luni, 31 august 2020

„Dușmanca. Balul”, de Irène Némirovsky - Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2015
Traducere: Nicolae Constantinescu

Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Și-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluției, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sarbona și a început să scrie la doar 18 ani. 1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat și debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînțelegerea). În 1929, a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat și de proporții, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai târziu. Apoi, în 1930, a publicat Le Bal (Balul), la rându-i adaptat pentru film și scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătății), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939). Deși lucrările antume i-au adus admirația publicului și recunoașterea criticilor, inclusiv a celor antisemiți, în 1939 i-a fost refuzată cetățenia franceză, iar în 1940 i s-a interzis să mai publice. În 1942 a fost arestată, împreună cu soțul ei și trimisă la Auschwitz, de unde niciunul dintre cei doi nu vai mai ieși. Cele două fiice ale sale au scăpat cu viață însă și au reușit să salveze o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se află și celebra Suite Française (Suita franceză) publicatăcu un succes răsunător în 2004 în Franța, recompensată cu prestigiosul premiu Prix Renaudot, acordat, pentru prima oară, postum.

Ei bine, recunosc, este prima carte de la Irène Némirovsky pe care o citesc. Am acasă și Suita franceză, dar n-am avut curajul, încă, să mă apuc de ea. Și, în aceeași măsură, recunosc că am vrut să citesc această carte doar după ce am citit o parte din biografia (rezumată mai sus) lui Irène Némirovsky. Și, fără să ne-ascundem și să negăm, ne putem da seama ce viață grea, tumultoasă, plină de primejdii a dus. Și, doar așa, de dragul ei, să spun, am vrut să-mi fac curaj și, în cele din urmă, să pun mâna pe această carte. Pentru că, sincer, cred că ar trebui să ne îndreptăm privirea și spre autori autentici, spre autori, cum să spun, consacrați, spre autori care au sfidat realitatea, chiar, au sfidat moartea și și-au luat tocul de scris și, în cele mai întunecate nopți, au creat povești, au dat suflu personajelor, au creat viață și, poate doar astfel, au reușit să trăiască împăcați. Vă mai spun, o dată, Irène Némirovsky se pare că a avut chiar o viață grea și, recunosc, m-am întristat tare citind ceea ce am și redat mai sus.. A murit la doar treizeci și nouă de ani, și totuși și-a dedicat întreaga viață scrisului, chiar și când a fost închisă în acel loc pe care nu vreau să-l mai numesc.

În fine, sunt distras și nu asta este ideea postării. Cartea, în sine, cuprinde două povestiri, anume Dușmanca și, respectiv, Balul. Dacă aș încerca să pun în balanță cele două povestiri, să spun care dintre ele mi-a plăcut mai mult, zău că n-aș putea, pentru că, în fiecare, am regăsit, pe lângă o atmosferă care mi-a plăcut enorm, niște personaje puternice, niște personaje feminine de o originalitate aparte, să spun, de o sensibilitate anume, de o incisivitate, nu știu cum să zic, Irène Némirovsky a avut talentul de a crea niște „tipologii” feminine, de a le integra în societatea contemporană întâmplării acțiunii și totuși de a le face atât de contemporane, într-o măsură, și nouă (și nu neapărat în ceea ce privește circumstanțele în care personajele sale s-au aflat, ci, mai precis, această tipologie umană care ar putea fi încadrată, cu alte cuvinte, în orice altă situație - nu știu cât de înțeles mă fac, dar sper că ideea, în sine, a fost receptată de către voi).

În Dușmanca, o poveste care chiar m-a șocat, cu o mamă frivolă și prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijează de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de gasă, Gabri, eroina romanului, se maturizează mult prea devreme și mai mult, de fapt, la voia întâmplării, la voia hazardului. Copilăria ei are drept singur tovară ranchiuna față de propria ei mamă, care, cu vremea, se transformă în dorință de răzbunare, în ură, chiar. Aproape pe nesimțite, copila taciturnă și neglijată de toți, în care a copt atâta ură, atâta refulare, devine o tânără plină de farmec, dar și egală inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi este, pare-se, mai la îndemână decât oricând, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiții și de neînelegeri, de impulsuri incontrolabile și remușcări copleșitoare. Dincolo de o poveste puternică, dincolo de un roman original, este o poveste sensibilă, este o poveste despre viață și despre familia care, în cele din urmă, este una dintre cele mai frumoase și sfinte „stări”, este unul dintre cele mai primitoare locuri.

În Balul, micuța Antoinette Kampf crește simțindu-se mai degrabă un obstacol decât o fiică, un accesoriu niciodată mulțumitor, îndeajuns de bun și frumos și inteligent, cu dorințe și așteptări mereu neglijate, luate în seamă de nimeni (am regăsit, iarăși, ideea aceasta de nepăsare din partea mamei, în special). Când părinții ei, proaspăt îmbogățiți, pun la cale cel mai important eveniment al vieții lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea, fastuoasă și neașteptată, dar dorită, în lumea burgheză, bună, Antoinette găsește prilejul să se răzbune pentru toate umilințele din trecut, însă, cumva, micul ei puseu de furie scapă de sub control - și, ce urmează să se întâmple, n-am să vă spun, dar eu chiar m-am amuzat teribil și mi s-a părut o pasă foarte interesantă din partea eroinei Antoinette.

N-am să vă spun mai multe, n-are sens. Ideea este că eu chiar v-aș recomanda să citiți ceva semnat de Irène Némirovsky. Pe viitor, cu siguranță, am să-mi fac curajul să citesc și Suita franceză și după, dar doar după, mă voi uita și la film. Pentru că sigur este o carte de referință, o carte intensă și, probabil, cu o istorie pe care vreau s-o cunosc. Voi ați citit ceva scris de Irène Némirovsky? Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerile voastre. Dacă nu, ei bine, vă îndemn s-o faceți. Chiar dacă nu e genul vostru, măcar, așa, de dragul autoarei, și de dragul a ceea ce a reușit, în condiții înfiorătoare, să facă: să-și urmeze visul și să-și folosească talentul. Iar asta depășește orice frumusețe! Lecturi frumoase și cu spor să aveți, dragi cititori!

duminică, 30 august 2020

„Proiectul Autenticității”, de Clare Pooley - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 416
Anul apariției: 2020
Traducere: Loredana Voicilă

Clare Pooley a lucrat timp de 20 de ani în lumea trepidantă a publicității înainte de a deveni mamă cu normă întreagă. A absolvit Newnham College, Cambridge, cu o diplomă în economie. În 2015, a creat blogul, Mummy was a Secret Drinker, unde a început să scrie sub pseudonim despre viața ei după renunțarea la alcool. A debutat cu The Sober Diaries, o poveste care descrie primul său an de abstinență și cum a ieșit învingătoare în lupta cu cancerul de sân. Proiectul Autenticității, debutul său în ficțiune, a fost tradus în 16 limbi. Pooley scrie în bucătăria ei din Fulham, Londra, unde locuiește împreună cu soțul, cei trei copii, un cățel și un arici pitic african.

„Cât de bine îi cunoști pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Știi măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n-ar ieși din casă cu zilele?
Toată lumea minte. Ce s-ar întâmpla dacă ai spune adevărul? Dacă ai împărtăși ceea ce te definește, detaliile care fac ca restul lucrurilor care te caracterizează să se aranjeze de la sine? Și nu pe internet, ci oamenilor adevărați care te înconjoară?
Poate că nu s-ar întâmpla nimic. Sau poate că, spunând această poveste, ți se va schimba întreaga viață ori poate viața cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată.
Vreau să aflu răspunsul.”

Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde. Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. În scurt timp, caietul circulă, iar cei care își spun povestea în paginile lui vor ajunge să se cunoască în cafeneaua Monicăi. Galeria de personaje din Proiectul Autenticității – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasa mamă de pe Instagram a cărei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – alcătuiesc o poveste care este, pe rând, ciudată și amuzantă, nespus de tristă și dureros de adevărată. O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea.

„(...) Sper că într-o zi voi afla ce s-a petrecut mai departe, pentru că îmi va lipsi acest carnet. A venit într-o perioadă în care mă simțeam pierdut în spațiu și m-a ținut ancorat în realitate.”

Well, that is a book! Ce pot spune decât că mi-a plăcut, mi-a plăcut mult, mult de tot, romanul lui Clare Pooley, Proiectul autenticității - de la care, de altfel, am și avut mari așteptări. Mi-a plăcut la nebunie descrierea, mi s-a părut o abordare ingenioasă, originală, și tot ce am speram, când am început cartea, a fost ca și scriitura să fie una bună, astfel încât această idee să fie valorificată la potențialul ei maximal. Și, oh, da, chiar a fost, pentru că am descoperit nu numai o poveste plină de viață, cu momente triste-fericite-înălțătoare-supărătoare-etc, dar și o poveste din care au făcut parte niște personaje de-a dreptul delicioase. Și cred că asta a făcut ca lectura să curgă ușor, fără să mă solicite prea multe, fără să-mi dea bătăi de cap, și totuși să mă facă s-o iubesc atât de mult. Chiar mi-a fost pe placul absolut totul, deoarece am simțit nevoia unei astfel de lecturi, care să mă poarte prin viețile personajelor, să-mi ofere accesibilitate, să mă lase să-mi doresc (de când n-am mai citit o carte care să mă facă să vreau) ca două personaje să fie împreună, ca Julian să-și regăsească drumul în viață, ca Monica, oh, ce personaj drag mie!, să-și împlinească în sfârșit dorințele, ca Hazard (cu un nume predestinat, parcă) să nu se mai hazardeze când vine vorba de viața sa socială (am simțit în acest personaj, de fapt, o mică parte din viața lui Clare Pooley - după cum ea însăși a spus, fiind, cândva, alcoolică). Și-apoi Alice, o, da, Alice, „fabuloasa instagrameriță”, a cărei viață pare perfectă pe social media, mult diferită față de viața reală, de altfel.

„(..._ Deși, îți amintești că tu ai zis că, poate, spunându-ți povestea ți-ai putea schimba viața? Ei bine, cred că doar scriind-o pe hârtie s-a produs un fel de magie, pentru că viața mea chiar s-a schimbat de atunci. Lucrurile par, în sfârșit, să se așeze.”

Pentru mine, această „supă” de personaje a însemnat totul, fiindcă autoarea, Clare Pooley, a știut să facă din toate ceva însemnat. Repet, nu mi s-a mai întâmplat să iubesc toate personajele dintr-un roman, însă Pooley le-a tratat cu atâta atenție și cu atâta talent, i-a dat fiecăruia câte o voce autentică (dată viind și dovada faptului că romanul este împărțit în capitole „scrise” din perspectiva acestor personaje). Așa, de altfel, devine accesibilă psihologia fiecăruia dintre ei. Viața fiecăruia, cu bune și rele, cu rele și bune, motivele pentru care simt să scrie în acest Jurnal al Autenticității, jurnal pornit de către Julian și lăsat de izbeliște Monicăi, în cafeneaua acesteia, și care, mai apoi, ajunge, ca purtat de mâna destinului, și la alte persoane ale căror destine, în cele din urmă, se vor încrucișa într-un mod poetic și desăvârșit. Aaah! Cât de mult mi-a plăcut, și vă spun sincer, felul în care s-a jucat Pooley cu „puterea sa de scriitor”, aducând personaje împreună, creând situații neașteptate, dar dorite, situații care să releve și să scoată la iveală profunzimele fiecărui suflet!

„(...) Își abandonase toate pasiunile pe care le avusese în copilărie, toate acele lucruri care-i făceau inima să tresalte și o îndemnau să viseze, renunțase la toate ca să muncească din greu, ca să-și construiască un viitor.”

V-am spus, cea mai mare frică, pentru mine, a fost faptul că ideea va fi trasă în jos de scriitura care nu avea să-mi fie pe plac. Am luat asta în calcul, fiindcă mi s-a mai întâmplat să citesc cărți cu o idee super, dar cu o scriitură și un stil care să nu-mi fie pe plac. Dar, ei bine, chiar mi-a plăcut mult stilul de a scrie a lui Clare Pooley. Proiectul autenticității a mers repede, să spun așa, a fost un roman ușor, dar nu la modul acela în care s-ar putea înțelege „superficial” - nu, ba chiar a fost profund, mai ales prin personaje, prin anumite replici și fragmente, prin anumite zbuciumuri ale acestora, prin tratarea anumitor subiecte (dependența de alcool, spre exemplu). A mers numai bine după un roman greoi pe care-l citisem anterior. Și m-a ținut acolo, prins de-a lungul lecturii, deoarece voiam neapărat să aflu cât mai multe și să văd ce-o să se întâmple cu prietenii mei dragi din carte. 

„(...) Nu-ți face griji! Îți voi cumpăra un creion special pe care-l poți folosi ca să te descurci mai ușor. O să-ți placă la nebunie pe Instagram. E atât de estetic! E un fel de ARTĂ, doar că mai modernă. Exact domeniul tău! Dacă Picasso ar trăi încă, sunt sigură că ar fi pe Insta.”

Personaje complexe, întâmplări amuzante, relații de suflet, întorsături de situație, replici acide, replici care stârnesc hazul, toate acestea fac din Proiectul autenticității o carte despre căutarea identității, despre împlinire, despre cum străinii îți pot schimba viața, fie în bine, fie în rău; despre definirea idealurilor și acceptarea propriei realități. Chiar a fost o carte complexă, chiar dacă nu-mi găsesc, acum, prea bine cuvintele. Mi-a plăcut mult și cu siguranță o recomand celor care vor să citească nu doar ceva bine scris, dar și ceva care să te atingă și să te emoționeze. Pe mine, cum v-am spus, m-a purtat prin toate stările și, la sfârșitul cărții, m-a regăsit cu un rânjet ștrengărește de mare. Pe bune!

„- Monica, de ce trebuie să aibă totul un rost? De ce trebuie să facă totul parte dintr-un plan? Uneori este mai bine să lași lucrurile să crească de la sine, în mod natural, ca florile sălbatice.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Proiectul autenticității. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

„Vorbea despre simbolurile Londrei sau ceva de felul acesta. Pierduse șirul pentru că fusese distras de faptul că, așa, cu părul ei negru,  buzele roșii, pielea albă și obrajii îmbujorați din cauza vântului, arăta exact ca Alba ca Zăpada din desenul Disney. Era atât de puternică și de neînfricată. În mod normal, o fată ca ea l-ar fi speriat îngrozitor. Însă îi citise povestea. Știa că sub exteriorul dur se ascunde o fată care dorește să fie salvată. Pentru o clipă, se simțise ca prințul chipeș din poveste și o sărutase, iar ea îl sărutase la rândul ei. Pasional chiar.”

Forța naturii, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 424
Anul apariției: 2020 
Traducere: Cornelia Marinescu 

„- Alice Russell făcea parte dintr-un grup de cinci femei, lăsate la începutul traseului Mirror Falls, joi după-amiază - cineva poate să vă arate locul mai târziu, dacă vreți - având la ele doar resursele de bază. O hartă, corturi, busolă, hrană. Trebuia să o ia destul de mult spre vest, să treacă pe parcursul zilei peste o serie de obstacole, într-o sesiune din aia afurisită de team building și să campeze timp de trei nopți.”

Jane Harper s-a născut în Manchester şi s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. După şase ani, perioadă în care a obţinut cetăţenia australiană, s-a întors în Marea Britanie. A studiat literatura şi istoria la Universitatea Kent, apoi a lucrat câţiva ani ca jurnalistă de ştiri pentru Hull Daily Mail, iar în 2008 s-a mutat înapoi în Australia. În prezent, locuieşte la Melbourne cu soţul şi cei doi copii. Arșița, romanul său de debut, ale cărui drepturi de publicare s-au vândut în peste 30 de țări, a câștigat numeroase premii, printre care ABIA Australian Book of the Year (2017), Gold Dagger Award (2017) şi cel mai bun roman crime la British Book Awards (2018).

Cinci colege din Melbourne pleacă într-o excursie de team building în masivul Giralang, pe traseul care traversează un ţinut împădurit. Dar una dintre ele, Alice, nu se mai întoarce. Şi fiecare colegă spune o poveste uşor diferită despre ce s-a întâmplat. Agentul federal Aaron Falk este însărcinat să elucideze soarta dispărutei. Într-o investigaţie care îl poartă prin hăţişurile unei păduri puţin umblate, Falk descoperă o mulţime de indicii misterioase şi se străduieşte să descâlcească ghemul de relaţii personale şi profesionale, de suspiciuni şi trădări dintre cele cinci femei. Cine spune adevărul şi cine minte? Oare Alice a fost omorâtă de una dintre ele?

„- Nu știu. Poate că nu putem fi altfel decât suntem. Poate că ne naștem într-un anume fel și nu putem schimba nimic.
- Omul poate să se schimbe totuși, a intervenit Beth, vorbind pentru prima dată.. Eu m-am schimbat. În mai rău și în mai bine.”

Scurtă-lungă discuție, am avut ceva așteptări de la acest roman, deoarece Arșița, celălalt roman semnat de Jane Harper pe care l-am citit, mi-a plăcut mult. Evident, cum fac întotdeauna, atunci când citesc o altă carte de la același autor, tind să le compar între ele, bineînțeles, și, de altfel, să pun plăcerea diferitelor lecturi în balanță. Așadar, da, mi-a plăcut mai mult Arșița, decât mi-a plăcut Forța naturii. Deși i-am dat doar trei steluțe (în comparație cu cealaltă carte, căreia i-am dat, dacă-mi amintesc bine, patru), este, în cele din urmă, o carte chiar interesantă, are un mister care, pe mine unul, m-a învăluit pe întreg parcursul romanului. Și citeam, citeam, și tot voiam să aflu, odată, ce s-a întâmplat cu Alice. Nu doar atât, de altfel, nu doar să aflu ce s-a întâmplat cu Alice, ci să urmăresc și anumite aspecte ce țin de parcursul profesional și chiar personal al lui Aaron Falk, anchetatorul de la Poliția Federală, care mi-a atras atenția încă din romanul Arșița

„Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poți să mergi de dragul copilului tău.”

Nu l-am găsit ca un roman polițist, ca un thriller, sau altceva. De fapt, cred că a fost un curcubeu din toate acestea, un ghiveci, ca acel fel de mâncare în care pui multe și în care simți gustul fiecărui ingredient adăugat. Am avut, așadar, parte și de o îmbucătură cu gust de roman polițist, cu gust de thriller, puțin emoționant în ceea ce privește anumite aspecte, dar am avut parte și de o gură de realitate, să spun așa, deoarece, iarăși, Jane Harper a pus „la bătaie” relațiile dintre anumite personaje, psihologia lor. Cum să zic, de fapt, faptele anumitor personaje au fost „încurajate” de anumite lucruri care, în trecut, s-au întâmplat. Evident, dispariția lui Alice nu poate fi justificată și nici rezolvată prin astfel de „situații anterioare”, care au făcut viabilă această dispariție (la o adică, pusă pe seama uneia - sau mai multor - dintre cele cinci femei cu care a plecat în expediție). Și totuși această Alice îți lasă niște semne de întrebare, pe parcursul lecturii. Oare chiar a dispărut? A murit? A fugit? Vrea să se ascundă de ceva? De fapt, oare, în cele din urmă, această Alice ascunde ceva și, pur și simplu, a vrut să se rupă din relațiile sociale pe care le are, din cercul de prieteni în care se află? Sunt doar câteva întrebări care m-au încercat pe parcursul lecturii - dar la care, cu grație, am aflat răspunsurile necesare. Neașteptate, poate, dar nici chiar care să mă dea pe spate, să spun așa. 

„(...) - Vă spun eu exact ce n-a mers bine, zise Bree și ceva ca o undă trecu peste chipul ei. Și nu a fost doar vina mea. (...) Faptul că ne-am rătăcit. A fost tâmpenia aia de potecă a cangurilor, din ziua a doua. Au zis că era ușor să greșești.”

I-am dat doar trei steluțe pentru că simt că i-a lipsit ceva. N-a fost o lectură care să mă încânte pe întreg parcursul ei. Uneori, de fapt, mi se părea că se bate pasul pe loc, că nu se întâmplă nimic care să mai animeze și dinamizeze, câtuși de puțin, situația. Că aștept, aștept, aștept, că se mai ceartă ele puțin, că mai pierd o laternă, că mai aud ceva în tufișuri, că nu mai au telefon la baterie și, na, trebuie, că au prins nițel semnal, că iarăși au auzit ceva în tufiș, că, hai, să pornim la drum, nu putem sta aici. Și totuși, lucruri s-au întâmplat, s-au întâmplat multe, dar parcă, de fapt, în aceleași circumstanțe. Nu știu ce să zic, de altfel, deoarece, v-am spus, n-are o acțiune complexă, ideea cărții e această dispariție a lui Alice în jurul căreia se învârte destinul a numeroase personaje. Dincolo de mica anchetă făcută de Aaron se întrevăd anumite aspecte care ies la iveală doar în proximitatea dispariției lui Alice. Evident, trebuia să se întâmple ceva de genul, nu? Cine e vinovatul - dacă, bineînțeles, există unul?! Repet, nu prea m-a atras acțiunea pe cât m-au atras anumite personaje, anumite întrebări, atmosfera așa, să zic, misterioasă a romanului. Și, bineînțeles, aici fiind subiectiv, ador, pur și simplu, coperta și titlul acestui roman. Sincer, din aceste puncte de vedere, felicitări editurii (care, probabil, a ales coperta) și autoarei, pentru titlu (n-am putut să nu observ, de asemenea, și mulțumirile de la sfârșitul romanului - da, eu citesc și acea parte de Mulțumiri pe care, de obicei, o aduce autorul - pe care Jane Harper le adresează prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei, pentru traducerea și punerea la dispoziția cititorilor a romanului Forța naturii).

„Mai târziu, cele patru femei nu au reușit să cadă cu totul de acord decât asupra a două aspecte. Unu: nimeni nu a văzut când Alice Russel a fost înghițită de întinderea acoperită de tufișuri și de copaci. Doi: uneori, Alice putea să fie de o răutate tăioasă ca lama.”

N-am să zic mai multe. E o carte care, cu siguranță, a fost o lectură antrenantă, dar nu una care să mă surprindă, să mă dea pe spate, să o facă una de referință. A fost doar o altă carte de la Jane Harper pe care am citit-o. Evident, asta mă bucură; și-o recomand, de asemenea, celor pasionați de romane „polițiste”, să zic așa, cu mister, puțin thriller, care pun accent pe relațiile dintre oameni și punctul critic în care, uneori, aceste relații pot ajunge. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de Jane Harper. Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerea voastră legată de această autoare și de romanul pe care, poate, l-ați și citit!

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Forța naturii. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

sâmbătă, 29 august 2020

Marea, dimineața, de Margaret Mazzantini - Recenzie


Editura: Polirom 
Rating: 5 din 5 steluțe 
Număr de pagini: 166 
Anul apariției: 2014 
Traducere: Gabriela Lungu

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa.

„Deșertul e ca o femeie frumoasă, nu se arată niciodată, apare și dispare. Are un chip care-și schimbă forma și culoarea, vulcanic și alb de sare. Un orizont invizibil, care dansează și-și schimbă locul ca dunele sale.”

Farid trăiește într-una din ultimele oaze din Sahara. Lumea lui este deșertul fără sfârșit, locul fierbinte al nașterii și al fericirii, locul împlinirii și al păcii. Această pace va fi însă sfâșiată de un zgomot la început insinuant, apoi din ce în ce mai puternic, care se apropie încet, ca un animal de pradă, chiar în inima deșertului: războiul. Jamila, mama văduvă, nu are altă cale decât să-și ia copilul și să fugă. Unde însă? Spre mare, spre celălalt deșert. Dincolo, de cealaltă parte a întinderii de apă, Vito, care-și trăiește copilăria în Sicilia, asistă la sosirea valurilor de refugiață. Refugiat la rândul lui, el este fiul unei arăboaice și ea pribegită încă din copilărie. Dacă privirea lui Vito ar putea străbate marea, el ar vedea cum, cu ochii în lacrimi, Jamila linge buzele chinuite de morbul setei ale micuțului Farid. 

„Angelina i-a spus: păsările știu să-și lase ouăle într-un loc ferit. Ouăle noastre au fost sparte. Torturate. Casele noastre puse într-o valiză. Să ieși din găoace ca să fugi, să scapi.”

Îmi place, de mor, cum scrie Mazzantini. Asta n-o să fie neapărat o recenzie, pe cât o postare, micuță, dedicată acestei autoare de care m-am îndrăgostit, maxim, încă de când am citit Nimeni nu se salvează singur. Au urmat, apoi, Nu te mișca, un roman de o intensitate extraordinară, cu o poveste, aș spune, de dragoste, care pur și simplu te mișcă și te regăsește cu lacrimi în ochi. Apoi, am citit Splendoare, un alt roman emoționant și profund, în care am regăsit curajul autoarei, dorința de a sparge niște tipare, și, în cele din urmă, Marea, dimineața, acest roman ca o poezie, acest roman al simțurilor, acest roman care, deși n-are o întindere extraordinară, ba chiar mică, având în vedere că și scrisul este mărișor și, dată fiind încadrarea în pagină, se citește extrem de rapid, ei bine, acest roman, Marea, dimineața, cred că este unul, pentru mine, dintre cele mai bune scrise de ea.

„Nimic nu-i mai rău decât o mamă atipică. Una care nu seamănă cu nici o mamă, una care nu poartă niciodată pantofi închiși, care are o poșetă cu nimic înăuntru, țigările, cheile, zece euro. Un celular pe care nu-l folosește niciodată. O poșetă fără miracole, ca viața ei.”

Nu știu să vă spun, sigur, despre ce este. Pentru că, în cele din urmă, pentru mine nu a contat asta prea mult, n-a făcut un interes extraordinar - în schimb, vă pot spune că e intensă „acțiunea”, ideea. Pentru mine, în acest roman, importante au fost personajele. Importantă a fost istoria, important a fost adevărul acestei cărți. Durerea, să zic așa, pe care am simțit-o, dincolo de pagini, dincolo de scriitură, de m-au răvășit total. E o poveste minunată, al cărei limbaj are intensitatea aceea a simplității feminine, deschise spre metaforă, spre aforism, spre expresivitate. La o adică, scriitura lui Mazzantini, pentru mine, este plină de sensuri. Este plină de substrat, de profunzime, iar dincolo de anumite fragmente, dincolo de anumite replici, gânduri, se simte viața, se simte speranța, se simte emoția și trăirea, visceralitatea durerii. Ah, Doamne, cât mi-a plăcut acest roman absolut liric, atât de intens și plin de profunzimi - eu, unul, mă dau în vânt, pur și simplu, după astfel de cărți. Dacă mă atinge, dacă mă emoționează, dacă îmi provoacă „stări” de melancolie, stări versatile, cu siguranță este genul meu e carte.

„(...) Râde, zice că totul va muri, că animalele nu mai au copaci și pășune. Din cauza cărbunelui. Nimeni nu se gândește la viitor, toți se gândesc doar la cum să supraviețuiască în ziua de azi. N-are nici o importanță dacă-ți ucizi țara. Săracii nu se pot gândi la viitor.”

Margaret Mazzantini a spus următoarele: „simt că un roman bun trebuie să ajungă la toți cititorii, așa cum scriitori mari precum Dostoievski vorbesc pe limba tuturor. Până la urmă, chiar și poveștile sunt întotdeauna aceleași: lupta de a transcede umanitatea, viețile noastre efemere, toate acestea sunt teme universale care ating sufletul oricui, din orice parte a lumii”. Și, da, chiar așa este. Mi se pare cu neputință ca scriitura, poveștile lui Mazzantini să te lase rece, să nu-ți transmită nimic, să nu te atingă, măcar, într-o mică măsură. Aș zice că, drept cititor, n-ai suflet - dar, evident, nu-mi permit, am inserat o mică glumă; e normal să nu ne placă aceleași cărți, aceiași autori, aceleași genuri, aceleași imagini plastice și metafore și comparații și alte chestii de acest gen. Dar, pentru mine, unul, Margaret Mazzantini este o autoare desăvârșită pe care, cu siguranță, am s-o abordez în viitor (și) mai mult, și care, de altfel, reprezintă un autor de referință în experiența mea literară. 

Voi ați citit ceva de Margaret Mazzantini? Tare mi-ar plăcea să știu părerea voastră legată de această autoare. După cum v-am spus, nu va fi o recenzie lungă, n-are rost, n-aș avea ce să spun, m-aș manifesta doar impresionist, lăudând, cu grație, talentul autoarei. Și nu face, de altfel, interesul meu principal. Dar, vă spun încă o dată, Mazzantini chiar este o autoare desăvârșită (cel puțin, cum tot susțin, pentru mine). Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Secretara, de Renée Knight - Recenzie



Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 352
Anul publicării: 2020
Traducere: Oana Dușmănescu

„A ridicat din umeri. Nu-i păsa și nici acum nu-i pasă dacă scoate din minți pe toată lumea. Era un lucru pe care odinioară îl admiram - capacitatea ei de a ignora, pur și simplu. Eu sunt o persoană care pune totul la suflet și face eforturi supraomenești să nu-i supere pe ceilalți, dar întotdeauna extremele se atrag. În acest sens, eram perechea perfectă.”

Îți știe toate secretele. Dar oare le va păstra? După Avertisment, care i-a adus faima internațională, Renée Knight revine cu un thriller psihologic având în centru un personaj spectaculos de diabolic, ce iese din tipare. Încă din prima zi ca asistentă personală a celebrei Mina Appleton, Christine Butcher a înțeles foarte bine ce se așteaptă de la ea. Loialitate totală. Discreție totală. Timp de douăzeci de ani, Christine a fost cea mai devotată angajată, martora tăcută a tuturor evenimentelor din viața Minei. Zi după zi, an după an, Christine a fost acolo, invizibilă – urmărind, ascultând, învățând toate secretele din jurul ei. Păzindu-le bine. Dar anii de loialitate și discreție au prețul lor. Iar Christine va plăti în cele din urmă. Pentru că există o linie periculoasă între supunere și obsesie.

„(...) Asta mă șochează acum - când Mike m-a cerut de soție, am stat să mă gândesc, dar când Mina mi-a făcut propunerea de a lucra cu ea, am acceptat imediat.”

Ei, bine, pot începe să vorbesc despre acest roman, Secretara, spunând că nu înțeleg de ce „t”-ul, din titlu, nu este „coliniar” cu celelalte litere (?!). Evident, glumesc, nu m-a deranjat (prea mult), dar nu-mi dau seama dacă e o greșeală de tehnoredactare sau vreo aluzie la conținutul cărții (pe care, de altfel, n-am prins-o). Apoi, menționez că Secretara nu e primul roman al lui Knight pe care-l citesc; acum ceva ani am citit și Avertisment, am văzut și filmul, și amândouă mi-au plăcut tare, tare de tot. Dar, dacă ar fi să le compar, pot spune, fără dubii, că acesta, de față, mi-a plăcut mult mai mult. Mi s-a părut mai intens, mai psihologic, mai profund, chiar, bazat mai mult pe relațiile interumane, într-o idee de a contura, de altfel, psihologia omului - de fapt, are Renée Knight un talent deosebit de a crea personaje puternice, complexe, care să-ți rămână, ceva timp, în minte, după ce vei fi citit cartea. Și-așa mi s-a întâmplat și-acum, întrucât am văzut, în cele două personaje (pe care, de altfel, le consider principale), anume Christine și Mina, niște personalități care m-au făcut extrem, extrem de curios, pe întreg parcursul romanului, și care m-au făcut să le urmăresc, cu o atenție deosebită, evoluție - atât singulară, cât și colectivă.

„(...) Totuși, îți pot da un sfat în această privință. Oricât de apropiată de ea te vei simți, oricât de multe lucruri îți va destăinui, trebuie să-ți amintești că nu ești prietena ei. Ar fi o prostie din partea ta să crezi altceva și e esențial să ții minte lucrul acesta, dacă vrei ca relația să fie una înfloritoare. Astfel îți vei putea păstra demnitatea. E un lucru foarte important. Dacă îți vei păstra demnitatea, te va respecta. Trebuie să te respecte, să existe respect reciproc. Dar tu nu ești prietena ei și nici ea prietena ta. Să nu uiți asta niciodată.”

De ce zic „colectivă”? Fiindcă, am observat, Christine era una, când ajungea acasă, după serviciu, și alta, în momentul în care era alături de șefa ei, Mina. Nu vreau să vă spun prea multe despre acțiunea romanului, n-are sens, dar am să vă spun doar că, în cele din urmă, Christine ajunge să lucreze pentru Mina, Mina ajunge să exercite un control exacerbat, o influență nenaturală, chiar, asupra lui Christine, iar, în cele din urmă, Christine ajunge să fie devotată, într-un procentaj maximal, carierei sale - și nu familiei, nu fetiței pe care o are, nu intereselor proprii. De fapt, se pare că interesul propriu primar este, de fapt, satisfacerea nevoilor lui Christine. Și, totuși, unde au să ajungă aceste „nevoi”? Pe parcursul romanului începi să-ți pui niște întrebări referitoare la integritatea (morală a) acțiunilor întreprinse de Christine, a alegerilor făcute, de multe ori, fără a se consulta cu ceilalți reprezentanți ai firmei pe care, cu atâta impunere, o conduce. Ascunde, în cele din urmă, Christine ceva? E foarte misterios acest personaj, pentru mine, chiar și-acum, după ce am citit cartea. De ce? Pentru că încă mi se pare puțin inaccesibilă (nu că autoarea n-ar fi oferit tot ceea ce trebuie în vederea conturării lui Christine care un personaj autentic, veritabil și chiar „adevărat”, să spun așa), puțin cam prea exacerbată din punctul de vedere al dorinței de a prospera, de a ține firma, pe care o conduce, pe picioare. De a face din ea nu doar un nume, ci un succes răsunător. Până unde se poate ajunge, în cele din urmă, în vederea îndeplinirii acestui „ideal”? Credeți-mă, se poate ajunge departe, foarte departe.

„(...) Mă întreb totuși dacă a fost vreodată fericită cu adevărat. Nimic nu e destul de bun pentru ea. E o femeie condamnată să trăiască într-o stare de ușoară nemulțumire. Oameni, locuri, obiecte - nimic din toate acestea nu reușește să se ridice la standardele ei înalte.”

Recunosc, mie mi-a plăcut cel mai mult, de fapt, relația aceasta dintre secretară (Christine) și șefă (Mina), o relație toxică, o relație de obediență, chiar, și totuși mi s-a părut de foarte, foarte multe ori, că Christine era lipsită de rațiune și chiar nu-și dădea seama de anumite situații în care, involuntar sau nu, este pusă, totul sub privirile pline de egoism, pline de interese, ale Minei. Cred că deliciul acestui roman îl constituie ultimele o sută și ceva de pagini, deoarece surprind întocmai „arama” personajelor, interesele acestora - și, în special, ale stimatei Mina, unul dintre personajele feminine care, pe mine unul, m-a enervat la culme; și totuși, n-am putut să nu-i apreciez inteligența, ardoarea, felul constant în care a luptat, a muncit, și-a dorit să își îndeplinească idealurile. Dar, sincer, oare scopul, în cele din urmă, chiar scuză mijloacele? Se spune că da, dar doar atunci când cauza este nobilă. N-o fi având, să zic așa, Mina, cea mai nobilă cauză, dar vă spun că e greu, tare greu tragi la socoteală, în cele din urmă, un personaj atât de bine construit ca Mina. Și nu mai rămâne decât ca, în împrejurimile ei, să încerci să discerni, să deschizi ochii și să-ți dai seama că, într-adevăr, Mina nu este cel mai plăcut, cald și empatic om pe care vrei să-l ai în preajmă. Dar Christine, eroina noastră, nu-și dă seama de acest lucru, iar ceea ce urmează nu are să-i aducă decât o duzină de probleme, emoții negative și nervi. 

„După asta, căminul și munca au devenit două continente care se îndepărtau inexorabil unul de celălalt. Pentru o vreme, am reușit să țin câte un picior pe fiecare dintre ele, dar, în cele din urmă, am sărit de pe unul pe altul. N-a fost o alegere conștientă, dar mi-am lăsat casa să se îndepărteze și nu mi-am dat seama de asta până când n-a dispărut de tot.”

Legat de stilul lui Renée Knight, n-am să spun decât că are talentul de a te prinde încă de la primele pagini. N-am simțit lectura romanului Secretara ca fiind una greoaie, solicitantă, deoarece am fost antrenat în psihologia personajelor, în analiza relației dintre acestea, în a încerca să cobesc și să-mi dau seama ce interese are, de fapt, Mina, cu afacerea pe care o conduce. De ce este capabilă să facă pentru a-și crește numele. Acest personaj „ideal”, cu o viață perfectă, care apare în reviste, căruia i se iau interviuri, care are propriul show și toate astea, sigur, mă gândeam, ascunde ceva. Și, de asemenea, această supunere nejustificată, oarecum, a lui Christine, secretara, din care, încă de la început, îți dai seama că n-are să iasă ceva bun. Vă spun, încă o dată, că acest roman chiar e un thriller bun (nici nu mă așteptam, de altfel, la altceva, că una e Renée Knight), dar în special datorită relației dintre personaje. N-are, cum să zic, situații dintr-alea în care cineva dispare, pam, reapare, dar e mort, dar nu-i mort, dar e alt cadavru și tot așa. Nu, e un thriller psihologic, se joacă foarte interesant cu mintea ta, punând accent, după cum am zis, pe relațiile dintre oameni. Mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot. E o poveste despre răzbunare, și, bineînțeles, asta mi-a inspirat și coperta (care, sincer, mi se pare chiar genială), și m-a dus cu gândul la vorba aia cu roata, cum era, fie roata și pătrată - tot se-ntoarce ea odată. Oh, da, și cum s-a întors! În cele din urmă, mă gândesc că, mai mult decât sigur, acest roman va fi ecranizat - și chiar va ieși, dacă se depune munca potrivită, ceva interesant. Ce vreau să mai adaug este faptul că, de fapt, povestea este spusă din perspectiva lui Christine, care deja a trecut prin toate, și redă, întocmai, cele întâmplate, fiind încercată de noi emoții, ulterioare relației cu Mina, precum și de anumite situații pe care, în acele momente, le realizează ca fiind toxice și nesănătoase. 

„(...) adevărul e că sunteți aproape mioapă și vă preocupă în detaliu numai dorințele șefei dumneavoastră. Nu vă interesează contextul general. Sunteți o roată mică, dar importantă din angrenaj, vitală pentru doamna Appleton. Urmați ordinele și nu șovăiți niciodată în misiunea de a avea grijă de femeia care, la urma urmelor, are grijă de dumneavoastră.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei. Mi-a plăcut acest roman, Secretara, și, cu siguranță, abia aștept altă apariție semnată de Renée Knight. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante; și, dacă ați citit ceva scris de Renée Knight, mi-ar face mare plăcere să aflu părerea voastră referitoare la această autoare. Numai bine!

vineri, 21 august 2020

Patricia, de Geneviève Damas - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2019
Traducere: Rodica Lascu-Pop
Număr de pagini: 116

Geneviève Damas (n. 1970), pasionată de actorie, studiază arta actorului în paralel cu o licență în drept. Autor dramatic, actriță (Prix du Théâtre – Meilleur acteur, 2004) și regizor de teatru și de operă, e deopotrivă o animatoare inspirată de evenimente scenice cu Portées-Portraits, destinate promovării autorilor contemporani. Debutează ca romancieră în 2011 cu Si tu passes la rivière (De te duci peste râu), ed. Luce Wilquin,  care obține, în același an, premiul Victor Rossel (omologul belgian al premiului Goncourt), urmat în 2012 de Prix des Cinq Continents de la Francophonie și Plume d’Or   pentru primul roman. Citându-l pe Jacques De Decker, care-l parafrazează pe Corneille, „de la-ntâia încercare romanescă”, Geneviève Damas „știe să-și câștige un nume”. Vor urma Histoire d’un bonheur (Povestea unei vieți fericite), ed. Arléa, 2014, Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles (Benny, Samy, Lulu și alte nuvele), ed. Luce Wilquin, 2014, iar în 2017, la Gallimard, Patricia, primit cu unanime elogii. Dând întâietate la ceea ce ea însăși numește o „scriitură orală”, Geneviève Damas încearcă „să facă auzite voci pe care de obicei nu le asculți”. O astfel de voce e și cea a eroului cărții de față, care te urmărește mult timp după ce s-a stins ecoul ultimului cuvânt.

„(...) V-am spus că nu servește la nimic să te întorci mereu acolo unde te-ai pierdut. Că arborii, oamenii, animalele mor, Patricia. De ce nu și iubirea?”

Nu e prima carte  semnată de Geneviève Damas pe care o citesc; prin februarie am citit și De te duci peste râu, recenzia o găsiți AICI, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei profunzime m-a lovit tare de tot - în sensul bun, evident. N-am putut să nu observ, de altfel, alt registru stilistic în romanul Patricia, un roman de mici dimensiuni (de fapt, nici nu știu dacă să-l numesc roman, e mai mult o povestire, o „nuvelă”, să spun așa), dar care surprinde, întocmai, ceea ce trebuie și ceea ce a urmărit autoarea. Vocea narativă a lui Damas se observă, bineînțeles, și aici, dar reiterată într-un stil mai simplist, mai oral, mai, cum să spun, accesibil cititorului. Am cunoscut-o chiar personal pe autoare, în cadrul festivalului FILIT, și vreau să vă spun că am rămas impresionat de frumusețea cuvintelor ei, de felul în care vorbește și de sensibilitatea pe care o are. Recunosc, nu mai auzisem niciodată, înainte, de ea, și asta m-a făcut să mă gândesc la următorul lucru - o mulțime de autori, autori foarte buni, rămân „ascunși” printre o groază de alți autori, de altfel, mai puțin buni, dar promovați intens și „la modă”. Asta, într-o manieră, te întristează, dar nu este ceva ce am putea dirija noi, ca cititori. De asta, în aceeași măsură, îmi place să citesc cărți cât mai abisale, cărți pe care nu le-au mai citit alte persoane sau pe care nu le-am mai văzut la altcineva. Cărți random - evident, îmi asum riscul că aș putea citi o carte care să nu-mi fie deloc pe plac, dar, în același timp, pot să vă spun că am citit nenumărate cărți, de-a lungul anilor, care mi-au plăcut la nebunie și pe care nu le-am văzut, mai deloc, prin blogosferă sau prin grupurile dedicate cititorilor. Eu cred că ar trebui să oferim oricui o șansă - cine știe, poate chiar vom ajunge să găsim o carte care ne va fi, cert, pe plac.

Cartea de față, Patricia, are în jur de o sută douăzeci de pagini - așadar, se citește ușor, nu este o lectură grea, nu este o lectură care să-ți stimuleze, prea mult, concentrarea și atenția. Dar, dincolo de acestea, chiar e o lectură care-ți dă de gândit. De ce? Fiindcă abordează niște subiecte destul de interesante, cum ar fi masculinitatea, virilitatea, ba chiar problema migrațiilor în Franța - nu sunt tocmai familiarizat cu asemenea subiecte, dar pot să recunosc curajul lui Damas de a scrie despre așa ceva. Pe scurt, fiindcă nu vreau să descriu acțiunea, ideea romanului constă în faptul că această Patricia ajunge să aibă o relație cu o persoană de culoare, Jean, acesta având o condiție socială precară - iar acest Jean exercită asupra Patriciei (precum, de altfel, și Patricia exercită asupra lui Jean) un interes deosebit. Nu am văzut totul ca o relație de dragoste, de altfel, ci mai mult ca un fel de prietenie care depășește anumite bariere; psihologia personajelor, la o adică, este puțin greu de accesat, fiind niște personaje puternice (atât Jean, cât și Patricia), construite cu un uimitor talent al realității imediate, al verosimilului. Dincolo de acestea, după cum am spus, se tratează subiectul imigranților, ceea ce dă cărții Patricia o însemnătate deosebită, precum și o sensibilitate aparte. Cred că am citit acestă carte în câteva ore - după cum am spus, cu siguranță se citește rapid. E o carte construită pe trei voci - cea a lui Jean (prima), cea a Patriciei (a doua) și cea a fiicei lui Jean (care, după multe încercări, ajunge să fie din nou lângă tatăl ei). E foarte, foarte emoționantă povestea lui Jean și a familiei sale - dar n-am să vă spun despre asta, deoarece nu face interesul recenzării mele.

„Astăzi nu mai pot gândi la fel. Ni s-au încrucișat drumurile, Patricia. Ați făcut pentru mine lucruri pe care nimeni altul nu le-ar fi făcut, ați riscat așa cum nimeni altul n-ar fi riscat. Ați acceptat să vă legați existența dumneavoastră albă de a mea.”

Ce mi-a plăcut mult de tot, ca și în De te duci peste râu, a fost vocea narativă a autoarei. Știu că Jean Jauniaux, în LIVRaisons, spunea că „există romane ce reînnoiesc conștiințe și le țin mereu treze, iar Patricia, acest titlu al cărui sens se dezvăluie în ultimele cuvinte ale cărții, aparține acestei biblioteci a cărților-conștiință”. Și chiar așa e, pentru că, dincolo de o lectură frumoasă, dincolo de ficțiune, am simțit mult mai multe citind acest roman. L-am găsit ca o dovadă, ca un act, cum să spun, al anumitor perioade din viața Franței, a anumitor aspecte sociale, a anumitor adevăruri și subiecte politice. Nu știu, eu unul chiar am fost mișcat de acest roman, un roman scris bine, un roman emoționant și sensibil, care îndeplinește toate condițiile unui roman care, într-adevăr, să-mi fie pe plac. Și totuși, dacă l-aș compara cu De te duci peste râu, bineînțeles, mi-a plăcut mai puțin - în schimb nu pot să nu iau în calcul vocile narative diferite, felul în care autoarea, prin natura scrierii ei, s-a pliat pe abordarea unor subiecte diferite, într-o manieră stilistică, de asemenea, diferită. 

Știu că, undeva când am ajuns la ultima pagină, mi-am spus că îi voi oferi patru steluțe. Și, Doamne, când am citit ultimul fragment al cărții, pur și simplu a fost exact, dar exact ceea ce trebuia. Mi-a plăcut tare de tot sfârșitul acestui roman; care, după cum ați citit și mai sus, conturează sensul numelui Patriciei - și ce frumos, și ce sens a putut autoarea să-i dea. Dacă ar fi fost evident, pentru alții, eu chiar nu m-am gândit la asta, ceea ce n-a făcut decât să mă surprindă și să-mi lase un gust tare, tare plăcut. Chiar a fost o mișcare inteligentă din partea lui Geneviève Damas, care, în cele din urmă, i-a adus o steluță în plus!

„Seara, privesc luna prin fereastra camerei mele. Nu e la fel cu cea din țara mea. La noi, cornul lunii e culcat, ca un pat mare pe care aș putea să mă întind, să dorm, să uit. La tine, atârnă. Nu mă pot agăța de nimic, niciun loc unde să mă odihnesc.”

Nu am să mai spun și altceva despre romanul Patricia, pentru că multe nici n-aș mai putea spune. Este o carte care trebuie citită pentru a fi simțită, și nimic mai mult. N-am cum să teoretizez emoțiile care m-au încercat citind-o, le-am trăit și atât. Nu cred că, de altfel, a citit cineva vreo altcineva, de pe-aici, o carte semnată de Geneviève Damas. Dar, dacă a făcut-o cineva, aș fi tare încântat să aflu părerea voastră. Mulțumesc tare mult pentru atenție și vă doresc lecturi cu spor și frumoase!

miercuri, 19 august 2020

Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine - Recenzie


Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 238
Anul apariției: 2016
Traducere: Dan Radu Stănescu

Andreï Makine s-a născut în Siberia, dar s-a stabilit la Paris spre sfârșitul anilor '80, numărându-se astăzi printre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de țara de adopție imediat după răsunătorul succes al romanului Testamentul francez (1995; Polirom, 2002, 2013), distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franța: Prix Goncourt, Prix Médicis și Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru și evocator inconfundabil, romanele sale au încântat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Crima Olgăi Arbelina (2001, 2015), Pământul și cerul lui Jacques Dorme (2004, 2014), Femeia care aștepta (2005), Iubirea omenească (2007), Recviem pentru Est (2008, 2015), Viața unui bărbat necunoscut (2010), O femeie iubită (2013) și Patria locotenentului Schreiber (2015). În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru întreaga carieră literară. 

Cu o galerie de instantanee, Cartea scurtelor iubiri eterne surprinde, în capitole de mică întindere, dar de o intensitate inegalabilă, opt momente de grație dintr-o existență frământată, când manifestarea neașteptată a iubirii preschimbă clipa în eternitate. Rememorând episoade disperate din copilăria, adolescența și tinerețea sa, plasate în Uniunea Sovietică din perioada poststalinistă și până în anul destrămării sale, naratorul denunță - dincolo de falsitatea propagandei sovietice, grotescul aranjamentelor scenice ale marilor defilări și dimensiunea carcerală a regimului - absența din paradisul utopic comunist a unui ingredient esențial: iubirea. Singura doctrină adevărată, iubirea, dă naștere, în cele mai umile locuri și cele mai neobișnuite împrejurimi, unor momente de o luminozitate, o seninatată și o candoare fără seamăn, care transcend urățenia, grosolănia și brutalitatea lumii.

Știu bine că mai am, în biblioteca proprie, vreo două-trei cărți scrise de Andreï Makine. La fel de bine precum știu și faptul că, cu siguranță, n-am să mai citesc, prea curând, ceva scris de acest autor. De ce? Pentru că romanul de față, această colecție de povestiri, nu prea a reușit să ajungă la sufletul meu. Nu prea mi-a plăcut, de fapt, deoarece a abordat niște teme care nu îmi sunt tocmai familiare, și numai că vorbesc despre temele abordate, dar și de forma lor - mi s-a părut una plictisitoare, una din care nu a rămas cu prea multe și care m-a târât, să spun așa, pe parcursul acestor opt povestiri. Și, cu toate acestea, chiar m-am bucurat că, într-adevăr, n-a fost un roman, ci au fost niște povestiri, astfel încât mă împingea să înaintez în lectură simplul fapt că am să „cunosc”, noi personaje, în noi circumstanțe, poate chiar mai bune. Dar, bineînțeles, n-a fost așa. Am simțit aceeași atmosferă, aceeași „frână”, dacă pot spune astfel, încât, undeva pe la jumătatea  cărții, m-am regăsit întrebându-mă „oare cât mai am de citit”?

Nu mă îndoiesc de atestarea lui Andreï Makine ca fiind, după cum se zice, unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Chiar vorbeam cu cineva, ieri, și-i spuneam că nu mă supăr atunci când citesc o carte proastă, fazual spus, o carte care nu mi-a plăcut, pentru că, în cele din urmă, măcar l-am cunoscut, așa, câtuși de puțin, pe autor, măcar „am citit și ceva scris de acesta”. Și, recunosc, a fost primul meu contact cu Makine - și-am ales această lectură mai mult pentru titlu, că mi s-a părut chiar drăguț, și coperta fiind una inspirată. Cât de relevantă - coperta - n-am idee, dar titlul chiar e unul potrivit. 

Cartea surprinde opt povestiri, anumite episoade petrecute de-a lungul anilor, toate într-o atmosferă apăsătoare, plasate în Uniunea Sovietică, cu propagande, cu restricții, cu tot ce-nsemna pe atunci perioada (post)stalinistă. Și totuși, chiar dacă m-aș fi gândit că e o parte de istorie care avea să mă prindă și să mă antrenze, să-mi dea de gândit, dimpotrivă, n-a fost nicidecum așa; și poate vă întrebați de ce i-am dat trei steluțe, în cele din urmă, adică mai mult decât jumătate: ei, bine, sunt indulgent, am fost eu drăguț și-am vrut totuși să apreciez, așa cum pot, munca autorului. Pentru că nu este tocmai o lectură așa proastă, este doar una plictisitoare - după cum am spus, nu mă îndoiesc de talentul autorului, poate am să mă pot pronunța, viabil, după ce citesc și alte cărți (asta n-o să se întâmple prea curând, după cum am spus), dar momentan mă limitez doar la această lectură pe care, cu grijă, am s-o așez în bibliotecă, mulțumit de faptul că, da, am citit și-această carte. 

N-au fost multe fragmente care să mă atingă, nu m-au încercat multe emoții citind Cartea scurtelor iubiri eterne. Nici nu-mi mai amintesc, prea bine, personajele, ci-mi amintesc doar o singură povestire cu doi bătrâni și doi tineri care se-ascundeau, dacă nu mă îndoiesc, protejându-se de ploaie, după un panou care-l înfățișa pe Stalin. Mi s-a părut o metaforă drăguță, sincer, cele două generații, la capete opuse ale liniei, dar trăind aceeași realitate - și, dincolo de toate astea, iubirea, care naște speranță și bucurie și emoție. Și-a mai fost, parcă, o povestire, una legată de o livadă foarte mare, dar aceea mi s-a părut că se axează mai mult pe „partea politică”, să spun așa, a cărții. Da, așa cum am zis, chiar nu-mi amintesc prea multe din roman, ceea ce e o dovadă certă a faptului că, într-adevăr, nu prea mi-a plăcut. 

Voi fi uitat această lectură în săptămânile ce urmează, cu siguranță, deoarece, cel puțin pentru mine, nu face o lectură de referință. În același timp sunt curios de celalte cărți ale sale - sunt la fel de plictisitoare, sau (mai) bune? Vreau să se ia în calcul faptul că aceasta este strict părerea mea, subiectivă, iar dacă cineva dintre voi a citit ceva de Andreï Makine, sunt tare curios cum l-ați simțit voi și dacă v-a plăcut. S-aveți lecturi cât mai frumoase!

Ultimele povestiri, de Olga Tokarczuk - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Traducere: Cristina Godun
Anul apariției: 2019

Olga Tokarczuk (al cărei nume nici acum nu știu să-l scriu cum trebuie fără să verific), născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai faimoși și iubiți scriitori polonezi contemporani. Laureată în anul 2018 cu Premiul Nobel pentru Literatură, se numără de asemenea printre câștigătorii celei mai prestigioase distincții literare poloneze, Premiul Nike. Este autoarea mai multor romane, printre care Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărții și Străveacul și alte vremuri, precum și alte povestiri, traduse în mai multe limbi de circulație internaționale. În 2018, romanul Rătăcitorii, la a cărui lansare The Bookseller afirma că olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care n-ați auzit”, a fost recompensat cu Man Booker International Prize. Romanul Poartă-ți plugul peste oasele morții (2009) a fost transpus cinematografic în 2017 de regizoarea Agnieszka Holland și a obținut Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.

„(...) a început să-și imagineze că a murit și că vede cortegiul funerar cu sicriul în care zace și, bineînțeles, îi vede și pe părinți: pe frumoasa ei mamă, mereu neliniștită, care acum se zvârcolește de durere și regretă amarnic, o, amarnic regretă și pe tatăl ei cu fața ascunsă în palmele umede de lacrimile vărsate, și-i vede și pe copiii de la școala ei, și pe dascăli, și pe medici, și pe infirmiere. Gândul propriei morți este plăcut, are gustul dulce-acrișor al agrișei sau al merelor timpurii.”

Trei femei singure, care par mereu că fug de ceilalți, își caută împlinirea emoțională. Experiențele prin care trec suntobișnuite, anodine, și atunci încercările de a se regăsi încep din nou, în aceeași singurătate: vrânt cu orice chip recunoașterea individualității lor, încearcă o soluție paradoxală: își abandonează soț, părinți, rude și se lasă împinse către o viață nomadă: cea mai în vârstă, Parascheva, după ce‑și părăsește soțul și e părăsită, la rândulei, de iubit, se izolează în iubiri trecute. Fiica ei, Ida, divorțată și ea, duce o viață itinerantă: este ghid turistic în Europa. Maia, fiica Idei, își crește singură fiul, neîncrezătoare în bărbați, și călătorește prin lume. Cele trei biografii alcătuiesc împreună un roman al căutării, al consensului pe care, până la urmă, cele trei protagoniste nu‑l ating. Vor descoperi însă ceva ce le împacă cu ele și cu lumea de care fug fără oprire: compasiunea.

„(...) veți muri, și dumneavoastră veți muri, și tu, copile, vei muri, și eu o să mor. Cu toții o să murim și ar trebui să ne pregătim pentru moarte, ar trebui să convocăm o fundație care sprijină moartea și ar finanța școli unde copiii ar învăța de mici să moară, ca măcar pentru această ultimă oară în viață să nu mai comitem această greșeală. Moartea ar trebui să fie un exercițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu.”

Da, și de această autoare m-am ferit destul, destul de mult, până să îmi fac curaj să citesc o carte de la ea. Știu că am fost destul de surprins, să spun așa, când am citit știrea conform căreia i s-a dat Nobelul, deși eu eram mai mult în echipa Ludmila Ulițkaia. Dar nu m-am supărat, m-am gândit că, cine știe, poate chiar scrie bine. Nu citisem mai nimic de la ea, în afară de niște citate pe care le văzusem, fugitiv, pe anumite site-uri. Dar, în cele din urmă, mi-am făcut curajul să citesc, în sfârșit, ceva semnat Olga Tokarczuk, și-am întrebat încoace și încolo cu ce-ar fi mai bine să-ncep. Majoritatea răspunsurilor primite au vizat acest roman (repet, roman, nu povestiri), și-am zis, fie ce-o fi, să vedem cum stă treaba. Și, drept să vă spun, am fost pur și simplu izbit de cât de bine, de fapt, poate să scrie această autoare, și cât de profund și emoționant, și cât de fraier am fost gândindu-mă că, mda, sigur n-o să-mi placă. Dimpotrivă, mi-a plăcut excepțional de mult și m-a atins, mai ales, m-a atins din nenumărate puncte de vedere, și după ce am terminat Ultimele povestiri, am știut că, în niciun caz, aceasta nu va fi fost ultima carte semnată Tokarczuk pe care o citesc. Abia aștept să-ncerc și Poartă-ți plugul peste oasele morții, pentru că titlul acesta mi se pare autentic tare.

(...) nu descoperă adevărul evident de la care ar trebui să înceapă prima lecție de chimie, biologie, fizică: aceea că ne compunem fizic din ceea ce a murit, din lumile demult apuse, că suntem minunata consecință a dezintegrării materiei.”

Revenind la Ultimele povestiri, vă pot spune că, dacă n-ați citit-o încă pe Olga, din anumite motive (nu v-a atras, sunteți reticenți în ceea ce privește „viabilitatea” unui Premiu Nobel, sau, pur și simplu, n-ați auzit de ea), ei, bine, nu mai așteptați - pentru că, într-adevăr, e un autor care merită, și-o merită cu desăvârșire, să fie descoperit și citit. După cum am spus, și eu m-am abținut destul de mult până să-mi fac curaj. Și când mi-am făcut, Doamne, ce bucuros am fost să văd cât de ahtiat m-a surprins lectura acestui roman. Pentru că da, e un roman, în cele din urmă, chiar dacă nu urmărește un fir epic firesc, să spun așa, chiar dacă n-are o acțiune liniară și toate alea care descriu tiparul unui roman „tipic”. E chiar scris pe trei planuri narative, în care o anumită generație de femei este surprinsă, în toată complexitatea ei, și descrisă cu tot ceea ce înseamnă zbucium, întrebări, emoții, trăiri. Evident, am mai întâlnit această „schemă” și în alte romane pe care le-am citit de-a lungul timpului, însă, drept să vă spun, în niciunul n-am mai regăsit atâta emoție, atâta profunzime, atâta sensibilitate. Olga Tokarczuk, zău, chiar scrie bine, bine de tot, iar fiecare biografie (din cele 3 părți ale romanului) îți lasă, așa, o învățătură, îți lasă niște trăiri, te-ncarcă emoțional. Iar stilul Olgăi este unul puternic, este unul plin de viață, chiar incisiv, dar, dincolo de astea, cu o precizie chirurgicală de a contura personaje rotunde, complexe, este un stil de o profunzime abisală, de o profunzime emoționantă. Doamne, mă repet, dar nu știu cum de-am putut atât să lasă atât de mult timp să treacă până să o fi citit. Și n-am să mă opresc aici, cu siguranță.

„Ochiul este poarta de acces într-o altă lume, alcătuită doar din mișcări mecanice, impasabile, repetitive și eterne. Sunt acolo galaxii strălucitoare și spații largi alcătuite din roiuri de întuneric, din pâlcuri de negru uscat.”

N-am să vă spun prea multe despre acțiune, de fapt, n-am să vă spun nimic despre asta. Pentru că, așa cum am scris și mai sus, nu urmărește un fir epic, la o adică, cred că, în acest roman cel puțin (pentru că nu mă pot pronunța raportându-mă, de asemenea, și la altele scrise de Tokarczuk), scriitura Olgăi nu face interesul unei acțiuni complexe, nu face interesul unui dinamism epic, pe cât se pune accentul pe personaje, pe trăirile acestora, pe conflictele interioare pe care le au, pe amintirile care le stârnesc trăiri prezente - toate acestea, în cele din urmă, reprezintă interesul autoarei, reprezintă ideea născândă a unei realități „bântuită” de anumite alegeri, anumite emoții anterioare ale personajelor. Și, da, eu nu mă feresc de asemenea lecturi care nu mă antrenează, care nu-mi stârnesc spiritul de aventurier, să spun așa, întrucât, la Olga, omul, da, omul, cu tot ceea ce înseamnă el - iubire, ură, adevăr, minciună, lumină, întuneric - reprezintă punctul observațional al realității, reprezintă acea sămânță din care, cu atâta grație, i se nasc personajele puternice, de o psihologie extrem, extrem de rafinată și totuși puternică. 

„Nu trebuie să ne facem iluzii că ceva se schimbă în pofida voinței noastre. Nu ar trebui să dăm crezare fotografiilor - ele sugerează că timpul îi despoaie pe oameni de propriul sine, că le taie viața în bucățele mici și le macerează sufletele. Că în felul acesta omul pierde puțin câte puțin din propriul sine. Iar eu cred că să ajungi la capătul vieții înseamnă să poți strânge totul laolaltă, să cuprinzi totul într-o colecție mică de clipe ale vieții. Bătrânețea nu e deloc o pierdere, ba dimpotrivă - redescoperirea a ceva ce părea a fi pierdut pe veci.”

Nu mai spun de nenumăratele fragmente care mi-au dat de gândit, care aproape că mi-au stârnit lacrimi prin realitatea lor. Nu mai spun de nenumăratele întâmplări în care s-au regăsit personajele; dar, mai ales, nici nu pot să vă transmit ideile pe care le aveam când citeam Ultimele povestiri, ideile legate de viață, de trecerea ei atât de irefutabilă și firească, ideile legate de timpul nostru pe acest pământ, timpul nostru limitat, atât de scurt în comparație cu ceea ce a fost și ceea ce va fi. Da, Olga scrie profund, scrie emoționant, are o psihologie anume pe care o abordează, ce să mai, deși tind să fiu impresionist și plin de laudă, chiar nu pot fi altfel, din moment ce acest roman chiar mi-a rămas în inimă și m-a surprins - plăcut - atât de tare. Spunând câteva cuvinte despre stilul Olgăi, cred că pot doar să mă refer la sensibilitatea scriiturii și la acuratețea cu care reușește să atragă cititorul, făcându-l să-și pună întrebări și să caute, la rândul lui, singur, răspunsuri. Pentru că unde se termină romanul Olgăi Tokarczuk, începe viața, și unde începe viața, începe romanul Olgăi Tokarczuk, Ultimele povestiri. Cu siguranță, în viitorul foarte apropiat, am să citesc și alt roman scris de ea. Și-am să intru în lectură cu niște așteptări mari, foarte mari.

Cam atât am vrut să spun despre acest roman. Chiar mă bucur că am reușit, în cele din urmă, să-mi fac curajul de a citi ceva scris de Tokarczuk, nu regret absolut nimic, ba dimpotrivă. Sunt curios, acum, dacă voi ați citit ceva scris de această autoare și, dacă dac, cum ați resimțit lectura și ce gânduri v-a lăsat aceasta! Vă doresc lecturi cât mai plăcute și cu spor, alături de o zi răcoroasă. Că e tare, tare, tare cald. Numai bine!

luni, 17 august 2020

Amantele, de Elfriede Jelinek - Recenzie

Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 216
Anul apariției: 2006
Traducere: Ana Mureșanu

Elfriede Jelinek s‑a născut în 1946 la Murzzuschlag, Austria. A studiat compoziția la Conservatorul din Viena, urmând, în paralel, studii de teatru și istoria artei, întrerupte din pricina unei depresii. Absolvă Conservatorul în 1971, la clasa de orgă. A debutat în1967 cu volumul de versuri Lisas Schatten (Faptele Lisei). Cunoaște succesul cu romanele Die Liebhaberinnen (Amantele, 1975), Die Ausgesperrten (Exclusii, 1990), Die Kinder der Toten (Copiii morților, 1995) și mai ales cu Die Klavierspielerin (Pianista, 1983), acesta din urmă având o puternică încărcătură autobiografică. În 1989 romanul Lust (Poftă) declanșează un imens scandal din pricina sexualității violente, linie în care se înscrie și romanul Gier (Lăcomie, 2000). Elfriede Jelinek a tradus din operele lui Thomas Pynchon, Christopher Marlowe, Georges Feydeau și Eugène Labiche, a scris scenarii de film, librete de operă, eseuri. A fost distinsă cu nenumărate premii naționale și internaționale, printre care Premiul Brener (1996), Premiul Buchner (1998), Premiul Heinrich Heine al orașului Dusseldorf (2002) și Premiul Stig Dagerman (2004). In octombrie 2004, lui Elfriede Jelinek i‑a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru fluxul muzical al vocilor și antivocilor din romanele și piesele sale, care revelează, cu un extraordinar talent lingvistic, absurditatea stereotipurilor sociale și forța lor subjugatoare”.

Recunosc, iarăși, am intrat în lecturarea acestui roman fără să știu prea multe despre el. Sau despre autoare. Sau despre orice altceva legat de Amantele - la fel cum l-am și cumpărat, datorită faptului că face parte din colecția TOP 10+ de la Polirom, care-mi place mult de tot. Pe parcurs, undeva pe la pagina treizeci, am citit scurta biografie a autoarei, prezentată, undeva, pe-o foaie, la începutul cărții. N-aveam idee că a fost laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, dar, drept să vă spun, am simțit eu, de fapt, ceva ciudat atunci când citeam. Și, chiar și după treizeci de pagini, nu m-am îndoit că ea chiar l-a meritat - nu știu cu cine „concurase”, dar știu, cu siguranță, că într-adevăr este o „voce literară” foarte, dar foarte diferită de ce am citit până acum. Nici nu știu cum să încadrez acest roman, de unde să iau recenzia și unde s-o duc, pentru că, sincer, chiar și-acum, sunt puțin confuz în legătură cu titlul, Amantele, a cărui înțeles se conturează abia pe la sfârșitul cărții - dar, și atunci, fugitiv și abstract. Nu știu, am s-o las așa, n-am să mă mai gândesc la asta - m-am gândit destul, sincer, după ce-am citit romanul, undeva luna trecută. Și-mi aduc aminte că, imediat după, am citit ceva de la Olga Tokarczuk - mare greșeală, să spun așa, deoarece, de-a lungul timpului, n-am mai abordat, consecutiv, doi autori laureați cu Nobel (Elfriede Jelinek în 2004, Olga Tokarczuk în 2018). După ce le-am citit pe aceste două autoare, creierul meu a avut nevoie de o mare, mare pauză, de o lectură cât mai ușoară, care să nu mă solicite. Deci, chiar și involuntar, mi-am dat seama că lecturarea romanului Amantele a fost una profundă, una care m-a solicitat, a fost, cum să zic, nu o lectură oarecare, ci o lectură care, chiar dacă n-o simți atât de grea în momentul în care o faci, reușește să-ți rămână ca un afterburn și după ce o vei fi citit. Mi-a plăcut, recunosc, mi-a plăcut mult de tot romanul acesta - și-acum, dacă-mi dau seama, am în biblioteca proprie și romanul Pianista, de care am auzit, de-a lungul anilor, foarte multe lucruri. Și bune, și rele.

În romanul de față, Amantele, am simțit cum ni se relevă viața. Viața, pur și simplu, așa cum e ea, așa cum ni se înfățișează în fața ochilor, cu tot ce e frumos și urât, cu tot ce e urât și frumos, cu tot ce e plin de iubire, plin de ură. O viață murdară, o viață curată, o viață albă, o viață neagră. O viață... Adevărată, veridică. Doamne, de când n-am mai citit o carte care să fie atât, dar atât de reală, atât de verosimilă, care pur și simplu să nu-mi dea impresia că, de fapt, chiar citesc o carte. Nu știu dacă mă exprim așa cum trebuie, dar chiar nu prea reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a reuși să redau ceea ce vreau să spun. În roman, căsătoria, copiii, iubirea, căldura familială, căminul - toate acestea ajung, în cele din urmă, să fie desființate de către Jelinek cu o cruzime aproape ieșită din comun, de neimaginat, cu o cruzime greu de acceptat, ca cititor și cu o violență rar întâlnită la vreun alt autor contemporan. Eu, unul, chiar n-am mai citit o carte care să-mi lase astfel de sentimente. Lipsa oricărei urme de fericire, într-o relație, este văzută ca fiind normală, ca fiind, pur și simplu, o realitate imediată a oricărui cuplu. O realitate de necontestat, dar ascunsă sub imagini false, ipocrite, superficiale. Sub tabloul, pe care nici personajele nu-l cred, al frumuseții iubirii. 

Povestea celor două eroine, Paula și Brigitte, se petrece într-un orășel austriac de munte. Deși, în aparență, cele două personaje au caractere cu totul diferite, Paula refuzând orice formă de conformism, vrând mai multe de la viață, nicidecum destinul mamei, bunicii, mătușii sale, fiind mult mai aplecată spre cercetarea și exploatarea posibilităților, fiind mult mai aplecată spre experiment, pe când Briggite suportă viața alături de soțul ei, un bețiv fără scrupule, cu moravuri primitive și, pur și simplu, greu de suportat, chiar și ca cititor. În mod paradoxal, alegerile făcute de cele două, în căutarea împlinirii (văzută, de altfel, în căsătorie, deci într-un bărbat), au rezultate surprinzătoare. Deși toate acestea sunt surprinse într-un roman scurt și necruțător, Jelinek ne oferă o viziune atât, dar atât de întunecată asupra rasei umane, asupra ființei, asupra interiorului său primitiv, încât ajungi să-ți pui, la un moment dat, niște întrebări la care, cu siguranță, n-ai să reușești să găsești răspuns decât peste ani și ani și ani. 

Eu, sincer, nu știu ce să spun. Am rămas marcat, foarte tare, de acest roman. Marcat în sensul în care am reușit să descopăr o autoare cu o voce extrem de autentică (dacă mi se permite comparația) în literatura contemporană. Jelinek este o autoare curajoasă, o autoare care nu se sfiește, o autoare căreia nu îi este frică să creeze niște personaje care reușesc să-ți întoarcă, în cele din urmă, lumea cu susul în jos. Îmi plac autorii care-și asumă ceea ce scriu, care n-o fac comercial, care vor să transmită ceva și chiar să schimbe atitudini. Îmi plac autorii plini de viață, autorii reali, autorii care au un simț chirurgical al realității imediate. Și-atunci când toate acestea vin la pachet cu o scriitură bună, cu niște personaje conturate „ca la carte”, cu niște personaje zbuciumate, care duc lupte interioare - ei bine, pentru mine, toate acestea fac ca o lectură să fie, într-adevăr, chiar bună. Și Amantele chiar a fost acea carte de la care n-am avut așteptări, dar care a dat, în cele din urmă, cu mine de pământ. Și-a făcut-o magistral. 

Recunosc, încă o dată, nu cred că e o carte totuși pentru oricine. Eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu-s alerte, care au descrieri, care pistonează asupra personajelor fără vreun fundal al acțiunii, fără un background alert sau prea complex. Nu. Aceasta este genul de carte care necesită o atenție sporită, și-o răbdare și mai mare. Am avut, am avut destulă răbdare, deoarece am vrut, prin această carte, s-o cunosc și pe Elfriede Jelinek. Și, legat de scriitură, trebuie să vă spun că este o carte destul de greu de citit, asta și din cauza faptului că, spre exemplu, numele personajelor sunt scrise cu litere mici, liniuțele de dialog lipsesc, planurile narative („paula” și „brigitte”) se întretaie la un moment dat, viețile lor se oglindesc, autoarea vorbește ba despre paula, ba despre brigitte. La un moment dat, de fapt, chiar numărasem de câte ori, per pagină, zice autoarea numele personajelor - pe o anumită pagină numărasem chiar și șaisprezece nume. Deci, concluzionând - chiar ai nevoie de răbdare pentru a citi acest roman.

În rest, ce să vă mai zic, mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi frumoase, cu spor, și de o săptămână pe măsură. Încerc să recenzez cât mai multe cărți, deoarece s-a adunat un teanc destul de mare care mă așteaptă, și nu-mi place să le las să se adune. Dar, de asemenea, nu mă chinui, ci aștept inspirația și liniștea de care am nevoie! :) Spor în toate!

Îngropat de viu, de Ṣādegh Hedāyat - Recenzie


Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2014
Traducere: Gheorghe Iorga

Ṣādegh Hedāyat (1903-1951) s-a născut la Teheran, într-o familie de aristrocrați. Și-a început studiile la Colegiul francez Saint-Louis din capitala Iranului, continuându-le la Belgia și apoi la Paris. S-a întors în Iran în 1930, câtigându-și existența din diferite slujbe practice, pentru scurte perioade. În 1937 a întreprins o călătorie de doi ani și jumătate în India, iar în 1944 a vizitat Uzbekistanul sovietic. În decembrie 1950, a revenit la Paris, unde s-a sinucis cinci luni mai târziu. Marcat de scriiori precum Edgar Allan Poe, Guiy de Maupassant, Franz Kafka, Herman Hesse și Anton Cehov, Hedāyat este considerat primul autor de roman și proză scurtă, cu adevărat modern, din literatura iraniană, iar valoarea operei sale - elogiată de mari autori ai vremii, printre care Henry Miller și Andre Breton - este recunoscută în întreaga lume. În scrierile sale de maturitate a abordat probleme actuale ale epocii, criticând regimul politic și religios iranian, astfel că, până în ziua de azi, Hedāyat a fost cenzurat sau interzis, chiar, în țara sa natală.

Am să-ncep prin a spune că am intrat în această lectură după ce am citit scurta biografie a autorului și, de altfel, am văzut că s-a sinucis. La o adică, din acel moment, am știut că titlul cărții Îngropat de viu este relevant pentru, de fapt, ceea ce conține cartea; mi-a plăcut, într-o mare măsură, și coperta, pe care am văzut-o ca o metaforă a încercării omului de a se agăța sau, dimpotrivă, de a se desprinde, de „ființa fizică” ce încă-l ține, voit sau nu, pe pământ. Recunosc, chiar am fost interesat și mai mult de acest roman după ce m-am gândit la aceste aspecte - sinuciderea autorului, parcursul său istoric (vizitele în diferite țări care, de altfel, și-au pus, într-o măsură, accentul asupra scrierii sale). Și, totuși, dincolo de a fi citit niște povești profunde (unele chiar mi-au rămas și-acum în minte), am simțit o tristețe oarecum prea mare, o incisivitate hazardată, un sentiment al nepăsării, pentru propria ființă, parcă prea multe, în ideea că I can not handle so this for much more. Dar am continuat să citesc, sincer, pentru că Hedāyat mi s-a relevat într-o profunzime pe care, de obicei, o caut în cărți - dar poate n-a fost tocmai perioada potrivită să abordez romanul acesta, Îngropat de viu, pentru că, să spun așa, e foarte ușor să te lași captivat de carte chiar până la „asumarea” și „identificarea” cu anumite emoții ale autorului. De ce spun asta? Pentru că, în scriitura lui Hedāyat, e atât de normal să fii anxios, să fii depresiv, să fii, pur și simplu, sătul de lumea în care trăiești. Și, bineînțeles, nu doar despre asta sunt scurtele povești ale lui Hedāyat, dar, dacă stai și privești puțin în ansamblu, îți vei fi dat seama de faptul că toate personajele sale poartă, în cele din urmă, o tristețe de nemăsurat, o tristețe profundă, încărnată în ei. 

Ideea de bază a prozelor scurte grupate în volumul Îngropat de viu urmează un moment definitoriu, esențial, irefutabil al existenței noastre, limitate, pe acest pământ: sfârșitul, moartea, „plecarea”. Hedāyat, cu o măiestrie aparte, surprinde, minuțios, diversele forme, pe care, de altfel, le recunoaștem cu toții, diversele „fețe” ale morții: exasperările unui sinucigaș la care, dincolo de toate încercările, moartea se încăpăținează să apară; tradițiile și credințele condamnate la stingere, dar pe care, în secret și sfidând măsurile de reprimare luate în vederea lor, unii adepți le fac din nou să strălucească; visuri sugrumate care nu mai mor, care nu dispar, care fac din somn cea mai haotică experiență, potențată până la dorința de a scăpa de ele, chiar și de-ar fi să mori; deșertăciunea jocurilor politice făcute fără cortină, fără perdea, în fața societății căreia îi este frică să se ridice și să strige; conflicte domestice, de natură casnică, viclenie, hazardare, violență. Toate acestea fac, din proza lui Hedāyat, un cumul de trăiri, sentimente, emoții, cu o luciditate scânteietoare când vine vorba de sensuri. Hedāyat parcă ar vrea să sfâșie valul de iluzii, de „minciuni”, ce ne întunecă privirea, ce ne întunecă mintea, descoperindu-ne, astfel, realitatea multiplă a renunțării la propria ființă, la propriul suflet, la propria identitate fizică, la propria identitate cognitivă. 

Nu știu ce-aș mai putea spune, în cele din urmă. Nu prea e o carte pe care s-o poți recenza, la o adică, având în vedere că e formată din mai multe proze scurte, fiecare neavând legătură cu celelalte - cel puțin, nu din punctul de vedere al personajelor, dar dacă e să vorbim de anumite stări, emoții, sentiment, trăiri care domină scriitura lui Hedāyat, atunci, cu siguranță, multe se vor regăsi și-n alte scrieri de-ale sale. Recunosc, n-au fost doar momente în care simțeam o tristețe exacerbată, un simț al neființei dincolo de puterea mea de înțelegere - au fost și momente în care m-am regăsit râzând, zâmbind, ba chiar bucurându-mă de anumite chestii; dincolo de toate acestea, în proza lui Hedāyat primează, evident, un simț acut al morții, sau, mai bine spus, este ca și cum moartea, un personaj omniprezent, stă în spatele anumitor personaje, așteptând momentul oportun pentru a lua ceea ce, încă de când ne naștem, i se cuvine. M-a atras, de asemenea, și faptul că autorul e iranian - nu prea am citit autori de această naționalitate, și, cu siguranță, a fost prima dată când am citit o traducere din limba persană. Pot spune că îi mulțumesc traducătorului care a reușit să redea, extrem de bine, atmosfera cărții, care a reușit să redea, cât mai corespunzător și corect, scriitura lui Hedāyat.

Au fost multe citate pe care le-am salvat, și dacă, de obicei, obișnuiesc să le citez în recenziile mele, de data aceasta am să zic pas. Nu știu, pe mine chiar m-au mișcat unele, mi-au creat stări, stări destul de negative, să zic așa. Deci, mai bine, de data aceasta nu. Dar vă pot spune că recomand, în cele din urmă, acest roman - cu singura mențiune că, for real, chiar NU este pentru oricine. Nici pentru mine n-a fost, mai ales că l-am citit într-o perioadă care chiar nu se potrivea cu scriitura lui Ṣādegh Hedāyat. Mă bucur, în cele din urmă, c-am reușit să-l „cunosc”, fazual spus, și pe acest autor. Pot spune că, într-adevăr, a fost ceva diferit față de tot ce-am citit până acum, a fost o abordare autentică, extrem, dar extrem de profundă (depinzând de punctul de vedere al cititorului), și parcă aș mai citi ceva de la el, dar, cu siguranță, nu în viitorul apropiat.

Mulțumesc pentru atenție și vă doresc să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, alături de o săptămână liniștită și cu spor. Revin și eu, la rândul meu, cu o întrebare. Ce-ați mai citit? Ați citit această carte? Dacă da, aș dori să știu părerea voastră. Spor, spor spor!