„Iubire” de Toni Morrison- Recenzie

„Iubirea – cel mai frecvent clişeu, cel mai inutil cuvânt şi, în acelaşi timp, cea mai puternică emoţie umană. Fiindcă include în esenţa ei şi ura. Pentru a-i reda întreaga complexitate, am încercat să elimin, pe cât posibil, acest cuvânt din carte. Dacă am reuşit să arăt multitudinea faţetelor, profunzimea, dar şi preţul teribil pe care îl aduce cu sine, atunci titlul este o reuşită.“ (Toni Morrison)

Toni Morrison, născută în anul 1931, este prima femeie de culoare laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, cu care a fost distinsă în anul 1993. I-au mai fost decernate Premiul Pulitzer și Premul National Book Critics Circle. Cărțile ei au fost deseori selectate în Clubul de Carte al celebrei Oprah.

Acest roman a reprezentat primul contact cu proza lui Toni Morrison, care mi-a atras atenția când am aflat că a fost prima femeie de culoare care a câștigat Nobelul pentru Literatură. Și, totuși, poate n-am făcut alegerea cea mai bună începând cu această poveste, dar sunt sigur că Morrison are să mi se releve odată cu timpul. Evident, romanul este despre iubire, după cum și titlul ne-o îndeamnă, este despre iubire în toat formele ei de neînțeles și ascunse, în toate unghiurile-i necunoscute și unduitoare sub greutatea sentimentelor - este despre iubire și, deopotrivă, despre ură, este despre prietenie și solidaritate, este despre invidie, minciuni și gelozie; este un roman complex pe care trebuie să-l citești cu întreaga ființă pentru a-l înțelege.

Pe scurt, romanul este construit din mai multe fragmente care împart diferite perspective ale acțiunii, iar totul gravitează în jurul familiei Cosey, a cărora viață se desfășoară în Complexul și Hotelul Cosey, a cărora baze au fost puze de către Bill Cosey, prezență puternică și impregnantă chiar și la douăzeci și cinci de ani de la moartea sa. În anii '40, ajuns milionar ca patron de hotel, creându-și o lume plină de strălucire și fast, ajutându-și cunoștințele și pe oamenii aflați în nevoie, imaginea lui stăruie în timp, precum și averea-i. Tocmai această moștenire, avere, reprezintă o luptă între moștenitoarele acestui bărbat dispărut: May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I., a căror viață se țese precum pânza unui păianjen în jurul acestei lumi materiale, în jurul acestui bărbat, fiecare consumându-și iubirea sub forma obsesiei tatălui, a soțului, a amantului, a prietenului și a protectorului. În toate aceste aspecte diferite, iubirea ni se relevă în multiplele ei fațete: romantică, obsesivă, seducătoare, inocentă, intimă, dar și plină de gelozie - simț exacerbat al proprietății -, iubire interzisă și trădată, pentru ca, în ultimă instanță, aceasta să se transforme în ură și răutate. Este încântător, de fapt, modul pur și simplu uimitor în care Morrison reușește să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii - este ca și cum ar folosi un ac care ar străbate toate aceste borne ale iubirii, folosind același fir de sentimente.

Totul se îmbină rafinat, echilibrat, într-o scriitură atrăgătoare, dar, totuși, nu neapărat accesibilă - trebuie să recunosc, au fost momente în care cu greu am reușit să țin șirul a ceea ce se întâmplă în roman. Cuvântul prin care aș putea caracteriza scrierea lui Morrison este „maturitatea”; astfel, autoarea, clar, face o dovadă scrisă a maturității sale și a bagajului său plin de cultură generală și talent literar. Alternând între mai multe registre temporale, între mai multe voci și registre, autoarea execută perfect un amalgam de amintiri, de iubire fluvială, toate constituite în teme care atrag cititorul și fascinează prin măiestria cu care au fost redate. Tematic vorbind, deși nu prea aș pune accent e asta, autoarea ne prezintă povestea unei întregi familii de oameni de culoare a căror destin se învârte în jurul lui Bill Cosey și al moștenirii sale - de aici reies contradicțiile, conflictele, sentimentele și încercările personajelor de a-și căuta liniștea distrusă odată cu dispariția lui Cosey.

Pe de altă parte, proza lui Toni Morrison nu se constituie numai într-un sensul literalis, ci și într-un sensul moralis: romanul „Iubire” reărezomtă o analiză psihologică, ascuțită, chiar incisivă, a comportamentului uman în toate conformitățile specifice, reprezintă o meditație asupra întrebărilor care guvernează acest univers - moartea, viața, iubirea, fericirea -, devine o relevare a iubirii care se concretizează în toate formele ei subiective de înțelegere, sub convingerea că „întunericul face parte din lumină”. A fost fascinantă această modalitate de a surprinde aspectele respective prin vocile și acțiunile personajelor, iar tocmai acest lucru m-a atras la proza lui Morrison: naturalețea, tehnica detaliului care contează, convigerile ei stilistice și maturitatea de care dă dovadă în vorbele-i pline de înțelepciune și viață.

Personajele își amintesc, regretă, suferă, râd, au satisfacții, deapănă amintiri, păreri, observă lumea și mediul în care trăiesc, se resemnează și, în același timp, păstrează puseuri ale sensibilității obiective, își reflectă trăirile în acțiune, în cuvinte - toate personajele își influențează, într-o măsură nedefinită, viețile una alteia, provocând schimbări care nu sunt neapărat observate pe cât înțelese drept naturale. Din moment ce accentul care pe femeile care au existat în viața lui Bill Cosey, romanul se compune precum un puzzle în care aflăm părerile fiecăreia dintre ele - May, Christine, Heed, Juniora, Vida și I. - legate de acest domn Cosey. După ce toate vor fi dat glas acestei păreri, în acest Bill Cosey ni se va distinge întocmai absolutul iubirii, formele ei pătrățoase, triunghiulare, circulare: o definiție categorică, viscerală a iubirii, și mai curând de a fi un om, de a fi o persoană, Bill Cosey va deveni o stare metaforică a iubirii pe care, în atâtea veacuri, am încercat s-o teoretizăm și s-o înțelegem; deși nu există o argumentare ex cathedra a iubirii, Bill Cosey reprezintă influențele tuturor acestor moduri în care „iubirea” se constituie: geloasă, exacerbată, timidă, plină de dispreț, dar și romantică, înălțătoare, revelatorie și dulce.

Romanul „Iubire” este, de fapt, o psihologie a acestui sentiment, a acestei stări de viață. Nu este neapărat acțiune, nu este neapărat personaje, pe cât este curmarea comprehensivă a unei controverse - deși folosesc un termen cam mare. Romanul este un deliciu pentru orice cititor care este pasionat de asemenea teme, pasionat de romane naturale, de societate, romane psihologic, pline de informații (care, totuși, uneori parcă sunt prea mult) - însă totul se țese într-o manieră care atrage și dezvăluie. Dacă sunteți pasionați de literatura de calitate, distinsă cu Nobel, cu Pulitzer - întrucât să nu vi se pară prea grea - acest roman reprezintă o alegere exclusiv perfectă. Romanul strălucește din toate punctele de vedere, fascinează cititorul și îl ține captiv în granițele „iubirii”, în toate modalitățile ei nemărginite de a ni se releva nouă, muritorilor de rând, nouă, oamenilor obișnuiți. 

O scriitură elegantă, înțeleaptă și frumoasă. Toni Morrison și-a meritat premiul cu desăvârșire, uimind prin complexitatea cu care-și creează personajele, cu măiestria prin care le insuflă viață și le trezește simțurile - chiar și personajul din umbră ajunge să capete o concretețe pe care o poți observa chiar și dintr-un banal schimb de replici - păi, dom'le, asta înseamnă într-adevăr să te pricepi.

Dați-mi voie să vă prezint câteva citate care mi-au plăcut:

„Dar lumea întreagă este așa o mascaradă, poate că de-aia încearcă oamenii s-o tragă-n piept și să etaleze pe coverta ei tot ce simt, numai și numai ca să demonstreze că pot și ei să contribuie cu câte ceva – cu lucruri mândre și înfricoșătoare, cum ar fi lupte pe viață și pe moarte, adulteruri, incendieri de așternuturi. Sigur că nu le reușește. Lumea îi ia prin surprindere de fiecare dată.”

„Cerul de-acum e pustiu, ca tabla ștearsă, dar, pe vremea de care vorbesc eu, Calea Lactee parc-ar fi fost un drum colbuit, numai că așezat acolo sus. Lumina ei făcea ca totul să arate ca într-un film sclipitor, alb-negru. Oricare ar fi locul tău pe lume sau starea de spirit, faptul că aveai drept fundal nocturn un cer spuzit cu stele te făcea să te simți bogat.”

„(...) Apoi, însă, îi aud râsul, îmi aduc aminte cu câtă tandrețe o ținea în brațe pe Julia în apa mării, sau de portofelul său parcă fără fund, sau de mâna cu care-i ciufulea părul fiului său… Nu-mi pasă ce credeți. Nu avea un S brodat pe buzunarul cămășii, nici nu ținea o furcă în mână. Era un om obișnuit, sfâșiat, ca noi toți de altfel, între mânie și iubire.”

Măiestrie, sensibilitate presărată cu o urmă de incisivitate, genialitate și feminitate - proza lui Toni Morrison le are pe toate într-un dozaj perfect, echilibrat, citit și foarte frumos învăluit între pagini. Cred că este autoarea care a reușit cel mai frumos să surprindă toate aceste aspecte ale iubirii, fără a plictisi neapărat prin a pistona asupra unuia singur. De asemenea, deși stilul ei ar părea puțin greoi - am spus, mi s-a părut cam inaccesibil la început, iar primele o sută de pagini le-am parcurs încercând să înțeleg unde este punctul de convergență a ceea ce se întâmplă -, povestea care se conturează în spatele personajelor, dincolo de mișcările și acțiunile lor, este fascinantă. 

Vă recomand cu drag acest roman, eu abia aștept să le citesc și pe celelalte scrise de ea.Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda romanul „Iubire” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi cât mai plăcute și frumoase!