sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache - Recenzie

Editura: Nemira

Număr de pagini: 112

Rating: 5 din 5 steluțe

Colecția: Vorpal

Anul apariției: 2016

„Eu o să fiu mama-tăvălug de la care poate o să afli

cât de înspăimântătoare e iubirea.”

Cartea Ștefaniei Mihalache are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă oră care pot reda cu finețe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, țesuturilor, minților legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simțuri înzecite și puteri nefirești, neînfricată, cinică și hiperprotectivă, așa cum toate fetele devin atunci cînd se transformă în mame, Ștefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternității.

„Poemele Ștefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în fața necunoscutului și o duioșie de neexprimat. Scriitoarea reușește cu subtilitate să evite abordarea radicală, separată a oricăreia dintre cele două senzații. Cartea ei e o capsulă a timpului ce conține un mesaj adresat acelor potențiali Oameni desprinși din aliajul amintit. Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfășurare.” - Bogdan-Alexandru Stănescu

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.

„Vorbesc iarăși

din vidul

din pauza 

pe care am pus-o între noi.”

Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache, apărută la Editura Nemira, 2016, este mai mult decât o carte, este mai mult decât versuri, cuvinte, emoție și visceralitate, mai mult decât un volum reușit și bun de poezii. O carte excepțională care pătrunde în meningele cititorului, în cel mai ascuns locșor al sufletului său, în amintirile sale, și dincolo, din trecut, citind poeziile Ștefaniei, parcă auzi vocea mamei și-i simți mirosul de femeie care trece prin viață, mirosul de călcâie crăpate și zile care încetul cu încetul cu încetul au trecut peste ea. Credeți-mă, este de o sensibilitate aparte tema pe care o abordează în poeziie ei, anume iubirea maternă, mamă-fiu, copilul crescând ca o pulbere în cerul burții mamei; date fiind circumstanțele, mi-am adus aminte de un alt roman citit (rămas unul dintre cele mai bune citite) - Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate. M-a impresionat sinceritatea autoarei, modul în care a reușit să poematizeze durerea, universul crescând în pântecele ei, schimbarea fizică, ceea ce are să urmeze și să vină, nu știu, nu poți recenza un volum de poezii, nu poți suma o poezie în doar câteva cuvinte, trebuie citită pentru a fi înțeleasă, sau, dimpotrivă, doar pentru a fi plăcută și simțită.

„(...) deci tu vei fi cel care

va turna pământ peste mine

mi-am spus

e foarte bine așa.”

Sisteme de fixare și prindere este locul în care toată viața se adună, locul în care sămânța tatălui crește și înmugurește în pâmântul fraged și primitor al mamei, pentru a da suflu creației nepământene, care, prin mecanisme (1, 2, 3), prin lacrimi și nopți nedormite, prin zile care abia trec, crește și se dezvoltă, pregătindu-se pentru alegerea vieții. În burta mamei, lumea se adună și adoarme cu gândul și cu speranța și cu dorința și cu moftul că mâine, când se va trezi, poate totul va fi altfel, diferit, așa cum este bine. Am iubit poeziile autoarei, le-am subliniat, le-am marcat, colorat, am notat pe lângă ele anumite pasaje și secvențe - da, sunt genul acela de cititor care atunci când ia o carte în mână și începe s-o răsfoiască, vrea să-și aducă aminte de ceea ce a citit. Am ars la unele fragmente, mi-am abținut viscerele să nu murmure în acord cu poeziile Ștefaniei Mihalache pentru că, dacă sunteți familiarizați cu ceea ce scriu, veți știu că, de asemenea, relația mamă-fiu este una dintre temele mele centrale. 

„Îmbătrânesc

vinul roșu mi se scurge printre coapse

și se face gelatină.”

Volumul de față mi-a făcut interiorul să licărească, să fie plin de lumină, să pâlpâie la fiecare cuvânt. M-a zbuciumat lirismul autoarei, talentul ei irefutabil. Pentru că am avut parte de o lectură pregnantă, în care Ștefania Mihalache a spus exact ce-a vrut să spună, parcă exorcizându-se pe măsură ce cuvintele-i curgeau pe hârtia făcută din piele de om, făcută din amintiri și durere. Autoarea spune lucruri, da, le exteriorizează și le numește, pe măsura a ceea ce, de  altfel, este ascuns de cititorul neavizat. Știți, eu sunt în genul Blaga, eu nu caut să-mi explic poezia, nu, nicidecum, eu mă mulțumesc doar să mă bucur de ea și s-o simt, să-mi placă; nu vreau să știu ce-a vrut Ștefania Mihalache să spună în nu știu ce poezie, nu, chiar nu mă interesează - tot ce vreau eu să reiterez este faptul că ea chiar scrie bine, și-o face pe bune, cu toată sinceritatea, cu toată ușurința, cu toată plăcerea. Dar gândindu-mă la ce a vrut ea să spună într-o poezie, căutând să-i dau explicații, să-i trag foloase și concluzii, ei, bine, atunci cred că aș strica totul și nimic nu ar mai avea vreun farmec. 

„Seara aliniez cremele unsorile uleiurile texturile grase

care să pompeze încă o zi

sânge proaspăt sub decolteul meu (...)”

Poezia Ștefaniei Mihalache este emoție și trăire, este viață și sentiment, visceralitate și, odată cu sfârșitul omului, este sinceritatea de care avem cu toții nevoie. Este teamă, angoasă, furie, este timp și spațiu, este durere, chin, este țipătul dintr-o cameră fără pereți. Este exact ceea ce, dintotdeauna, am vrut de la o poezie, este focul care te arde și te arde și te arde, nemilos și iute, purificându-te, într-un catharsis al cuvintelor. Ștefania Mihalache joacă versurile, le simte, le integrează în realitatea ei, sau, dimpotrivă, le țese tocmai din propria-i realitate imediată. Poezia Ștefaniei Mihalache se înscrie nu doar într-un sensus literalis evident, metaforizat și inadecvat logic, ci și într-un sensus moralis desăvârșit: puterea versurilor, forța scriiturii ei, simțul cuvântului de piatră, ca în poezia aceea cu soldații, totul, totul este bine gândit și conturat în paginile volumului Sisteme de fixare și de prindere. Un volum de o efervescență lirică aparte, genială, care mie mi-a plăcut până la vinovăție. În fond, despre asta este viața: despre poezie și felul în care o apreciem. După ce îndepărtăm arta, după ce ne ascundem după cuvinte, închizându-ne în sufletele, abia asta ne mai rămâne. Și-o să fim eterni, eterni în cuvintele și scrierile noastre.

„(...) după mult diazepam

un pahar cu vin

și o ușă trântită

peste plecarea lui

de la mijlocul vieții.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!