duminică, 26 iunie 2016

„Dezastrul de la Cernobîl”, de Svetlana Aleksievici- Recenzie

Editura: Corint
Număr de pagini: 336
Rating: 5 din 5 steluțe
Premiul Nobel pentru Literatură 2015

Sincer, când am auzit că anul trecut Nobelul a fost acordat unei asemenea cărți, unei jurnaliste - despre asta vuiau lucrurile, nu știam că Svetlana este și scriitoare - am fost destul de sceptic în ceea ce privește această carte. Bine, auzisem și de comentariile politice, de alte lucruri de genul, dar e normal, românul a fost nemulțumit; când un român de-al nostru este menționat, dar nu câștigă, sigur a fost ceval a mijloc. Joc politic, favoritism, chestii dintr-astea. Ei, ei, eu zic c-a fost talentul. Talentul. Nu mă îndoiesc de talentul scriitorilor noștri, dar... 


„Am îngropat pădurea. Am tăiat copacii în bucăți de cîte un metru și jumătate, i-am împachetat în celofan și i-am aruncat în groapă. Noapte nu am putut să dorm. Închid ochii: se mișcă ceva negru, se învârte. Parcă e viu. Straturile de pământ, vii, cu gândaci, păianjeni, râme. Parcă e viu. Nu recunoșteam nimic, nu știam cum le zice. Pur și simplu gândaci, păianjeni. Furnici. Iar ele sunt mici și mari, galbene și negre. Așa, de toate culorile. Un poet spunea odată că animalele sunt un popor deosebit. Le omoram cu sutele, cu zecile, miile fără să știu cum le cheamă. Le dărâmam casele. Secretele. Le îngropam. Le îngropam.”

Dezastrul de la Cernobîl nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

26 aprilie 1986, ora 1 și 23 minute și 58 de secunde, o serie de explozii devastatoare și neașteptate au distrus reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala Cernobîl, ducând la cea mai puternică și mare catastrofă tehnologică a secolului al XX-lea. Pentru bieloruși - dar, nu numai - totul a fost o calamitate națională, pur și simplu o apocalisă precoce. După Cernobîl, țara a pierdut 485 de sate și cătune: 70 dintre ele fiind îngropate, pentru eternitate, sub pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăiește pe teritoriul contaminat. În total, sunt 2,1 milioane de oameni, dintre care în jur de 700.000 sunt copii. Printre factorii scăderii demografice, radiația ocupă locul cel mai de seamă. În unele regiuni mai apropiate de atomocentrala electrică ce a explodat, mortalitatea depășește, deja, 20%. Ce-o să se aleagă de aceste suflete? De fapt, ce s-a ales deja de ele? Multora nu le pasă. Dar, Doamne, omul... Omul are atâta putere, dar atât de puțină dorință de schimbare? Vă spun, ce citiți în această carte, pur și simplu vă lovește în moalele capului și vă lasă cu un gol în stomac. Iubesc cărțile care fac acest lucru, îs exact pe placul meu.

„Lumea s-a împărțit în două: suntem noi, cei din Cernobîl, și sunteți voi, ceilalți oameni. Ați observat? Aici la noi nu se accentuează: sunt bielorus, sunt ucrainean, sunt rus. Toți se numesc oameni din Cernobîl. Suntem din Cernobîl! Sunt om de la Cernobîl! De parcă e un popor anume, o națiune nouă.”

Înainte de Cernobîl, la 100.000 locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecțiuni oncologice. Astăzi, statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6.000 de bolnavi. O creștere de aproximativ 74 de ori. Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrânețe moare un singur om din paisprezece, în principal cei apți de muncă - la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, șapte sunt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează, de îngrozesc cimitirele apărute peste tot. Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ținute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldați din serviciu de urgență și au fost chemați să lucreze lichidatori. Copiii au fost luați în armată imediat după terminarea școlii. Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministrului Sănătății, din 1990 până în 2003 au murit 8553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi!

Așa a început istoria... Istoria unui popor ale cărui lacrimi încă curg peste râurile contaminate, peste pădurile statice, în care nu mai există viață, peste pământurile în care cândva creșteau recolte, copaci cu fructe proaspete și galbene, în lumina soarelui, așa începe istoria unui popor a cărui glas este încă neauzit. Plin de durere și de speranță! Oh, de speranță! Dezastrul de la Cernobîl nu vorbește doar despre statisticile calomniei întâmplate, ci este prezentată sub forma unui interviu, sub forma mai multor interviuri - de fapt, monologuri, întrucât vocea autoarei nu se face inclusă decât în micuțe secvențe. Mărturiile, durerile, totul este prezentat în paginile cărții. Oamenii bolnavi, bătrâni singuri, plini de durere, copii fără părinți, mame fără copii, nevoite să-și îngroape sufletele în lacrimi, copii cu mutații genetice, neștiutori, plăpânzi, firavi. Totul este dureros, dar, în cele din urmă, adevărat. Identitatea unui popor a fost renegată, a fost astupată de un pământ contaminat. De un pământ bolnav, de un aer din care nu se poate respira cu siguranță. De o moarte întunecată și amară. 

„Au plecat. Dacă ar fi deschis sala? I-ar fi omorât pe toți. Și pe mine împreună cu ei, mi-ar fi tras un glonț în frunte. Acolo e o singură putere - omul cu pușca. I-am urcat pe copii dimineața, spre Astrahan, am spus să-i transporte ca pe niște pepeni, să nu deschidă ușile. (La început tace. Apoi plânge multă vreme.) Oare este ceva mai groaznic decât omul? (Tace din nou.)”

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot fi sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. De parcă îs un popor anume, o națiune nouă. Oamenii de la Cernobîl! Oameni care nu pot fi tratați. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. 

„Am fost păcăliți. Ni s-a promis că după trei zile o să ne întoarcem. Am lăsat casa, baia, fântâna sculptată, livada veche. Noaptea, înainte de plecare, am ieșit în livadă și am văzut cum se deschiseseră florile. Iar dimineață toate căzuseră. Mama nu a putut să reziste evacuării. A murit după un an. Am două vise care se repetă. Primul - văd casa noastră, pustie, al doilea - văd portița noastră: acolo sunt niște mușcate roșii și e mama mea. Vie. Și zâmbește.
Tot timpul tragedia asta nucleară este comparată cu războiul. Dar războiul poți să-l înnțelegi. Despre război mi-a povestit tata, am citit în cărți! Dar aici? Din satul nostru au rămas trei cimitire: într-unul, cel vechi, sunt oamenii, în al doilea sunt câinii și pisicile împușcate, pe care noi le-am părăsit, iar în al treilea sunt casele noastre.
Până și casele ni le-am îngropat.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Librex pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Dezastrul de la Cernobîl de pe site-ul lor, cu o reducere de 20%. Credeți-mă, merită tot. Lecturi frumoase și pline de spor!

Anndrei

10 comentarii:

  1. Am ajuns sa citesc cartea (acum ceva timp) datorita unei persoane care "trecuse" prin iadul din Cernobil. Povestea ei, ca si marturiile celor din carte,dar si faptul ca totul , absolut totul este real au un impact puternic asupra oricarui cititor.
    Ce m a zdruncinat cel mai puternic este ca, desi in zona inca sunt radiatii si cel mai probabil vor exista inca mult timp de aici incolo, sunt acei oameni - poate, dupa parerile unora, inconstienti- care raman in loc, refuza sa se mute impotriva avertismentelor, impotriva mutarii fortate- ei se intorc mereu, dau dovada de iubirea fata de locurile natale, dau dovada de patriotism.
    Multe alte carti ale scriitoarei au fost traduse la noi, pe unele mi am propus sa le citesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh! Cartea aceasta e dureroasă, am aproape toate cărțile autoarei, dar simt nevoia de a aștepta pentru a mă apuca de celelalte!

      Ștergere
  2. Nu am citit inca cartea, dar recenzia ta m-a convins sa-i dau o sansa! Multumesc Andrei pentru recomandare!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sinceră să fiu, nu mă face foarte curioasă acest eveniment și totuși, modul în care ai descris tu cartea, mă face să-i acord o șansă. Mulțumim pentru recenzie și la cât mai multe lecturi frumoase, Andreeei! *.*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E genială carta, Adina! Cu draaaag (hug)

      Ștergere
  4. Wow, premiul Nobel! Înseamnă că într-adevăr e o carte bună care merită citită. Până şi fragmentele scoase din carte de tine m-au făcut să-mi imaginez drama care au trăit-o. Pare interesantă, cu multe sentimente şi trăiri ale oamenilor.
    Lecturi plăcute!

    RăspundețiȘtergere
  5. foarte sensibil subiectul cartii, ii urmaresc mereu cartile autoarei, dar nu ajung niciodata la ele! :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ugh, da, așa e! Cărțile Svetlanei îs dure, îs... dureroase!

      Ștergere