Vinovatul, de Lisa Ballantyne - Recenzie

Născută în Scoția, Lisa Ballantyne a studiat literatura engleză la Universitatea Saint Andrews, după care a lucrat un deceniu în frumoasa țară China. În prezent, Lisa predă la Universitatea din Glasgow și lucrează la un al doilea roman, despre „obediență și revoltă”. „Vinovatul”, primul său roman, se bucură de un succes mondial. 

 

O singură întâmplare ne poate schimba întreaga viață - atât în bine, cât și, evident, în rău. Persoana pe care am cunoscut-o astăzi poate fi cel mai bun prieten al nostru de mâine, mâna strânsă cu căldură ne poate mângâia și consola, o simplă lovitură te poate paraliza, o minciună te poate răni și distanța de o anumită persoană, iar, dimpotrivă, un zâmbet te poate apropia de sufletul unei persoane. Suntem alegeri și deveniri, suntem ceea ce hotărâm plantăm în profunzimea noastră: răutate, bunătate, mister, superificialitate sau compasiune.

 

Viața lui Sebastian are să se schimbe în totalitate, atunci când un băiețe, Benjamin Stokes este găsit mort pe terenul de joacă din parcul Barnard: „În parcul Barnard a fost găsit mort un băiețel”. Și, din păcate, ultima persoană în compania căruia a fost văzut este Sebastian, un băiețel mai înalt decât Ben și cu câțiva ani mai mare, cu care deseori era văzut împreună. Astfel, Sebastian ajunge să fie acuzat de această crimă oribilă. Aici simt nevoia să intervin puțin, deoarece cred că Lisa Ballantyne a avut ceva de gândit atunci când s-a hotărât să scrie o asemenea carte, întrucât e destul de greu, atingi o coardă foarte sensibilă, atunci când scrii despre copii, indiferent de circumstanețele în care ei sunt prinși: „jucând la risc”, Lisa știa că, după publicarea romanului, ori se va bucura de un eșec colosal, ori va fi propulsată pe culmile dulci ale succesului unui scriitor. Ei, bine, se pare că varianta din urmă este cea valabilă - sunt perfect de acord. Trebuie să recunosc, am fost intrigat, în primul rând, de coperta acestui roman. Trebuie să recunosc, mă las foarte mult influența de coperta unei cărți, deși știu că nu ar trebui să fac acest lucru - dar, serios, cui nu îi place o carte care are o copertă estetică? Nicio mână ridicată, așa-i? Asta ziceam și eu! În al doilea rând, descrierea cărții m-a atras, și în special faptul că scriitoarea atingea această coardă sensibilă a violenței dintre copii, dusă până la extremele unei fapte odioase și inumane. 

 

Avocatul londonez Daniel Hunter, ajuns un maestru al cazurilor pierdute și luând partea apărării de cele mai multe ori, se bucură de o meserie înfloritoare și calmă, liniștită, însă totul se schimbă când i se oferă, spre a-i ține partea, cazul lui Sebastian, băiatul de unsprezece ani acuzat că și-ar fi ucis, într-un aport de furie, prietenul cu care se juca. Romanul Lisei descrie, propriu zis, decursul rațional și logic al procesului în care este anchetat Sebastian, iar Daniel încearcă să-i dovedească nevinovăția apelând atât la martori, cât și la mărturiile lui Sebastian. Însă aici apare o controversă: cum te-ai putea încrede într-un copil de unsprezece ani, un copil fricos, sensbibil, care încă trăiește - aparent - emoția morții prietenului său. Și de parcă nu ar fi fost de ajuns, apar la iveală numeroase probe care-l învinuiesc, direct și indirect, pe Sebastian de moartea lui Ben. Cu toate acestea, probleme controversate se nasc în mintea avocatului Daniel, care parcă ar fi un „eu” al cititorului: cum este posibil ca un băiețel să fie judecat precum un adult, în aceleași condiții aspre și reci, în conformitatea acelorași vigori și stabilități? Este posibil, oare, ca Sebastian chiar să fie, de fapt, „Îngerul ucigaș”, după cum presa începe să-l numească? Este Sebastian un personaj instabil, necoerent, care, sub determinismul unei familii corupte, neomogene, să fi fost capabil să comită o asemenea greșeală? Subiectul romanului „Vinovatul” tratează condiția unei societăți nepregătite, neinițiate pentru a accepta o asemenea poveste, un asemenea caz - drept care toți se comportă ca și cum Sebastian ar fi un adult, o persoană cu capacități superioare de a înțelege circumstanțele în care aceste lucruri se petrec - de altfel, însăși autoarea îi atribuie lui Sebastian un coeficient de inteligență destul de mare, 140 - dacă nu mă înșel, astfel încât n-ar trebui să ne facem griji, teoretic, că totul nu este decât o eroare judiciară: copilul poate înțelege termeni de specialitate, nu-i cazul să-i traducă cineva, acest mic Einstein acuzat că a ucis fără milă. 

În planul secund al povestirii, ce alternează cu desfășurarea procesului lui Sebastian, ne este prezentat trecutul lui Daniel, care este copleșit de amintirile propriei sale copilării, când Minnie, mama sa adoptivă, l-a salvat, pentru ca apoi să-l trădeze, pierzându-i nu numai încrederea, cât și acea urmă de iubire care reverba, încă, de la mama sa naturală. Aceste capitole, vibrații ale unui trecut trist, imperfect, palid, sunt, oarecum, cheia dezlegării misterului din capitolele care descriu prezentul procesului. Astfel, ajungem să-l înțelegem mult mai bine pe Daniel, care se atașează de Sebastian, dovedind o simpatie paternă. Mi-a plăcut enorm de mult această poartă către trecutului lui Daniel: nu numai că am reușit să-i înțeleg mult mai bine trăsăturile și caracterul, însă am descoperit și relațiile sale cu mama adoptivă, care, subiectiv fiind, mi-au părut puțin nenaturale, superficiale, Daniel încă tânjind după mama sa care a murit, iar Minnie - mama adoptivă - dorind să-i ofere toată dragostea și prețuirea, protecția, pe care i-ar fi oferit-o propria sa mamă naturală. Nereușind, Minnie trăiește o dramă, întrucât ar face orice ca Daniel s-o considere „mamă” în adevăratul sens al cuvântului.

Revenind la stilul autoarei, vă pot spune doar că m-am bucurat de o naturalețe deosebită: dacă ar fi să aleg între cele două planuri (prezentul - desfășurarea procesului și trecutul - viața lui Daniel alături de mama sa adoptivă), cred că am fost mai atras de povestea maternă a lui Daniel, pentru că a fost o plăcere să (încerc să) descopăr motivele pentru care acesta n-o accepta, în totalitate, pe mama sa vitregă, contradicțiile din sufletul său, amintirile mamei sale naturale, viața la o fermă îndepărtată, încercările lui Minnie de a-l face pe Daniel s-o iubească la fel de mult cum, susține ea, îl iubește. O frumoasă poveste dramatică despre maternitate, care ne învață că, deopotrivă, familia nu este decât una singură, indiferent de clasă socială, indiferent de statut social sau moral. Sub constrângerea unui trecut trist, incomplet, cu întrebări continue, Daniel încearcă să-și împlinirea în condițiile unei meserii care-i solicită, exclusiv, rațiunea, nu inima. Atmosfera romanului este una destul de apăsătoare, întrucât Lisa Ballantyne ne oferă personaje precise, fără ambiguități, fără interpretări, ca și cum fiecare personaj ar fi un pion în această poveste misterioasă și dramatică, un pion care-și lasă amprenta asupra eroului nostru Daniel.

Am selectat, ca întotdeauna, niște fragmente care mi-au plăcut:

„Purta lănțișorul mamei sale în timp ce hrănea păsările - nu-i pasă dacă asta îl făcea să arate ca o fată. Voia să știe că lănțișorul se afla în siguranță. Voia să știe că ea se află în siguranță.”

„Daniel își termină cafeaua și își mușcă buza. Simțise un imbold de a-l proteja pe băiat, de a-l salva. Sebastian era de aceeași vârstă pe care o avusese Daniel atunci când pășise pentru prima oară în bucătăria lui Minnie.”

„Legănându-se pe călcâie în fața mormântului, Daniel se gândi la cuvintele din cadrul ceremoniei funerare a lui X. Săvârșire. Trup. Elemente. Pământesc. Pulbere. Cenușă. Încredere. Milă. Își aminti cum stătea lângă acest mormânt pe când era tânăr, simțindu-se rănit deoarece nummele lui nu era gravat pe marmura ieftină. Ar fi vrut să citească ‹‹Mama iubitoare a lui Daniel Hunter››. Fusese ea o mamă iubitoare? Îl iubise, la urma urmelor?”

„- Ucigaș de copii - țipă cineva din mulțime. Aperi un ucigaș de copii. Micul ticălos ar trebui condamnat la moarte pe scaunul electric. Du-te dracului.”

„(...) În timp ce aștepta la rând, se întreba care era sursa neliniștii sale: dacă era produsă de faptul că era pe cale să întrebe despre o persoană decedată sau de faptul că fusese abandonat de persoana respectivă.

Abandonat.”

„Daniel era un avocat experimentat în cazuri cu adolescenți: din postura de avocat apărase puști de cinsprezece ani acuzați de împușcarea membrilor unor bande și câțiva adolescenți care se dedaseră la jafuri pentru a-și procura droguri. Dar nu avusese nicicând de-a face cu un copil - niciodată nu apărase un băiețel. Propria sa copilăria reprezenta unica lui referință în legătură cu acest subiect.”

În ceea ce privește exegeții, The Daily Record spune că romanul „este o reușită absolută, iar talentul Lisei Ballantyne e o descoperire de expecție”, cei de la Irish Independent spun că „este un roman autentic, cu personaje verosimile, care au defecte la fel de verosimile și a căror poveste e la fel de imprevizibilă ca și viața, iar romanul o așază pe Lisa Ballantyne pe lista autorilor care merită urmăriți în continuare.” Joyce Carol Oates spune că scriitoarea „a reușit să scrie un roman care să te țină cu sufletul la gură și care să-ți meargă totodată la inimă; bogat în detalii, are totuși acea stranie simplitate a parabolei.”

 

Un roman emoționant și tulburător, un thriller în care, parcă, întrebarea „Ce-ar fi fost dacă?” devine un lait-motiv, un joc al simbolurilor și al trecutului îndepărtat, a cărui poartă spre prezent se deschide atunci când Daniel face cunoștință cu Sebastian. Un roman profund, despre maternitate, despre sensibilitate, despre dorință și puterea iertării și a ispășirii; un roman despre viață, iubire, desăvârșire și inițiere. 

 

 Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.

 

Editura Trei

Traducere din limba engleză de Lucian Popa

504 pagini

Litera și Gașca Zurli

Editura Litera lansează marți, 19 mai, CD-ul de cântece și jocuri pentru copii „Atențiune, accelerăm!”, interpretat de Gașca Zurli. CD-ul va fi disponibil la toate chioșcurile de ziare la prețul de 14,99 lei.

 

În „Atențiune, accelerăm! Gașca Zurli” reinventează jocurile copilăriei. Cele mai iubite personaje din România îi provoacă pe copii, părinți și bunici la distracție. Cu cântec, cu voie bună, cu mișcare și mai ales cu veselie!

 

CD-ul cuprinde 20 de cântece pentru copii. Fiecare joc este prezentat de personajele din Gașcă, în studio, în fața microfonului. Fetița Zurli aduce zâmbete pe chipurile tuturor. Băieții din gașcă sunt curajoși și puși pe glume. Zâna Bună îi învață pe copii să-și pună dorințe, iar Tura Vura, cea mai caraghioasă vrăjitoare de pe lume, încearcă să încurce lucrurile, dar Mirela–Tanti Prezentatoarea o aduce pe drumul cel bun.

 

Gașca Zurli este trupa-fenomen național care a transformat educația formală într-un spectacol al imaginației. Conceptul s-a născut din nevoia creatoarei Mirela Retegan de a-i explica fiicei sale lumea din jur într-un context pozitiv și educativ, care să-i dezvolte imaginația și încrederea în sine.

 

Proiectul este realizat în parteneriat cu Ziarul Libertatea.

Un loc pe raftul meu (XII)

Salutare,

Revin cu un post de genul, deși, pe la începutul lui mai, am mai făcut unul. Ce să-i faci?! Boala cititorului, știți cum e.

Primite la ”Blind date with a Book”, organizat pe blogul lui Alexandra. Vă recomand cu drag să vă înscrieți la o asemenea experiență, este foate incitant și, de altfel, frumos. Mulțumesc din tot sufletul Denisei, cea care mi-a trimis cărțile. Sper să te bucuri de ceea ce ai primit tu așa cum m-am bucurat și eu de ceea ce mi-ai trimis. Toată stima!

Iubesc coperta aceasta. Zău! Abia aștept să citesc cartea. Editura Litera!

Am mai citit „Secretul soțului” de la aceeași autoare. Abia aștept s-o citesc și pe aceasta, este genială.

Iubesc aceste cărți. Ador seria neagră, în special datorită cursului epic plin de mister. Le-am primit de la ”Printre cărți” pentru recenzie. Ați citit vreuna?

Subscriu.

Stephen King e un geniu al acestor genuri. Abia aștept să citesc aceste cărți, sunt sigur că mă vor surprinde. Tipic maestrului, nu-i așa?

 

Voi ce v-ați mai cumpărat? Succes și lecturi plăcute.

 

Noutăți de la Corint

Adevărul despre cazul Harry Quebert, de Joël Dicker - Recenzie

Un thriller psihologic extraordinar, enigmatic, dramatic, îi puteți spune cum vreți, chiar și romantic, presărat la fiecare pagină cu enigme, cu întrebări și cu o construcție admirabilă. Am știut, de la prima pagină, că acest roman are să mă marcheze. Și chiar așa a fost - de la început, încă de când am început să intru în atmosfera sa, acest roman m-a prins în cele aproximativ 650 de pagini ale sale și, până la sfârșit, am trăit tot misterul, am fost purtat către nodurile rezolvării acestui caz controversat, însă, pe bune, nimic din scrierea lui Dicker nu m-a plictisit, așa cum m-aș fi așteptat (într-o oarecare măsură) de la un roman de genul. Vă pot spune doar că încă sunt șocat de ceea ce am citit și de cât de natural și logic, rațional (dar deloc anticipativ) explică Joël Dicker întâmplările din această carte.

Romanul ne prezintă povestea lui Marcus Goldman, un tânăr scriitor american care cunoaște un succes răsunător după ce își publică prima carte, primită cu entuziasm, apreciată de critici și cititori și vândută în milioane de exemplare. Însă nu apucă să-și savureze „victoria” pe deplin, întrucât este nevoit să scrie, ba chiar amenințat, până la un anumit termen, o altă carte, conform contractului semnat cu editura newyorkeză Schmid & Hanson. Problema reiese din faptul că, deși încearcă, Marcus nu reușește să găsească niciun subiect potrivit scrierii unei cărți, suferind de ceea ce se numește, în limbajul scriitorilor, „blocaj”: se află, pentru o anumită perioadă de timp, în imposibilitatea de a compune ceva de valoare, ceva demn de surprins într-o carte și care să cumpere publicul. Dacă nu va reuși să scrie cartea până la termenul impus de către editorul său, Marcus este amenințat cu ruinarea și înaintarea în procese și instanță.

Cu toate acestea, ca o ironie a sorții, „inspirația” vine tocmai  din New Hampshire, de la fostul său profesor de literatură, Harry Quebert, în curtea căruia, în urma unor săpături, este găsit trupul unei adolescente date dispărute de 33 de ani. Odată cu găsirea trupului fetei, care avea 15 ani atunci când a fost ucisă, Harry devine suspect și de uciderea lui Deborah Cooper, o bătrână care a văzut mai multe lucuri decât nu trebuia să vadă. Astfel, tânărul și entuziasmatul Marcus Goldman, nu ezită să plece la New Hampshire și să înceapă propria anchetă pentru a-l ajuta pe Harry Quebert, mentorul și prietenul său.

Cartea urmărește această inspecție a personajului de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, în acea zi în care Nola Kellergan, adolscenta, a dispărut fără urmă. Autorul, subiectiv, care ia parte la acțiunea, cercetează în trecutul tuturor personajelor care au avut tangențe cu Nola, dezgropând trecutul tuturor celor implicați în derularea trecutului Nolei Kellergan. Răscolește arhive, meditează asupra întâmplărilor care, în aparență, au un înțeles ciudat, vorbește cu poliția și încearcă să afle, de la apropiații fetei, cât mai multe despre ea. Totuși, răspunsurile nu se vor dovedi de fiecare dată a fiind cele așteptate, ci, la un moment dat, te lovesc din plin, ca și cum te-ai fi putut aștepta la un oricare alt răspuns, numai la acel răspuns nu. În toată această aventură, Marcus Goldman elaborează totul în romanul său de față, investigând fiecare părticică ce ar putea conduce către descoperirea misterului acelei zile din 1975. Așterând trecutul rând după rând, conform rațiunii sale, a mărturiilor primite din partea apropiaților și a deducerii logice, Marcus Goldman ordonează faptele pe care le descoperă, conducându-ne, în cele din urmă, la deznodământul pur și simplu uimitor al acestui roman.

Munca nu i se va dovedi deloc ușoară, mai ales atunci când acesta află că Harry Quebert a avut o relație specială cu această Nola Kellergan. Într-adevăr, destul de ciudat: o fată de 15 ani să aibă o relație amoroasă, chiar dacă nu consumată în plan fizic (din câte Harry afirmă), cu un scriitor în vârstă de 34 de ani. Această relație nu numai că stârnește suspiciuni, ci va stârni și niște controverse destul de ciudate, lărgind, astfel, aria de suspecți în cazul uciderii tinerei fete. Personaje cheie apar în diferite momente ale acțiunii, și parcă fiecare ar purta, în frunte, șablonul de „vinovat” al crimei odioase. Aici am să fiu puțin subiectiv - cred că, în pofta mea de investigație, răscoleam fiecare personaj în așa fel încât, la un moment dat, să-i găsesc o fărâmă care să mă facă să cred că el este, de fapt, vinovatul. Bineînțeles, m-am înșelat, întrucât am crezut că, la un moment dat, însuși Marcus Goldman a fost criminalul (apoi mi-am dat seama că, de fapt, nici nu era născut atunci când tânăra fată a fost ucisă). Bine, nu asta e important, important este faptul că fiecare personaj pare să fi avut propriul său mister, de parcă fiecare ar ascunde ceva ce, pus cap la cap cu alte informații, ar putea conduce, în final, către rezolvarea cazului lui Harry Quebert.

Trecerea dintr-un spațiu temporal în altul, din prezent în trecut, potențează misterul acestei cărți la maximum. Autorul ne poartă în trecut, în zilele în care Nola Kellergan trăia, mergea la școală, lucra drept chelneriță într-un bar frecventat de către Harry, ieșea cu prietenii săi. O viață normală, sub determinismul social al acelei perioade. Cu toate acestea, am văzut în Nola zbuciumul unei fete care încă se maturizează, dar care nu se simte bine în mediul în care se dezvoltă: se simte încorsetată, sufocată de toți cei care o înconjoară și, în incapacitatea ei de a face alegeri majore și de a-și asuma răspunderi, aceasta găsește în Harry Quebert ceea ce, în ceilalți, n-a văzut niciodată - liniște, pace, înțelegere și, mai presus de toate, decorul primei iubiri pătimașe, visătoare. Da, dacă ar fi s-o caracterizez pe Nola cu un singur cuvânt, acela ar fi „visătoare”. Nu am să vă spun mai multe, ar fi de prisos să vă dezvălui alte detalii referitoare la decursul cazului Quebert, însă vreau să vă spun că, de fapt, să vă garantez că acest roman nu vă va plictisi, ci vă va purta într-o călătorie extraordinară ce surprinde o ordine a firului deductiv de o claritate extraordinară - evenimentele se succes astfel încât ai crede că, de fapt, te uiți la un serial derulat pe vreo două sezoane.

Vorbind de stilul autorului, vă pot spune doar că Joël Dicker mă inspiră: alternează de la amuzament, la tragism și chiar grotesc. Personajele par a fi privite, uneori, într-un detaliu prea exact, dar psihologia evenimentelor, raționalul deductiv, surprind, întrucât nu te aștepți ca totul să fie atât de natural și, aș spune, ușor de înțeles. Pasaje introspective (pe astea le-am văzut, de mai multe ori, a fi venind din partea lui Harry Quebert), replici comice și pasaje descriptive, fac din acest roman un adevărat roman adevărat, de factură lasă-totul-baltă-și-citește-mă sau cum-să-citești-650-pagini-în-două-zile. Pe cuvânt de cititor, dacă este cineva care să-l citească și căruia să nu-i placă, eu mă las de bloggerit. Zic asta pentru că e imposibil să nu-ți placă - fără să exagerez, bineînțeles.

Am selectat și niște pasaje și fragmente care mi-au plăcut, asta ca să vă dați seama de stilul autorului și felul său de a scrie:

„(...) Nu-mi place ideea de regrete: ele înseamnă să nu ne asumăm ceea ce am fost.”

„Am dat imediat pe un canal de știri. Pe ecran am descoperit, stupefiat, imagini ale casei din Goose Cove și l-am auzit pe prezentator care explic: ‹‹Aici, în locuința sa din America, în New Hampshire, scriitorul harry Quebert a fost arestat astăzi, după ce poliția a dezgropat rămășițe umane pe proprietatea sa. După primele elemente ale anchetei, iar putea fi vorba de trupul Nolei Kellergan, o tânără din regiune care dispăruse de la domiciului său în 1975, la vârsta de cincisprezece ani, fără să se știe niciodată ce s-a întâmplat cu ea›› (...).”

„- Încerci să-mi vorbești despre iubire, Marcus, dar iubirea e ceva complicat. Iubirea e foarte complicată. Este poate cel mai extraordinar și, totodată, cel mai rău lucru care se poate întâmpla. O să descoperi într-o zi. Iubirea poate să facă foarte rău. Și, totuși, nu trebuie să-ți fie teamă să cazi, și, mai ales să te îndrăgostești, pentru că iubirea este și foarte frumoasă, dar tot ce este frumos, te orbește și îți face rău la ochi. De aceea, de multe ori plângem după ce iubim. (...) Scrisul a dat sens vieții mele. În cazul în care nu ai observat, încă, viața, în general, nu are sens. (...) Să fii scriitor înseamnă să fii viu.”

„Dacă scriitorii sunt ființe atât de fragile, Marcus, este pentru că ei pot să cunoască două feluri de chinuri sentimentale, adică de două ori în plus față de oamenii obișnuiți: suferințele din dragoste și suferințele pricinuite de cărți. Să scrii o carte e ca și cum ai iubi pe cineva: poate să devină ceva foarte dureros.”

„- Marcus, știi care este singurul mod de a măsura cât de mult iubești pe cineva?

- Nu.

- Să-l pierzi.”

„- (...) Vrei să știi ce părere am despre Quebert? (...) Cred că e un împuțit care merită să sfârșească pe scaunul electric. (...) Dacă ai o fărâmă de onestitate, scrie adevărul despre Harry Quebert: este ultimul dintre ticăloși, un pervers, un gunoi și un ucigaș. El le-a ucis pe Nola, pe bătrâna Cooper și, într-o oarecare măsură, pe Jenny a mea.”

„În 1969, familia Kellergan părăsește Jackson, Alabama, în momentul în care David, tatăl, conduce o prahoie înfloritoare. De ce? 

În vara lui 1975, Nola trăiește o poveste de dragoste cu Harry Quebert, din care se va inspira ca să scrie ‹‹Originile răului››. Nola însă are în același timp o relație cu X, care o pune să-i pozeze goală pentru un tablou. Cine este ea, de fapt? Un soi de muză?

Care este rolul lui Y, despre care Nancy Hattaway mi-a mărtursit că venea să o ia pe Nola de la Aurora ca s-o ducă la Concord?

Cine, în afară de Tamara Quinn, mai știa despre harry și Nola? Cine i-a putut trimite scrisorile anonime lui Harry?

Cine naiba le-a ucis pe Deborah Cooper și pe Nola Kellergan?

Și cine este această umbră care nu poate fi prinsă și care vrea să mă împiedice să povestesc această istorie?”

„- (...) A scrie înseamnă să fii liber.

S-a străduit să râdă.

- Cine ți-a băgat prostiile astea în cap? Ești sclavul carierei tale, l ideilor tale, l succesului tău. Ești sclavul propriei condiții. A scrie înseamnă să fii dependent. De cei care te citesc sau care nu te citesc. Libertatea este o mare tâmpenie! Nimeni nu e liber. Am o parte din libertatea ta în mâinile mele, așa cum acționarii i companeii o au o parte din a mea în mâinile lor. Așa e făcută viața, Goldman. Nimeni nu e liber. Dacă oamenii ar fi liberi, ar fi fericiți. Cunoști mulți oameni cu adevărat fericiți?”

Ce s-a întâmplat, oare, în acea zi de august 1975? Care este „Adevărul”? De ce există tablouri ce o înfățișează pe Nola pe jumătate dezbrăcată? De ce se ascund detalii semnificative, importante, din trecutul nu tocmai limpede al Nolei? Harry Quebert. Vinovat? Cine i-a scris scrisori anonime lui Harry? Cine știe de treizeci și trei de ani despre relația lui cu Nola. Și, de atlfel, care e motivul pentru care nu a spus niciodată nimic? Cine a dat foc casei de la Goose Cove? Și, în cele din urmă, cine nu vrea ca această carte, ca această anchetă să fie finalizată? Cine nu vrea ca „Adevărul despre cazul Harry Quebert” să iasă la iveală? Exploatând un fapt divers, Dicker a construit un thriller alert (dovadă că l-am citit în aproximativ două zile) care este, în același timp, un roman în roman, un studiu sociologic asupra Americii clasei de mijloc înainte de alegerea la președinție a lui Obama, ancheta unei crime și un curs de literatură (pe care l-am suvarat până la ultima lecție).

Romanul a fost distins cu Marele Premiul al Academiei Franceze, și, de asemenea, a făcut parte din selecția finală pentru Premiul Goncourt. În 2012, a fost distins cu Premiul Goncourt al Liceenilor. În ceea ce privește exegeții, L'Express spun că „precum un maestru, Dicker alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliției, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) și eploatează America în toate excesele ei - mediatice, literare, religioase, meditând, în același timp, asupra condiției scriitorului - o lecție de scris și o lecție de viață”. Bineînțeles, revista Le Figaro spune că romanul lui Dicker este „un roman noir, roman polițist fără îndoială, dar și roman psihologic cu răstunări de situație surprinzătoare sau hilare, ce prezintă moravurile societății americane, bine ascunse în spatele unei fațade impecabile”.

Cred că m-am întins cu această recenzie, dar vreau să fiți conștienți de minunăția aceasta de roman. Nu vreau să exagerez, dar e un must-read, lăsați-alte-cărți-deoparte, gata-cu-mânarea-treceți-la-citit. Cu siguranță se va menține în topul 5 al cărților citite în acest an. Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.

Editura Trei

Traducere de către Ana Antonescu

656 pagini