duminică, 28 august 2022

Cine a ucis-o pe Heidi?, de Marc Voltenauer - Recenzie

Editur: Tritonic
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 476
Anul apariției: 2020
Traducere: Claudia Dionise

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller. Marc Voltenauer a crescut în Versoix (Elveția). Studiază teologia la Universitatea din Geneva. A obținut postul de secretar general al Uniunii Creștine de la Geneva. Apoi, a lucrat opt ani în sectorul resurselor umane la Banque Cantonale de Genève. După o călătorie de doi ani în întreaga lume cu partenerul său, el a preluat rolul de manager în distribuția farmaceutică din Galenica. În 2015, a publicat primul său roman Le Dragon du Muveran, care a avut un mare succes în Elveția de limbă franceză și a primit premiul literar SPG la Târgul de carte și presă de la Geneva din 20162. Romanul Cine a ucis-o pe Heidi? (publicat la Editura Tritonic, 2020, traducere de către Claudia Dionise) a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.
„Infernul, succesiunea zilelor, ancheta îmbârligată, ghemul de noduri pe care-l descâlcise prea târziu, acele morți inutile... și propria-i responsabilitate.”
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.
„Ceea ce era făcut, nu putea fi desfăcut... Imposibil să dea timpul înapoi. Asta avea să-l bântuie pentru totdeauna. Dar trebuia să se concentreze asupra condusului. Să oprească muzica aceea tristă, să ajungă întreg la spital. Și să înfrunte realitate, oricare ar fi fost ea.
Totul începuse, însă, cu o zi atât de frumoasă...”
Cu siguranță știți cât de mult iubesc cărțile din genul thriller și, cu toate acestea, cât de puține cărți din acest gen reușesc să mă convingă de faptul că, într-adevăr, sunt bune și și-au meritat timpul investit în lectură. De altfel, partea bună, care reușește să amortizeze „frustrarea” de a fi citit un thriller care nu mi-a plăcut, este faptul că acest gen de cărți se citesc destul de repede, nu te solicită și, implicit, nu necesită să investești prea mult timp în lecturarea lor. Well, această situație descrie perfect și experiența pe care am avut-o cu această carte: ce a început ca ceva promițător, o aventură interesantă, cu o intrigă chiar autentică, s-a dovedit a fi, cel puțin după părerea mea, mult prea lungit. Scene care nu știu dacă își găseau o concretizare anume în ideea cărții, precum și personaje care tind să cred că, pe bune, chiar n-aveau ce să caute în carte, ci au fost puse doar să fie. În orice caz, mi-a plăcut misterul, asta trebuie să recunosc, precum și faptul că majoritatea capitolelor sunt scurte și, în esență, cartea se citește deosebit de rapid, deși are un număr mărișor de pagini. Totuși, chiar aș fi vrut să-mi placă mult mai mult, pentru că, să fiu sincer, coperta mă trimitea cu gândul la ceva de un suspans formidabil.
„Un suflu de melancolie îl invadă, un sentiment ambivalent: detesta să se afunde în regretele trecutului, insatisfacțiile prezentului, dar rupea paginile mentale ale amintirii complăcându-se în această dulce cruzime.”
Inspectorul Andreas Auer este un tip super fain - cu spirit justițiar, corect, serios, profund uman (chiar dacă, bineînțeles, și el are slăbiciunile & secretele sale). Panoramele montane ale spațiului în care are loc acțiunea, Gryon, chiar m-au convins, de altfel culoarea locală a cărții chiar a fost foarte bine pusă la punct. Viața la fermă, de asemenea, și acele concursuri locale chiar mi s-au părut interesante, evidențiind mediul rural elvețian, precum și tradițiile acestuia. Totuși, dacă e să fac referire strict la cum a decurs totul, dinamica romanului, pot spune că, pentru mine, a fost ceva destul de clișeic. Bineînțeles, trebuie să am în vedere faptul că am citit o mulțime de cărți din acest gen, iar în ultima perioadă foarte puține dintre ele s-au dovedit a fi memorabile. Da, există multe întorsături de situație, multe „piste posibile” pe care le-ai putea urma (asta dacă ești genul acela de cititor care vrea să-și pună mintea la contribuție pentru a descoperi răspunsul întrebării cine-i criminalul și de ce a făcut asta?), dar ideea finală, în fine, nu m-a convins. Marc Voltenauer reușește să facă un puzzle destul de interesant, dar au există acolo niște piese lipsă pe care, pe parcurs, n-am reușit să le identific - și nici sfârșitul, după cum am spus, nu a culminat în întreaga intrigă a romanului. Păcat, chiar aș fi vrut să-mi placă mai mult.
„A te confrunta cu mințile criminale la fel de întunecate lăsa cu siguranță urme și o întrebare revenea fără oprire: cum o ființă umană depășea pragul invizibil care o conducea să ucidă? Fiecare avea zonele sale de întuneric, era o realitate. Își aduse aminte de ucigașul din ultima anchetă, umbra îi luase locul.
Lui Andreas îi era greu să accepte ideea că întunericul duce o existență proprie, câteodată independentă. Imposibil să-l dirijezi și să-l controlezi complet. Riscul, dacă nu căutăm a-l înțelege sau a-l îmblânzi, era că își răspândește clandestin vălul în inconștient.”
Deși la suprafață multe aspecte ale cărții și decizii ale personajelor pot părea superficiale, în profunzime lucrurile sunt destul de sensibile, să zic așa. O parte care mi-a plăcut foarte mult (și, de altfel, m-a făcut să înaintez mult mai ușor în lectură), a fost și faptul că, pe alocuri, scriitura este destul de profundă (ador cărțile din genul mistery & thriller care reușesc să livreze cititorului și un substrat, deoarece cred că este destul de greu să introduci astfel de fragmente într-un roman care, în esență, se vrea a fi bizar și ciudat și misterios, motiv pentru care nu este loc, teoretic, de astfel de scene). Cu alte cuvinte, deseori profunzimea se potrivește „ca nuca în perete” cu astfel de cărți, dar există și autori care o fac să pară „naturală”, o îmbină echilibrat și dozează corespunzător astfel încât să nu îl obosească pe cititor. Cine a ucis-o pe Heidi? este, într-adevăr, o carte care depășește oarecum încadrarea riguroasă și clasică în genul thriller. Este, cum să zic, multilateral, și potrivit în special persoanelor care nu prea citesc cărți din acest gen - cu siguranță ați fi mult mai convinși de acțiune, dinamică și concluzia oferită de către autor.
„De ce păsări? În general, vedea persoane, chiar dacă nu le putea identifica. Până atunci, reușea să facă legătura dintre ceea ce trăise și fiecare dintre visele morbide, dar de data aceea, nu. Și asta îl consuma. Și avea nevoie să înțeleagă.”
Nu știu ce aș mai putea spune în afară de faptul că, evident, această recenzie este strict personală, iar cele trei steluțe date romanului (puține, după părerea mea) sunt justificate de faptul că eu citesc, de obicei, cărți din acest gen, așadar am grade de comparație și „etaloane”, tinzând să compar cărțile între ele: intriga, povestea, punctul de plecare, personajele și evoluția acestora, dar în special „motivele” din spatele a tot ce s-a întâmplat. Acestea sunt cele după care, vreau să cred, autorul se ghidează atunci când construiește un roman thriller: trebuie ca motivele din spatele întregii cărți să fie convingătoare, nicidecum puse acolo așa, doar ca să fie și să poată încheia cartea. Dacă nu mă conving motivele, dacă nu reușesc să justifice în totalitate toată nebunia oferită de o carte, atunci cu siguranță nu este un thriller bun, cel puțin nu pentru mine. Nu știu dacă acest roman face parte dintr-o serie, dar cel mai probabil așa este. Sunt câteva chestii legate de inspectorul Andreas Auer care încă au nevoie de răspuns, ceea ce înseamnă o undă verde pentru alte volume care să dezvolte toate aceste aspecte. Așadar, pot spune că recomand această carte doar cititorilor care vor să citească un thriller ușurel, rapid, și nu neapărat celor care au o experiență literară vastă și complexă cu romanele thriller. Să aveți lecturi frumoase!

Zei & monștri (Șarpe & porumbel, #3), de Shelby Mahurin - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 640
Anul apariției: 2022
Traducere: Cristina Jinga 

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut. La Editura Corint, în colecția CorinTeens, au apărut și primele două volume ale acestei serii: Șarpe & porumbel (2020, traducere de către Adina Rațiu) și Sânge & miere (2021, traducere de către Adina Rațiu).
„- (...) Una dintre cele mai mari încercări ale vieții este să-ți recunoști propriul chip. În noaptea asta, v-ați văzut pe voi înșivă. Ați băut din apă și ați spus adevărul.”
Doi îndrăgostiți condamnați, uniți de soartă sau de divinitate, de viață și de moarte. De zei sau, poate, de monștri. Vom sfârși cu un rug și un băț de chibrit.. Lou și-a petrecut întreaga viață fugind. Acum, după o lovitură devastatoare din partea lui Morgane, a sosit vremea să-și revendice ceea ce-i aparține de drept. Dar nu mai e acea Lou pe care o cunosc prietenii săi. Nu mai e acea Lou care a cucerit inima unui Vânător. Un întuneric i-a luat trupul în stăpânire, iar de data aceasta va fi nevoie de mult mai mult decât de iubire pentru a-l alunga. În vreme ce Lou se luptă cu demonii interiori, iar vrăjitoarele, Vânătorii și spiritele naturii se aliază pentru o ultimă bătălie, Reid se confruntă cu o alegere imposibilă: un sacrificiu sfâșietor sau moartea tuturor celor pe care a ajuns să-i îndrăgească.
„N-avea să schimbe ea trecutul ucigându-mă.
O parte din mine murise acolo deja.”
Cred că aceasta este prima trilogii (cel puțin din ultimii 5-6 ani) pe care o termin de citit. După cum probabil știți, eu nu mă dau în vânt după serii, pentru că am avut experiențe neplăcute în ceea ce privește ba ordinea în care le-am început, ba faptul că, spre exemplu, am în bibliotecă toate volumele unei serii, în afară de primul. Așadar, chiar nu, nu e pentru mine. Cu toate acestea, de la bun început, de când am citit primul volum al seriei (Șarpe & porumbel; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), chiar m-a atras. Avea cam tot ce-i trebuie (zic eu) unui fantasy bun (deși chiar nu sunt în măsură să mă pronunț în ceea ce privește acest gen literar, pentru că, în fine, eu nu prea citesc fantasy): magie, un univers foarte fain creat, efervescență lirică, personaje convingătoare, un cuplu interesant, și multe situații neașteptate. Așadar, în acel moment, chiar mi s-a părut a fi o serie bună. Și acest lucru mi-a fost confirmat și de al doilea volum (Sânge & miere; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care a dus aventura și mai departe, lăsând personajele să se deschidă mult mai mult în fața cititorilor. Așadar, în mod firesc, urma să citesc și al treilea volum (cel de față), și ultimul din serie. Din acest punct de vedere, totul a fost aproape o dezamăgire totală.
„Dând cu putere din picioare, am țâșnit în sus.
Spre frică.
Spre suferință.
Spre viață.”
Bun, nici nu știu de unde să încep, dar am să spun doar că lecturarea acestui volum nu mi-a stârnit nimic. Unu la mână, l-am citit extraordinar de greu, pentru că nu m-a prins deloc, dar deloc. I-am dat trei steluțe doar pentru că primele două volume chiar mi-au plăcut, dar dacă ar fi să fiu incisiv, nu cred că merita decât două. În fine. Doi la mână, nu știu ce s-a întâmplat, dar chiar aveam impresia că sfârșitul volumului al doilea dă undă verde unui scenariu (intrigă, adică) fabulos pentru volumul final al seriei. N-a fost așa. Multe lucruri nici n-am știut de unde să le iau, iar asta poate se datorează întocmai faptului că a trecut destul de mult timp între lecturarea volumului doi și a acestui volum. În fine, nu-mi pasă, pentru că uneori citesc volumele unei serii și drept cărți de sine stătătoare - dincolo de acțiune, dincolo de intrigă, pe mine mă interesează foarte mult personajele și modul în care scrie autoarea. Într-adevăr, Mahurin chiar scrie bine, asta nu pot contesta, dar acestui volum parcă i-a lipsit acel ceva care să mă atragă și să mă țină captiv acolo. Poate n-am avut eu mood-ul necesar pentru a mă bucura de lectură, însă știu, sincer, că există și cărți fantasy mult mai bune, care chiar m-au prins și mi s-au părut de o efervescență uluitoare (Elizabeth Lim is a goddess, cu toate cărțile scrise de ea pe care le-am citit, deși, și aici, volumul al doilea din dilogia Sânge de stele nu prea mi-a plăcut).
„Potirul de fier mi s-a părut familiar în mâna mea când l-am ridicat la buze. Prea familiar. De parcă aș fi coborât un șir de trepte, dar o ratasem pe ultima. În secunda în care apa înghețată mi-a atins limba, o forță invizibilă m-a absorbit și-am căzut chiar dincolo de linia orizontului.”
Oricum, mă bucur mult că am reușit să finalizez, în sfârșit, această serie. Recunosc, primele două volume chiar mi-au plăcut mult, mult de tot, însă Zei & monștri mi s-a părut super plictisitor, lungit (o, da, foarte-foarte-foarte lungit), lipsit de o esență care aș fi vrut „să concluzioneze”, într-un mod memorabil, sfârșitul acestei serii. Bineînțeles, eu nu prea sunt în măsură să vorbesc la modul universal despre cum trebuie scris, clădit, construit un roman fantasy, dat fiind faptul că eu nu-s un fan înfocat al acestui gen. În această recenzie (dacă o pot numi așa) pot doar să-mi expun părerea subiectivă privitoare la experiența pe care am avut-o eu citind această carte - de altfel, chiar știu foarte multe persoane care nu doar că au iubit acest volum, dar susțin și că este exact ce trebuie pentru a „închide universul cărții”. Mie nu mi s-a părut așa, pentru că, sincer, aș fi vrut mult mai multă acțiune, să fie mai dinamic totul, și chiar până și personajele m-au enervat la un momentdat: prea multe situații fără rost, care nu și-au găsit o finalitate și, repetându-mă, mult prea lungite. Atât de lungite încât totul devenea chiar confuz și plictisitor și obositor și enervant. Pur și simplu eram haide odată și nu mai pistona asupra unui singur lucru. În fine, asta a fost să fie!
„Nu-mi puteam aminti. Amintirile acelea dispăruseră, lăsând mari crăpături de vid în identitatea mea. În mintea mea. În inima mea.
Nu, nu-mi puteam aminti.
Dar acum voiam să-mi amintesc.”
Poate mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă îl citeam când eram în „febra seriei”, undeva la câteva zile după ce aș fi terminat de citit al doilea volum. În schimb, cred că au trecut luni bune între lecturi, motiv pentru care am și uitat de fapt cam ce se-ntâmplă în al doilea (dar știam foarte bine cum se termină, tocmai de asta având impresia că al treilea volum are să fie exploziv). Tind să cred că așa aș fi înțeles mult mai bine anumite reacții, comportamente, situații și dialoguri. Pe parcursul primelor două sute de pagini, chiar nu știam de unde să iau toate lucrurile. Nu-mi aminteam anumite personaje, circumstanțele care le-au adus în respectivele situații. De altfel, acesta este și unul dintre motivele pentru care nu prea îmi place să citesc serii (cel puțin până când nu toate volumele sunt traduse și disponibile): uit, efectiv uit ce s-a întâmplat în carte și uneori este îndeajuns să nu-ți amintești acel ceva care reprezintă justificarea anumitor situații de importanță vitală în înțelegerea cronologiei și dinamicii cărți. Vorba aia, it is what it is. Mă bucur că am citit și Zei & monștri, dar nu mă bucur că nu mi-a plăcut pe cât aș fi vrut. Voi ați citit această serie? Dacă da, cum vi s-a părut? Ce serii mi-ați mai recomanda (fantasy, vreau să zic)? Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

marți, 23 august 2022

Cărăbușii (Harry Hole, #2), de Jo Nesbø - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2019
Traducere: Bogdan Perdivară

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei, au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, Regatul, precum și primele opt volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul.
„Deschise o cutie de bere fierbinte pe care o luase cu el în avion și își confirmă, spre marea-i satisfacție, că Singha nu era atât de proastă ca berea norvegiană. Acum restul zilei părea mai suportabil.”
Ambasadorul Norvegiei în Thailanda este găsit asasinat într-un bordel din Bangkok. Era în relații apropiate cu prim-ministrul norvegian și, pentru a evita un scandal, politicienii de la Oslo hotărăsc să trimită la fața locului pe cineva care să investigheze cazul cu cea mai mare discreție. Omul ales este Harry Hole, polițistul alcoolic și dependent de vitamina B12, care primește instrucțiuni clare: să încerce să păstreze intactă reputația prim-ministrului și a Ministerului de Externe. Odată ajuns în capitala sufocantă a Thailandei, Harry descoperă că asasinarea ambasadorului este un caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Scufundat în zgomotul și traficul frenetic al orașului, Harry află că în asasinat a fost implicată probabil și mafia opiului, iar unul dintre localnicii care îi vin în ajutor dispare misterios. Harry se încăpățânează să elucideze un caz pe care, de fapt, nimeni nu-l vrea rezolvat. Dar în cine poate avea încredere?
„Harry închise ușa apartamentului, chiui că ajunsese acasă și dădu cu mulțumire din cap când nu primi niciun răspuns. Monștrii se iveau în toate formele și mărimile, dar, atâta vreme cât nu-l așteptau în bucătărie când se întorcea, exista o șansă să poată adormi netulburat.”
După ce am citit primul volum al seriei, Liliacul (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), am trecut direct la lecturarea celui de-al doilea volum. Sincer, m-a prins maxim această serie, și imediat ce l-am terminat și pe aceasta, am vrut să trec la al treilea. Dar mi-am dat seama că o mâncare bună se savurează cu porția, mai bine, decât s-o mănânci din câteva înghițituri. Așadar, o serie bună merită să fie citită de-a lungul unei perioade mai lungi de timp. Pentru că știu că Harry Hole are să vină, cât de curând, cu ceva de-a dreptul exploziv, dacă în aceste prime două volume citite acțiunea a fost una ceva mai subtilă, mai limpede, clară, fără prea multe întorsături de situație. Cu alte cuvinte, un fel de „thriller clasic”, să zic așa, dar a cărui calitate este mult maximizată de personajele geniale, intriga extrem de bine conturată, cu un punct de plecare sănătos, și un personaj de-a dreptul memorabil: Harry Hole, cel care dă și numele seriei. Dacă în primul volum i-am cunoscut atât calitățile, cât și defectele, în romanul de față l-am descoperit în toată splendoarea abilităților sale de polițist și detectiv.
„- Mda. Tata ducea pe umeri toată greutatea lumii. Păcat că lumea era prea apăsătoare.”
Pe măsură ce tot citesc cărți scrise de Nesbø, îmi dau seama că îmi place din ce în ce mai mult, iar afecțiunea față de el și romanele sale este într-o continuă creștere. Și-n romanul de față, Harry Hole „joacă în deplasare”, fiind nevoit să plece la Bangkok, asta după ce în primul volum a mers la Sydney. De data aceasta, se anchetează uciderea ambasadorului norvegian în Thailanda, care este găsit cu un cuțit înfipt în spate, în camera unui bordel. Fiind un apropiat la primului ministru, potențialul scandal trebuie evitat, iar crima mușamalizată. În această direcție, cazul îl dezavantajează foarte mult pe Harry, care ajunge într-o cultură cu totul nouă, într-un oraș exotic, cu paradoxalul său amestec de modern și antic, de elite bogate și săraci înghesuiți în cocioabe mici, într-un oraș plin de oameni corupți, dar și de oameni spirituali. 
„- Așa-i, dar aș zice că e mai ușor să-ți asumi responsabilitatea pentru morți decât pentru vii. Noi, ceilalți, trebuie să le purtăm de grijă celor rămași în viață, Harry. Asta e, până la urmă, responsabilitatea care ne face să mergem mai departe.”
Această carte se adaugă frumos la afecțiunea mea crescândă pentru detectivul Harry Hole din Oslo și la admirația pentru Nesbo. Aceasta este a doua din serie, deși a fost publicată în limba engleză abia în 2013. Este un joc în deplasare, ca și primul, de data aceasta plasat în Bangkok, Sydney pentru primul. Oricât de ciudat ar părea acest lucru pentru a fonda o serie, pentru mine funcționează pentru a evidenția în mod eficient caracterul esențial al lui Harry, un om singuratic care merită să fie scos din ploaie înainte de a se înstrăina prea mult. În acest caz, partenera sa este o imigrantă americană din cadrul poliției thailandeze, Liz Crumley, care este la fel de uriașă precum Harry și suferă de alopecie. De-a lungul drumului, Harry dezvolt relații efervescente cu oameni din rândul celor mai săraci și își face dușmani niște tipi ciudați și periculoși din lumea interlopă - cu care, sincer, mai bine nu te-ai pune. Spre deosebire de primul volum, din acesta lipsesc elementele de mit, povestirile frumoase, dar culoarea locală a orașului și a cadrului de desfășurare al acțiunii este mult mai bine pusă la punct.
„- Așa că au preferat să aleagă un om care li s-a părut că ar avea șansele cele mai mici să descopere ceva.”
Oricât de întunecate și de bizare ar suna aceste elemente, în Cărăbușii am simțit o încărcătură emoțională mult mai mare decât în primul volum, iar aici vorbesc despre perspectivele lui Harry. Nu doar că-și scoate la iveală experiențele de polițist și detectiv, fiind înzestrat cu capacități de deducție și raționalizare extrem de dezvoltate, dar, cumva, propria lui tinerețe fragilă îl transformă într-un avatar perfect pentru a descoperi motivele ascunse din spatele rețelei de suspecți pe care îi consideră potențiali vinovați. De fapt, Nesbø clar nu cred că încearcă să emoționeze cititorul sau să-l miște prea tare, ci încearcă să se concentreze pe încercarea de a spune o poveste care să livreze cititorului adevăruri privitoare la adevărata natură umană. Poate că Harry, un amestec de duritate și tandrețe, curaj și frică, emoție și răceală interioară, nu este decât un polițist care-și caută locul, dar al cărui trecut ridică o mulțime de probleme ce nu și-au găsit rezolvarea.
„(...) Harry Hole era perfect fiindcă abia dacă e funcțional.”
În orice caz, Cărăbușii este un roman complet. Are de toate: descrieri interesante, frumoase, care nu plictisesc cititorul, situații neașteptate, o anchetă polițienească de primă clasă, jocuri de cuvinte, glume, sarcasm și ironie, personaje complexe, rotunde, tensiune și mister, situații periculoase și corupție, mușamalizare. Nu știu, are Nesbø ceva care-mi place la lecturile sale, o bună cunoaștere a psihologiei umane și a omului, în sine, a sufletului acestuia. Mă declar fan convins al seriei, îl ador pe Harry Hole și abia aștept să descopăr în ce probleme are să mai intre (voluntar sau nu), pentru că în volumul de față chiar s-au întâmplat niște chestii despre care, sincer, am crezut că nu au să se încheie prea bine. Dar s-a dovedit că, în cele din urmă, binele întotdeauna va triumfa. Indiferent de formele pe care le va lua răul și cum va acționa acesta.
„Îl găsi lungit pe burtă în pat și prima ei impresie fu că încă dormea. Zări apoi lucirea mânerului de sticlă albastră al cuțitului ițindu-se prin sacoul de un galben țipător. Greu de spus care dintre gândurile ce i se năpustiră în minte se ivi primul, însă unul dintre ele era că tot drumul până în Banglamphu fusese de pomană. Apoi, în cele din urmă, își recăpătă controlul asupra corzilor vocale. Țipătul ei, totuși, fu atenuat de claxonul răsunător al unui camion care tocmai evitase un tuk-tuk pe șoseaua Sukhumvit.”
Mă bucur nespus că mi-am făcut curajul, în sfârșit, să mă apuc de seria aceasta a lui Jo Nesbø. Nu știu de ce mi-a fost frică, probabil fiindcă am auzit, deseori, păreri împărțite, iar cărțile pe care le citisem până atunci de la Nesbø îmi plăcuseră la nebunie. Totuși, chiar se pare că și această serie este pe placul meu, iar asta mă încântă și mă bucură. Harry Hole e un personaj care mi-a intrat rapid sub piele și pe care-l simt a fi simpatic (nu mă îndoiesc că în volumele care au mai rămas nu se va întâmpla să nu mă enerveze măcar puțin). De altfel, sunt și tare curios prin ce țări va mai merge, ce cazuri va mai avea de înfruntat și cum se va termina, în cele din urmă, totul. Fiindcă, sincer, chiar sper că Harry Hole o să ajungă să-și găsească liniștea și împlinirea de care simt că are nevoie. 
„(...) știa că-l paște moartea. Dacă ar fi putut, ar fi plâns.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Cărăbușii, prin care ne dorim ca această lectură să ajungă la cât mai multe persoane. De altfel, în viitor urmează să prezentăm întreaga serie cititorilor noștri. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii.

vineri, 19 august 2022

Drumul spre Macondo, de Gabriel García Márquez - Nou la Editura RAO

Drumul spre Macondo este un compendiu al scurtelor lucrări în care autorul a introdus satul mitic care avea să fie ulterior locul central al nenorocirilor familiei Buendía. Așadar, volumul este o antologie unică, realizată cu scopul de a urmări cariera scriitorului și de a cuprinde toate textele în care se conturează acest univers fictiv, dar de un realism profund. Locul apare în peste douăsprezece lucrări ale autorului; Macondo este un oraș de pe malul unui râu, centrat pe exportul de banane și fondat de José Arcadio Buendía. Pe străzile sale au avut loc evenimente uimitoare, războaie, bătălii politice, morți, nașteri, iubiri și ură. Fără îndoială, cea mai cunoscută dintre aceste epopei este Un veac de singurătate, un roman apărut în 1967 în care se regăsește  cea mai complexă descriere a orașului. Număr de pagini: 624, disponibil AICI, la Editura RAO.

„Mă găsesc aproape de vârsta pe care o avea tatăl meu atunci când l-am întrebat la ce se gândește noaptea, după ce stinge luminile. La fel ca el, nu sunt încă prea îngrijorat, dar sunt conștient de timp. Deocamdată, sunt încă aici, gândindu-mă la ei.” – Rodrigo García. În Rămas-bun, Gabo și Mercedes, pagini care se constituie în amintiri revelatoare și un sfâșietor reportaj, geniul creator García Márquez e transformat în protagonist și se creionează un portret complex al acestei familii confruntate cu iremediabila și definitiva pierdere a celui drag. În lumina reflectoarelor se află un bărbat extrem de vulnerabil, al cărui umor ironic strălucește chiar și atunci când luciditatea îi scade. Alături de el, ca întotdeauna, cititorul o va descoperi pe carismatica Mercedes, cea care a influențat cel mai puternic viața și arta lui Gabo. Și totul este văzut din prisma unui fiu copleșit de tristețe, însă dornic de a consemna totul pentru eternitate. Număr de pagini: 144, disponibil AICI, la Editura RAO.

marți, 16 august 2022

Șase cocori stacojii (Șase cocori stacojii, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: CorinTeens
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 2022
Anul apariției: 512
Traducere: Simona Ștefana Stoica

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com. La Editura Corint, tot în colecția CorinTeens au apărut și cele două volume din dilogia Sânge de stele: Urzeala zorilor (2020, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț) și Destrămarea întunericului (2021, traducere de către Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț).
„Cu un licăr năstrușnic în ochi, dragonul și-a strâns ghearele. Coada i s-a furișat în spatele meu și mi-a înconjurat gâtul.
Și inima mea a mai bătut o singură dată.”
O prințesă în exil, un dragon metamorfic, șase cocori fermecați și un blestem cumplit. Inspirat din basme și povești asiatice, acest roman fantasy plin de sensibilitate imaginat de autoarea seriei Sânge de stele este perfect pentru cei care au îndrăgit Zestrea Orishei! Shiori’anma, singura prințesă din Kiata, are un secret. Prin vene îi curge magie, care a fost interzisă în regatul sau. De obicei, tânăra se pricepe să își strunească darul, însă, în dimineaţa logodnei sale, Shiori își pierde controlul. La început, greșeala ei pare pur și simplu noroc chior, căci împiedică nunta pe care, de altfel, prințesa nu și-a dorit-o niciodată. Amănuntul însă nu îi scapă Raikamei, mama vitrega a lui Shiori. Vrăjitoare la rândul ei, Raikama o alungă din regat pe tânăra prinţesă, iar pe frații acesteia îi transformă în cocori. Mai mult decât atât, o avertizează pe Shiori să nu sufle niciun cuvânt despre asta, căci pentru fiecare sunet care îi va părăsi buzele, unul dintre frații ei va muri. Fără bani, fără voce și singură, Shiori pornește în căutarea rudelor ei, dar are surpriza să descopere o conspirație întunecată al cărei scop este îndepărtarea de la tron a familiei sale. Tânăra poate îndrepta lucrurile, dar, pentru a face acest lucru, trebuie să aibă încredere într-o pasăre de hârtie, un dragon incredibil de ager și chiar și în tânărul cu care a luptat atât de mult să nu se mărite. În plus, trebuie să accepte magia la care a fost învățată toată viața să renunțe, indiferent de prețul pe care îl are de plătit. Țesând laolaltă elemente din povești precum Lebedele ori Cenușăreasa, dar și din legende chinezești, Elizabeth Lim imaginează un basm fantastic unic și fermecător, care va rămâne multă vreme în inimile cititorilor săi.
„Foamea mi-a hrănit disperarea. Disperarea mi-a hrănit îndrăzneala.”
Bun, bun, bun! De unde să începem, hmm? Hmm? De unde să-ncepem? Gata, știu: my God cât de bine poate să scrie această autoare. Doamne! Am adorat primul volum din dilogia Sânge de stele, Urzeala zorilor (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiind cel mai bun fantasy citit anul trecut. Totuși, volumul al doilea nu prea mi-a plăcut, dar e OK, tot cinci steluțe i-am dat, asta fiindcă primul mi-a plăcut la nebunie. Daaaar, Doamne, Șase cocori stacojii mi s-a părut pur și simplu altceva. Sincer, este singura carte care, jur, am vrut să nu se mai termine, și tocmai din acest motiv am și tras de ea timp de mai mult zile, fiindcă aș fi putut-o „da talpă” într-o singură zi. De ce? Cum adică „de ce”? Pentru că este o carte absolut genială, absolut g-e-n-i-a-lă. Nici nu mi-a păsat care-i faza cu forțele răului și forțele binelui și alea restu', pentru că m-a vrăjit modul, da modul în care Elizabeth Lim își țese povestea: ca un basm, ca un basm dintr-ăla pe care îl descoperi pentru prima oară și care, ca un copil ce ești, te mângâie și îți stârnește imaginația și cele mai frumoase trăiri posibile și imposibile. Of, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult aș fi vrut să nu se mai termine vreodată. Pe cuvânt, chiar nu-mi vine să cred cât de bine m-a făcut să mă simt această carte, cât de relaxantă a fost lectura și cât de frumos a curs, parcă de la sine, totul.
Zeilor, protejați-l pe tatăl meu! m-am rugat. Zeilor, protejați Kiata! Aveți grijă să fie în siguranță; aveți grijă să reziste. Dacă trebuie să sufere cineva, să fiu eu aceea! Nu familia mea. Nu împărăția mea.
Dap, o zic: Elizabeth Lim e o maestră. Tipa asta, my friend, chiar știe ce face. Are o imaginație formidabilă, reușind să dea viață unor povești, în esență, clasice (ăsta-i retelling, nu?), în care este vorba despre eroi (dintre cei mai neașteptați), vrăjitori, dragoni, blesteme, păsări din hârtie care vorbesc (Kiki, mi-e așa dor de tine și de replicile tale), o mamă vitregă, of, of, cât de multe are această carte, și cât de frumos sunt livrate toate. Sincer, nici nu știu despre ce să vorbesc, fiindcă ar fi atât de multe de zis. Totuși, cred că totul pălește în fața faptului că alți peste aproximativ 32.000 de cititori au spus-o, deja, și-o mai spun și eu: pe Goodreads, acest roman are rating-ul aproape 4.3. Voi mă auziți? 4.3 din 32.000 de voturi. Dacă asta nu-i o dovadă a faptului că Elizabeth Lim este efectiv pe gustul oricărui cititor, atunci nu știu care-i. Ah, da, eu nu-s fan fantasy (deși s-ar putea să devin foarte rapid unul!), și această carte mi-a plăcut la nebunie. L-a n-e-b-u-n-i-e! Și mai știu persoane care nu abordează, în general, cărți din acest gen, dar care au iubit Șase cocori stacojii. De ce? Pentru că are de toate: personaje superbe, un cadru superb în care se desfășoară acțiunea, situații superbe, replici superbe, fragmente superbe. În sine, totul este superb. Oh, da, superb, ce impresionist sunt, nu? Superb, superb, romanul acesta a fost superb. Apropo, am uitat să zic ceva: romanul scris de Elizabeth Lim este superb. Ah, da, și să nu uit: Simona, traducerea este pur și simplu incredibilă. Felicitări, chiar ai reușit să redai totul de parcă aș fi citit cartea în limba engleză. You rock, girl!
„- Până în ziua de azi, cocorii poartă firele destinului nostru. Se spune că de fiecare dată când drumurile a doi oameni se încrucișează, la fel se întâmplă și cu firele lor. Când devin importanți unul pentru celălalt sau își fac o promisiune unul altuia, se formează un nod, care îi leagă. (...) Dar când se îndrăgostesc, firele lor sunt legate la ambele capete, devenind unul. (...) Și destinele lor sunt unite irevocabil.”
Am iubit această carte de la prima până la ultima pagină. N-am simțit nici măcar o secundă că m-ar plictisi, că m-ar solicita. A fost ca un basm, iar basmele se citesc în tihnă, se citesc în liniște, fiindcă basmele îți mângâie sufletul și-ți dau speranță. Știi că, în cele din urmă, binele are întotdeauna să triumfe, nu? Ei, dar e cale lungă până acolo. Această „cale” Elizabeth Lim a reușit să o presare cu cele mai efervescente și miraculoase culori: dragoni, tâlhari, o prințesă blestemată care trebuie să poarte „un blid pe cap”, în timp ce-și caută cei șase frați, transformați în cocori, și nu poate să vorbească pentru că, na, cu fiecare cuvânt scos, unul dintre ei va muri. Bun, de-aici ajungem la dragoni și situații dintre cele mai neașteptate, intrigi bizare, cavaleri... Totul, deci totul este absolut demn de cele mai multe steluțe din lume. Știu cât de impresionist sunt când scriu toate aceste lucruri, dar altfel chiar nu mă pot manifesta. Am adorat acest roman, cu tot ce a însemnat el - de la copertă (Dumnezeule, aș printa și înrăma coperta aceasta), până la acțiune, personaje, chestiile magice, intriga, acțiunea efervescentă și sfârșitul, o, da, sfârșitul care pregătește un al doilea volum pe care abia aștept să-l țin în mâinile mele de cititor care nu prea agreează genul fantasy dar care a început să agreeze genul fantasy. 
„Legați pe pereții munților, înlănțuiți prin decretul zeilor.”
Nu știu ce-aș mai putea spune în afară de faptul că Șase cocori stacojii este mai mult decât un fantasy, fiind de fapt fantasy doar din prisma faptului că există magie și creaturi magice. Este și un roman profund, deosebit de spiritual, un roman despre viață și alegeri, despre curajul de a-ți depăși fricile. Iar eroina noastră, prințesa Shiori, la sfârșitul cărții este o cu totul alta față de cea care era la început. Cu alte cuvinte, este un roman al formării - da, da, un bildungsroman, cum s-ar zice -, în care drumul acesteia în salvarea celor șase frați și ruperea blestemului reprezintă, de fapt, un drum către sine. Către descoperirea forței interioare. Shiori, of, ce dor mi-e de tine deja! Abia aștept să văd în ce buclucuri te mai bagi și cum va evolua relația ta cu... Mhm, da, deci abia aștept! În sfârșit, nu pot să mai zic altceva în afară de faptul că vă recomand această carte fără nicio reținere - știu că ar plăcea oricui, indiferent că sunteți iubitori sau nu ai genului fantasy. Așa cum am mai spus, romanul acesta nu este doar fantasy, ci este un roman multilateral: are de toate! Pentru mine, totul a fost dozat exact cât a trebuit pentru a-l considera, bineînțeles, cel mai bun fantasy citit anul acesta. Lim, ne reîntâlnim la sfârșitul anului pentru a te adăuga în topul celor mai bune cărți citite xoxo! Să aveți lecturi cât mai faine!

La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Actual
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2022
Traducere: Alina Cantacuzino 

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española, Editura Polirom, 2022, traducere de către Alina Cantacuzino), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.
„Am îngropat-o pe mama cu toate lucrurile ei: rochia albastră, pantofii negri fără toc și ochelarii ei cu lentile graduale. Nu ne-am fi putut lua rămas-bun într-un alt fel. Nu putea fi despărțită de acea ținută. Ar fi însemnat să o redăm pământului incompletă. Am îngropat tot, căci după moartea ei nu ne mai rămânea chiar nimic. Nici măcar una pe cealaltă nu ne mai aveam. În ziua aceea, ne-am prăbușit amândouă răpuse de oboseală: ea, în cutia ei de lemn; eu, pe scaunul fără brațe dintr-o capelă părăginită (...).”
În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.
„(...) Așa trăiam cu toții atunci: uitându-ne în sacoșa de cumpărături a celuilalt și amușinând dacă vecinul găsise ceva greu de obținut, ca să dai repede fuga să mai apuci și tu. Ne transformaserăm cu toții în suspecți și supraveghetori, iar solidaritatea o travestiserăm în jaf. (...)
A trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții.”
Romanul acesta a început ca o durere. Durerea, pe parcursul lecturii, s-a transformat într-o rană. Iar la sfârșit, această rană n-a așteptat decât momentul oportun al sângerării. Chiar și-acum, chiar și-acum, după ce a trecut ceva timp de când am terminat cartea, simt cum această rană încă face parte din mine. La Caracas va fi mereu noapte, romanul de debut scris de către autoarea Karina Sainz Borgo, este una dintre cele mai bune cărți citite în prima jumătate a anului 2022 - de fapt, știu că va rămâne una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Aș putea spune o mulțime despre el, însă simt că n-ar avea niciun rost: n-aș putea acoperi sub nicio formă cât de intensă a fost lectura, cât de cutremurătoare, teribilă, înfiorătoare, emoționantă și... puternică. Nu, chiar n-aș putea, și de fapt nici nu vreau să vorbesc despre acțiune, despre poveste, despre ce trebuie să facă Adelaida Falcón pentru a supraviețui într-o țară în care „până și sângerarea se plătește”, într-o țară în care nici morții nu-și găsesc liniștea, și nici în moarte nu poți avea parte de odihna și pacea meritate după o viață plină de dureri.
„În fața trupului inert al Aurorei Peralta am văzut țesându-se firul subțire care vreme de treizeci de ani ne situate se o parte și de alta a aceluiași perete. Casa ei era imaginea în oglindă a casei noastre. Urmaserăm direcții opuse sub același acoperiș. Aurora Peralta era un cadavru, iar eu, Adelaida Falcón, o supraviețuitoare. Legate cu un ghem nevăzut. Un cordon ombilical neașteptat între vii și morți.”
Fiecare capitol mă făcea să-l vreau pe următorul. Nu era vorba, în sine, despre acțiunea cărții, deși chiar există o poveste care, după părerea mea, ar atinge cotele unui thriller formidabil, cotele unei drame care te izbește în moalele capului, ci despre cât de frumos scrie Karina Sainz Borgo, cât de real, cât de palpabil, intens, profund, multistratificat. A fost prima carte la care n-am îndoit colțurile atunci când am găsit citate și fragmente care să-mi fie pe plac, pentru că, sincer să fiu, asta ar fi însemnat să îndoi întreaga carte. Nu spun că autoarea exagerează, ci dimpotrivă, reușește să integreze profunzime chiar și în cele mai aparent banale situații. Este vorba despre ceva, acel ceva pe care nu l-ai putea teoretiza, descrie, explica. Habar n-am dacă romanul este inspirat din realitate, deși știu că a existat o perioadă în istoria Venezuelei în care lucrurile au luat-o razna și, de fapt, la sfârșitul cărții autoarea chiar spune că textul, în sine, este o ficțiune, deși „unele episoade și personaje din acest roman sunt inspirate din fapte reale, dar nu respectă exigențele adevărului”, textul având mai mult „vocație literară, nu testimonială”.
„- Doar ți-am zis. Să te cari, să intri naibii odată în clădire. De ce dracu' a trebuit să te ții după mine? Acum ești și tu băgată până peste cap, pricepi, până peste cap! M-auzi? mi-a zis, desenând cu deget un cerc în jurul capului.
Santiago se înșela. Nivelul rahatului ne trecuse de mult peste cap. Ne îngropase. Pe el, pe mine, pe toți. Și nu mai eram o țară, eram o fosă septică.”
În orice caz, oricum ar fi, pentru mine aceasta este literatură de calitate. Literatură care te sfâșie, care dă cu tine de pământ, care îți dă de gândit și care te face, sincer, să apreciezi mult mai mult ceea ce ai, mult mai mult ceea ce ești, faptul că, în sine, îți permiți să pui liniștit capul pe pernă la sfârșitul unei zile, ai ce mânca și... Of, nici nu știu ce să spun pentru a nu suna bizar. E ciudat că o carte a reușit să mă atingă atât de tare? Că mi-a smuls lacrimi și mi-a făcut pielea de găină, m-a sensibilizat și m-a trecut prin toate stările posibile și imposibile? Eu zic că nu. Uneori am impresia că există unele cărți pe care nu le citești pentru acțiune, pentru poveste, pentru personaje, ci pur și simplu pentru că trebuie. Vin la momentul oportun, exact când ai fi avut nevoie să citești așa ceva. La Caracas va fi mereu noapte este cartea pe care nu am recomandat-o nimănui în mod direct de când am citit-o, ci pur și simplu am menționat, când venea vorba, că „știi, eu am citit-o carte care mi-a plăcut enorm, scrisă de Karina Sainz Borgo”, și doar dacă persoana respectivă mă întreba cum se numește, abia atunci îi ziceam cum.
„În vreme ce tu erai în agonie, țara a luat-o razna. Ca să supraviețuim, am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea (...).
Viața noastră, mamă, a fost plină de femei care au măturat ca să dea un sens singurătății lor. Femei în negru care presau frunze de tutun și adunau cu lopata grămezile de fructe căzute pe jos în timpul nopții.”
De ce? Nu știu, chiar nu știu. Cred că romanul acesta are două extreme - fie îl iubești de nu mai poți, fie îl urăști pentru cum te-a făcut să te simți. Da, pentru că mi se pare absolut imposibil să rămâi rece la ceea ce se întâmplă în carte. Nu vorbesc despre violență explicită, despre triggers warning sau altceva de această natură (deși, în esență, chiar este o carte violentă), ci despre cât de mult îți dă de gândit - atât după ce o termini de lecturat, cât și pe parcurs. Nu, chiar nu este o carte pe care aș recomanda-o oricui, dar, de asemenea, este o carte la care aș vrea să ajungă mult mai multe persoane. Chiar merită, merită cu adevărat, pentru că este imposibil să nu te atingă. Chiar tind să cred că este imposibil ca o asemenea carte să nu te atingă și să nu te miște, să nu te cutremure. După cum am spus, probabil aș mai putea „bate câmpii” mult vorbind despre La Caracas va fi mereu noapte, dar am să mă opresc aici, având certitudinea că, într-adevăr, o voi include în topul celor mai bune cărți citite în anul 2022. Sunt absolut sigur de acest lucru. Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Castelul de hârtie, de Miranda Cowley Heller - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2022
Traducere: Andreea Popescu

Miranda Cowley Heller a fost vicepreședinte și director pentru seriale dramatice la HBO, unde a lucrat la dezvoltarea și coordonarea mai multor seriale, printre care s-au numărat Clanul Soprano, Sub pământ SRL, Cartelul Crimelor, Deadwood și Dragoste Mare. Castelul de hârtie (Editura Trei, 2022, traducere de către Andreea Popescu) este romanul ei de debut. În copilărie, și-a petrecut vacanțele de vară în Cape Cod, iar acum locuiește în California.
„(...) de parcă viața mea a încetat să mai existe și nu mai înseamnă decât timpul dintre momentele când sunt cu el. Mă înfurie toată ciorovăiala asta. Îmi imaginez cavitatea stomacului plină ochi cu bucățele de unghii roase. O durere cât pentru o viață, care n-a fost niciodată digerată. Când o să mă taie, asta o să găsească. Depuneri ciudate, ascuțite și sfărâmicioase.”
Retrasă în tabăra de vară rustică a familiei din Cape Cod în timpul vacanței de vară, Elle Bishop se află la o răscruce, obligată să aleagă, în decursul a 24 de ore, între cele două mari iubiri ale vieții ei. Să fugă cu cel mai bun prieten, de care o leagă încă din copilărie o pasiune pe cât de puternică, pe atât de dramatică? Sau să rămână cu soțul ei, față de care simte o dragoste profundă și cu care are trei copii? O poveste care acoperă o zi și 50 de ani, în care moștenirile de familie, dragostea, minciunile și secretele o aduc pe Elle în pragul unei hotărâri cruciale. Delicat și în același timp devastator, romanul pune în balanță tensiunile între dorință și fidelitate, traumă și reziliență, trecut și iertare.
„Ciudat e că nu s-a schimbat nimic. Nu văd urme de violență, nu miroase a teamă. Podeaua mea galbenă e strălucitoare și veselă. Mama a adus un teanc de cearșafuri curate de bumbac și fețe de pernă înflorate pe care le-a pus la capătul saltelei. Nimic nu s-a schimbat în afară de mine.”
Există cărți pe care, pur și simplu, vrei să le citești. Există cărți despre care nu ai auzit nimic în viața ta, le vezi pentru prima dată, nici măcar nu le-ai citit descrierea, dar știi că-ți vor plăcea. În aceste situații, intuiția-ți nu dă greș. Ei bine, așa mi s-a întâmplat cu romanul de debut scris de către Miranda Cowley Heller, Castelul de hârtie - încă din prima clipă în care am văzut că a fost tradus la noi, am știut că o să-mi placă. Mai mult decât atât, coperta mi se pare extraordinar de sugestivă: am știut că n-am să citesc un romance cute, că nu o să fie o carte light, ușoară, care să mă relaxeze și să nu lase urme pe suprafața sufletului meu. Pe cuvânt, am știut asta! Și, într-adevăr, s-a dovedit că așteptările mele nu doar că au fost atinse, dar și întrecute. Romanul de față este un tur de forță literar care, după părerea mea, merită mult mai multă atenție din partea cititorilor. N-am să spun că pe Goodreads are un rating destul de mare (și știu că mare parte din popularitate se datorează faptului că a făcut parte dintr-o ediție a clubului de carte inițiat de către fabuloasa Reese Witherspoon), pe care chiar și-l merită, dar aș vrea să observ mult mai des această carte la noi (deși, sincer, chiar am observat-o pe Bookstagram în ultimele luni). În orice caz, eu am citit cartea aceasta acum ceva timp, și încă simt că lucrurile n-au sedimentat cum trebuie pentru a putea vorbi (scrie) așa cum trebuie despre ea. În orice caz, I will give it a try...
„Vreau să-i povestesc totul, să mă descarc de povară, dar nu pot. Abia a împlinit 14 ani și trebuie să port singură după mine tot stolul ăsta de ciori din măruntaiele mele. Rănile dinăuntru se vor cicatriza și vindeca, oricât de diform o să arate. Iar data viitoare voi fi pregătită, înarmată nu numai cu pilule. Aud în depărtare dangătul unui clopot de avertizare.”
Înainte de toate, știți ce mi se mai pare relevant și extrem de bine ales la această carte? Titlul. Un castel făcut din cărți de joc - dacă una cade, totul are să se prăbușească. Exact cum se întâmplă și în viața lui Elle, în vârstă de 50 de ani care, pe parcursul a 24 de ore, își retrăiește întreaga viață, după un interludiu sexual cu cel mai vechi prieten al ei, în timp ce soțul și cei trei copii se află înăuntru, în casă, în „castelul de hârtie”. Pentru Elle, acest castel este reprezentat, de fapt, de casa de vară din Cape Cod (aluzie și la locul unde, de fapt, a copilări autoarea). Evenimentul respectiv l-am perceput ca fiind epicentrul care are să distrugă toate fundamentele pe care Elle și-a clădit viața. În cele din urmă, ne este relevată o poveste multistratificată, în esență deosebit de tristă, care reiterează poveștile din interiorul unei familii fragmentate, cu toate sacrificiile care au fost făcute, de-a lungul anilor, pentru a menține „coeziunea” acesteia: egoismul deciziilor proaste, aroganța nejustificată, compromisurile care au dus la pierderea identității. Acum, la 50 de ani, Elle pare că nici nu mai știe cine este. Într-o familie îmbătrânită, unde timpul pare că ar sta uneori în loc, nimic nu este ceea ce pare a fi. Iar oamenii se schimbă, deseori uitând să-și spună unul altuia că s-au schimbat. 
„(...) Dar de data asta, e dureros să mă îndepărtez de el. Nu l-am găsit, dar îl pierd. Mă opresc și rămân pe marginea amintirii, dorindu-mi cu disperare să cad în ea și știind că nu pot. Jonas aparține regnului animal, Peter e mineral. Iar eu am nevoie de o stâncă.”
Pe scurt, romanul scris de Miranda Cowley Heller mi s-a părut nu doar bun, ci extraordinar de bun. Echilibrat dozat, cu o scriitură impecabilă, profund, extrem de profund, plin de emoții și trăiri dintre cele mai verosimile, palpabile. Propozițiile luxuriante, dialogurile superbe, deloc false, foarte convingătoare. Povestea, la început, ar putea suna destul de simplu: totul începe, în fapt, cu o aventură extraconjugală, după care Elle începe să-și povestească „istoria de o viață” - de când era copilă, incluzând și volatilitatea căsniciei părinților ei, până în momentul de față, când a făcut sex cu prietenul ei din copilărie, Jonas. Totuși, într-o oarecare măsură, pare că vrea „să justifice” alegerea aceasta: motivele pentru care s-a lăsat sedusă de către acest bărbat, deși ea are soț și trei copii. Nu este vorba despre un triunghi amoros banal, ci, de fapt, este vorba despre conflictul care se dă în sufletul unei femei pierdute, care are coordonatele lumii răsfirate. Elle se află într-o barcă fără catarg. Iar barca se află în mijlocul unei furtuni: ajunsă în acest punct, nu știe dacă să-l aleagă pe Jonas, iubirea vieții sau, sau să rămână cu Peter, tatăl copiilor ei, un bărbat bun, stabil și cumpătat. 
„Tragem trecutul după noi ca pe o greutate, însă înlănțuiți de ea, dar suficient de îndepărtată ca să nu fim nevoiți să-l vedem, să recunoaștem deschis cine am fost cândva.”
Totuși, ce te mișcă cel mai mult este cât de tulburătoare și plină de traume este viața lui Elle. Mama ei, Wallace, o ființă îngrozitoare, pare a-și justifica modul în care reacționează fiindcă, de mică, n-a avut parte chiar de cea mai bună educație - o femeie egoistă, superficială, acidă și caustică. De asemenea, Elle și sora ei, Anna, n-au avut parte de iubire paternă, tatăl lor fiind deosebit de neglijent. Totuși, cele două au avut de suferit enorm din cauza multiplelor căsătorii ale părinților lor și, implicit, a numeroșilor frați vitregi. Din aceste motive, au rămas mereu în umbră, iar faptul că, în cele din urmă, Elle a reușit să se angajeze într-o relație sănătoasă, cu un bărbat bun, este o dovadă evidentă a forței interioare pe care o are. Din prisma amintirilor lui Elle, și a rememorării anilor apuși, ne dăm seama cât de complicat din punct de vedere emoțional este totul: căsătoria, viața care e oricum, numai nu fluidă, lină, alegerile complicate pe care, de-a lungul anilor, trebuie să le facem. Cât de puțin timp ne mai rămâne pentru a ne asculta sufletul și a avea grijă de natura noastră interioară...
„Alunec pe apă pe o plută albastră de cauciuc. Țin ochii închiși și stau cu fața către soare. În jurul pleoapelor îmi dansează pete negre, pe un fundal roșu opac. Plutesc în derivă și ascult sunetul aerului care intră și iese din plămâni; las briza sărată să mă ducă în mijlocul lacului. Nu mai există nimic în afară de mine. Nimeni altcineva. Un moment perfect. Îmi las brațul să atârne peste marginea plutei, întind degetele și simt rezistența apei când trece printre ele.”
Castelul de hârtie nu mi-a dat nici măcar o secundă impresia unui roman de debut. După părerea mea, este un roman scris de către un autor cu experiență - stilul impecabil, foarte bine dozat, echilibrat, personajele puternice, complexe. Cadența frazelor, modul în care acestea au fost construite, dialogurile convingătoare, extrem de reale, profunzimea anumitor fragmente și sensibilitatea care pulsează de-a lungul întregii cărți. Nu știu, pe mine m-a fascinat pur și simplu totul la acest roman, și de-atunci l-am recomandat oricărei persoane care știu că rezonează cu ceea ce eu, în general, citesc. De altfel, nu știu dacă vi l-aș putea recomanda în mod direct, aș putea spune că este un roman care se citește greu, care are nevoie de timp, care trebuie citit „în tihnă”. Totuși, dacă vreți să aveți parte de o lectură memorabilă, o lectură care să vă cutremure și să vă dea de gândit, atunci reprezintă titlul pe care îl căutați. În rest, nimic nu mai este de spus, fiindcă n-ar avea rost: este o carte care chiar merită citită! Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mistralul ucigaș, de Cay Rademacher (Roger Blanc, #1) - Recenzie

Colecția: Black Spot 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2022
Traducere: Ionuț Irimiea

Cay Rademacher (n. 1965) este un autor originar din nordul Germaniei, stabilit în sudul Franței. Pasionat de istorie, a studiat la Köln și Washington D.C. istoria anglo-americană, istoria antică și filosofia, dar preferă să spună despre el însuși că este jurnalist. Din 1999 este editor al revistei Geo, apoi a participat ulterior la crearea unei renumite reviste de istorie, ,,Geo Epoche”. Cay Rademacher a devenit cunoscut după ce a publicat, începând cu 2015, seria de romane Inspectorul Frank Stave. Mistralul ucigaș este primul volum din seria Roger Blanc
„Blanc se uită lung prin parbriz. Avea un cadavru ars pe cap și în mașină, lângă el, un coleg care cânta melodii de la Edith Piaf. Spera să se trezească la un moment dat în patul său din Paris, cu Geneviève alături. «Nu poate fi decât un vis nebun», își spuse el, «doar un vis, un vis, un vis, merde». Dar continuă să conducă de-a lungul drumului departamental, ajunse în Gadet la secție și știu că nu visează.”
Căpitanul Roger Blanc, personajul central al seriei fascinante de romane polițiste semnate de Cay Rademacher, a fost cândva anchetator în cadrul unității anticorupție a jandarmeriei pariziene. Cu toate că și-a îndeplinit foarte bine atribuțiile, el s-a trezit exilat peste noapte din Paris în sudul Franței, departe de puterea politică. Sau cel puțin așa părea. În timp ce încearcă să gestioneze despărțirea de soția sa și să se acomodeze cu noua viață din Provence, într-o casă veche de 200 de ani, pe jumătate ruinată, Blanc este însărcinat cu primul său caz de crimă: un om fără prieteni și cu mulți dușmani, un străin, a fost găsit împușcat și ars. Când un al doilea bărbat moare în circumstanțe suspecte în pitorescul ținut francez, căpitanul din Paris este nevoit să investigheze părțile ascunse și întunecate ale regiunii. Rezultatele anchetei îl surprind apână și pe experimentatul Roger Blanc.
„Blanc se opri. Întotdeauna era atent cu primele piste. «Nu te angaja niciodată prea devreme într-o anumită versiune a cursului evenimentelor, a motivului, a suspectului. Rămâi deschis. Să nu-ți închizi niciodată ochii și urechile înainte de vreme».”
Well, de unde să-ncepem această recenzie? Ah, da, simplu: spunând că mi-a-plăcut-la-nebunie! Efectiv, cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize romanești când vine vorba de genul thriller. Și asta nu pentru că nu este, neapărat, un thriller, ci un roman clasic care adună laolaltă polițiști și situații bizare: aici, trebuie să menționez faptul că, de obicei, acest gen de cărți chiar nu prea mă atrag. În esență, este vorba despre faptul că ancheta „polițienească” tinde să mă plictisească, iar deseori mă prind care-i faza și încotro se-ndreaptă lucrurile. Cu un thriller, ei bine, lucrurile stau diferite, întrucât cărțile din acest gen (evident, cele care sunt bune), reușesc să-ți transmită un oarecare sentiment bizar, de angoasă și chiar teamă, frică și tensiune care atinge cote aproape insuportabile (în special spre final, așa cum se-ntâmplă de obicei). Totuși, Mistralul ucigaș a fost o lectură impresionant de plăcută (recunosc, nu știu de ce nu m-am așteptat la asta, deși coperta, de la bun început, mi-a plăcut la nebunie), care mi-a oferit tot ce n-aș fi așteptat de la o carte cu anchetatori și, în esență, un personaj masculin în rolul de protagonist angajat în ancheta un caz (OK, Harry Hole chiar e un badass, dar nici Roger Blanc nu-i de lepădat): un roller coaster de trăiri dintre cele mai efervescente.
„- Acesta este celebrul mistral? întrebă el.
- Rău famatul mistral. Va urla așa toată ziua acum, dacă avem noroc. Sau următoarele trei zile. Sau șase. Sau nouă. În orice caz, un număr divizibl cu trei dacă nu se epuizează în prima zi.
- Asta e o certitudine sau o superstiție?
- Superstiție. Dar ar trebui să credem în asta. Apropo, e destul de periculos să te prindă mistralul în pădure. De fapt, e interzis să fii aici în iulie și august.”
În esență, tind să cred că atuul acestei cărți nu este doar faptul că, cel puțin după părerea mea, Cay Rademacher a reușit să dozeze foarte bine aspectele unei cărți „thriller” de succes, creând tensiune, o intrigă foarte, dar foarte bine fructificată, reiterând culoarea locală a cadrului în care se desfășoară acțiunea (descrierile chiar nu m-au deranjat, ci au reușit să mă apropie și mai mult de poveste), ci și faptul că personajele mi s-au părut absolut delicioase: de la glumele amuzante, dialogurile verosimile, obișnuite (prin urmare, convingătoare), până la replicile incisive, conflictele interioare (și, evident, externe), precum și faptul că evoluția acestora (și în special a anchetatorului Roger Blanc) s-a făcut simțită de-a lungul cărții. Chiar mi-a plăcut acest aspect și, sincer, ajunsesem în punctul în care nu prea mă mai interesa așa-zisa anchetă, ci eram atent la modul în care reacționează personajele, care sunt gândurile și trăirile acestora și, de altfel, ce secrete ascund. Acțiunea, după cum am zis, are epicentrul într-o situație care, ulterior, a fost bine dezvoltată: moartea unui tip care, de fapt, nu era pe placul nimănui, astfel încât dispariția sa definitivă nu ridică prea mari probleme. Totuși, cum o crimă este, în esență, o crimă, iar legea nu face discriminare (mai mult sau mai puțin), cazul trebuie rezolvat.
„- O să-mi cadă copacii în cap din cauza vântului?
- Nu. Dacă un foc izbucnește undeva aici, va devora lemnul uscat ca un monstru frenetic. Flăcările sunt mai rapide decât dumneavoastră. Nu vreau să ajungeți ca tipul ăla din groapa de gunoi.”
Dar ce pare a fi o simplă moarte (viabil fiind și scenariul unui accident), mai târziu se dovedește a fi întrețesut în „pânza unui păianjen” de-a dreptul diabolic. Este vorba despre jocuri de putere, despre minciuni, secrete, duplicitate și, în cele din urmă, corupție. Pe scena unor astfel de motive cheie ale cărții, anchetatorul Roger Blanc, încetul cu încetul, dând dovadă de inteligență și spirit justițiar, caută indicii care l-ar ajuta în identificarea criminalului. Bineînțeles, lucrurile nu pot fi (și nu vor fi) niciodată atât de simple, însă experimentatul Roger Blanc n-are să se lase, la rândul lui, atât de ușor copleșit de numeroasele întrebări care apar și tot apar și tot apar pe măsură ce ancheta evoluează. Pe mine, unul, nu m-a surprins întocmai „deznodământul”, însă trebuie să recunosc că finalul cărții (și vorbesc aici despre ultimele propoziții), chiar m-a făcut curios în ceea ce privește următorul volum (abia aștept să se traducă). Abia aștept să văd cum va evolua Roger Blanc (și relația sa cu un anumit personaj), dar și care sunt cazurile pe care se va mai gândi Rademacher să i le pună în cârcă. Sincer, cred că am ajuns în punctul în care, uneori, am impresia că le-am citit cam pe toate, motiv pentru care personajele ajung să mă intereseze mai mult decât acțiunea în sine.
„- Acesta este mistralul, spuse Le Bruchec cu o notă de bucurie răutăcioasă în voce. E la fel ca vinul: unii oameni îl suportă, în timp ce alții se capătă cu o durere de cap.”
Concluzionând, Mistralul ucigaș chiar este o carte pe care v-o recomand cu mare încredere, în special dacă sunteți fani ai genului. După cum am zis, eu am citit mult, și rareori mai sunt surprins (plăcut) de anumite cărți. În schimb, primul volum din această serie chiar mi-a întrecut așteptările și m-a făcut tare curios în ceea ce privește încotro se vor îndrepta lucrurile. Rademacher abia mi l-a prezentat pe Roger Blanc, dar am certitudinea faptului că acest protagonist, deși experimentat într-ale anchetelor, încă ascunde multe înlăuntrul ființei sale: slăbiciuni, dureri, frici. Despre carte simt că aș putea spune mai multe, însă am să mă opresc aici deoarece sunt sigur că dacă rezonați cu lecturile mele, atunci îi veți da, în viitor, o șansă. Repet, chiar a fost o surpriză literară deosebit de plăcută și mă bucur că de data aceasta intuiția mea n-a avut dreptate. De asemenea, se citește foarte rapid și nu este solicitantă, deși v-aș recomanda „s-o digerați” încetul cu încetul, doar pentru a vă bucura de cât de cool și fain este Roger Blanc. Ah, da, și de cât de bine scrie Rademacher! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!
„- Aveți dreptate: lăcomia este cel mai vechi motiv din lume. Setea de putere și setea de câștig.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Cay Rademacher, Mistralul ucigaș, prin care ne dorim ca această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

luni, 15 august 2022

Borgo Sud, de Donatella Di Pietrantonio - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Actual
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 216
Anul apariției: 2022
Traducere: Mihaela Găneț

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020, traducere de către Mihaela Găneț), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.
„Adriana era prea departe de moarte ca să o simtă și, la fel ca toți tinerii, era încredințată că părinții sunt veșnici.”
Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.
„Eu eram și mai orfană de cât ea, dar știam să ascund golurile. Fluturam ilicit o falsă normalitate. Așa m-am legat de Piero. În unele duminici de iarnă nici nu aveam chef să ne ridicăm de pe canapea ca să ieșim în oraș. Singurătățile noastre împreunate ne încălzeau până la oase.”
Voi fi scurt în această recenzie, iar asta din mai multe motive: 1) sunt deosebit de obosit, însă lista de task-uri zilnice îmi spune că trebuie (fazual spus, trebuie) să fac o recenzie pentru a o bifa (✓) drept finalizată; 2) nu este o carte despre care pot spune foarte multe, întrucât am citit-o acum ceva timp și tot ce-mi amintesc, de fapt, e că mi-a plăcut, și nu acțiunea în sine (care, de altfel, oricum nu e tocmai efervescentă); 3) există cărți despre care n-are sens să vorbești, pentru că, înainte de toate, nu știi de ce te-ai putea lega (să vorbesc despre personaje, despre cele două surori, acțiune, conflictele lor interioare...?) și 4) după cum am mai spus, nu-mi amintesc prea multe din carte, însă îmi amintesc ce am simțit în momentul în care am citit-o: cum autoarea, într-o formă estetică splendidă, îmi livrează viețile celor două surori - două femei „ale dezamăgirilor”, care parcă încearcă să se rupă de satul Abruzzo „ce le-a crescut sălbatic și le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de șanse unei schimbări în viață, iar cealaltă să plece pur și simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească”. Romanul de față a fost nu doar o experiență literară plăcută, dar și o surpriză - cred că anul acesta, mai mult decât oricând, am citit autori italieni, și mi-am dat seama că mulți dintre ei sunt maeștri ai cuvintelor.
„Nouă urma să ne ia mult mai mult ca să ne separăm viețile. În acel moment nu eram pregătită să exist într-un viitor diferit de al lui. Nu am fost niciodată, nici după acel moment, nici astăzi. Încă nu îmi vine să cred, doar păstrez distanța pe care mi-am impus-o. Am rămas fidelă unui bărbat care nu mă putea iubi. E secretul meu, gestul meu de credință.”
În esență, chiar mi-a plăcut romanul, deși nu am citit Cea care se întoarce. Din câte am înțeles, Borgo Sud urmărește oarecum cronologia primului roman, spunându-ne povestea Adrianei, sora mai mică. Totuși, cred că această carte poate fi citită și ca atare, fără a fi nevoie să fi citit primul roman publicat la editură. Având un stil concis, aproape dominat de austeritate, Donatella Di Pietrantonio ne livrează o proză reală, palpabilă, iar personajele sale sunt de-o complexitate uimitoare: rotunde, alcătuite din lumini și umbre, cu conflicte interioare care, deseori, se concretizează în situații de ordin exterior (nu vorbesc despre violență, pe cât vorbesc despre o anumită aciditate a limbajului, o incisivitate care, deși subtilă, se face deseori resimțită în vocile personajelor). După ce am citit romanul, trebuie să recunosc că m-am întrebat, pentru puțin timp, „ce-am citit?”, pentru că am rămas destul de confuz. În schimb, mi-am dat seama că experiența literară, în sine, „experiența cititului” m-a captivat mult mai mult decât acțiunea în sine. Da, Donatella Di Pietrantonio chiar scrie bine și are un stil anumite, are un stil al ei, reușind să pătrundă în sufletul omului și să-i răstălmăcească până și cele mai ascunse cotloane ale. 
„(...) Amintirea e o formă de reproș. Și nu reușesc să o iert.”
Așadar, sunt multe de spus, și sunt absolut sigur că alții au spus-o mult mai bine decât mine. Am această carte de ceva timp pe birou, mi-am spus că-i voi face recenzia, doar ca să o salvez aici, pe blog, neștiind dacă va fi citită vreodată de către cineva. Acum, o voi așeza în bibliotecă gândindu-mă, sincer, că în viitor cu siguranță voi ajunge și la Cea care se întoarce, fiindcă sunt tare curios cum se leagă poveștile și care este „epicentrul” motivelor din spatele alegerilor făcute de cele două surori. Dacă sunteți în căutarea unei lecturi destul de intense, dar în același timp subtile și, în aceeași măsură, puternice, atunci cu siguranță acest roman v-ar plăcea. Totuși, chiar vă recomand să începeți cu primul volum (deși, după cum am mai zis, nu este vorba de o serie, ci despre viața celeilalte surori, dacă am înțeles bine), deoarece astfel veți înțelege mult mai bine dinamica evolutivă a cărții. Acum, spre exemplu, recitind citatele din carte (da, mereu îmi marchez citatele îndoind colțurile paginilor), îmi dau seama și mai mult că, într-adevăr, această lectură chiar m-a făcut să mă simt într-un anumit fel: m-a emoționat, m-a mișcat, și m-a făcut să realizez, încă o dată, că există scriitori care chiar au un har. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

marți, 9 august 2022

Culorile despărțirii, de Bernhard Schlink - Recenzie

Editura: Polirom 
Colecția: Actual 
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Anul apariției: 2022 
Traducere: Mariana Bărbulescu

Scriitorul german Bernhard Schlink s-a născut în 1944 la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Din 2006 a hotărât să se dedice în întregime scrisului. A debutat ca autor de ficţiune cu romanul Dreptatea lui Selb (1987), primul volum dintr-o trilogie poliţistă care s-a bucurat de un mare succes la public şi care cuprinde de asemenea volumele Înşelăciunea lui Selb (1992) şi Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005). Afirmarea internaţională o datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009, 2011, 2018), tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Editura Polirom au mai apărut romanele Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Femeia de pe scări (2015), Olga (2019) şi volumele de proză Minciuni de vară (2011) şi Evadări din iubire (2003, 2014).
„- Îl iubești?
- Atât cât sunt în stare. Mi-am ratat iubirea din tinerețe și, dacă nu înveți să iubești când ești tânăr, nu mai înveți niciodată. Tu trebuia să fii iubirea mea din tinerețe.”
Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă. Povești care ne inspiră, ne sunt lecții, ne pot sta drept dicton călăuzitor. Bun cunoscător al firii umane, al naturii interioare - uneori atât de ascunsă, atât de obscură, atât de fictivă -, Bernhard Schlink reușește să livreze o proză care este foarte aproape de a atinge perfecțiunea stilistică.
„- Să mă culc cu tine - pe atunci nici măcar nu visam așa ceva. Voiam să te îmbrățișez, să te sărut, să-ți simt sânii pe pieptul meu, să stau lungit lângă tine, în piscină, pe canapeaua ta, în patul meu - și uneori mă trezeam dimineața și patul era ud și te visasem, nu că m-aș fi culcat cu tine, ci pe tine, pur și simplu. Se gândea la ce spusese ea. Te-ai culcat cu mulți bărbați?”
De la Bernhard Schlink cred că am mai citit și Evadări din iubire, dacă nu mă îndoiesc (am un vag sentiment că am citit acel volum), dar am certitudinea că am citit Cititorul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), fiindcă este și va fi întotdeauna una dintre cărțile mele de suflet. Așadar, m-am bucurat că am putut avea din nou contact cu proza sa, deoarece știam, oricum, că o să-mi placă. Nici nu exista loc de alt scenariu, din moment ce știu cum scrie Schlink: cizelat, „curat” și totuși de-o profunzime evidentă, păstrând fluxul realității drept sursă de inspirație. În volumul de față, Schlink vorbește despre despărțire, despre amintirea iubirii, despre „formele” modului în care ne luăm adio: fie că vorbim despre un divorț, fie că vorbim despre o ceartă care capătă proporții dezastruoase, fie că vorbim despre moarte. În această carte, „despărțirea” devine un lait motiv - ceea ce este sfârșitul unei povești, poate însemna începutul alteia. De multe ori, poate mult mai frumoasă. Poate, de fapt, adevărata poveste.
„Tandrețea mamei, atingerile fetelor, soarele care îl încingea pe băiat și fericirea care îl inunda - acea vară a simțurilor nu i-a rămas decât ca o amintire, ci a hrănit un dor purtat în fiecare iubire pentru vreo femeie. Iubirea trebuia să fie ce fuseseră pentru el simțurile acelei veri.”
Volumul cuprinde nouă povestiri, fiind un volum de proză scurtă. Recunosc, eu iubesc proza scurtă, asta de când am descoperit-o pe Alice Munro, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2013. Când vine vorba de proză scurtă, ea și Clarice Lispector reprezintă „puncte de referință”, etaloane pentru mine. Astfel, chiar sunt de părere că Schlink nu se ridică la măreția celor două, însă asta nu-i știrbește din calitate (este, ce-i drept, o chestie pur subiectivă, de gusturi). În schimb, dincolo de calitatea poveștilor, am apreciat extraordinar modul în care autorul a reușit să-și creioneze personajele, să le facă reale, convingătoare. În esență, poveștile sale ar putea fi, la fel de bine, poveștile oricăruia dintre noi - cu regrete, resentimente, dureri refulate, conflicte interioare, oameni care trăiesc doar din amintiri, care sunt ținuți în viață, de fapt, doar de scenariile a „ce-ar fi fost dacă”. Oameni care visează și care, la un moment dat, ajung să fie loviți din plin de absurditatea realității, de toxicitatea acesteia. Culorile despărțirii este un volum care îți dă de gândit și care, implicit, incită la meditație: este o carte plină de înțelepciune, despre cât de fragilă este de fapt natura umană și cât de limitați suntem noi pe acest pământ, blestemați de alegerile pe care le facem... De cuvintele pe care, la timpul potrivit, nu le spunem...
„- Ce vrei de la mine?
- Să știu cum îți amintești vara noastră. Că n-am fost pentru tine doar egoist și lipsit de scrupule. Că mă ierți dacă am fost așa. Că ai fost fericită, la fel de fericită ca și mine. Că mă ierți că am distrus fericirea, deși asta nu se poate ierta. Că te gândești cu îngăduință la întâlnirea noastră, câțiva ani mai târziu. Că ți-am pricinuit doar durere, dar că nu te-am și vătămat. A tras adânc aer în piept. De ce n-am reușit s-o fac atunci? Fiindcă mi s-ar fi desfăcut viața în bucăți? Oare ce am mai ascuns față de mine ca să-mi țin viața sub control?”
Aș putea spune și alte lucruri despre această carte, începând să vă prezint fiecare povestioară în parte, însă n-are niciun sens, nu? N-am să fac rezumate, n-am să spun ce și cum, fiindcă nu-i spre interesul nimănui. De fapt, nu-ncerc să vă spun să citiți această carte, dar dacă rezonați cu ceea ce citesc eu, dacă sunteți de părere că această recenzie a reușit să vă transmită (măcar) o mică parte din experiența pe care am avut-o eu lecturând volumul lui Schlink, atunci chiar trebuie să-i dați o șansă. De altfel, este și o carte care se citește rapid - simplă în limbaj, fără efervescențe stilistice ieșite din comun. Totuși, pentru a putea fi „înțeleasă”, trecută puțin prin filtrul rațiunii, deci simțită mult mai puternic, cred că ar trebui citită în reprize. Pentru ca personajele, poveștile, acțiunile lor să sedimenteze și, implicit, „să fie înțelese”. De altfel, poate fi citită doar din simplă pasiune - eu cred că, uneori, o scriitură de calitate face bine doar prin forma pe care o are, nu neapărat prin ceea ce transmite. După părerea mea, Schlink se pricepe atât la formă, cât și la a livra cititorului emoții dintre cele mai palpabile. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!