Alice Munro este o scriitoare de origine canadiană care, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă în 2009 cu Premiul International Man Booker. În 2013 a primit Premiul Nobel pentru literatură, fiind supra-numită „ maestră a nuvelei contemporane”. Și chiar așa e! Ea a luat premiul Nobel pentru literatură pentru că scrie bine. Și atât! Chiar se pricepe!
Alice Munro vorbește despre oameni și despre suflete părăsite, despre tristețe și fericiri, dezamăgiri și minciuni, despre cupluri destrămate și iubiri regăsite. Vorbește despre cât de frumos este omul. Și cât de frumoasă este „draga nostră viață”, dacă știm să o trăim și cum să o trăim.
Îmi aduc aminte că atunci când am primit cartea am fost extrem de fericit, în special că o tot râvnisem ori de câte ori o vedeam prin rafturi și pe site-uri! M-am apucat de citit și am terminat-o în doar două zile, n-am mai putut s-o las din mână. E o carte pe care aș reciti-o oricând; chiar am de gând să fac asta. E prima carte scrisă de Alice Munro pe care am cumpărat-o. Nu mai spun, coperta e absolut superbă.
Volumul cuprinde povestiri care chiar îți dau de meditat și îți rămân în minte după ce le încui între coperțile cărții. Efectiv, după ce ai terminat o poveste, stai și te gândești la ea, iar abia după ce reușești să o înțelegi și să înveți din ea, treci la următoarea. Că, așa e, din poveștile doamnei Monroe ai ce învăța, deoarece sunt povești de viață. Cartea e o analiză de viață, și nu numai, este viață pură. Personajele sunt lovite de soartă când nu se așteaptă, în calea lor apare un micuț artificiu care le schimbă- în mod radical, aș spune- viața. Alice Munro reușește să creioneze personajele așa de bine încât simți că sunt alături de tine. Mai că auzi certurile, minciunile, simți tensiunile dintre personaje și plânsetul femeilor triste.
Aș putea ține un discrus, o litanie, despre toate povestirile din volum, dar nu-i văd rostul și nu înțeleg de ce aș face asta. Nu e mai bine să descoperiți voi? Ba da, e mai bine. Nu știu cum aș putea scrie o recenzie și să vă fac să citiți această carte. Poate doar pentru că vreau să gustați puțină literatură de calitate, așa cum se servește aici. Stilul în care scriitoarea construiește propozițiile, dialogurile, descrierile este unul precis, scurt, uneori dur și înțepător, tranșând, într-un anumit fel, sentimentele și trăirile personajelor, chiar dacă, uneori, este simplu, ardid, care nu excelează prin prețiozitate sau abundență de metafore- ești absorbit de dimensiunea captivantă pe care scriitoarea reușește să o ofere realității care este, de cele mai multe ori, banală. De altfel, personajele sunt puternice, bine construite, problematice și vii în paginile cărții. Uneori, sentimentele personajelor sunt confuze, neclare, imprecise, de parcă nici ele nu ar ști ce vor, însă Alice Munro nu face eforturi în a le clarifica și a ni le servi pe tavă, iar tocmai de aici vine misterul vieții personajelor.
Povestirile din carte sunt următoarele:
- Tărâmul Japoniei;
- Amundsen;
- Despărțirea de Maverley;
- Refugiul;
- Mândrie;
- Corrie;
- Trenul;
- Vedere spre lac;
- Dolly;
- Final;
- Ochiul;
- Noaptea;
- Vocile;
- Dragă viață.
Câteva din povestirile lui Alice Munro iau forma unor amintiri din copilăria acesteia, ceea ce le conferă un aer de confestiune, de jurnal. Evident, nimeni (în afară de scriitoare) nu poate ști cu siguranță dacă ceea ce este relatat în carte chiar s-a întâmplat. Cu toate astea, Alice Munro afirmă că ultimele patru povestiri sunt cel mai aproape de a fi o autobiografie. Ne-o prezintă pe mama ei, o figură desprinsă, în două povestiri (ultima- „Dragă viață” și „Ochiul”): învățătoare provenită dintr-un mediu rural, de la țară, ce și-a dorit să-și depășească condiția limitată și să ducă o viață diferită, mai bună și fără grija zilei de mâine, însă modul ei de a fi și de a vorbi atrage antipatia vecinilor, rudelor, dar și a fiicei- Alice Munro- care la vârsta adolescenței trece prin perioada ei de rebeliune și independență.
Ce m-a marcat, în totalitate, sunt cuvintele pe care autoarea le scrie la sfârșitul cărții, ca un fel de verdict: „Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna”.
Alice Munro a afirmat că dorește să se retragă, dar, cu toate acestea, afirmă că „îi vin idei pentru noi povestiri, încă”, deci, s-ar putea să mai auzim de ea!
Dan C. Mihăilescu spune, pe spatele cărții: „Gânduri cețoase, impulsuri obscure, vinovății fără vină, acuzații difuze. Inexplicabilul sau inavuabilul resimțite ca reacție firească. Bening demonism infantil, dincolo de logică și orice explicație. Și totul în caruselul Relației, cadru obsedant al acestor istorii de viață amară, pestriță, derizorie. Relații între părinți și copii, surori și frați, bunici și nepoți, unchi, mătuiși, vecini. Cu avorturi, adultere, accidente, sinucideri, apendicite, bovarism, sex aiurea, decizii pripite de nuntă și despărțire. Gelozie între surori, ura fetiței față de predicile mamei, Parkinson și Alzheimer, Toronto și Vancouver, baluri provinciale, paralizii, primele fantazări erotice ale vârstei tale de jumătate de veac, „apologia vieții neinhibate”, dar și rigorile inflexibile ale unui mediu intens irizat religios.
Pe scurt, viață. Mai precis: draga noastră viață. Cea pe care adestea uităm s-o trăim, necum s-o mai și gândim.”
Comitetul Nobel: „Un maestru al prozei scrute contemporane”.
The Philadelphia Inquirer: „Cel mai bun volum de până acum al lui Munro”.
Jonathan Franzen: „Unul dintre cei câțiva scriitori- unii în viață, cei mai mulți, morți- pe care îi am în minte atunci când spun că religia mea este literatura”.
Salman Rushdie: „Un adevărat maestru al formei”.
Pot spune, cu mâna pe carte, că Alice Munro e scriitoarea mea preferată, alături de Margaret Mitchell. Scriitoare feminină, vreau să spun!
Chiar dacă recenzia nu a ieșit deloc așa cum mi-am promis, concluzia este extrem de clară: tu, dragă cititor al acestei recenzii, poate ai găsit plăcere în ea și recomandarea-mi îți este pe plac, așa că pune mâna și citește cartea lui Alice Munro; trebuie să mă crezi pe cuvânt pentru că altfel, îți spun, nu mi-aș fi dedicat atâta timp să fac o prezentare unei cărți care nu merită „rumegată”. Insist, ți-o recomand. Și dacă nu o să-ți placă.... Ce tot spun?! E imposibil să nu-ți placă.
Te-am convins?
Editura Litera, 2014
Traducere din limba engleză realizată de Justina Bandol
368 pagini