Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, de Luminița Amarie - Recenzie

Editura: Casa de Editură Max Blecher

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2019

Luminița Amarie (n. 20 ianuarie 1987, Ibănești, jud. Botoșani) s-a mutat în 2006 la Paris, iar din 2015 trăiește la Londra. A publicat câteva plachete, jalonând un parcurs ce se-mplinește în Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, volum în care se asumă depășind tatonările începutului și care probează maturitatea unui discurs transgresiv, eliberat de retorisme și artificiozități. 

„trec din mâna stângă în mâna dreaptă

o piatră ce nu mai are nicio asperitate”

Nu, n-am să fac o recenzie unei cărți de poezii, nu pot face asta, nu-s critic și nici n-am avizarea corespunzătoare; tot ce pot spune este cât de mult mi-a plăcut volumul de față, cât de mult l-am trăit, cât de multe emoții (ba chiar amintiri, da, amintiri pe care nu le pot distruge mi-a strânit) m-au încercat citindu-l. Și, de altfel, am să scriu puțin despre el pentru că va fi ca o trecere în revistă - ca o recomandare, dacă pot să spun așa - pe care vreau s-o las înscrisă pe acest blog. Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins m-a „lovit” încă din titlu. E greu să uităm, așa-i? Să ascundem față de noi înșine anumite amintiri, situații, chiar oameni, întâmplări, circumstanțe, rușini, fapte de care nu suntem prea mândri și nici nu vom fi vreodată. E greu să distrugem tot ce-am atins atunci când amintirile ni s-au întrupat, sunt parte componentă a vieții noastre?! Da, evident, e too much for us, ca oameni limitați. Mereu mi-am spus că cel mai ușor (fazual spus, bineînțeles) este să încercăm să ne schimbăm emoțiile și atitudinea față de anumite amintiri, așa poate vom accepta, în cele din urmă, ceea ce, de fapt, suntem. În fine, e o discuție lungă pe care o putem dezvolta încetul cu încetul cu încetul, până la infinit.

„închide ferestrele

imaginează-ți cerul

păsările nopții

firește că știi

moartea a inventat frumusețea

apoi a desfigurat chipurile”

Evident, o poezie contemporană, o poezie lipsită de rigori stilistice, de încadrări tipice genului liric (prin definiție, prin cele îndesate pe gâtlej în școală), o poezie autentică, o poezie a simțului, a trăirii. Asta am găsit în volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins, a Luminiței Amarie, un volum pe care l-am citit la momentul potrivit, dat fiind faptul că m-a atins atât, dar atât de ușor. Da, este un moment oportun pentru fiecare carte și vă pot confirma acest lucru - am citit cărți care mi-au plăcut prin simplul fapt că au fost acele cărți potrivite pentru starea în care mă aflau, situațiile care mă împrejmuiau, gândurile care mă încercau. E un truism, de altfel, că de multe ori ne place să auzim/ citim lucruri în conformitate cu emoțiile noastre. Suntem oameni, la o adică.

N-am să mai bat apa-n piuă, vă pot spune doar că vă recomand volumul de față, în special dacă sunteți fani ai poeziei contemporane, ai poeziei noi, a poeziei incisive, chiar violente (iarăși, denotativ spus). S-aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru și cât mai rodnice!

„mă trezesc odată cu frica

în locul inimii - un animal cu aripi

mă gândesc la tatăl unui copil fără copilărie

simt spaima în plămâni

mâinile adună frigul

tată,

un copil fără copilărie ca și cum nici nu s-ar fi născut”