unde mergem, tati?, de Jean-Louis Fournier - Recenzie

Viața este nedreaptă, este de la sine înțeles. Sunt momente în viață în care ne învinuim pentru tot ce-am făcut sau pentru ce n-am făcut: că nu am ales să mergem acolo, ci am hotărât să rămânem acasă în fața televizorului, că nu ne-am cumpărat acea carte, ci am dat banii pe hainele care imediat s-au rupt. Că am ieșit cu X și nu cu Y. Un lucru extrem de cunoscut.

O carte care m-a emoționat enorm și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Am terminat-o într-o zi. Într-adevăr, nu e tocmai mare, este scrisă într-o manieră ușoară și simplă, dar, pe parcursul a celor 145 de pagini am simțit că citesc o capodoperă adevrată. Jean-Louis Fournier povestește despre copiii săi, doi băieți, Mathieu și Thomas, copiii care s-au născut cu dizabilități, „handicapați”, așa cum îi numește însuși tatăl lor. Cu toate acestea, Jean-Lous Fournier „refuză ideea disperată că trecerea lui Mathieu și a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă niciun rost”, niciun rost „în afară de a-l împovăra pe tatăl lor și de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea”. 

Imaginați-vă, doar, cât de actuală este această carte. Cât de neputincioși se simt părinții unor asemenea copii, câte de învinși se simt și ce emoții trăiesc atunci când văd că ai lor copii luptă cu viața și, în cele din urmă, sunt înfrânți și nu mai au cale de scăpare. Este ca și cum jocul este deja câștigat, dar în dezavantajul vieții. Autorul povestește, fără pasiune, fără a înfrumuseța, exact din prisma viziunii sale, uneori chiar te-ai simți ofensat de vorbele pe care le spune în legătură cu cei care, până la urmă, sunt fiii săi, dar nu îl poți judeca, pentru că nu ești în pielea lui și nici nu ești în conștință de cauză. 

Acuză nenorocoul, spunând că a pierdut la „lozul geneticii”, motivul pentru care ai săi băieți sunt handicapați și nu pot fi precum niște copii normali: nu pot merge la școală, nu vor avea niciodată o prietenă, nepoți, copii, nu vor câștiga niciodată primul lor meci de fotbal, nici nu vor gusta vreodată din vin, nu vor merge niciodată cu bicicleta, nu vor colinda niciodată și nici nu vor simți cum e să fii pierdut în inima cuiva. Mult mai bine surprinde autorul astfel de aspecte în carte. De asemenea, acolo veți afla și motivul pentru care această carte se numește astfel. 

Am extras niște citate care mi-au plăcut foarte mult, pe care am să le prezint imediat:

„Vrăbiuţele mele, sunt tare trist că voi nu veţi cunoaşte ceea ce pe mine m-a făcut să trăiesc cele mai frumoase momente ale vieţii mele.Aceste momente extraordinare în care lumea se reduce la o singură persoană şi nu exişti decât pentru ea şi prin ea, şi tremuri când îi auzi paşii, când îi auzi vocea, şi leşini când o vezi. Şi ţi-e teamă să nu o zdrobeşti de cât de tare o strângi în braţe, şi te-aprinzi când o îmbrăţişezi în vreme ce lumea se evaporă în jurul nostru.Nu veţi cunoaşte niciodată acest frison delicios care vă străbate din cap până-n picioare, tulburându-vă mai rău decât o mutare în altă casă, o electrocutare sau o execuţie. Care vă dă peste cap, vă suceşte capul şi vă învârte până vă pierdeţi capul şi vi se încreţeşte pielea. Vă răscoleşte sufletul, vă usucă gâtul, vă face să roşiţi, să urlaţi, vă zburleşte părul, vă face să vă bâlbâiţi, să spuneţi orice prostie, să râdeţi şi, de asemenea, să plângeţi.Pentru că, of, vrăbiuţele mele, voi nu veţi şti niciodată să conjugaţi la persoana întâi, singular, indicativ prezent un simplu verb de conjugarea a patra: a iubi.”

„Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt -ca toți ceilalți-. Și las astfel să plutească îndoiala.

Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toți ceilalți.”

„Cu durere vă anunțăm că Mathieu și Thomas sunt handicapați, că au paie în cap, că nu vor face niciodată studii, că vor face numai prostii toată viața, că Mathieu va fi foarte nefericit și că ne va părăsi repede. Fragilul Thomas va rămâne mai mult, din ce în ce mai cocârjat... Vorbește mereu cu mâna lui, merge cu greutate, nu mai desenează, e mai puțin vesel ca înainte, nu mai întreabă -unde mergem, tati? Poate că îi e mai bine acolo unde e. nSau nu mai are chef să meargă nicăieri.”

„Recent, am trăit o mare emoție. Mathieu era adâncit în lectura unei cărți. M-am apropiat cu totul și cu totul emoționat. Ținea cartea invers.”

Editura Nemira

Traducere din limba engleză de Ana Antonescu

145 pagini

Funeraliile Mamei Mari, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină.

Este a doua carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez. Dacă ar fi să fac o comparație între aceasta și prima carte pe care am citit-o, intitulată „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI), aș fi de părere că această carte mi-a plăcut mult mai mult. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare.

Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte, dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții: simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea ce-i oferă un aer de confesiune și invocație. Povestioarele cuprinse în carte sunt:

1. Siesta de marți (1962);
2. Într-o zi oarecare (1962);
3. În satul ăsta nu sunt hoți (1962);
4. Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar (1962);
5. Văduva lui Montiel (1962);
6. O zi după sâmbătă (1962);
7. Trandafiri artificiali (1962);
8. Funeraliile Mamei Mari (1962).

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

Ultima povestire a cărții, ce dă și numele cărții, „Funeraliile Mamei Mari”, începe cu o confesiune a lui García Márquez, care spune că „aceasta este, oameni neîncrezători din lumea întreagă, povestea adevărată a Mamei Mari, suverana absolută a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de nouăzeci și doi de ani și a murit ca o sfântă într-o marți din septembrie trecut, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif”. O femeie ce a reprezentat și întruchipat înțelepciunea timpului, înțelepciunea cumulată de către popor, în care sălășluia învățătura vieții și a tradiției, reprezentată cu cele mai înalte onoruri. Veți descoperi și înțelege mai multe citindu-l pe autor. Și veți descoperi că spaniolul nu este numai sensibil, taciturn și contemplativ, ci are și urme de umor acustic și jovial.

Le mulțumesc, încă o dată, celor de la Bookia pentru șansa de a citi această carte, care poate fi comandată de AICI cu o reducere de 20%.

Editura RAO

Traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

160 pagini

Un loc pe raftul meu (IV)

Ziua mea. Major. Optsprezece ani. Vot. Responsabilități. Sunt oare pregătit?

Cadooooooooouri. Frumoase și multe. Evident, cărți. Hehe, și să vedeți ce frumoase.

„Să nu mă părăsești”, de Kazuo Ishiguro. Filmul e superb!

„Iubirea secretă a Annei Frank”, Ellen Feldman.

„Axa Lupului”, Sylvain Tesson.

„Vei fi acolo?”, de Guillaume Musso.

 

„Și după...”, de Guillaume Musso.

„Ispășire”, Ian McEwan.

„Codul lui Da Vinci”, Dan Brown.

„Invitație la vals”, de Mihail Drumeș.

 

„Tess d'Urberville”, de Thomas Hardy.

„Jane Eyre”, Charlotte Bronte.

 

Iar aceste două volume din „Pe aripile vântului”, romanul meu preferat, de Margaret Mitchell, au fost o bombonică cu surprize. Sunt atât de frumooooase!

Mii de mulțumiri tuturor. 

O seară liniștită, Anndrei!

Concurs frumos

Salutare,

M-am gândit să realizez un nou concurs, pentru niște prieteni care sunt la începutul aventurii lor în lumea bloggerilor. Regulile vor fi simple:

1. Înregistrează-te pe blogul - Printre paginile unei cărți - și pe acest blog;
2. Like paginii Cărți Anticariat și Unwritten Words, precum și paginii The hidden world of books;
3. Dă share unei postări a celor de la Cărți Anticariat, apoi lasă-mi link-ul;
4. Urmărește blogurile prin E-mail și lasă-ne adresa;
5. Lăsați un comentariu la o postare din blog și lăsați-mi link-ul. Această cerință a fosta adaugată după ce le-am pus pe celelalte patru, deci cei ce au îndeplinit toate cerințele, postând până acum, nu trebuie să o mai îndeplinească și pe aceasta. Cei ce vor posta în următoarele ce urmează, trebuie.

Cam asta ar fi tot. Simplu, nu-i așa? Iată ce cărți puteți câștiga!

„Sub aceeași stea” de John Green, „Mincinoșii” de E. Lockhart, „Playlist pentru Nick & Norah” de Rachel Cohn și David Levithan.

Mai simplu nu se poate, așa-i? Va exista un câștigător, care va fi anunțat la sfârșitul lunii februarie, ales prin random.org.

Mult succes, un week-end liniștit!
Să vă invitați și prietenii, pentru că cine invită un prieten primește o șansă în plus în lista de random.org.

„Codul blestemat” de Adam Blake- Recenzie

Cine își mai amintește de anul 2012 și profeția maya? Parcă mai ieri a fost toată teoria aceasta înghițită de oamenii de rând. Vai, încă nu pot să cred cât caz se făcea pe toată treaba asta. Conform calendarului mayaș, lumea avea să se sfârșească în data de 2012. Teorii bazate pe faptul că precizia acestui popor a fost una extrem de exactă, în numeroase domenii. Și, totuși, iată-ne în prima lună a anului 2015. Sănătoși acum și peste mulți ani. Sau, poate, cine știe ce ne rezervă viitorul? Cine știe când are să vină ceasul mort al vremii?

„Codul blestemat”, o carte a lui Adam Blake care surprinde întocmai această problemă existențială, această întrebare la care se caută un răspuns de sute de ani, fără a reuși, însă, să-i găsim vreodată răspunsul, pentru că „nimeni nu are să știe când va să vie Fiul Domnului”. 

Eroina romanului, Heather Kennedy, o fostă polițistă, primește un caz extrem de ciudat și ambiguu, care pare să nu aibă fir de rezolvare: un intrus intră în muzeul „British Museum” și fură o carte veche, o carte ce reprezenta lucrarea unui profet nebun care a prezis când are să vină Apocalipsa și care vor fi semnele prevestirii ei: „Glasul trâmbiței vestește judecata”.

„Lumea e pe cale să se sfârşească.
Dar aventura abia acum începe.

Pe apele Rinului curge sânge…
Turnurile Londrei se înclină
până la pământ…
Un înger cu o sabie înfricoşătoare
apare deasupra Ierusalimului…
Curând un oraş va cădea.
APOCALIPSA SE APROPIE.”

Negăsind nicio urmă a criminalului, dar dorind să afle adevărul din spatele jafului, Heather Kennedy împreună cu Leo Tillman, un fost mercenar, se hotărăsc să pună la cap toate indiciile, oricât de mici și aparent nesemnificative ar fi ele. După o zi de muncă, Kennedy se întoarce acasă, la iubita sa, unde este așteptată de 2 Profeți Mesageri ai lui Ber Lusim, cel care se află în spatele acestui grup satanic, reprezentat de Poporul lui Iuda. Evident, nu au venit cu gânduri de pace, ci ca s-o ucidă pe polițistă datorită faptului că eforturile ei începeau să dezvăluiască o pistă. Însă, într-un moment definitoriu, aceasta este salvată de către Diema, o tânără de 19 ani, care se va dovedi personajul principal în rezolvarea „codului blestemat” și care, în trecut, a făcut parte din aceeași tagmă cu cea a Mesagerilor.

Din momentul acela toate acțiunile lor se îndreaptă către rezolvarea acestor semne de întrebare, care nu se dovedește deloc a fi ușoară. Drumurile nu li se așează, pur și simplu, în față, ci, din contră, sunt încâlcite precum trupurile șerpilor, iar eroii noștri sunt nevoiți să facă alegeri ce îi vor pune în situații mortale. Referirile biblice, religioase, fac din această carte o lectură nu doar interesantă, ci aduc și muuuult mister, astfel încât stai și te întrebi „cum-de-nu-ai-observat-toate-astea-până-acum?” Cred că acesta ar fi un punct forte al acestei cărți, pe lângă acțiunea frumos structurată și nu prea greoaie, dar profundă, presărată cu replicile adânci ale personajelor. 

Unul după altul, semne și minuni imposibile zguduie lumea, trezind, în sufletul tuturor, spaimă. Armagedonul va să vină, porțile au să se dărâme și trâmbițele vor suna, pe rând, cântând sonata diavolului, iar focul va arde câmpiile, grânele, sufletele și copiii. Sunt toate acestea miracole, sau doar faptele întunecate ale unui om? Dogmele „necreștine” există, dar, oare, există oameni capabili de așa ceva? Sau poate n-ar mai trebui să-i numesc „oameni”! Oare?

Am selectat, după cum v-am obișnuit, niște pasaje care mi-au atras atenția destul de mult și pe care vă rog să le citiți, pentru a vă convinge de stilul acestei cărți:

„Profetul o luă și înclină capul în semn de mulțumire. Se întoarse spre femeile și bărbații îngenuncheați.

- Din păcatele voastre va ieși o mare bunătate. Din durerea voastră, o binecuvântare peste măsură. Și din morțile voastre, viața veșnică.”

„- Mă jur pe Dumnezeu, spune Rush din nou, nu vei ajunge la închisoare.

Wales se îndreptă, ridicându-se de pe spatele lui Kennedy.

- Nu, consimți el. Nu voi merge.

Își trecu cuțitul peste propriul gât.” (Wales era un reprezentant al Mesagerilor, prins de către poliție)

„- Moartea înseamnă același lucru pentru oricine. Înseamnă că inima ți se oprește, creierul ți se răcește și oamenii încep să se refere la tine ca la „un cadavru”. Nu există o moarte bună, Rush. Doar că unele sunt mai rele decât altele.”

„În Scoția, patru funcționari dați dispăruți au fost găsiți morți. Moartea lor reflectă moartea a patru dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus: Matei (împuns cu o suliță, în cazul de față cu o suliță sportivă), Tadeu (bătut cu un pietroi până și-a dat duhul), Iacob (decapitat) și Petru (crucificat cu capul în jos). Poliția scoțiană clasifică aceste crime ca fiind provocate de ură. (...) În Beijing, structura Porții Tiananmen a slăbit într-un mod care sfidează orice analiză, dezintegrându-se în mai multe blocuri masive de piatră, care strivesc un grup de turiști germani și trei studenți care mergeau la facultate pe bibiclete. Trupurile sfârtecate sunt adunate în găleți. (...)”

„Singurul mod de a te feri de orice risc este să fii mort.”

„- La asta se referă totul. Sfârșitul zilelor. A doua venire. Armagedon.

„- Da, acesta este apogeul profețiilor lui Toller, desigur. Hristos se va pogorî și îi va distruge pe cei nedrepți. Numai drepții vor române. Toate celelalte evenimente nu sunt decât avertismente. Mesageri. Care ne spun că începutul domniei lui Hristos este iminent.

- Înseamnă că El este, probabil, pe drum, spuse Kennedy. Pentru că majoritatea acestor lucruri s-au întâmplat deja.”

„- Iuda l-a ajutat pe Iisus să moară. În schimb, Dumnezeu le-a dat lui Iuda și acoliților săi pământul. Dar trebuiau să aștepte trei mii de ani pentru a-l moșteni. Treizeci de arginți- reprezintă treizeci de secole.”

„- Noi nu transformăm crimele în jertfe.

- Bineînțeles că o faceți. Preoții și episcopii voștri au binecuvântat soldații și călăii, timp de secole. Încă o mai fac și acum. Voi ucideți în fiecare zi mai mulți decât am ucis noi în toată istoria noastră. Jumătate din poveștile voastre, romanele și filmele pe care le creați au ucigași drept eroi. Toată cultura voastră este îndrăgostită de violență. Voi vă îmbrățișați, tot timpul, propria distrugere. Asta vă definește. Distrugeți lumea care v-a fost dată. O tratați ca pe o târfă, în loc să o tratați ca pe o mamă, iar apoi...”

„- Vai, copila mea, dacă ai fi trăit mai mult, ai fi avut multe de învățat. Dar poate că Dumnezeu ne lasă să murim atunci când consideră că am ajuns la sfârșitul învățăturii noastre. Când mintea ni se închide și nu mai putem să facem altceva decât să trăim, așa, ca animalele și plantele. Închide ochii.”

Mi-ar fi plăcut să fi avut ocazia să-l citesc și pe Dan Brown- care tot cam același gen abordează- pentru a face o paralelă cu Adam Blake. Mi-a plăcut cartea, mi-am dat seama că mă atrage acest gen, din urma căruia poți învățat destul de multe. Le mulțumesc mult celor de la CLB pentru șansa de a citi această carte, pe care o puteți comanda de AICI, iar prin Poșta Română transportul este gratuit.

Editura TREI

Traducere din limba engleză de Anca Milu-Vaidesegan

632 de pagini