marți, 27 februarie 2018

Lumina pe care am pierdut-o, de Jill Santopolo - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul apariției: 2017
Traducere: Ana Andreescu 

Jill Santopolo este licențiată în literatură engleză la Columbia University, deține un master în Writing for Children la Vermont College of Fine Arts și un atestat în drepturi de proprietate intelectuală la New York University. De asemenea, este director editorial la Philomel Books, un imprint al Penguin Young Readers Group. Este autoarea seriilor pentru copii Alec Flint și Sparkle Spa, precum și a cărților personalizate Follow Your Heart. Drepturile de publicare pentru Lumina pe care am pierdut-o s-au vândut în 31 de țări.  

Lucy şi Gabe s-au întâlnit în studenţie, la Columbia University, într-o zi care le-a schimbat amândurora cursul vieţii: 11 septembrie 2001. Au decis atunci ca existenţele lor să însemne ceva pentru oamenii din jur. Un an mai târziu, soarta îi aduce laolaltă din nou, dar după o frumoasă poveste de dragoste, drumurile lor se despart. Gabe devine fotoreporter în Orientul Mijlociu, iar Lucy face carieră în televiziune, la New York.  Urmează treisprezece ani de visuri, dorinţe, gelozii, trădări, iubire absolută, în care ei sunt despărţiţi de continente, dar nu şi sufletește. Lucy trebuie să ia, în final, o hotărâre extrem de dificilă, sfâşietoare.

Încă o carte de care aveam nevoie, sincer, și pe care am citit-o într-o perioadă numai perfectă pentru a citi o asemenea carte. Și, de asemenea, încă o carte pe care n-am lăsat-o din mână, efectiv, până nu am citit și ultima filă a ei. De ce? Pentru că, deși aparent ar fi o carte light, să-i zic așa, a fost o carte chiar bună, o carte care m-a prins în povestea ei sinceră, da, domle, sinceră, și de ceva vreme nu mai citisem o carte a cărei subiect să se concentreze pe iubirea dintre două persoane. Titlul, coperta, descrierea - toate acestea, evident că-ți indică faptul că Lumina pe care am pierdut-o se va dovedi a fi o carte de dragoste. Dar, oare, e doar atât? Vă zic eu că nu, dragi cititori, pentru că Jill Santopolo nu s-a limitat doar la a spune o sfâșietoare poveste de dragoste, cu șuișuri și coborâșuri, ci și o poveste despre alegerile pe care le facem și direcțiile în care, cu sau fără voia noastră, cu sau fără dorința noastră, acestea ne împing.

Lucy și Gabe, două personaje pe care n-ai cum să nu le așezi lângă inima ta. Adolescenți tipici, plini de iubire, plini de energie, doi oameni ale căror suflete au fuzionat într-o zi în care lumea a fost distrusă: 11 septembrie 2001, data la care au avut loc atentatele zguduitoare de la WTC. Pe fundalul acestor dezastre, când, pentru alții, lumea s-a destrămat colosal, pentru cei doi lumea abia urma să prindă contur, culoare și efervescențe. Evident, urmează o poveste de dragoste frumoasă, cu replici sentimentale, dar frumos gândite și exprimate de către Jill Santopolo - sincer, cred că tocmai asta a făcut din Lumina pe care am pierdut-o o carte atât de pe placul meu, și anume stilul visător, luminos, dulce al autoarei de a transpune emoțiile în cuvinte, în dialoguri. Mi-a plăcut enorm de mult, am rezonat cu stilul autoarei până aproape de perfecțiune, pentru că totul era ca o poezie - Lucy, o visătoare, Gabe, un artist al fotografiei - bineînțeles, din povestea celor doi urma să iasă cu adevărat ceva frumos. Dar, așa cum este și de obicei, viața nu e întotdeauna o slujitoare a dragostei, iar, uneori, oamenii devin amintiri și amintirile rămân doar în poze.

Este vorba despre alegeri, despre locul în care, după ce luăm o decizie, ne aflăm. Și, oare, chiar este locul în care ne-am fi dorit s-ajungem cu adevărat? Departe de căldura persoanei iubite, de siguranța vorbelor ei, departe de tot ce-a fost frumos? N-aș putea răspunde, nici Jill Santopolo nu dă răspunsuri, ci doar prezintă cazuri din care noi, în funcție de universul nostru (prin excelență subiectiv și autentic), să înțelegem ceea ce dorim. Unele alegeri ne dor, altele ne macină, iar cu altele suntem chiar mulțumiți - normal, pe deoparte ni se oferă ceva, iar de partea cealaltă ni se ia ceva. Unde înclină balanța, depinde, în final, de ceea ce ne-am dorit cu-adevărat. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect de-a lungul cărții, să-mi pun și eu întrebări, de fapt, dacă într-adevăr unele alegeri pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost cele potrivite. Și nu mă refer aici doar la ce ține de partea sentimentală, ci la mai multe lucruri. Poate nu ne dăm seama acum, dar va veni o vreme când, zău, o să punem în balanță tot ce-am făcut și tot ce-am realizat, și-o să ne punem veșnica întrebare: ce-ar fi fost dacă?

Lumina pe care am pierdut-o este, în final, o poveste de viață. Are de toate, multe și puține, are dramă, are iubire, are dorință, lacrimi, râsete, alcool, sex, minciuni, trădări, dezamăgiri, totul este colorat într-o atmosferă pe care chiar îmi place s-o întâlnesc în astfel de cărți. Autoarea a dozat foarte bine multe lucruri, iar rezultatul final a fost o carte lejeră, dulce, da, cred că ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit, o carte dulce și bună (aș putea spune că, din acest gen de cărți, una dintre cele mai bune apărute la Editura Trei - evident, asta e părerea mea subiectivă și nu sunteți obligați să o împărțiți cu mine, nu-i așa?). Eu abia aștept să mai citesc ceva de la Jill Santopolo, pentru că această poveste este compleșitor de frumoasă, și-o recomand tuturor celor care vor să citească ceva ușurel, ceva ce nu necesită toată concentrarea pentru a putea fi înțeleasă. Eu am citit-o ca și cum aș vedea un film, totul derulându-se, normal, în capul meu, doar că fără pauze publicitare! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

Bivolul nopții, de Guillermo Arriaga - Recenzie


„(...) ci ca să-mi amintesc că trecutul nu se poate extirpa - oricât de mult ne-am strădui -, că el rămâne ca o veche arsură care din când în când ne deranjează și că e mai bine să trăiești cu el decât împotriva lui.”
Editura: Vellant
Colecție: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2017 
Traducător: Liliana Pleșa Iacob

Într-un Mexico City sălbatic și ploios, doi tineri iubesc aceeași femeie. Carismaticul Gregorio, prietenul lui cel mai bun, Manuel, și misterioasa Tania sunt prinși în vârtejul unui triunghi amoros care trece granițele dintre pasiune și nebunie, gelozie și violență, nihilism și autodistrugere. Sexul e peste tot, iubirea pare imposibilă, secretele și frica merg mână-n mână. Guillermo Arriaga scrie un roman puternic, tensionat, tandru și amenințător ca respirația bivolului nopții din visele lui Manuel.

„Nu lucrurile importante îl împing pe om spre casa de nebuni. Pentru moarte sau pentru asasinat, incest, furt, incendiu, inundație, e pregătit. Nu, ceea ce îl aduce pe om la nebunie este seria continuă de mici tragedii... Nu moartea iubirii, ci șiretul de la pantof care se rupe exact atunci când omul se grăbește mai tare.” (Charles Bukowski)
De când am luat această carte în mână, am fost sigur, mai mult ca sigur, că o să-mi placă - și, într-adevăr, nu m-a surprins deloc faptul că nu am putut s-o las din mână până nu am dat-o gata. Mi-am dovedit, încă o data, că unele cărți nu trebuie citite la repezeală, ci fiecare carte își are propriul timp, anume momentul ăla pe care trebuie să-l aștepți până îi auzi chemarea. Eu am primit cartea, spre recenzie, de la Editura Vellant, însă a durat vreo două-trei săptămâni până m-am apucat s-o citesc - și, odată ce-am început, am citit-o dintr-o suflare, credeți-mă. Pentru că, drept să vă spun, este una dintre cele mai tumultoase cărți citite în ultimii ani, are o profunzime aproape viscerală, dureroasă, e o carte care îți dă de gândit și pe care, înaine de o citi, o gândești în toată amplitudinea și sensibilitatea ei.

„- Câteodată chiar nu știu cine ești, fiule, a mormăit și a plecat.”
Despre ce este? Dincolo de a face capodopere din scrierile sale, Guillermo Arriaga face viață, face viață în cea mai palpabilă formă a ei, în cea mai pură manifestare. Viață autentică, materială, Doamne, nici nu știu cum să mă exprim pentru a nu o lua pe căi greșite. Pe mine m-a marcat stilul sincer a lui Arriaga, mi-a adus aminte, într-o manieră, de cărțile lui Fernando Vallejo, de temele abordate care conchid viața în literatură (sau, invers, literatura în viață) - cărți dureroase, cărți care pulsează, prin toate literele, o dovadă a destinului implacabil, neputincios. Guillermo Arriaga este un scriitor pătrunzător, este un scriitor cu un mare talent al comentariului social: scrierea sa este interesată să evidențeze ipocrizia umană, adâncul abisal al întunericului fiecărui suflet uman, în scene hiptontice, carnale, uneori parcă magice - astfel, întreaga sa scriere pare a deveni o litanie. De asemenea, destinele tuturor personajelor par a fi pecetluite, toate par a fi sortite unor destine care le-au fost scrise încă de a se naște: mizerie, moarte, prietenie, iubire, orgoliu, enigma și minciuni. Toate acestea conturează viața personajelor lui Arriaga, iar când destinele lor se împletesc, se amestecă, începe drama cărții și începutul sfârșitului.

„(...) pentru trădarea ei și pentru absența ei. Am plâns pentru ceea ce pierduserăm și aveam să mai pierdem, pentru ceea ce fuseserăm și nu aveam să mai fim.” 
Bivolul nopții este, bineînțeles, o metaforă. O metaforă a morții, a șuieratului rece din ureche, pe timpul somnului, pentru că ce certitudine este mai evidentă (dacă pot folosi acest pleonasm), decât moartea care ne așteaptă pe toți, săraci, bogați, virtuoși, păcătoși, învățați și neînvățați, criminali, inadaptați? Nebunia personajelor este iremediabilă, patologică, fiecare are propria trăsătură de caracter care încearcă să răzbată într-o nebunie continuă, într-un reflux permanent al propriilor sentimente condradictorii și, uneori, bolnave. Pentru mine, personajele lui Arriaga sunt incomparabile, sunt puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, au o viață pură în cartea lui Arriaga, cu tot ce înseamnă ele: bine sau rău, iubire sau ură, adevăr sau minciună. Pot să afirm, cu toată sinceritatea, că este in adevărat maestrul al tipului uman, cu o grijă deosebită față de personajele sale, cum rar am mai întâlnit la alți autori.

„(...) nebunia poate să fie mai cumplită decât moartea.”
Din câte am citit, Guillermo Arriaga este scenaristul filmului 21 de grame, cred că-l știți cu toții, cel cu mitul conform căruia în momentul morții corpul devine mai ușor cu 21 de grame - o aluzie a faptului că, în acel moment, sufletul at părăsi corpului. Da, sincer, este evidentă, și citind această carte, obsesia autorului pentru moarte, pentru certitudinea ei și imposibilitatea de a fi explicată. Ce e moartea, așadar, dacă nu in bivol al nopții? O patologie nebunească a vieții, o durere, o ușurare, o manifestare a hierofanului, o dorință, o iubire neîmpărtășită, o prietenie ratată, o țigară fumată pe jumătate și aruncată la întâmplare? Nu, nu, Arriaga nu caută răspunsuri, nu, dar caută să pună mai multe întrebări, să te facă să meditezi și să vrei să descoperi - în ultimă instanță, moartea face parte din viață (contradictoriu & paradoxal, așadar). S-a scris în multe feluri despre moarte, s-a scris în multe feluri despre viață - și da, am citit multe despre asta, dar, credeți-mă, Guillermo Arriaga o face într-o manieră care este imposibil să nu te atragă și să nu te facă să vibrezi de emoție.

Următorul paragraf mi se pare unul care definește, în totalitate, această carte: „Aș fi vrut să-i povestesc despre bivolul nopții, despre răsuflarea pe care i-o simțeam în ceafă, despre tropăitul lui pe câmpia morții, despre Gregorio și urechelnițele care-l devorau, despre după-amiaza în care ne bătuserăm cu cuțitele, despre cât de mult uram ceapa, despre trădarea Taniei, despre iubirea ei, despre tristețea de moarte pe care mi-o provoca absența ei, despre cât de mult înseamnă pentru mine să pot urina fără martori, despre pieptul Rebecăi, despre corpul imperfect al Margaritei, despre prietenul meu René, decapitat într-un accident de automobil, despre dățile în care, copil fiind, îl tăiasempe fratele meu cu briceagul. N-am putut să scot nicio vorbă, cufundat într-o stupoare paralizantă.”
Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Bivolul nopții. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!