Septembrie

O idee neașteptată asupra relațiilor dintre „îndrăgostiți”. Nu suntem nici masculi, nici femele. Suntem o îmbinare a ambelor. Eu aleg femeia care-mi stimulează și amplifică tendința virilă din mine; ea mă alege ca să-și amplifice tendința masculină din ea. Existența, trăirile, dorințele, ne transformă într-un „tot”. Da, dar asta presupune un întreg proces. Prin iubire ne întregim și ne transformăm, naștem un fluture dintr-o crisalidă. Astfel, motivul pentru care eu aleg o singură femeie și nu mai multe, este nevoia de siguranță. Ne unim, apoi, printr-o verighetă, iar aceasta ne apără ca un zid împotriva lumii de afară. E refugiul nostru, adăpostul nostru. Aici destinul nu-și are locul, iar viața nu-și poate juca farsele ei. 

Aici avem siguranța necesară ca să creștem mari și să fim fericiți, împreună.

Septembrie este o lună care se deosebește de toate celelalte. Bine, nu doar din cauza numelui. Are mai multă magie, mai mult mister. Simt că acele stranii prefaceri chimice din măruntaiele pământului care dau naștere ciupercilor constituie- și pricina acestui surplus de „viață” din aer- un soi de trepidație, de scăpărare. Zile întregi, vremea e neschimbată. Când te trezești, privirea ți-e încarcată de o droaie de copaci îmbăiați într-o lumină verde-aurie. E răcoare, nu frig. E cristalin. Cerul e un albastru pur, luminos. Pe măsură ce dimineața înaintează, Soarele se înfierbântă. Munții sunt voalați de ceață. Când și când, țâșnește o veveriță, se cațără pe catargul unui pin, înșfacă un con și, ținându-l ca pe o banană, se așează pe o creangă bifurcată. Uneori, câte-o păsărică atârnând cu capul în jos ciugulește semințele crude. Dinspre vale urcă într-una zvon de clopote. Și ține toată ziua, din zori până-n noapte.

Miezul zilei cu umbre prelungi. Cald și liniștit. Și, totuși, văzduhul are mai curând gust de fruct decât parfum de floare. Despre după-amiază ce să mai spun? Despre înserări? Despre oameni? Trandafirul, aurul care poleiește munții, umbrele care se furișează grăbite. Curând se face însă rece- un rece, oricum, frumos.

Seara vine iarăși. Talazurile se umflă, iar marea se zbate, se zvârcolește, se adună, apoi se azvârle sinucigașă pe stânci. În lumina dură, metalică, stâncile au un licăr sângeriu. Deasupra lor, o fâșie lată de verde amestecat cu negru dens, ca smoala; și, mai deasupra, un pisc de munte violet; peste munte, un cer opalin, lustruit ca interiorul unei scoici ude. Lumina se schimbă clipă de clipă. Cerul parcă-și pierde, uneori, asprimea. Pufulețe de nori albi se încolăcesc pe coama muntelui ca niște spirale de fum. Acum se răspândește pe cer o culoare purpurie, amenințătoare și înfricoșătoare. Copacii se înfioară într-o lumina șovăielnică. Un câine latră. Ba nu, doi. Grădinarul, mormăind de unul singur, își târșâie picioarele pe aleea proaspăt greblată, ia foarfeca, coșul de buruieni și pleacă. Încotoșmănați în paltoane și papuci grei. Doi oameni. Ea poartă pe cap o basmă roșie și o eșarfă prinsă într-o fundă, la gât. El- neimportant. Se plimbă mândri și indiferenți, strângându-se unul în celălalt. Înfruntând vântul.

Aș vrea și eu să mă plimb!