marți, 25 iunie 2024

Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin - Recenzie


Editura: Art
Colecția: musai
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 600
Anul apariției: 2018
Traducere: Ioana Miruna Voiculescu

Lucia Berlin se naște în 1936 în Alaska, iar primii ani din viață și-i petrece în orașe miniere din Idaho, Kentucky și Montana. În 1955, este admisă la Universitatea din New Mexico unde studiază sub îndrumarea romancierului Ramon Sender. Locuiește în Berkeley și Oakland, California, și lucrează ca profesoară la liceu, centralistă, funcționară într-un spital, femeie de serviciu și secretara unui medic, timp în care se luptă cu dependența de alcool, încercând să-și întrețină cei patru fii. În 1994, Berlin este invitată să predea la Universitatea din Colorado, Boulder, unde va rămâne ca profesor asociat până în 2000. Moare în 2004, în Marina del Rey.

🪶 CÂND LITERATURA IA FORME DINTRE CELE MAI FRUMOASE & CELE CARE-ȚI PLAC CEL MAI MULT 🪶

Manual pentru femei de serviciu adună cele mai bune pagini ale legendarei scriitoare de proză scurtă Lucia Berlin, declarată o senzație literară și o revelație a ultimilor ani. Această autoare extraordinară s-a inspirat pentru multe dintre povesti­rile ei din propria viață. Unul dintre fiii ei spunea, după moartea ei: „Mama a scris povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.“ Cele patruzeci și trei de povestiri reunite în acest volum-eveniment stau mărturie. Traumele copilului abuzat, experiențele greu de imaginat ale unei tinere femei dependente de alcool, efortul de a-și crește și educa cei patru fii, relația dezastruoasă cu o mamă și ea alcoolică, clinicile de dezintoxicare, amorurile eșuate, muncile insolite pe care le prestează sunt toate ecouri ale unei vieți adevărate. Lucia Berlin se dovedește a fi o maestră a formei și un fin observator al propriei vieți și al vieții în general, iar vivacitatea, umorul, tristețea și forța literară a scriiturii ei fac din ea o voce literară de neuitat.
„Autobuzul întârzie. Trec mașini. Bogații din mașini nu se uită niciodată la oamenii de pe stradă, deloc. Săracii se uită mereu... uneori chiar par că se plimbă așa doar ca să se uite la oamenii de pe stradă. Am făcut și eu asta. Săracii au mult de așteptat. Ajutorul social, cozile la șomaj, spălătorii, cabine telefonice, camera de urgențe, pușcării etc.”
Foarte întâmplător am descoperit-o pe Lucia Berlin - la recomandarea unei prietene în ale cărei recomandări aș avea încredere oricând. Pentru că, după ce am citit această carte, am ajuns la concluzia că cel mai probabil aș citi cu interes & bucurie până și lista de cumpărături a Luciei Berlin. Also, după cum și persoana care mi-a recomandat cartea mi-a spus, aș face un deserviciu autoarei să vorbesc despre cartea ei, în sine. Pentru că am impresia că despre unele cărți nu are rost să vorbești, chiar n-are rost să scrii, pentru că doar trebuie să le citești și-atât. Să le citești și să le simți și să te bucuri de ele, să le lași să-și facă loc în sufletul tău și apoi doar să le pomenești mai departe, altora, dar nu chiar oricui, pentru că tind să cred că nu toată lumea ar aprecia o astfel de scriitură, o astfel de carte. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar cred că trebuie ca anterior să fi cochetat deja cu genul acesta de cărți și scriitură - ar putea foarte ușor să ți se pară că Lucia Berlin scrie despre „nimic”, în ideea aia în care nu vorbim despre un roman în sine, cu un fir cronologic pe care-l poți urmări și cu personaje puse în scenă și lăsate să evolueze până la sfârșitul cărții. Evident, cartea de față este o colecție de povestiri, într-o tentă autoficțională, referitoare la viața Luciei Berlin...
„M-am rugat să lucrez acolo. Nu, mulțumesc. Urăsc despărțirile lungi. De ce continui să fac glume nesărate despre moarte? Am ajuns s-o iau foarte în serios. O studiez. Nu direct, îi dau târcoale doar. Pentru mine moartea e o persoană... uneori mai multe persoane, care mă salută. Doamna Diane Adderly, care e oarbă, domnul Gionotti, Madame Y, bunica.”
De fapt, întocmai faptul că povestirile au fost ușor reale (unele poate chiar realitatea imediată a autoarei), transformă volumul de față într-unul cu adevărat spectaculos & de suflet. Mi-a plăcut să citesc despre subiecte care, în esență, ar părea banale, ar părea că „nu ai cum să faci literatură din ele”. Ei bine, Lucia Berlin dovedește contrariul - își observă propria viață cu umor, cu tristețe, cu sarcasm, cu iubire și cu ironie, cu profunzime. Trece prin filtrul creator chiar și cele mai banale întâmplări, însă felul în care scrie, felul în care le livrează cititorului, dau acestora forță, suflet, dau relevanță și lumină. Nu știu dacă reușesc să mă fac înțeles, dar Lucia Berlin, my friend, chiar scrie foarte, foarte bine. Iar atunci când ceva scris negru pe alb reușește să stârnească în tine emoții așa viscerale, trăiri, atunci știi că ai de-a face cu o lectură bună & care îți merită timpul. Știi că vei fi plecat din lectura asta înțelegând mai multe despre oameni și viață și întâmplări și ceea ce ne face să fim oameni, anume întâmplările banale și mai puțin banale care ne transformă și ne învață și ne remodelează și ne fac să reconsiderăm anumite aspecte care, în cele din urmă, ne definesc ca oameni și persoane în continuă devenire.
„- Sau înainte să moară chiar ea, a adăugat doamna Lewis. Când îți mor părinții, te confrunți cu propria moarte.
- O, știu ce zici... nu mai e nimeni care să te protejeze de moarte.”
Nu voi mai pistona asupra vreunui aspect, pentru că nu are niciun sens. Mi-am cumpărat și celălalt volum al autoarei apărut la editură, O seară în paradis, tradus de către Ioana Miruna Voiculescu, și abia aștept să ajung și la acela. Nu știu dacă să vă recomand, neapărat, cărțile, dar știu că vi le pot recomanda (fără să mă gândesc că nu v-ar plăcea) în cazul în care rezonați, în mod obișnuit, cu ceea ce eu citesc. Deși abordează subiecte ușor inconfortabile pe alocuri, chiar cred că ar trebui să ne familiarizăm, în cele din urmă, și cu partea asta „inconfortabilă” a lumii în care trăim. Eu sunt mare fan al prozei scurte, încă de când le-am descoperit pe Alice Munro și Clarice Lispector. Mă bucur că am adăugat o altă autoare de proză scurtă în lista favoritelor mele, pentru că, într-adevăr, Lucia Berlin chiar a fost o voce literară puternică a secolului XX. Continuă, și în ziua de astăzi, să rămână la loc de onoare, dovadă a faptului că literatura - cea de calitate, în esență - rezistă testului timpului și va continua întotdeauna să inspire, să dea lecții, să învețe. Să ne convingă de faptul că, uneori, ar trebui să aruncăm o privire spre sinele nostru, descoperindu-ne adevărata natură și învățând să trăim în armonie și în sinergie cu aceasta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu