Emoție, viață, sentimente, puritate, frumusețe, trădare, prietenie, destin, religie. Emmanuel Schmitt tocmai a devenit unul din scriitorii mei de suflet, deși aceasta este abia a doua carte scrisă de el pe care o citesc. Prima a fost „Oscar și Tanti Roz”, recenzia AICI.
Ne putem schimba destinul? Mântuirea poate fi ratată? Patru nuvele exemplare prin stil și tematică, în care personajele se confruntă cu multiplele și mereu surprinzătoarele măști ale Binelui și ale Răului, ale Luminii și Întunericului. Volumul „Concert în memoria unui înger a fost recompensat în anul 2010 cu Premiul Goncourt pentru nuvelă.
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.
În volumul „Concert în memoria unui înger”, apărut în 2010, Eric Schmitt surprinde patru nuvele, patru povești ale unor oameni relativ simpli, dar care poartă, fiecare, lecția unei învățături care nu este relevată decât la sfârșitul operei. Scriitorul își trăiește personajele, le înalță cu valori ascunse, le creionează cu viață în paginile cărții, încât ajungi să râzi alături de ele, să plângă, să suferi, să te zbați pentru adevărul și sentimentele lor.
Prima poveste - „Criminala”
Surprinde povestea lui Marie Maurestier, „o femeie de vreo șaptezeci de ani, înaltă, înceată, ridată, curată, greoaie și arțăgoasă”, despre care se spunea că și-a ucis toți soții și amantul, iar, din gelozie, și pe soția amantului. Dovadă a unui bun spirit, Marie Maurestier n-a fost găsită vinovată. Până la urmă, a fost oare ea vinovată de toate acuzațiile? Da, vă spun, a fost. Dar nu asta contează, autorul nu pune accentul pe acest lucru, ca într-un roman polițist când se caută criminalul. Ci pe zbuciumul interior al lui Marie Maurestier, pe contradicțiile din sufletul ei care iau viața când la biserica din sat apare un nou preot, „un peot tânăr, de o frumusețe purăp și indecentă, mai strălucitor decât altarul, mai atrăgător decât Christul de pe cruce, izvor de sunete subtile care urcau în volute până la cupolă, devenind centrul bisericii.” Preotul Gabriel devine noul păcat al lui Marie, devine un fel de obsesie pentru acesta. Căutându-i atenția, aceasta îi destănuie preotului toate crimele sale de care se face vinovată. Preotul, sub taina spovedaniei, nu are voie să dezvăluie adevărul din sufletul lui Marie, ci dorește să o întoarcă pe aceasta pe calea cea bună, s-o ajute să-și ispășească păcatele, să se purifice, să își îndrepte pașii - cât nu e prea târziu - pe drumul adevărului și al împlinirii. În momente cheie, Eric-Emmanuel Schmitt inserează personaje, întâmplări, ce dau peste cap destinul personajelor. Nu într-un mod, întotdeauna, așteptat. Căpătând o dimensiune religioase, sacră, persoanejele își îndeplinesc, sau nu, menirea, lăsându-se pradă puterii timpului - iertătoare sau, în genere, nemiloasă.
„- V-ați mărturisit păcatele lui Dumnezeu.
I-a strâns degetele.
- Acum trebuie să vă spuneți greșelile și oamenilor.
Marie și-a retras mâinile și a făcut un pas înapoi.
Preotul a insitat.
- Da, marie, trebuie să vă asumați crimele. Este mai bine pentru justiție. Este mai bine pentru familiile victimelor. Este mai bine pentr adevăr.
- Puțin îmi pasă de adevărat!
- Nu. Adevărul contează, de aceea mi l-ați spus.”
„- Sacrificiul este măsura oricărei iubiri.”
A doua poveste - „Întoarcerea”
Surprinde viața unui călător pe ape, a unui marinar, Greg, care primește un mesaj telegrafic prin care este anunțat că una din fiicele sale a murit. Care din ele, având în vedere că are patru? Din acel moment, Greg începe să mediteze asupra vieții, asupra condiției sale efemere pe un pământ al dorințelor, pe un pământ deșart, superficial. Un pământ pe care munca l-a absorbit cu orele, pe care timpul este măsurat prin faze care nu au niciodată aceeași lungime. Greg, chinuit de dorul alor săi, nerăbdător să se alăture iarăși în sânul familiei, strângându-și iubirile în culcușul protector al brațelor, descoperindu-i cât de mult îi iubește, se întoarce acasă alt om, alt suflet, trăind o piață mai plină de iubire.
„- Uite.
- Ce-i asta?
- Biblia mea. (...) Păstrreaz-o. Cine știe, poate vei găsi un text care te va ajuta.
- Nu citesc.
- Să deschizi Biblia nu înseamnă să citești, înseamnă să gândești.”
A treia poveste - „Concert în memoria unui înger”
Povestea minunată, plină de emoție, a lui Chris și Axel. Când erau mai mici, participând la un concurs, Chris l-a lăsat pe Axel blocat pe fundul unei bălți, crezând că acesta are să scape, Chris ieșind, în cele din urmă, în avantaj de timp. Nu a luat în calcul faptul că Axel aproape că a murit, în cele din urmă uitându-l. Intrat în comă timp de șase luni, Axel devine o legumă - este nevoit să reînvețe să numere, să scrie, să vorbească și să citească. Destinul îi pune față în față pe cei doi foști prieteni, însă Chris nu-l mai recunoaște pe Axel, până când acesta nu îi aduce aminte de cele petrecute. Pus față în față cu trecutul, Chris este plin de compasiune, de regrete, dorește iertarea lui Axel. Dar, în gândirea lui Axel, ce rost are iertarea? Ce e, ea, de fapt, în afară de două cuvinte? Iertarea nu avea să-i ofere posibilitatea de a se ridica din scaunul cu rotile și de a merge din nou, iertarea nu avea să-i șteargă din minte clipele în care fostul său prieten cel mai bun l-a părăsit pentru un amărât de concurs. O poveste despre viață, despre iubirea iertării, simetria omului în acest univers teluric, despre ideologia conform căreia omul nu se schimbă, ci se corectează. Sfârșitul poveștii m-a prins cu lacrimi în ochi.
A patra poveste - „O iubire la Elysée”
Ultima nuvelă din volum, pentru că oferă chei noi pentru conțiutul lui: ca și Henri și Catherine, oamenii se rătăcesc pe culoarele timpului, aproape niciodată nu trăiesc acest sentiment simultan al iubirii, ci suferă decalaje dureroare. Henri și Catherine sunt, dintru început, personaje puternice, spectaculoase. Virtuozi ai aparanțelor, purtători a numeroase măști, ai „iubirii exemplare”, au bogăția oamenilor care se controlează, suverința celor care tac. O poveste povestită dintr-un unghi care ne determină să simpatizăm o femeie singură care se simte părăsită, jignită, nedorită și, în cele din urmă, moartă.
Subiectiv - cred că e nuvela care mi-a plăcut cel mai mult, care m-a făcut să trăiesc alături de ambele personaje, aflate într-o luptă cu timpul, cu boala, cu societatea și cu sentimentele ce le încearcă. Recunosc, și aici mi-au stat lacrimile să dea - motiv pentru care știu că a fost o carte bună.
„(...) Poate că bunul-simț are dreptate când spune că gelozia este o dovadă de iubire.”
„- Aceasta ste soarta mea... Mi-era scris să mor așa... acum...”
În frica de moarte, există trei tipuri de teamă: teama de a nu ști când vassurveni moartea, teama de felul în care vei muri și teama față de necunoscutul pe care moartea însăși îl reprezintă.”
„Viețile noastre sunt astfel create încât privirea pe care le-o aruncăm le face teribile sau minunate. Evenimente identice pot f i interpretate ca niște bucurii sau ca niște catastrofe. (...) Există destine asemenea unor cărți: lectura le conferă sens. Cartea închisă rămâne mută; nu va vorbi decât dacă va fi deschisă, iar limbajul pe care îl va folosi va fi al aceluia care se apleacă asupra ei, colorat de așteptările, dorințele, aspirațiile, obsesiile, violențele, tulburările lui. Faptele sunt ca frazele dintr-o carte, nu au sens prin ele însele, ci doar sensul care le este conferit.”
Rita, sfânta cauzelor disperate, sfânta imposibilului, se ivește în aceste povestiri ca un diamant cu multe fețe. Strălucirea sa este fie ironică, fie cinică, fie purtătoare de speranță. Recurența ei are ambigutitatea binelui: ceea cee ste bine provoacă răul celuilalt. Sfânta Rita este un obiect care nu povestește nimic, dar prin intermediul căruia se poate povesti. Acest laitmotiv nu este o explicație pe care o dă scriitorul, ci un nod misterios care trebuie să-l determine pe scriitor să reflecteze.
Printre însemnările sale de la sfârșitul volumului, Eric-Emmanuel Schmitt spune ceva care m-a impresionat cu adevărat: „Chiar în această dimineață am primit scrisori ale unor liceeni germani care au studiat „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, iar pintre complimente, unul dintre ei se plângea totuși: „De ce nu ați explicat motivul pentru care domnul Ibrahim repetă: „Știu ce e la mine în Coran”? Iar eu i-am răspuns printr-o frază:„Fiindcă voiam să găsești singur...” Oare nu e așa? Nu trebuie decât să cercetăm, pentru a înțelege viața, mecanismele ei? Într-adevăr, una dintre intimitățile esențiale ale condiției umane este să trăiască mai mult cu întrebările decât cu răspunsurile. Însă nimic nu este nou sub soare, știm la fel de bine.
Mulțumesc din suflet celor de la Bookia pentru posibilitatea de a citi această carte, libăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți la reduceri foarte bune. Puteți comanda „Concert în memoria unui înger” de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, la fiecare comandă primiți o carte cadou.
Traducere din limba franceză de către Simona Brînzaru
216 pagini