duminică, 31 iulie 2016

„Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici- Recenzie


Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 338

„Căci moartea era peste tot...”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl,care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.

„În jurul nostru erau mulți morți, nici nu ne mai speriau. Trăiam printre ei, chiar ne obișnuiserăm. O singură dată mi-a fost frică. Intrasem într-un sat căruia îi dăduseră foc de curând. (...) Am văzut o femeie arsă... Era neagră toată, căzută la pământ, dar mâinile îi rămăseseră albe, niște mâini vii, de femeie. Atunci mi-a fost frică prima dată. (...) Cei care nu au văzut cum omul își omoară seamănul sunt cu totul altfel.”

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare, cred că cea mai dureroasă și sensibilă carte. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii, a modului în care percepem realitatea în care trăim și, poate, ceea ce ar trebui să apreciem. Într-un univers dominat de obuze, gloanțe, moarte, foc, violență, anihilare, cruzime, într-un univers în care moartea este ceva de o simplă secundă, în care încercarea de salvare pare a fi de prisos, glasul copiilor, strigătul lor de durere se face auzit între paginile acestei cărți. Pentru ca, mai apoi, să ajungă în sufletul cititorului și în inima sa. 


„Mergeam și dădeam peste un cadavru negru, deci aici arsese un om bătrân. Iar dacă vedeam de la distanță ceva mic, rozaliu, însemna că e un copil. Erau întinși, rozalii, pe cărbuni... Mama și-a dat jos baticul și m-a legat la ochi... Așa am ajuns până la casa noastră, până la locul unde în urmă cu câteva zile se afla casa noastră. Nu mai era nicio casă. Ne-a întâmpinat pisica, se salvase ca prin minune. S-a lipit de mine, atât. Nici una din noi nu putea să vorbească... N-a mieunat, până și pisica a tăcut câteva zile. Toți tăceam. I-am văzut pe primii nemți (...). Bubuiau pe caldarâmul nostru. Și mi se părea că până și pământul suferă sub picioarele lor.”

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

Cred că totul ar putea fi rezumat la această mărturie: Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul (...) Au trecut anii... Am foarte multe cărți, dar n-am înțeles despre război cu mult mai mult decât am înțeles atunci, pe când eram copil... Despre asta am vrut să vă povestesc. Războiul, cu toate ororile sale, cu toate durerile sale pe care le trage după sine. Nu știu ce-aș mai putea spune, pentru că despre această carte nu se vorbește, despre această carte nu se povestește. Ea se citește, se simte, se integrează în sufletul cititorului. A vorbi despre așa ceva, a încerca să explici, să-ți explici - ei, bine, este de prisos. Cartea trebuie citită. Mai mult decât citită, ea trebuie simțită.

„M-au tras la o parte... Și am văzut cum au fost mai întâi împușcați copiii. Îi împușcau și se uitau cum se chinuie părinții. Pe mama n-am mai văzut-o... Probabil căzuse...
Era acolo o femeie care își ținea bebelușul în brațe; el bea apă din biberon. Au tras mai întâi din biberon, apoi în copil și abia după aceea au omorât-o și pe mamă.
Sunt uimită că mai trăiesc după toate astea... Mică, am supraviețuit... Dar mare, cum o să trăiesc? M-am maturizat demult!...”

Ultimii martori nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Când copiii noștri au crescut, le-am dăruit păpuși. Tuturor le dăruim păpuși, tuturor cunoștințelor noastre. Mai întâi s-a prăpădit draga noastră mamă, apoi s-a dus și tata.Am simțit, imediat am simțit că suntem ultimele. La granița aceea... la hotar... Suntem ultimii martori. Timpul nostru se sfârșește. Trebuie să vorbim...
Cuvintele noastre vor fi ultimele.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Diverta pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Ultimii martori de pe site-ul lor, cu o reducere de 37%. Credeți-mă, merită tot. De asemenea, zilele acestea aveți reducere de minim 50% la toate cărțile Editurii Rao, vedeți oferta AICI.

Lecturi frumoase și pline de spor!

Anndrei

6 comentarii:

  1. Superbă recenzie! Numai citind recenzia ta, m-au trecut acele sentimente, dar să mai citești și cartea... Superb, superb, superb! Mă declar o mare cititoare a blogului tău și la câte mai multe recenzii! Este frumos că mai sunt persoane care citesc și ne arată ceea ce merită citit și de ce!
    Îți doresc o duminică frumoasă, Andrei! ^^

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, mulțumesc foarte, foarte mult. E o plăcere mare să știu că cineva citește ceea ce scriu aici! Și că-mi urmărește activitatea.

      O zi cât mai plăcută și lecturi minunate! (hug)

      Ștergere
  2. Frumoasa recenzie! Sper sa imi cumpar si eu cartile ei, din cate am inteles scrie superb! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc. Autoarea e cu totul și cu totul specială! :)

      Ștergere
  3. Doamne, Doamne, câte sentimente simțite doar citind o carte! Am auzit multe de autoare şi de cărțile ei, mai ales că a câştigat Premiul Nobel. Sper să-mi achiziționez şi eu cărțile!
    Mulțumim de recenzieee! ^^
    Lecturi cât mai frumoase!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici nu ai idee. E dureroasă cartea, pur și simplu. Cu mare drag și sper să faci rost de ele cât mai curând, sunt o comoară de sentimente și trăiri!

      Ștergere