Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2012
Traducere din limba spaniolă (și note): Ilinca Ilian

„(...) casa asta s-a sfârșit odată cu Matilda. Ce mai rămâne acum e umbra, coaja a ceea ce a fost. Dar tot Antonio își dă seama că să spui așa ceva înseamnă tototdată să spui un neadevăr, o absurditate: de bine de rău, noi suntem încă aici, iar noi suntem ființe substanțiale. Ce-o să fie, ce-o să se aleagă de noi?”

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precm Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„Matilda avea claritatea lucrurilor reale, a oamenilor autentici, a prieteniilor trainice și profunde.” 

O casă elegantă pe o stâncă în nordul Spaniei este peisajul care deschide şi apoi încheie romanul lui Alvaro Pombo. Ascultăm povestea Matildei Turpin: o femeie care, după 13 ani petrecuţi ca soţie şi mamă a trei copii, se îmbarcă într-o carieră spectaculoasă în lumea finanţelor la nivel înalt, în Londra. Dar povestea e spusă în absenţa personajului principal: Matilda moare la 56 de ani, lăsând în urmă o familie şi doi servitori care încearcă să îşi rearanjeze viaţa în lipsa ei. Care este adevărata moştenire a Matildei Turpin? Ce s-a pierdut odată cu dispariţia ei? Şi ce se va întâmpla mai departe în acest roman polifonic, al reflecţiei şi al singurătăţii, al gândurilor de răzbunare din sânul unei familii în care fiecare se consideră nedreptăţit?

„Relația dintre ei nu și-a pierdut suplețea după moartea Matildei, se comportă în continuare ca niște prieteni buni, fiecare cu rolul lui bine stabilit în casă. Singurul lucru, totuși, pe care îl atrage după sine absența Matildei - și chiar și acum, în acest moment al serii - este un grad considerabil de reticență sau de prudență când se întâlnesc toți trei: să nu facă referire în mod direct la Matilda și mai ales la moartea ei. Toți trei subînțeleg (sau fiecare dintre cei trei presupune că ceilalți doi subînțeleg) că Matilda se află în ei înșiși, în memoria lor, în inima lor, în viața lor, dar că amintirea ei trebuie să rămână în reticența fiecăruia.” 

Nici nu știu cum de a trecut atâta timp până să fi citit această carte - din câte văd, e apărută în 2012, adică acum 8 ani. Și totuși, mă uit în urmă și mă gândesc la faptul că, cu siguranță, n-aș fi apreciat-o la fel de mult dacă o citeam la o vârstă mai fragedă, când eram mai tinerel (nu că acum aș fi vreun arhaic, am doar douăștrei', dar mi-am conturat un gen de lectură caracteristic, care-mi place și mă atrage mai mult, spre care am o predilecție) și nu cred că aș fi avut răbdarea necesară pentru o asemenea lectură cum este Moștenirea Matildei Turpin. Recunosc, aproape ca întotdeauna, m-am lăsat atras maxim de copertă - care, zău, este extrem de relevantă, după părerea mea, în a oferi niște puseuri legate de ideea romanului. Și-am citit această carte, lucru de care sunt chiar mândru, destul de rapid, având în vedere că au fost cam cinci reprize de citit (fără să mă opresc), undeva în medie cam optzeci de pagini/ zi, și credeți-mă că după ce citeam, știam că îmi ajunge, pe ziua respectivă, fiindcă romanul de față necesită maximă atenție, cum zice Juan Antonio Fentes, „cere răbdare și efort”, fiind o carte destul de grea, foarte complexă, uneori cu un nivel abstract al situațiilor, replicilor, ideilor. Dar am citit-o fără să mă plictisească vreo singură secundă, deoarece am fost absorbit, în totalitate, de ceea ce se întâmplă în roman. Și mai ales de către personaje, deoarece pe asta pune accent, de fapt, autorul. Dar vă voi scrie despre asta în ceea ce urmează.

„(...) Suntem într-o situație de doliu și sufernță, într-o meditatio mortis cum greu mai găsești. Și eu meditez la plinurile pe care le-a lăsat mama ei prin dispariția ei, în loc să meditez la golurile care, dat fiindcă nu sunt, pot fi obiectivate în fața facultății de judecată.”

Sincer, drept să vă spun, eu mă așteptam la altceva, în niciun caz la o lectură atât de intensă. M-am așteptat să fie un roman, cum să spun, poate tipic, cu un scenariu puțin banal, în care moartea Matildei Turpin ar fi lăsat o moștenire care să provoace divergențe într-o familie, la modul acela în care ba cineva a rămas cu mai mult, ba cineva vrea mai mult, se simte nedreptățit, mai apare și o eventuală fiică, ba un fiu pierdut etc. Dar n-a fost deloc așa. Dimpotrivă, a fost o lectură profundă, intensă, poate puțin greu de urmărit și de digerat la un moment dat, dar nu m-a deranjat, îmi plac acele cărți care fac apel la atenția mea maximă, care mă încearcă și-mi dau de gândit, care mă fac să mă întorc la paginile din urmă fiindcă am impresia că-mi lipsește raționamentul logic. Nu spun, sincer, c-am înțeles pe deplin romanul, chiar este unul greu, cred că e nevoie de puțin mai multă experiență literară și psihologică, ba chiar filozofică, să citești Moștenirea Matildei Turpin așa cum poate ar trebui. Eu n-o am, încă, iar acest roman chiar mi-a reliefat acest lucru - aș putea concluziona faptul că Moștenirea Matildei Turpin chiar e un roman pentru oameni cu o experiență de viață, pentru oameni înțelepți, pentru oameni „mari”, să spun așa, care au răbdarea, timpul, căldura necesară de a citi un astfel de autor. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că, în maniera mea proprie, nu am simțit și trăit și plăcut și iubit și apreciat acest roman. Dimpotrivă, l-am găsit chiar una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an. Însă eu am un stil anume, după cum am zis, de citit, de cărți pe care le abordez - pentru mine omul face interesul principal al unei cărți, psihologia sa, felul în care reacționează în anumite situații și etica lor morală, cognitivă, interioară. Îmi place să urmăresc felul în care acestea gestionează intrigi, felul în care își reiterează caracterul atunci când adevărata lor natură iese la iveală.

„- Nu se poate ca Matilda să nu mai existe deloc, asta nu se poate, Juan!”.

Să trec puțin și la ideea romanului, fără, însă, prea multe detalii. Avem așadar de-a face cu șase personaje: Jacobo, Andrea, și Fernando (cei trei copii ai Matildei și ai lui Juan), Antonio, Emilia (cei doi servitori ai familiei Turpin) și Angélica. Ideea proximală a romanului constă în faptul că, pentru fiecare (și totuși, mai puțin pentru Andrea, care nu ne este înfățișată prea des în roman, întrucât ea nici măcar nu ajunge la conacul în care au locuit Matilda, soțul ei și cei doi servitori cu care s-au împrietenit) moartea Matildei scoate la iveală niște drame interioare, niște conflicte între personaje, refulări, sentimente, idei crescute în profunzimea sufletului. Și-am mai observat un aspect interesant al cărții, pe care mi-a plăcut să-l urmăresc de-a lungul lecturii: tensiunea (să spun așa) dintre personaje, tot acest conflict interiorizat, care face „acțiunea romanului”, este într-o concordanță subtilă cu vremea de afară, cu „lumea exterioară”, cu natura care însăși pare că are, la rândul ei, ceva de spus: „(...) ploaia e acum noaptea tunătoare, răzbunătoare, fără înțelegere pentru pielea caldă a cârtițelor și a șoriceilor de câmp, fără simțuri pentru înfiorările celor străbătuți de valuri de înfiorare, pentru starea de rău a celor care, uzi până la piele, se pun la adăpost și fac un foc din lemne de stejar, sau îl aprind în sobițe mici sau mai toarnă jăratec în tăvițele din tandure. Ploaia urăște focul și căldura și chibzuința și judecata cu capul pe umeri și prăpădește tăria din inimi și trimite boală, răceală copilașilor mici. Și pisicile o urăsc: odioasa ploaie virginală, înaltă și dură și monotonă și intensă și crudă și strălucitoare și îndârjită, îndărătnică și îndârjită, care potopește putregăirile din morminte, face praf atlazurile sicrielor sub pământ, face neînsemnata inimă să se înece și, laolaltă cu ea, tot ce ține de dragoste și dragostea însăși.” Repetându-mă, astfel de pasaje se reiau în anumite puncte cheie ale romanului, când tensiunea tinde spre angoasă, spre neașteptat, spre abstract chiar, autorul descriind cum, de altfel, este vremea de afară, ba însorită, caldă, ba plină de ploi inevitabile, bolnave, reci.

„(...) La puțini ani distanță Fernandito și-a văzut mama sleită de puteri. Era o imagine cutremurătoare: intensa frumusețe mortală care s-a năpustit peste Matilda sub ochii fiului ei, când nu putea să se mai ridice, aproape nici nu mai putea vorbi, prăbușită pe canapea și nevrând să mai vadă pe nimeni, doar pe Emilia. Atunci a știut că îl iubește și, încă o dată, a simțit acea dragoste electrizantă care provenea dintr-un foarte profund de identificare dintre ei doi.”

Așadar, toate aceste conflicte dintre personaje par a fi „aprinse” de moartea Matildei Turpin, o femeie care a lăsat în urmă nu doar o moștenire fizică, ci mai ales una cognitivă, de ordin psihologic, interior: a deschis drumul a numeroase întrebări, întrebări care nu-și găsesc răspunsul într-un mod simplu, ci căutând în trecut; întrebări care stârnesc drame, care au consecințe, care ascut colți și lasă pagube. Nu știu cum să vă spun, chiar e un roman extrem de profund, un roman interior, al eu-lui, un roman al controverselor și al identităților psihologice, în care fiecare personaj, văzut prin ochii celorlalte personaje, are o anumită trăsătură definitorie de caracter. Și fiecare personaj se angajează în alte relații cu celalalte, de la ideea adulterului (un termen cam impropriu, dacă veți fi citit cartea), până la cea a homosexualității. E un roman al idelor abstracte și totuși atât de contemporane, atât de ancorate în adevăr. Da, e un roman verosimil, al cercetării psihologice și a minții umane, în toate cotloanele ei întunecate și greu de pătruns și de descoperit. Un roman al dilemelor atemporale, care zbuciumă viața unui om. Dincolo de toate acestea, e un roman scris extrem, extrem de bine, foarte cercetat, care-ți ascute simțul critic și psihologic. Nu e un roman cu o acțiune alertă, dimpotrivă, dialogurile sunt foarte rare, replicile dintre personaje sunt scurte, vagi, punându-se accent pe trăirile interioare ale acestora - orice cuvânt are însemnătate, are o încărcătură profundă, e un joc al înțelesurilor multiple. 

„Timpul s-a mai înseninat. Burnița a luat un respiro și nu mai plouă. Nu e soare tot timpul, doar din când în când. Lumea ambientă e plăcută. O căldură care e deja hibernală și umectantă. E o strălucire ușor stinsă, dar vie, un poate-da-poate-nu meteorologic. Și asta, ce înseamnă? Asta înseamnă că lucrurile, doliul pentru moartea Matildei printre altele, se îndreaptă ușor-ușor spre o viață mai bune, se atenuează puțin, din fericire.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun despre romanul lui Álvaro Pombo, Moștenirea Matildei Turpin. Eu cred că este un roman pe care trebuie doar să-l citiți, o recenzie nu reiterează prea multe, trebuie pur și simplu simțit, citit așa cum trebuie, cu răbdare și cu o atenție deosebită. Nu e genul de lectură, după cum am zis, light, ușor de parcurs de către oricine. Nu e o carte comună, e una, chiar îmi asum când spun asta, extrem-extrem de grea, cel puțin pentru cineva care nu are o oarecare experiență literară care presupune ani buni în spate. Și, vreau să zic, o experiență literară de a fi citit un anumit gen de carte, un anumit gen de ficțiune. Pentru mine chiar a manifestat un interes deosebit acest roman, mi-a plăcut enorm să urmăresc evoluția (sau, la pol diametral opus, regresul) anumitor personaje, ideea psihologică care-i definește, conflictele acestea incisive, de natură interioară, dintre ideile lor și dintre atitudinile respective. E un roman bun, complex, diferit de multe cărți pe care le-am citit; și-nchei spunând că, într-adevăr, a fost o carte care m-a surprins enorm și pe care o consider una dintre cele mai bune citite vreodată, nu neapărat anul acesta. Deși, din câte văd, are un rating micuț pe Goodreads, asta e încă o dovadă a faptului că fiecare lectură poate fi simțită diferit, poate fi apreciată diferit, în conformitate cu multe lucruri care țin de noi înșine. Eu chiar mă bucur că am citit-o și pot spune că mi-ar face mare plăcere să mai am ocazia să citesc deva scris de Álvaro Pombo.

„ - Revenim la Matilda. Casa asta e Matilda, familia asta e Matilda. Revenim la Matilda fie că e de bine, fie că e de rău.” 

Vreau să mulțumesc celor de la Editura Vellant pentru acest roman, Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!