Emmanuelle este un nume celebru: el aparține autoarei de origine
thailandeză, născută în 1940, căsătorită la șaisprezece ani cu un mare
diplomat francez și care, la nouăsprezece ani, publică cel mai citit
roman erotic scris vreodată; unei serii de 25 de cărți dintre care, cea
mai cunoscută este romanul de față apărut clandestin în 1959, interzis
în librării și cotat ca fiind cât se poate de scandalos; și unei serii
de cincisprezece filme extrem de populare între anii șaptezeci și
nouăzeci, în întreaga lume, inclusiv în România.
Simbol al revoluției sexuale, romanul „Emmanuelle”, unul din romanele care au propulsat-o (după ani) pe această scriitoare,
vândut în milioane de exemplare, este o capodoperă a literaturii
erotice, recunoscută abia după treizeci de ani de la adevărata sa
valoare și citată alături de textele lui Sade sau Bataille – ei, bine,
asta chiar e ceva. Emmanuelle Arsan a mai scris și: ‹‹La siamoise
nue››, ‹‹Les enfants d’Emmanuelle››, ‹‹Les soleils d’Emmanuelle››,
‹‹Vanna››, de asemenea, la fel de bine vândute.
Sincer, m-am decis să citesc și această carte după ce am citit și romanul „Emmanuelle. Lecția bărbatului”, oarecum intrigat de stilul acestei autoare și de scrierea ei - adică de temele abordate, ca să nu zic „tema”. Pentru că, într-adevăr, când spui „Emmanuelle” spui, în adevăratul sens al cuvântului, „erotism”, însă aici nu vorbim doar despre actul primitiv, constant, exterior al acuplării, ci vorbim despre dragoste ca un mod de manifestare al artei, al frumosului și superiorului ființei. Această carte nu este un roman, nu are personaje, nu are intrigă, acțiune, punct culminant, ci este un fel de „memorial” al autoarei, întrucât ea notează și consemnează lucruri, valori, moravuri, trecute prin propriul filtru al conștiinței sale filozofice și profunde - aici am putea vorbi de subiectivismul ei care este mascat într-o superficială încercare de a obiectiviza scrierea. Eh, să zicem, îi reușește în anumite locuri, dar tot în pielea ei îi stă mai bine - vorbind de scriitoare.
Da, am găsit în Emanuelle Arsan o femeie cu adevărat inteligentă, o femeie cu un vocabular extrem de dezvoltat și cu o capacitate extraordinară de a percepe ascunzișurile realității, de a simți textura cuvintelor, a vorbelor, cu o capacitate lăudabilă de a se detașa de superficialitatea acestei societăți ce (des)crește sub determinismul urâtului, minciunii, voracității și scandalului. Emmanuelle Arsan ne oferă imaginile unor concepții optimiste și radioase despre erotismul omului,
oferind imaginea ființei eliberate de servitute și decădere morală,
traversată de o urmă filosofică destul de fină, încât îți vine să te
întrebi cum a reușit să intuiască și să se exprime literar atât de
convingător o simplă fată - autoarea - de doar 18 ani, plină de referințe la autori
celebri precum Eluard, Bataille, Artaud, la filosofi precum Kant, Schopenhauer?
Să zicem doar că această autoare nu este pentru oricine, cu atât mai puțin această carte (mai ales dacă este prima carte, scrisă de această autoare, pe care vrei s-o citești), întrucât, probabil, dacă nu ai o oarecare (mărișoară) înclinație spre filozofie și meditație, introspecție, vei găsi această carte plictisitoare, ciudată pe alocuri, scrisă monoton și pe un ton imprecis. Nu spun că oi fi eu un filozof sau ceva pui de Hegel sau Platon, însă am întâlnit numeroase pasaje care m-au făcut să las cartea din mână și să privesc, pentru câteva minute, către tavanul de deasupra. Scriitoarea își spune părerea privitor, chiar, la homosexualitate, la decăderea femeii în păcat, la menținerea masculinității sub sau deasupra femeii, vorbește despre societatea noastră în care trăim, găsind-o drept un vierme ce roade, deși sătul, dintr-un măr ce aproape putrezește, o societate în care discriminarea, crima, furtul, mărturia strâmbă, sperjurul, sunt termeni folosiți în limbaj uzual, vorbește despre filme cu substrat, despre încercarea omului de a-și găsi echilibrul, dar imposibilitatea lui de a face acest lucru, de unde și o dramă existențială constantă. Consemnând despre acestea cu atâta ușurință, dar cu un profund adevăr ludic, autoarea își păstrează un loc de top în tagma scriitorilor care îmi dau de gândit, clasând-o alături de Munro, Schmitt, Pascal Bruckner, Katherine Mansfield și lista ar mai continua cu vreo cinci-șase (să nu înțelegeți greșit, nu vorbesc de stil - aici sunt pur subiectiv).
Am selectat și citate care mi-au ridicat, după cum v-am spus, ochii către tavan:
„Lilith, imperfectă? Oh, și încă cum!... Așadar, nedefinit perfectibilă și, de aceea, în mod potențial opera cea mai umană care fusese visată vreodată. Căci caracterul specific al operei omului este să pară capabilă de perfecționare la infinit, în ciuda a ceea ce i-a impus Natura sau Autorul transcendent, pentru care totul este, în esență, imuabil, iremediabil, nedefinit.
Omul, care ar fi putut la fel de bine să rămână un animal printre altele, a devenit inventator și artist creator prin forța de a reface, de a-și modifica neobosit opera, de a-i schimba destinația și forma pe măsură ce se întreabă din nou asupra sensului dorințelor și acțiunilor lui, niciodată mulțumit de alții și de el însuși, împingând neplauzibil limitele universului său, revizuindu-și la întâmplare destinul și continuând să creadă, sfidând orice înțelepciune și orice rațiune, că într-o zi va ajunge să confere realitate visurilor sale.”
„(...) Suntem toți și toate niște provocări de naufragii. Ceea ce numim dragoste este un cântec mistificator. Ne plângem în el de singurătate, dar nu ca să căutăm adevărați tovarăși. Ceea ce dorim este un alt călător pierdut care să naufragieze pe insula noastră și să rămână acolo, pentru toată viața, solitar împreună cu noi. Nu-i oferim nimic. Nu sperăm nimic din partea lui. De altminteri, ce să schimbe între ei doi înotători goi? Scoici crude. Fructe nealtoite. Nu se cultivă o plajă. Nu se fac eforturi de bucătărie pentru doi. Aiurea sunt, poate, alte insule, pe care tânjesc solitari care ne aseamănă. Dar în ce limbă să le vorbim.”
„Spre deosebire de electron, eu visez. Dar nu mă aștept ca visele mele să devină realitate. Mi-am ales viața: am ales viața. Iubesc această lume, mă bucur de spațiu, trăiesc timpul. Lupt cu trupul meu, mă servesc dedurata mea. Nu mă ofer eternității. Nu mă tem. Nu-mi fac speranțe. Deci sunt liberă.
La fel și voi! Asemenea electronului, nu aveți nimic a vă teme. Pentru că, asemenea electronului, nu aveți nimic a spera.
Aveți totul de dorit! Pentru cel care dorește fără frică și speranță, totul este posibil.”
„Fiecare cu schizofrenia lui! A mea este anonimatul. (...)
Admit
chiar că acest gust pentru umbră și tăcere mă face de neînțeles pentru
cei care se nasc cu patima renumelui înscrisă în codul genetic. Mă
resemnez în fața durității unei lumi obsedată de categorii și de
conformism, în care femeile și bărbații cu piele neagră par din altă
specie decât cei cu părul blond; o lume în care cei care îmbătrânesc
nu-i pot înțelege pe cei care se nasc; o lume în care cei care râvnesc
puterea îi disprețuiesc pe cei obosiți de violență; o lume în care
femeile așteaptă să aducă viață și bărbații cred că poartă moartea; o
lume în care bărbatul a devenit străvechi și femeia a rămas viitoare.”
Așadar, vă recomand această carte doar dacă (neapărat) ați mai citit ceva scris de către Emanuelle Arsan. Nu spun că, evident, nu v-ar plăcea, însă s-ar putea ca lectura să dureze ceva timp. Eu am citit-o printre altele, întrucât am simțit nevoia să citesc și altceva; bineînțeles, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut romanul. Ba dimpotrivă, dovadă fiind numeroasele semne pe care le-am pus la pagini acolo unde am găsit citate care mi-au atras atenția - da, fac asta, cam la fiecare carte pe care o citesc, pentru că urăsc să subliniez pe cărți. Le mulțumesc foarte mult celor de la Magazinul de Carte pentru acest volum, anticariatul online de unde puteți cumpăra numeroase cărți, din variate domenii, într-o stare perfectă. Vi-l recomand cu drag! Mult succes și spor la lecturi frumoase să aveți.
Editura Nemira (1996)
180 pagini
Traducere de Iulia Arsintescu
