Bărbatul care se credea Riemann, de Stefania Piazzino - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 100

Anul apariției: 2019

Traducere: Beatrice Cristina Baciu

Profesorul Ernest Love, matematician italian de faimă mondială, este profund tulburat la aflarea veștii că faimoasa ipoteză a lui Riemann —formulată în 1859 și devenită piatră de încercare pentru multe generații de savanți — a fost în sfârșit demonstrată. Vestea îi pricinuiește o dedublare a personalității, care îl face să creadă că este însuși Bernhard Riemann. Internat într-un spital de boli mintale, profesorul dă dovadă de o luciditate și de o inteligență uluitoare, fiind foarte credibil în rolul lui Riemann, iar psihiatrul care îl îngrijește are o sarcină extrem de dificilă — va reuși el să-l vindece pe Ernest Love, o minte la fel de sclipitoare precum celebrul său predecesor german?

„- Așa este, domnule doctor, dar ascultați-mă bine: această formulă conține bazele teoriei haosului; geometria, algebra și trigonometria fuzionează; fizica și matematica se contopesc; suntem înaintea științei cu mulți ani. Această funcție angajează și unele principii ale particulelor atomice... Nu este extraordinar?”

„Printre teoreme și formule matematice ridicate la rang de poezie, printre ipoteze și teze psihanalitice, Stefania Piazzino construiește o intrigă de thriller (demonstrarea ipotezei lui Riemann ar putea revoluționa sistemul economic planetar) și face cu matematica și psihanaliza ceea ce a făcut Jostein Gaarder cu filosofia în Lumea Sofiei: le explică într-o formă accesibilă nespecialiștilor.” - Sololibri.net

„Un roman elegant și captivant, care ne arată că matematica este o mare aventură și că partea cea mai autentică a vieții sunt visurile, pe care uneori e mai bine să nu ni le îndeplinim — pentru că, îndeplinindu-le, putem rămâne fără motivația de a trăi.” - Il venerdi di republica 

 „În excelentul debut al Stefaniei Piazzino, misterele minții umane și ale celei mai abstracte științe se împletesc cu grație într-un dans plin de suspans, la granița dintre realitate și imaginație, știință și artă, luciditate și nebunie." - L’Espresso

Stefania Piazzino s-a născut în 1976 la Omegna, în nordul Italiei. După o perioadă în care a lucrat în diverse domenii, între care și designul vestimentar, a hotărât să se dedice scrisului. Este pasionată de filosofie, psihologie, matematică și artă, iar în prezent locuiește la Milano. Bărbatul care se credea Riemann este romanul ei de debut.

Am să fiu destul de scurt cu această recenzie. Și-am să spun mai mult motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, felul în care am simțit-o și de ce, cred eu, nu mi-a plăcut. Bun, înainte de toate, vreau să spun că a fost o lectură destul de OK, ce-i drept, în sensul în care a fost o lectură ușoară, o lectură ce nu mi-a dat bătăi de cap, o lectură fantezistă, să spun așa, adică „o lectură ca să fie”. Ce-i drept, eram intrigat de titlu, eram intrigat de ideea cărții (rezolvarea Ipotezei lui Riemann), dar am rămas cu entuziasmul și cam atât.

„- S-a agățat de visul său ca să țină speranța vie. Speranța că cineva nu va fi descurajat în fața lui și că îi va vedea inima. Sau poate doar eu văd lucrurile așa.”

Vreau să-ncep prin a spune că romanul lui Piazzino are un început sănătos, are o consolidare destul de bună, o intrigă care putea fi fructificată mult mai mult - părerea mea. Deci, așa, un domn de prestiugiu primește un apel prin care i se spune că Ipoteza lui Riemann a fost rezolvată. Bum, domnul înnebunește și-ncepe să se creadă strălucitul matematician. De-aici și până la sfârșit nu prea m-a mai atras nimic. Sincer. Citeam și citeam și-așteptam să se întâmple ceva spectaculos, să meargă acțiunea în direcții mult mai ascunse, nebănuite. Dar, simplu, nu s-a întâmplat. Ci s-a concentrat totul pe acest domn profesor dedublat, care se credea Riemann, și pe „salvarea” lui din această identitate care nu-i aparține. Și fără prea multe detalii psihologice, fără prea multe explicații - nu știu, eu zic că autoarea s-ar fi putut folosi mult mai mult de această idee. De ce? Cum de a înnebunit deodată când a aflat acest lucru? Da, e oarecum înțeles, din cauza faptului că nimeni n-a reușit vreodată să dovedească această ipoteză. Dar, still, i-au lipsit multe cărții. Și în special aspecte care să te intrige.

„(...) Noi, oamenii de știință, suntem norocoși. Dar ceilalți? Ce spun ei dacă nu o mai văd? Nu-i cunosc traiectoria, nu știu dacă se va întoarce și când. Trebuie să ne creadă pe noi? Pe noi, primii care se îngrijorează când nu o găsesc, chiar dacă îi știm traiectoria? Este trist să știi, cum la fel de trist este să nu știi.”

La o adică, am simțit doar că citesc ceva ce urmează să se termine, fără să fiu încercat de prea multe emoții de-a lungul romanului. Nici nu știu ce să mai zic, sincer, chiar nu a fost o carte care să-mi placă, care să-mi facă sufletul să tresară sau care doar să-mi pună puțin mintea la contribuție. A fost o carte seacă, cred că așa o pot descrie cel mai bine, a fost pur și simplu o altă carte pe care am citit-o dar pe care cu siguranță n-am s-o menționez în lecturile mele de suflet. Nu spun că mi-a părut rău c-am citit-o, Doamne ferește, pentru că, cu orice carte citită, cu siguranță mai afli ceva. Dar vorbesc strict despre impacul pe care l-a avut asupra mea și despre experiențele mele personale - având în vedere, de asemenea, și experiența mea literară de până acum. Poate a picat prost și faptul că am citit-o imediat ce am terminat o carte foarte, foarte bună, Fata de la Savoy, despre care vă voi povesti în zilele ce urmează. Cine știe?! Oricum, dacă o recitesc acum, la aproximativ o lună după ce am citit-o, cu siguranță mă voi fi simțit la fel după ce o termin.

„- Este necesar să ne imaginăm lucrurile pentru a putea să le realizăm sau pentru ca ele să se întâmple. A crea și a-ți imagina. Este primordial.”

Stilul autoarei, în schimb, este drăguț: mi-a plăcut subtilitatea cu carea au fost introduse anumite replici, maniera în care a povestit fără a plictisi, chiar dacă detalii care unora le-ar putea găsi greoaie. Mi-a plăcut mult și lipsa efervescenței prozaice, deoarece chiar nu-și aveau locul într-o astfel de lectură. Personajele, iarăși, mi s-au părut drăguțe, mi s-au părut reale, parcă având simțăminte, trăiri, atitudini. Singura chestie care mi-a displăcut (și mi-a displăcut mult) a fost parcă lipsa imaginației, nu știu, am simțit că această carte are multe minusuri când, de fapt, ar fi putut fi atât de bună și mult mai mult exploatat subiectul. Dar, na, repet, e strict părerea mea și felul în care am simțit eu lectura aceasta. Cu siguranță altuia îi va plăcea mai mult, cu siguranță altuia i se va părea mult mai plictisitoare decât mi s-a părut mie. Și tocmai asta e frumusețea lecturii, nu?

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Bărbatul care se credea Riemann. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!