Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection – Crime
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 584
Anul apariției: 2026
Traducere: Cristina Ekholm
Kristina Ohlsson este politolog și autoare multipremiată. Pe lângă ficțiunea pentru adulți, care include o serie cu analista de investigații Fredrika Bergman, Ohlsson a scris și o trilogie populară de romane de suspans pentru copii. În 2010, a primit Premiul Stabilo pentru Cel Mai Bun Scriitor de Romane Polițiste din Sudul Suediei. În 2013, a primit Premiul pentru Romane pentru Copii de la Radio Suedia. În 2017, a primit Premiul Crimetime Specsavers pentru ficțiune polițistă pentru copii. Primul roman al lui Ohlsson, Unwanted, a fost adaptat pentru televiziunea suedeză sub titlul Sthlm Rekviem. Autoarea locuiește la Stockholm. Seria Strindberg a apărut în 16 țări. Primul volum al seriei, Alertă de furtună (tradus și la Editura Trei) a fost pe lista scurtă pentru premiile Storytel și Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Spărgătorul de gheață este al doilea volum al seriei Strindberg.
❄️UN DECOR CARE ÎȚI ÎNGHEAȚĂ SÂNGELE ÎN VENE❄️
„Kristina Ohlsson, autoare suedeză de romane polițiste de mare succes, a înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare la nivel mondial. Seria Strindberg este bestseller absolut în Suedia. Totul în jur este alb și înghețat, dar August Strindberg este fericit: noul său magazin de antichități are succes, iar el este foarte îndrăgostit. Apoi, într-o noapte geroasă de ianuarie, pacea orășelului Hovenäset este tulburată de un incendiu violent, care distruge două hangare pentru bărci – al lui August și al unui localnic în vârstă, Axel Ehnbom. Polițista Maria Martinsson începe ancheta asupra incendiului, dar nu după mult timp aceasta se transformă într-un dosar de omucidere. Cineva din Hovenäset ascunde secrete întunecate. Pericolul se apropie rapid și din altă direcție, astfel că atât Maria, cât și August devin ținte.”
„– Lasă-l să intre, a zis Maria. Vreau să știu de ce se plimba în miezul nopții.”
Spărgătorul de gheață este al doilea volum din seria Strindberg, și l-am citit și pe primul, bineînțeles, dar nu aș zice că sunt neapărat fan și abia aștept să văd ce mai urmează. De ce? Pentru că, într-un fel, mi se pare că autoarea prea mult insistă pe atmosferă, pe decor, pe peisaj – și, da, pot înțelege într-o oarecare măsură că și asta contează, dar at some point lucrurile încep să devină puțin (cam prea) plictisitoare. Thrillerele atmosferice sunt faine, da, dar nu cred că mai am răbdarea necesară pentru a citi pagini întregi în care nu se întâmplă mai nimic, iar ancheta se desfășoară cu viteza melcului. Dinamica nu prea există, progresia este lentă, detaliile sunt prea multe, cu toate că există acolo o tensiune care mocnește, iar răbdarea îți este pusă la încercare de un ritm uneori muuuult prea lent – cel puțin pentru gusturile mele. Mai mult, vorbim și despre o carte care are mai bine de 500 de pagini, deci... Mna, nu știu, cred că ar fi putut fi muuuult redusă, dar în cele din urmă a fost o lectură OK, nicidecum memorabilă, dar nici neapărat de neglijat. Am citit multe thrillere mai bine și cu siguranță Spărgătorul de gheață nu este cartea pe care ai căuta-o dacă (1) ești în căutare de ceva wow și care să te țină cu sufletul la gură și (2) ești cititor înrăit de cărți thriller.
„Întotdeauna era vorba de bani (...).”
Romanul debutează cu o imagine puternică și, de altfel, paradoxală: într-o iarnă aspră, o iarnă în care frigul îți îngheață până și măduva spinării, avem un incendiu. Un incendiu care, de fapt, scoate la lumină încetul cu încetul secretele unui mic sat de pe coasta de vest a Suediei. Atmosfera, dacă reușești să treci peste numeroasele detalii și descrieri, este una dintre marile reușite ale cărții: rece, apăsătoare, dar în același timp intimă, pentru că știi că acolo, undeva, urmează să afli niște lucruri care vor întoarce totul cu susul în jos. Autoarea reușește să creeze un contrast atrăgător între liniștea aparentă a comunității și tensiunea mocnită din spatele ușilor închise. Vântul, marea, zăpada – toate devin personaje în sine, personaje care amplifică sentimentul de izolare, de claustrofobie. În acest decor, orice secret pare să atârne muuult mai greu, iar orice adevăr care iese la iveală devine, ca atare, și mai spectaculos. Misterul în această carte se construiește prin oameni, pentru că intriga nu mizează (din păcate, aș zice) pe un ritm exploziv sau pe o succesiune rapidă de evenimente, ci pe desfășurarea graduală, în straturi. Incendiul inițial declanșează o serie de revelații care implică mai multe familii, relații complicate și conflicte care ies la iveală. Povestea este spusă din mai multe perspective, perspective care fie reușesc să contribuie la imaginea de ansamblu a cărții, fie fragmentează totul, repetă anumite lucruri sau insistă pe altele care deja îți sunt clare. Există numeroase momente în care romanul ar fi putut fi mai „conținut” – unele scene sunt întinse peste limita necesară, iar anumite „subploturi” par mai degrabă a fi digresiuni de la ideea de bază, decât fi relevante pentru ideea cărții.
„– Aflați cine a fost Axel Ehnbom, i-a îndemnat el. Aveți tot timpul necesar. Cine a fost și cum a trăit? Avea vreun dușman, era implicat în multe conflicte? Începeți cu casa. Și verificați cum stătea cu banii. Oare Axel avea nevoie de bani? Cineva trebuie să poată explica ce s-a întâmplat cu el. Vreau să găsiți acea persoană.”
Cu toate acestea, când lucrurile prin o oarecare viteză (destul cam târziu, ce-i drept), dezvăluirile sunt bine dozate, iar finalul evita previzibilul, din fericire. În centrul poveștii îl avem pe August Strindberg, un personaj destul de atipic pentru un roman polițist. Este un personaj destul de reticent, chiar pasiv uneori, mai degrabă un intermediar decât investigator ca atare. Maria, polițista din regiune, este mai complexă. Marcată de un trecut dificil, cu propriile-i traume & conflicte, aceasta oscilează între dorința de apropiere și nevoia de protecție. Relația dintre ea și August are o dimensiune emoțională importantă în această carte, dar dinamica poate fi și destul de frustrantă – ezitarea (uneori prea copilărească) devine, în timp, obositoare și face ca lucrurile să stagneze. Mi-a plăcut, pe de altă parte, și faptul că personajele secundare sunt destul de credibile, nu reduse la statutul de „bune” sau „rele”. Fiecare ascunde ceva, fiecare are motivații care, chiar dacă nu justifică acțiunile și deciziile pe care le iau, măcar le fac inteligibile. Stilul autoarei este fluid, dar uneori prea generos. Mult prea generos. La început, lucrurile sunt destul de captivante, lectura merge ușor, dar parcă la un moment dat începe să devină mult prea greoaie. Însă, la sfârșit, eu unul am avut sentimentul că povestea ar fi avut mai multe de câștigat dacă ar fi fost ceva mai concentrată, nu întinsă de-a lungul a mai bine de 500 de pagini.
„– E vorba de (...). Am găsit ceva. Ceva îngrozitor.”
În Spărgătorul de gheață funcționează destul de bine atmosfera nordică intensă, claustrofobică și modul în care personajele au fost construite, în special cele secundare care fac de fapt ca misterul să fie bazat pe relațiile și secretele pe care le au, nu pe violență gratuită. Intriga este imprevizibilă, de altfel. În schimb, în carte nu prea funcționează ritmul, lungimea excesivă, protagonistul care nu te convinge pe deplin că este o figură centrală activă. Al doilea volum din seria Strindberg te seduce poate prin atmosferă și prin componenta emoțională pe care o are, chiar dacă nu reușește să mențină tensiunea la un nivel satisfăcător. Este mai degrabă o poveste despre oameni, decât una despre crime și mister, o poveste despre trecut, nu una despre acțiune și dinamică la cote maxime. Nu este un thriller alert, cel puțin nu în sensul clasic și care îmi place mie, ci un thriller care se construiește lent, poate mai degrabă din detalii și din nuanțe decât din dezvăluiri explozive. Dacă ești OK cu ritmul ăsta, dacă îl accepți și lași lumea creată să te absoarbă, cel mai probabil vei avea parte de o experiență de lectură satisfăcătoare. Eu, unul, aș fi vrut să fie ceva mai dinamică, cu mai puține detalii și descrieri. În rest, a fost o lectură OK, nicidecum una pe care o regret, dar cu siguranță nu una de care îmi voi fi amintit în viitor.
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kristina Ohlsson, Spărgătorul de gheață (Strindberg, #2), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!
Alte recenzii ale cărților scrise de Kristina Ohlsson, apărute și pe blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu