Toată violența oamenilor, de Paul Colize - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2025

Traducere: Delia Tuică

Paul Colize este un scriitor belgian. În prezent locuiește la Waterloo, în Brabantul Valon. A publicat primul său roman, Les sanglots longs, în 1999. A scris peste cincisprezece cărți, printre care Back Up, publicat în 2012 (răsplătit cu Premiul Saint-Maur en poche 2013) și Un long moment de silence, publicat în 2013, care a câștigat trei premii în același an: Landerneau Polar, Boulevard de l’Imaginaire și Polars Pourpres. Operele sale sunt caracterizate printr-o documentare temeinică, o intrigă sofisticată și un pronunțat simț al umorului. În paralel cu scrisul este consultant în probleme de management și organizare, iar în timpul liber cântă la pian și joacă badminton. Romanul Toată violența oamenilor a câștigat Premiul Polar Michel Lebrun 2020 și Premiul publicului la Festivalul de literatură polițistă din Villeneuve-Lez-Avignon.

⏳CÂT DE MULT CÂNTĂREȘTE CEEA CE A FOST ÎN CEEA CE SUNTEM⏳

„O tânără este găsită în apartamentul său din Bruxelles, ucisă cu mai multe lovituri de cuțit. Toate indiciile arată spre Nikola Stancovici, un artist care a fost ultima persoană pe care victima a sunat-o înainte să moară. El apare pe înregistrările camerelor de supraveghere imediat după crimă, poliția îi găsește hainele pătate de sânge și descoperă în atelierul său schițe ale locului faptei. Sub aparențele sale de copil pierdut, Niko este un graffiti artist de geniu, supranumit de presă «Funambulul», după ce pe străzile capitalei au apărut o serie de picturi murale anonime și ultraviolente. Din spatele zidurilor de tăcere cu care s-a înconjurat și aflat sub supraveghere psihiatrică, tânărul neagă totul. Singura sa formă de apărare este să repete o frază: «Nu am fost eu». Însă povestea lui Niko este întrețesută cu povestea Iugoslaviei măcinate de război. Toată violența de atunci își găsește ecou în prezent.”

„Își pusese o dorință în inima lui.

Atât timp cât castelul va fi în picioare, părinții lui vor trăi.”

Toată violența oamenilor este un roman care pur și simplu mi-a depășit așteptările. Recunosc, nu știam nimic despre el, deoarece nu obișnuiesc să citesc sinopsis-ul de pe copertă înainte de a intra într-o lectură. Odată ce am citit primul capitol, n-am mai putut s-o las din mână – a mers „ca unsă”, deoarece capitolele sunt scurte și, dincolo de asta, mi s-a părut foarte bine scrisă, cu o acțiune atent dozată și un ritm care, deși nu se încadrează neapărat în ideea de thriller, te ține acolo și te face să vrei să afli cât mai multe. Chiar a fost o reușită! Mai mult, pe lângă faptul că avem, totuși, ingredientele unui thriller – crimă, vinovat, anchetă, mister –, autorul transformă aparentul roman polițist în ceva mult mai profund, aducându-i valența profundă a unui roman psihologic despre vinovăție, despre traumă, despre reziliență și supraviețuire, într-un proces al memoriei și umanității sacrificate pe altarul însângerat al războiului, o poveste care oscilează între muțenia unui om – care alege să se exprime prin pictură, indiferent de forma pe care ar lua-o – și vacarmul unei istorii sângerânde. 

„– Poate, dar nu m-ar mira ca el să aibă o altă idee în minte și că de fapt noi n-am înțeles nimic.”

Totul începe în Bruxelles, într-un cartier banal, unde o tânără femeie este găsită moartă, ucisă cu o cruzime ieșită din comun. Toate indiciile – în aparență incontestabile – indică spre Nikola Stankovic, un artist într-ale graffiti-ului, poreclit „Funambulul” ca urmare a talentului său de a crea fresce monumentale pe zidurile blocurilor din oraș. Deși totul indică faptul că el ar fi vinovatul.... nimic nu se leagă, de fapt, cu adevărat. Nikola nu se apară, ci repetă în disperare „Nu am fost eu”. Până la stabilirea verdictului de vinovăție, până se găsesc toate dovezile irefutabile, el este internat într-o instituție care se află la granița dintre spital psihiatric și închisoare. Acolo, doi oameni ajung să îl vadă altfel decât ca pe un criminal odios: Philippe Larivière, avocatul său, și Pauline Derval, medic psihiatru, directoarea instituției. În acest punct, romanul se transformă într-un puzzle psihologic aparte, unde ancheta polițienească clasică devine, de fapt, o încercare de a găsi cauza, și nu neapărat vinovatul. În loc de urmări, arme, confesiuni spectaculoase, Colize ne oferă o perspectivă destul de lentă, dar satisfăcătoare în esență, chiar emoționantă, a poveștii – din trecut & din prezent – lui Nikola. Mi-au plăcut enorm cele două planuri temporale: (1) prezentul, într-un Bruxelles urban gri, rece, parcă de granit și (2) trecutul, în Vukovar, oraș croat devastat în 1991, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Alternând între cele două planuri, autorul dezvăluie lent (și foarte dureros) trauma originară a protagonistului. Copilăria lui Niko s-a desfășurat în infernul războiului – execuții, abuzuri, familii destrămate, prieteni dispăruți; practic, într-o violență fără limite, inumană.

„Pictase curbe, arabescuri, chipuri, mâini, ochi, sânge, expulzând în jeturi haotice bestia oribilă care somnola înlăuntrul lui.

Timpul și spațiul nu mai existau. Lacrimile salvatoare pe care și le reținea (...) îi inundaseră ochii.

Pentru prima oară de la toamna ucigașă se simțea liber și uman.”

Aceste amintiri – reprimate, tăcute, transformate în culori și linii – devin „matricea” artei sale. Frescele sale sunt acte de memorie, sunt „strigăte”, încercări de a exorciza atât o suferință individuală, cât și una colectivă, generațională. Nikola Stankovic este un personaj enigmatic, care nu are cum să nu te facă să îți pui întrebări. Un simbol al copilăriei pierdute, al unei generații care a trecut printr-o violență de nedescris. Toată violența oamenilor este un roman despre mecanismele supraviețuirii. Paul Colize a reușit să documenteze cu o sensibilitate aparte traumele postbelice, memoria colectivă, neputința comunicării și puterea artei ca formă de purificare, de terapie. Prin frescele lui Niko, autorul ne arată cum arta stă drept mărturie – un limbaj alternativ pentru cei care nu mai pot vorbi. Bineînțeles, ne putem da seama destul de ușor faptul că Nikola pare să sufere de tulburare de stres post-traumatic (PTSD), dar acolo există și alte simptome care îngreunează stabilirea unui astfel de diagnostic. Mi-a plăcut, de altfel, și partea aceasta medicală (prezentată din perspectiva psihiatrei), în special pentru că mă pasionează această ramură medicală. Bineînțeles, accentul nu este pus pe acest aspect, dar merită de avut în vedere.

„Războiul din Iugoslavia, crimele de război, închisoarea din Rusia.

Nu mai rămânea decât să pună în ordine piesele puzzle-ului.”

În același timp, romanul pare să pună și o întrebare importantă: cât din rău se naște din om, ca atare, și cât din contextul care îi modelează devenirea? De altfel, pe alocuri mi-a fost greu să-mi dau seama ce parte este ficțiune și ce parte este, într-adevăr, realitate istorică – o senzație tulburătoare m-a încercat pe parcursul lecturării cărții. Poate pentru că, de fapt, ideea cu frescele are drept punct de plecare chiar o realitate din Bruxelles (am căutat poze, sunt spectaculoase), ceea ce te face să te întrebi dacă „Funambulul” nu este (a fost) adevărat, iar zidurile din Bruxelles chiar poartă greutatea amintirilor și durerii sale. Chiar mi-a plăcut cartea, așadar nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere! A fost o surpriză chiar plăcută, mai ales pentru că nu știam despre ce va fi vorba și, cum n-am mai citit nimic scris de Paul Colize, nici nu aveam așteptări. Se citește foarte rapid, eu am citit-o într-o zi, efectiv nici nu mi-am dat seama cum treceau paginile. Este dinamică, alertă, dar în același timp și foarte profundă. Capitolele sunt relativ scurte, ceea ce îi dă și valența aceasta de lectură rapidă, care nu te solicită. Chiar cred că este o lectură potrivită pentru oricine!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Paul Colize, Toată violența oamenilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!