu ar fi fost niciodată atât de bolnavă și nu ar fi urmat vreun tratament, aceasta tot nu ar fi explicat de unde îmi știa numele. Și mai era ceva: de ce o apuca plânsul de fiecare dată când mă vedea? Ce aveam de o făceam să fie atât de tristă?”
Fata cu portocale manifestă un impact magic, uluitor, aproape ezoteric asupra personajului epistolar. Pur și simplu totul pare prins într-un cerc iluzoriu, nu știu de unde apare, nu știi unde dispare, iar acțiunile ei depășesc, de multe ori, limita normalului, având un grad imens de inadecvare logică. Acest personaj mistrios, pus sub lacătul rațiunii, este, deopotrivă, de o puternică plasticitate și efervescență. Este o eroină aproape lirică, care dansează pe sufletul moale și plin de emoție al personajului. Îi ridică întrebări, iar răspunsurile apar la micuțe colțuri, dar niciodată în totalitate, încât să fie definitorii și relevante. Parcă aș fi vrut să-mi placă mai mult, să mă atingă mai mult în locurile care mă fac să vibrez. A avut părțile ei bune, dar și părțile mai puțin bune. Trei steluțe nu-s, nicidecum, puține. Asta demonstreză că mi-a plăcut, că m-a prins în măsura în care să n-o citesc greu sau s-o las deoparte (cum, de altfel, urăsc s-o fac). 
„Tu crezi, Georg? Crezi că poți:
1) Să ghicești de ce cumpăra ea atât de multe portocale?
2) Să-mi spui de ce m-a privit adânc în ochi și m-a luat în acea cafenea fără să scoată un cuvânt?
3) Să lămurești de ce studia fiecare portocală în parte la piața din Youngstorget, penntru a evita poate să cumpere două portocale identice?
4) Să găsești o explicație la faptul că nu ne puteam vedea din nou decât după șase luni?
5) Și, mai ales, să dezlegi cel mai mare dintre toate misterele: de unde îmi știa numele?”
Întrebări care bântuie, de altfel, și cititorul. Încerci să afli, lectura te antrenează în tainele ei. Jostei Gaarder se pricepe, într-adevăr. :) Eu am fost subiectiv, am spus ce nu mi-a plăcut, am adus argumentele necesare. Fazual spus, necesare. Un strop de mister, un strop și mai mare de iubire, dezamăgire, și mai mult mister, întrebări fără răspnsuri: de ce? cum? când? unde? Cititorul se va simți prins de lectura romanului, iar la sfârșit, abia atunci, își va da seama cât de mult i-a plăcut. Sau, dimpotrivă, cât nu i-a plăcut.

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Fata cu portocale de AICI, la un preț convenabil, mic! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!
 

marți, 26 iulie 2016

Svetlana Cârstean și poezia aproape epică


De ceva vreme, am început să citesc foarte multă poezie. Și când zic foarte multă, vreau să spun că, zău, foarte multă. Nu trece o zi fără să mă delectez cu două-trei-patru-cinci poezii. Dacă nu am un volum în bibliotecă, asta-i pentru că, cel mai sigur, le-am citit pe toate de îndată. Așa că apelez la „biblioteca online”, și cu un „sărci” găsesc toți autorii care-mi plac. Se spune că fiecare autor trece printr-o fază lirică. Eu nu-s autor, nu mă consider un autor, nici nu-s scriitor, însă vreau să cred că aceasta este faza care mă încearcă – faza lirică; dat fiind și următoarea carte semnată de mine, ce le-am Surâsuri aldine, un volum de poezii ce va apărea în curând la Editura Celestium

În fine, să trecem la subiectul postării. Îmi aduc aminte de nenumărate dăți când intram în Cărturești sau Librarium, mă duceam direct la raftul cu poezie și, da, prima dată o ocheam pe Ana Blandiana, pentru că ea este autoarea mea lirică preferată, căutam ceva și de Ioana Nicolaie, apoi Stănescu, Blaga, dar observam un nume printre celelalte, un nume care mă intriga: Svetlana Cârstean. Prima dată am luat cartea Gravitație, în mână, și am început să citesc. Următoarele versuri mi-au confirmat faptul că, într-adevăr, piloerecția funcționează cu desăvârșire și la mine: „unii au murit și nu mai sunt/ alții nu au murit și nu mai sunt.” 

Apoi, am văzut că mai există o carte semnată de ea, Floarea de menghină, așa că le-am luat pe amândouă și, drept să vă spun, le-am citit pe amândouă în aceeași zi. Pur și simplu am fost vrăjit de ceea ce scrie. Pur și simplu nu pot descrie astfel ceea ce am simțit citind creația prin excelență lirică a autoarei. Și-atât!


N-o să fac comentarii pe poezie, cu asta se-ocupă școala, și, de altfel, nu-s tocmai un adept al „dezlegării” poeziei. Ea e mult mai frumoasă când rămâne ascunsă, pitită în sufletul și meningele scriitorului, e cu atât mai dramatică, mai puternică, cu cât nu e descoperită și anihilată. Asta face poezia să fie frumasă, în maniera lui Blaga: misterul. Misterul, ăsta este unghiul prin care poeții filosofează, punctul lor de vedere care se răsfrânge asupra poezii. Că și Svetlana Cârstean scrie într-o manieră care, de multe ori, ai spune că depășește granițele sensului, dând în absurd – o trăsătură dominantă a liricii de la Stănescu încoace – este de prisos să spun. Ingambamentul poeziilor redă întocmai această acumulare de trăiri, explozie de sentimente cumulate în sufletul autoarei, în forma literelor. Efervescența lirică, patetismul, pulsația viscerală, organică a emoției, trăirile bazate pe rememorare, autenticitatea scriiturii, realitatea trăită integrată într-o formă viabil artistică, totul, dar totul, nu conturează doar un autor reușit, cu o puternică și splendidă creație lirică, ci și o forță interioară nemărginită, dar totuși firavă (după cum și titlul, Floarea de menghină, reiterează). 

În cele două cărți, autoarea-și face o mini-biografie, trăgând firele lirismului din verosimilul trăit, din realitatea experimentată. Vreau să cred, orice scriitor, orice autor face acest lucru, își acumulează trăirile, opintirile, durerile și sentimetele în propria sa creație artistică. Astfel, citind, nu doar te bucuri de ceva ce te face fericit, dar ajungi și să cunoști oameni, să le oferi creditul tău și, în egală măsură, încrederea ta, să-i lași să-ți vorbească, să le dai un sfat și toate cele. Pentru Svetlana Cârstean, poezia este o modalitate de exprimare, o modalitate de salvare și de transcedere („cît mă poate ridica de la pămînt poezia?). În măsura în care te și coboară, poate?! Ea este germenul cuvântului, care crește și se dezvoltă în sufletul poetului, inedit și pur, alunecând fără vreo greșeală, fără vreun impediment, în sufletul cititorului. În emoția și trăirile sale. Autoarea scrie pentru toți, dar întru cunoașterea propriului sine: ea scrie pentru a se regăsi, dar și pentru a uita. Ea scrie pentru a rememora, dar și pentru a modifica trecutul, fără a afecta în vreun mod direct prezentul. Revine asupra imaginilor de cândva, le redefinește, le plasticizează, dar, în cele din urmă, le aduce la viață și le folosește drept inspirație în propria sa creație artistică. „și dacă/ penița stiloului cu care-nveți să scrii/ ar sări de la locul ei/ și s-ar înfige drept/ în inima celui care-ți știe deja viitorul./ fetiță criminală ce ești! drept în inima ta./ învăț să scriu/ apoi să socotesc”. Aceste versuri pur și simplu îmi alimentează dorința de a citi cât mai multe cărți bune de poezie. Ca aceasta, de altfel! 

Pentru că asta înseamnă poezie: înseamnă viață, frumusețe, înseamnă emoție, mister, psihologie, filosofie, contemplare și, da, talent. În orice este poezie, trebuie doar să știm cum să ascultăm și cum să privim. Vom fi uimiți de ce-am putea găsi!  Eu am găsit ceva ce-mi place, mă relaxează și, în același timp, face apel la nivelul meu cultural. Svetlana Cârstean nu vorbește pentru oricine, ci doar pentru cei dispuși să asculte. Și pregătiți, de altfel, să asculte.

Cărțile autoarei au apărut la Editura Trei, cred că-s primele cărți de poezie (trebuie să menționez, totuși, că Floarea de menghină pare a fi mai mult proză – de fapt, întreaga creație a Svetlanei este proză, dar o proză lirică, lină, curgândă, cum am întâlnit, de asemenea, la Ioana Nicolaie) care au apărut la această editură. Dacă mă înșel, să-mi fie cu iertare – eu altele nu am văzut! Vi le recomand cu drag dacă vă place scriitura, într-adevăr, bună. Eu am avut parte de ea și m-am bucurat. Zău! Mi-a plăcut, le-am apreciat, le-am dat un raiting de cinci steluțe fiecăreia. Le-aș fi dat mai multe, dar e ciufut Goodreads-ul. Lecturi frumoase s-aveți! Și cu spor!

Andrei