marți, 26 iulie 2016

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay- Recenzie


Editura: Litera
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 322

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore, pentru a-l elibera pe acesta.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabiltă de mai mulți ani în Paris și căsătorită cu un francez, trebuie să scrie un articol de ziar despre razia Vel d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în a Franței istorie. În timpul investigației, totuși, aceasta descoperă din întâmplare o serie de secrete de familie adânc îngropate, prăfuite, care o leagă de Sarah, și simte nevoie de a reconstitui destinul tragic și ciudat al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări privitoare la propria-i existență. 

Se numea Sarah este o poveste înduioșătoare a două familii unite într-un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, în istoria francezilor. 

Am vrut să pun mâna pe această carte încă de când una dintre prietene a citit-o. A vrut, de fapt, să mi-o împrumute, însă eu sunt genul de persoană care nu împrumută cărți de la bibliotecă, ci vreau să am cam orice carte pe care o citesc, în sensul în care să-mi aparțină, s-o pot pune în biblioteca personală după ce voi fi terminat să o citesc. Se numea Sarah, de Tatiana de Rosnay, a fost pentru mine o lectură care nu doar că m-a solicitat emoțional, însă a făcut apel și la cunoștințele mele culturale, în materia anilor celui de-al doilea război mondial. Trebuie să recunosc, mereu mi-au plăcut cărțile care vorbesc despre nazism, despre evei – poate, totuși, n-ar fi trebuit să-mi placă, însă este vorba despre pagini din istoria lumii (o istorie care, la o adică, mai bine n-ar fi exstat), așa că nu poți rămâne neputincios, nepăsător în fața timpului care a trecut. Să descoperi, să cercetezi, să vrei să știi și să cunoști, tocmai asta ne face ființe superioare și raționale. Iar dacă totul este oferit și într-o formă estetică ce nu plictisește – cartea de față –, atunci nu poți decât să-i mulțumești autorului că a scris cartea și editurii că, la rându-i, a tradus-o.

Este de prisos să vă spun despre acțiunea cărții. Rezumând, este vorba despre Sarah, o fetiță, care va fi deportată împreună cu familia ei – mai puțin fratele – într-un lagăr de concentrare. Având conștiința că propriul ei frate ar putea muri de foame în micuța ascunzătoare în care l-a închis, aceasta păstrează mereu puseul dorinței de a evada și de a-l salva pe cel mic. Bineînțeles, înainte trebuie să treacă prin chinul mizeriei, al durerii, al batjocorei, îndurând condiții inumane și imposibil de acceptat. Da, este dureros să citești toate acele pasaje în care autoarea descrie aceste lucruri, însă este și mai dureros faptul că, într-adevăr, totul a fost cândva adevărat, verosimil, inspirat din paginile unei realități istorice ce a avut impact asupra întregii lumi. Încă și acum, când mă gândesc la acele lucruri, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile care mă încearcă. Sunt om, nu pot fi nepăsător! Sarah va încerca să facă orice pentru a-și salva frățiorul, învățând, în același timp, ce înseamnă frica, foametea, mizeria, speranța arzândă, dar și ce însemană solidaritatea, prietenia, compasiunea și o mână întinsă la nevoie. Pentru că da, Tatiana de Rosnay vorbește și despre oameni, și despre suflete, integrate în acțiuni, povești și fapte care să le contureze caracterele. Are ea un stil aparte de a face acest lucru, fapt ce se conturează în special în planul contemporan al acțiunii: romanul este structurat în două părți – anul lui Paris, 1942, cel istoric, în care este prezentată povestea lui Sarah, și anul 2002, în care naratorul este subiectiv, prezentându-ne povestea lui Julia, o jurnalistă americană, căsătorită cu un francez și stabilită la Paris, care încearcă să afle o poveste adânc înrădăcinată în trecutul ei. Astfel, căutând răspunsuri care, dimpotrivă, îi aduc și mai multe întrebări, Julie va descoperi lucruri care mai degrabă ar fi rămas secrete, va descoperi adevăruri care, poate, n-ar fi trebuit descoperite niciodată.  Răscolind în trecut, Julie își răscolește în propriul suflet, în propriile-i emoții dureroase. Ca parte definitorie a romanului, punctul de maximă încordare și intensitate este relevat în momentul în care trecutul se unește cu prezentul, în relevarea adevărului pe care Julie, cu atâta patos și dorință, îl caută.

„ – Vă rog, nu mă opriți, murmură Sarah și se înroși la față.
Era și fericită, dar și supărată că o urmaseră.
- Să te oprim? zâmbi Jules. Nu te oprim, încăpățânată mică. Mergem cu tine.”

Cartea te doare, pur și simplu. Nu poți s-o iei în mână fără să simți, totuși, un gust amar, pentru că te gândești la personaje, te gândești la viața lor, la ce s-a întâmplat cu ele și cu trecutul lor. Citind, simți că parcă ai fi vrut să fii acolo, să le ajuți, să le fii alături și să le sfătuiești. Tatiana de Rosnay are talentul de a creiona personaje verdice, reale, care trăiesc între paginile cărții, simt și iubesc, suferă și plâng, oameni de hărtie, întruchipări sufletești, celulotice, ale persoanelor din jurul nostru. Ăsta ar fi unul dintre marile plusuri ale cărții, pe lângă povestea fascinantă și plină de mister.

Stilul autoarei este unul foarte lejer, lipsit de înfrumusețări prea artistice, de o plasticitate exacerbată și expresivă. Citind, nu te poți plictisi, n-ai cum, ești prins de poveste și de ceea ce urmează să se întâmple, încerci să cobești, să te gândești ce are să mai dea  – și de data aceasta – situația peste cap. Ador cărțile care nu mă lasă să-mi dau seama cum au să se termine, dar care-mi dau impresia, până într-un anumit punct, că am dreptate, doar pentru ca mai apoi să-mi demonstreze că, dimpotrivă, m-am înșelat în privința bănuielilor mele. Asta-l face pe un autor să fie bun, anume ideea de a se pune în pielea cititorului și de a încerca să-și dea seama ce va înțelege acesta, citind romanul. Astfel, el încearcă nu doar să nu fie clișeic (lucru care mai mult sau mai puțin se întâmplă în anumite cărți), ci încearcă să fie surprinzător, nu redundant sau plictisitor. Tatianei de Rosnay îi reușește cu excelență acest lucru, iar talentul ei este irefutabil. Este autentic, precum cartea în sine. Da, tema evreilor, a nazismului, a mai fost tratată în numeroase cărți – dar cu desăvârșire, într-una din cărțile mele preferate, Austerlitz –, însă romanul de față parcă i-a adus ceva nou, i-a adus acel ceva care parcă, în anumite cărți, lipsea. Nu e vorba doar de personaje, de acțiuni, de poveste, ci de acel feeling cu care rămâi după ce vei fi închis universul operei între coperți. E, cred eu, ceva de perspectivă. Și de emoție!

O carte fascinantă, un roman pe care, cu siguranță, cititorul nu îl va putea uita prea ușor, o scriitură tulburătoare, dureroasă, care strălucește în întunericul istoriei, manuscrisul unei lumi, al unei națiuni, al unei dureri, cartea Se numea Sarah te lovește fix în suflet, încă de la începutul romanului. Pentru că, până la urmă, este vorba despre viață, despre speranță și despre ceea ce are omul mai de preț: adevărul și iubirea.

Mulțumesc enorm Editurii Litera pentru șansa de a citi romanul de față. L-am iubit, l-am savurat, și-l voi recomanda cu drag tuturor! :) Că se citește acest roman, este de prisos să mai spun, cifrele de pe Goodreads vorbesc despre el. Lecturi minunate și cu spor! 

Anndrei

10 comentarii:

  1. Vaii, ce recenzue frumoasă!
    Şi eu ador cărțile despre Holocaust. Citind parcă te fac să simți ce au simțit în acele vremuri.
    Mulțumim de recenzie! Spor la lecturi! ^.^

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc foarte mult, draga mea Daria! Pupici și lecturi cu spor!

      Ștergere
  2. Ioioioi, n-am mai auzit de carte, dar clar o pun pe wish list! Și mie îmi plac la nebunie cărțile legate de evrei/nazism, pur și simplu mi se pare interesant subiectul, mai ales că am certitudinea că, pe lângă o poveste emoționantă, îmi voi face o idee și mai detaliată despre această perioadă.
    Îmi place mult și cum sună, și cum arată, și ce ai spus tu despre ea, așa că wish list direct! :))
    Pupiceeei!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Trebuie, Adina, să o citești. Eu ador toate cărțile de genul, stârnesc atât de multe emoții în mine, Doamne! Exact, afli mai multe legat de această istorie. Eh!

      Mă bucur că te-am convins! Lecturi frumoase! (hug)

      Ștergere
  3. Tare interesanta carte! In ultima vreme am tot vazut-o, trebuie sa o citesc si eu! Multumim pentru recenzie! ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Are o poveste foarte frumoasă! :) Plăcerea mea.

      Ștergere
  4. Vai, m-ai convins ! Serios, o voi pune și pe asta pe wishlist. Să înțeleg că ție ți-a plăcut și, desigur, sper că are să-mi placă și mie la cum ai descris-o.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Dap, mi-a plăcut, și dacă o citești sunt sigur că și ție o să-ți placă. Lecturi frumoase!

      Ștergere
  5. de foarte mult timp vreau sa citesc aceasta carte, dar inca nu am apucat sa mi-o cumpar, desi mi-o doresc atat de mult. si pe mine ma fascineaza cartile despre nazism si vreau sa citesc cat mai multe din aceasta categorie.
    sa urmaresti si filmul, sigur o sa iti placa :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur o să-ți placă. Dap, o să mă uit de curând la film. Mulțumesc pentru vizită :)

      Ștergere