Litera stacojie, de Nathaniel Hawthorne - Recenzie

Păcatul, ispășirea. Iertarea, virtutea. Valorile și principiile noastre reprezintă lucrurile cele mai de preț de care ne îngrijim. Sau de care, zic eu, ar trebui să ne îngrijim cel mai statornic. Pentru că ele înseamnă ceea ce suntem noi și ceea ce urmează să devenim, dacă ne îngrijim de importanța și însemnătatea lor. Pentru că ele reprezintă modul în care suntem văzuți în societate și modul nostru de a ne exprima în această mare nestăpânită de oameni, care ori luptă contra curentului, ori merg odată cu el, ori, împreună, îi strămută cursul. Și, totuși, o greșeală ar putea da tot ce ne-am chinuit să construim peste cap. O greșeală ne-ar putea arunca în întunericul în care ne-am ferit atât de mult să ajungem. O greșeală poate limita ani de existență la o simplă supraviețuire, la capătul căreia, nepăsătoare și plictisită, ar putea aștepta fericirea.

Nathaniel Hawthorne s-a născut în Salem, Massachusetts, în 1804 și a studiat la Colegiul Bowdoin, din Brunswick, Maine, unde a fost coleg cu viitorul președinte Franklin Pierce și cu viitorul poet Longfellow. Și-a publicat prima operă, „Fanshawe” în 1828 urmată de mai multe nuvele, apărute în diferite periodice, pe care le-a reunit în 1837 sub titlul „Twice-Told Tales” („Basme spuse de două ori”). Un alt volum de nuvele a fost „Mosses from an Old Manse” („Mușchi de pe un vechi prezbiteriu”), apărut în anul 1846. În 1850 a publicat „The Scarlet Letter” („Litera Stacojie”), un an mai târziu „The house of the Seven Gables” („Casa cu șapte frontoane”), iar în 1852 „The Blithedale Romance” („Poveste de dragoste la Blithedale”). În 1853 a fost numit consul la Liverpool și Mancheser, iar în 1858 s-a stabilit la Roma și a început să lucreze la un roman de dragoste, pe care avea să-l rescrie în Anglia, unde s-a întors în 1859, „The Marble Faun” („Faunul din marmură”), publicat în 1860. În 1863 a publicat „Vechea noastră casă”, o colecție de eseuri despre Anglia. Nathaniel Hawthorne s-a stins în viață în 1864, la Plymouth, New Hampshire.

Cred că foarte puțini cititori, spre niciunul, n-au auzit de „Litera stacojie”. Este imposibil - nu neapărat să n-o fi citit, cât să fi auzit e acest titlu. Ei bine, drept să vă spun, nu știu ce mai așteptați dacă nu ați citit-o, pentru că într-adevăr clasicii au aerul lor unic, stropit cu o inteligență ascuțită, cu vorbe bine calculate, cu replici care nu depășesc subiect și cu o psihologie aparte, la care nu poți avea acces dacă nu ai minimul de instruire pe care, evident, îl capeți citind. Ideea este că am observat un val de idei, din care mi-am dat seama că acești clasici, cum sunt Hardy, Austen, Tolstoi, Hawthorne, nu prea mai sunt citiți și sunt dați pentru Green, Wolitzer, Munro sau alți autori contemporani și moderni. Nu zic că nu-i citesc și eu, evident că o fac, pentru că trebuie să recunosc că-mi place literatura contemporană, însă și acea perioadă „prăfuită” a literaturii, acea perioadă pierdută a lumii, acea perioadă a clasicilor încă mi se pare o scriere fantastică și cu multe înțelesuri, la care mă întorc cu drag oricând în defavoarea unui scriitor contemporan.

Romanul de față, „Litera stacojie” urmărește povestea Hester Prynne, femeia care a păcătuit și acum este trasă la răspundere pentru a suporta consecințele, dar nu înainte de a suporta rușinea fiind judecată în piața publică, conform acelor vremuri în care astfel de lucruri nu erau un tabu. Condamnată la eșafod din cauza comiterii unei fapte acum ceva timp, în urma căruia rămâne însărcinată, și din lipsa unui soț care ar fi putut s-o ajute ca această întâmplare să capete conotațiile unui lucru firesc, femeia este nevoită, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, să poarte pentru următorii șapte ani imprimată pe haine o literă stacojie, litera „A” de la „adulter”, iar dacă vreodată are să își dea acea literă jos, femeia va fi iarăși judecată și condamnată la moarte.Începând din acel moment, din momentul în care lui Hester i se coase litera pe haine, aceasta încetează ca, în ochii celorlalți, în ierarhia socială, să mai fie un om. Hester urmează să devină întruchiparea sacră a păcatului, păcatul pe dinăuntru, o femeie lipsită de valori și cu moravuli impure, necreștine, o femeie a cărui rost s-a oprit în momentul în care a comis acea faptă care nu poate fi trecută prin prisma societății actuale, fără a fi pusă sub semnul greu al diavolului. Hester Prynne, femeia care a comis adulter și poartă în pântece rodul acelei iubiri nepotrivite, judecate și condamnate, este femeia care încearcă să-și descopere rostul, într-o căutare permanentă a fericirii telurice, dar care mereu se va afla, resuscitată, în umbra unei litere care i-a pecetluit soarta și destinul. Nu numai al ei, cât și al copilului care urmează să se nască, ca un rod necopt și ajuns pe lume într-un timp neînțeles al existenței.

Prezentând condamnarea lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne urmărește nu neapărat desfășurarea păcatului, pe cât urmările nefaste pe care aceasta le are în conștiințele a mai multor personaje, dar pronunțat în special în a celor care l-au săvârșit: Hester Prynne și Arthur Dimmesdale, un cunoscut om al bisericii, dintr-o familie pur englezească: unul dintre personaje își mărturisește păcatul cu o sinceritate nobilă, dorind să scape și de greutatea acestor saci care îl cocoloșesc, altul și-l ascunde din frica de a fi judecat și condamnat, se simte înjosit și nu din propria vină, ci și din reacția mulțumii care o judecă, exclusiv, doar pe Hester, iar al treilea, fiica lor - Pearl - se transformă dintr-o fetiță nocivă, a cărui zâmbet era plin de candoare și puritate, într-un monstru, ca rezultat al contradicțiilor dintre cei doi părinți.

După ce i se coase semnul pe haină, lui Hester i se permite să plece în „libertate”, fără a fi pedepsită cu moartea, însă nevoită să poarte acel semn până la ispășirea ei. De acolo, Hester ajunge într-o casă în care, peste ceva timp, i se va naște fiica, Pearl, o „perlă” năzdrăvană, cu o frumusețe nemaiîntâlnită și o energie exhaustivă pentru mama ei. De aici, mi s-a părut că povestea începe să capete puseuri ale realismului magic, întrucât micuța Pearl era o fetiță cum nu mai puteai întâlni, sprintenă, săritoare, un „adevărat spiriduș” adus de undeva din vrăjile femeilor bătrâne și credințele mistice. Cred că autorul a vrut să realizeze o antiteză între păcatul săvârșit de părinți și caracterul micuței Pearl, asta pentru a reliefa nu neapărat gravitatea păcatului, în condițiile determinismului social din acea perioadă, conform mentalității din Noua Anglie în perioada întunecată colonială a istoriei americane.

Tratând păcatul ca pe o maladie, ca pe o boală care încetul cu încetul își lasă simptomele asupra lui Hester Prynne, Nathaniel Hawthorne conturează destinele unui triunghi întunecat al părinților și al copilului, rod al seminței întunecate care a răsărit în pântecul lui Hester atunci când păcatul, întunecind profunzimea cărnii femeii, a fost desăvârșit. Dacă mama își acceptă vina, demonstrând o ispășire, dorind o viață mai bună pentru copila ei și, de asemenea, temându-se pentru propria viață, chipul tatălui, conturat de undeva din mulțime, exprimă atât frica de a fi tras la răspundere, de a-și mărturisi păcatul la care a luat parte, cât și dorința ca acea femeie, aflată pe eșafod și, totuși, deasupra tuturor, să-și săvârșească împlinirea păcatului într-o singurătate deplină, ca un al doilea eșafod al vieții ei.

„Litera stacojie” reprezintă un act istoric al unei lumi dominate de puterea religioasă a timpurilor, sub determinismul unei mentalități îndoctrinate de principii ale bisericii, în care preoții dețineau o enormă putere asupra statului și asupra locuitorilor acestuia. La o adică, ce spuneau ei era cuvânt de lege, și rareori te puteai ridica asupra a ceea ce un preot spunea. Mi-a plăcut această călătorie prin lumea Angliei pe care o cunoșteam doar vag, mi-a plăcut să citesc despre toate aceste lucruri și totuși, în același timp, am fost frapat de gravitatea cu care anumite lucruri ar putea fi tratate. De asemenea, am observat numeroase trimiteri religioase și introspecții spirituale, deci, părerea mea, un plus pentru autorul care a știut cum să lege toate aceste aspecte de viețile personajelor.

Am selectat și niște fragmente, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) În sfârșit, în locul acestor scee reveni piața cea simplă din orașul puritan cu toți oamenii adunați ce-și aținteau privirile către ester Prynne - da, chiar spre ea - care stătea pe eșafodul stâlpului infamiei, cu un copil în brațe și litera A cea purpurie țesută în chip fantastic cu aur, pe pieptul ei.Purtea fi adevărat? Își strânse copilul atât de puternic la sân, încât acesta scoase un țipăt, își coborâ privirea către litera stacojie, o atinse chiar cu degetul, pentru a se convinge că atât copilul, cât și rușinea erau reale. Da, aceasta era realitate ei și orice altceva dispăruse.”

„ - (...) Vrei să fii bun, rogu-te, și să-mi povestești despre Hester Prynne, despre fărădelegile acestei femei și despre ce fapte au adus-o pe eșafod?- Desigur, prietene, și cred că ți se umple inima de bucurie (...), să ajungi într-un ținut unde nelegiurea e urmărită și pedepsită sub ochii poporului și ai conducătorilor, așa cum se întâmplă în sfânta noastră nouă Anglie. Trebuie să știi că femeia aceasta a fost soția unui om învățat, englez prin naștere, din care a trăit multă vrmee la Amsterdam, de unde, cu mulți ani în urmă, și-a pus ăn gând să treacă oceanul și să-și încerce norocul împreună cu noi, la Massachussets. Cu scopul ăsta, și-a trimis nevasta înainte, că mai avea de rezolvat niște treburi. (...) iar tânăra soție, vezi dumneata, fiind lăsată pe seama propriilor ei gânduri...”

„(...) Aveea aceeași atitudine rece când fu condusă înapoi în temniță și dispăru din orizontl publicului, atunci când ușa de fier se închise în urma ei. Cei care rămăseseră s-o privească, șușoteau că litera stacojie avea o strălucire nepotrvită de-a lungul întunecatului coridor dinăuntru.”„(...) Se povestea - și mulți credeau lucrul acesta - că un indian trăsese cu arcul în semnul respectiv, iar săgeata îl lovise, însă căzuse la pământ fără să-i producă vreo rană.Simbolul - sau mai degrabă poziția pe care-l avea în raport cu societatea - avut un efect puternic și ciudat asupra conștiinței lui Hester Prynne. Tot frunzișul ușor și grațios al caracterului său fusese veștejit de aest stigmat roșu arzător și dispăruse de mult, lăsând un contur trist și gol, care putea stârni repulsie, dac Hester ar fi avut prieteni sau tovarăși pe care să-i scârbească un asemenea lucru.

O poveste despre fragilitatea și tristețea umană, „o analiză subtilă a sufletului bântuit de chinuri mari”. Litera stacojie A, stigmatizând un trup de femeie, „nu e doar un semn al unei epoci sălbatice, ci și al unei permanente suferințe a ființei trăind tragedia pasiunii, în căutarea zadarnică a fericirii”, după cum afirmă Dan Grigorescu. Un roman pe care vi-l recomand cu drag, l-am răsplătit cu patru steluțe pe Goodreads. Merită!

Le mulțumesc frumos celor de la Grupul Corint pentru această carte minunată, o puteți comanda de aici. Vă recomand colecția ”Clasici ai literaturii universale”, dacă doriți să citiți ceva de calitate și frumos. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. Mult succes și lecturi cât mai plăcute!

Grupuș Editorial Corint

Traducere din limba engleză și note de Anca Florea

240 pagini

Cele tre1spr3zece motive, de Jay Asher - Recenzie

Nu putem rescrie trecutul, nu ne putem întoarce în acea perioadă apusă decât cu acele mașinării ale timpului numite „amintiri”. Nu putem opri viitorul, nu putem păși în temporalul de după clipa pe care o trăim, decât așteptând ca aceasta să treacă. Putem călători, doar, prin intermediul viselor. Poate, uneori, regretăm alegerile făcute și am vrea ca, măcar pentru o singură dată, să ne întoarcem în trecut și să schimbăm ceva, gândindu-ne că atunci când vom reveni în prezent totul va fi altfel: mai bine, așa cum ne dorim, sau, dereglând un echilibru care a fost impus, mai rău. Putem trăi doar în acest prezent continuu, care se constituie între clipa apusă și cea care urmează. Putem doar asculta prezentul. Doar așa vom afla secretul - apăsând butonul play al casetei vieții noastre.

Jay Asher s-a născut în Arcadia, California, și a crescut într-o familie care i-a încurajat toate taentele, de la cântatul la chitară la scris. A lucrat ca bibliotecar ănainte de publicarea romanului său de debut, „Cele tre1spr3zece motive”, care a ajuns pe lista de bestselleruri a publicațiilor New York Times și Publishers Weekly, și a fost tadus până în prezent în 32 de limbi. Cea de-a doua carte a sa, „Viitorul nostru” (cea pe care o citesc acum și este foarte interesantă), scrisă în colaborare cu romanciera Carolyn Mackler, a fost publicată în noiembrie 2011, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Warner Bros. Jay locuiește cu soția sa și fiul lor pe coasa centrală a Californiei și, atunci când nu scrie, îi place să cânte la chitară și să meargă în drumeții. Îl puteți găsi pe jayasher.blogspot.com și www.thirteenreasonswhy.com.

Clay Jensen. Numele lui se regăsește într-una din casete. El este unul dintre cele „tre1spr3zece” motive. El a făcut ceva greșit, dar nu știe ce. Clay Jensen este responsabil, într-un fel, de moartea Hannei Baker, colega lui de școală. Viața lui nu va mai fi niciodată aceeași, atunci când, într-o zi, găsește în fața ușii o cutiuță cu pantofi în care se află mai multe casete, pe care Hannah, înainte de a se sinucide, își înregistrează vocea destăinuindu-și secretele și, astfel, motivele care au împins-o să comită un asemenea gest sensibil, pe care, l-a început, l-am digerat nu prea ușor. În prima casetă, Clay află că Hannah urmează să destăinuie secretele mai multor persoane care, indirect sau nu, au mințit-o, au trădat-o, au lăsat-o baltă atunci când avea mai multă nevoie, care au făcut-o să se schimbe și, în cele din urmă, să-și dorească moartea. Din moment ce casetele au fost expediate la toți cei despre care Hannah urmează să vorbească - și care, deci, sunt vinovați, într-o măsură, de alegerea ei -, Clay își dă seama că și el se constituie într-unul din aceste motive. Cum reacționezi atunci când, impropriu spus, moartea îți vorbește? Cum reacționezi atunci când cele mai mari secrete îți sunt date în vileag, urmând să fie ascultate de mai mult de treisprezece persoane? Ce faci atunci când chiar și persoanele la care nu te așteptai deloc, care nu păreau niciodată în stare de asemenea lucruri, se dovedesc a fi, de fapt, „motive”? Aparențele înșală, evident, și, totuși, cu ce-a greșit Clay Jensen?

Clay Jensen o iubea pe Hannah, deci nu ar fi avut niciun motiv ascuns să-i dorească acesteia răul. Cel puțin, prezentând povestea din perspectiva lui, asta ne este transmis. Deși observa că atitudinea Hannei începe să se schimbe, devenind din ce în ce mai retrasă, mai tăcută, retrăgându-se sub propria ei carapace, Clay nu intervine. Clay nu se oferă s-o asculte, s-o întrebe ce i se întâmplă, de ce toate lucrurile sunt așa cum sunt? Acesta o fi motivul pentru care să apară, oare, pe una dintre casete? De altfel, trebuie să recunosc că am fost foarte surprins de adevăratul „motiv”, chiar nu mă așteptam. A fost o combinație între culpa celorlalți, care, indirect sau nu, știau că-i fac rău Hannei - de fapt, cei mai mulți pur și simplu au ajuns pe aceste casete din cauza faptului că nu și-au analizat prea bine faptele, nu și-au cântărit vorbele înainte de a le arunca, nu s-au gândit decât la binele lor și la ceea ce este important doar pentru ei, unele dintre aceste lucruri răsfrângându-se și asupra destinului Hannei -, așadar, o combinație între vina celorlalți și atitudinea lui, a lui Clay, ajuns acolo dintr-o întâmplare care stăruia în mintea Hannei Becker.

Hannah este un personaj adolescentin. Are caracteristicile tipice ale unui adolescent american: sare de la un subiect la altul, face paranteze, analiează detalii, conturează caracterele personajelor, văzându-le prin propria ei prismă subiectivă, judecă, condamnă, cere iertare și, totuși, își dorește să fie înțeleasă. Pentru că adevărata ei dramă pornește din lipsa comunicării, iar ceea ce urmează după nu este decât un supliment pentru ceea ce urmează Hannah să facă, subjugată întregului ei trecut, am spune, trist. Un personaj neînțeles, care-și caută fericirea acolo unde nu există și care, totuși, nu reușește să se exprime în așa fel încât să fie înțeles de către ceilalți. În aceste cazuri, de ce nu, poate ar fi existat o șansă a salvării, poate nu s-ar fi ajuns niciodată în acel punct în care, din păcate, s-a ajuns. Înregistrând acele casete, prezentând „motivele” și expediindu-le, pe rând, celor vinovați, Hannah nu speră doar că astfel are să-și explice fapta, ci, de asemenea, dorește să le-o plătească celorlalți cu aceeași monedă, incisiv, ca mai apoi să fie bântuiți de acea imagine a walkman-ului, derulând caseta și îngânând numele lor, numindu-i „vinovați”. Nu știu dacă face asta doar pentru că vrea să-și încheie socotelile cu ceilalți, din dorința de a scăpa de trecutul nu prea roz, sau pur și simplu, după cum v-am spus, e prea orgolioasă ca să n-o facă. Ideea este că sufletul Hannei este plin de contradicții, alcătuit din lumini și umbre, sfâșiat de mai multe porniri și aflată în imposibilitatea de a comunica celorlalți ceea ce o încearcă, drama Hannei se potențează până ajunge în acel punct critic.

Ideea romanului mi s-a părut foarte frumoasă, inspirată și, după mine, ceva nou. De asemenea, și în romanul pe care-l citesc acum, „Viitorul nostru” tot de la același autor, am găsit o intrigă foarte bine consolidată și construită, de aceea deși am început cartea astăzi, dimineață, am ajuns aproape la jumătate. Ideea de a asculta trecutul Hannei, de a fi martor la ce i s-a întâmplat, de a descoperi, prin intermediul casetelor ei, și viața celorlalți - colegi, prieteni dragi, profesori, elevi de la liceu, care, mai mult sau mai puțin, sunt responsabili de alegerea făcută de către Hanna - m-a făcut să dau romanului patru steluțe pe Goodreads. I-aș fi dat cinci, dar sfârșitul a fost cam neinspirat, părerea mea. Patru jumătate, hai să zicem, dar tot patru rămân. Într-o singură seară, hoinărind pe străzile orașului cu căștile în urechi, Clay Jensen, ascultând înregistrările, vede viața Hannei precum un film: un film trist, un film fără subtitrare, din care multe bucățele lipsesc, un film sfârșit mult prea devreme, cu actori neinspirați, care nu și-au învățat replicile, cu decor auster și multe pauze. Martor la toate acestea, în inima lui Clay se naște un imens sentiment de tristețe, de vină, dorind să se întoarcă în trecut și să schimbe tot ceea ce, din păcate, nu mai are putință de a fi schimbat. Iar totul până când va da de caseta în care numele său este rostit...

Stilul lui Jay Asher este foarte ușor, lejer, deloc încărcat cu registre dintr-alea stilistice care, într-o primă fază, ar părea greoaie. Totul curge lin precum un râu într-o zi călduroasă de vară. Alternăm, în același capitol, între vocea personajului principal, Clay, și vocea fostei sale colege, Hannah. Gândurile lui se amestecă cu vocea robotică a fetei: el, în întregul univers lărgit al orașului, în cameră, în mașină, pe-o bancă, într-un bar, iar ea, acolo, în microuniversul unui walkman, sfârșindu-și povestea atunci când banda de pe casetă nu mai are nimic de spus. O idee foarte frumos dezvoltată de către Jay Asher, un autor deștept și cu verbul la el, care știe cum să exploreze viața adolescentină, cu toate neajunsurile, nevoile, dezamăgirile și zilele ei.Am selectat și niște pasaje pe care vi le voi prezenta mai jos, mi se par relevante pentru desfășurare acțiunii, fixarea intrigii și stilul autorului:

„(...)

Înainte să moară, Hannah a înregistrat un teanc de casete. Dar de ce?

Regulile sunt simple. Sunt doar două. Regula numărul unu: Asculți. Regula numărul doi: Dai mai departe. Sper că niciuna nu va fi floare la ureche. (...)

Cănd termini de ascultat cele treisprezece fețe, căci fiecare poveste are treisprezece fețe, derulează casetele, pune-le înapoi în cutie și dă-i-le celui care urmează după tine. Iar tu, norocosule cu numărul treisprezece, tu poți să iei casetele și să le duci la dracu'.În funcție de religia ta, poate ne întâlnim acolo.”

„Înainte să se audă vocea lui Hannah, e o pauză.

Pas cu pas. Așa o să trecem prin asta. Un pas după celălalt. (...)

Am terminat deja o casetă, ambele fețe, așa că stai pe aproape. Lucrurile merg mai bine sau mai rău, depinde de punctul de vedere al fiecăruia. (...)

„(...) întâlnirea aia.Vreau să apăs butonul de „Stop” al walkmanului și să derulez întreaga lor conversație. Să dau timpul înapoi și să le avertizez. Sau să le împiedic să se întâlnească.Dar nu pot. Nu poți rescrie trecutul.”

„Da, povestea mea are niște lipsuri majore. Nu am reușit să-mi dau seama cum să spun unele părți. Sau nu mi-am făcut curaj să le rostesc cu glas tare. Evenimente pe care nu am reușit să le înfrunt... pe care nu o să le înfrunt niciodată. Iar dacă nu trebuie să le zic niciodată cu glas tare, atunci nu trebuie să mă gândesc la ele până la capăt. (...)Nu știți voi ce altceva s-a mai întâmplat în viața mea. Acasă. Ba chiar la școală. Nu știți ce se petrece cu viața altcuiva, doar într-a voastră. Și când te amesteci într-un aspect al vieții cuiva, nu te amesteci doar în acel aspect. Din nefericire, nu poți fi așa de exact și de selectiv. Când te amesteci într-un aspect al vieții cuiva, de fapt te amesteci în toată viața acelui om.Totul... afectează totul.”

Unele secrete sunt menite să rămână secrete, drept care nu vor fi cunoscute niciodată. Ce era în inima Hannei când s-a hotărât să ia această decizia? Ce simte Clay, acum, încercat de un copleșitor sentiment de vină? Cine sunt vinovați de tragedia Hannei? Deși răspunsurile vor veni, scaunul de la școală, scaunul Hannei Baker, va rămâne mereu gol și va purta doar greutatea unor cuvinte nespuse. Încă o dovadă că, dincolo de oameni, de zâmbete, de fericire, aparențele înșală. Iar unele cuvinte nu vor mai putea fi spuse niciodată. Este de prisos să spun că romanul a fost distins cu numeroase premii, precum și nominalizat la altele. Merită, într-adevăr, o lectură ușoară și foarte frumoasă, cu un mesaj foarte subtil.

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Leda pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site de îndată ce va fi pe stoc. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. De asemenea nu uitați că al treilea volum din seria LUX, „Opal”, va putea fi comandat începând cu 17 iulie. Mult succes și lecturi frumoase.

Editura Leda

322 pagini

Traducere din limba engleză și note de Mariana Piroteală

„Tangou pentru Lisandra” - O poveste adevărată

Joi, 16 iulie, de la ora 19, Libraria Humanitas de la Cismigiu va fi gazda lansarii celui mai recent roman al scriitoarei franceze Hélène Grémillon, „Tangou pentru Lisandra”. La eveniment vor participa Mihaela Dedeoglu, Laura Grunberg, Elisabeta Lasconi, Andrei Craciun si Denisa Comanescu, director general Humanitas Fiction. In partea a doua a evenimentului, publicul va asista la un moment de tangou oferit de TangoTangent.

Dupa rasunatorul succes international reputat de „Confidentul”, romanul ei de debut din 2010, Hélène Grémillon publica in 2014 romanul T„angou pentru Lisandra” (La garçonnière), „o noua revelatie“, aparut pana in prezent in 15 tari.

„Acest roman este inspirat de o poveste adevarata. Actiunea se petrece in Argentina, la Buenos Aires. Suntem in august 1987, iarna. Anotimpurile sunt diferite. Oamenii, nu.“

O adevarata polifonie a partii intunecate a sufletelor. In prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale sotii, Lisandra, si Eva Maria, o pacienta devastata de disparitia fiicei sale, care intreprinde o ancheta personala pentru a proba nevinovatia acestuia. In Argentina abia iesita din dictatura si puternic marcata de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze si trauma nebanuite, gelozii si tradari, fapte de o infinita cruzime ramase nepedepsite reveleaza o galerie de personaje care sunt obligate sa-si scoata masca.

Scriitoarea franceza Hélène Grémillon s-a nascut in 1977 la Poitiers. Dupa studii de filologie si istorie, se lanseaza in presa (lucreaza pentru Le Figaro si L'Avant-scène cinéma) si in regia de scurtmetraj. In 2010 debuteaza cu romanul „Confidentul” (Le confident) – o poveste in care pasiunile si intamplarile dramatice se inlantuie pe fundalul tulbure al Frantei amenintate si apoi ocupate de nazisti –, in aceeasi masura un mare succes de public si de critica. Cartea, tradusa pana in prezent in 27 de tari, a fost distinsa cu cinci premii importante in Franta si cu Euregio-Schüler-Literaturpreis (2013) in Germania.

In 2012, Hélène Grémillon isi publica cel de-al doilea roman, „Tangou pentru Lisandra” („La garçonnière”) care se bucura de acelasi succes.

TangoTangent este cea mai (atr)activa scoala de tango argentinian din Romania, care, inca din 2006, de la infiintare, a initiat si sustinut o campanie intensiva de promovare a tangoului argentinian in Bucuresti si in toata tara. Membrii fondatori Amalia si Gilbert Iscu si Daniel Mandita au inceput sa predea tangou ca hobby, dar „aventura“ tangoului i-a facut sa ajunga sa danseze pe scene romanesti si internationale. Alaturi de Razvan Mazilu si Monica Petrica, spectacolul „Un Tango mas” se joaca cu casa inchisa la Teatrul Odeon de peste zece ani. Mai multe informatii pe www.tangotangent.ro.

Top 15 cărți citite până acum!

Salutare,

Am promis acum ceva timp că voi face un micuț top al cărților citite până în acest moment. Mai sunt în jur de 5 luni și 21 de zile din acest an, așa că, cu siguranță, lucrurile se vor mai schimba. Cărțile le-am ales în funcție de impactul pe care l-au avut asupra mea, în niciun caz nu m-am lăsat influențat de tirajele în care s-au vândut, de copertă, de autor sau altceva. Strict ceea ce mi-a plăcut și m-a atras. Drept să vă spun, la început am vrut să fac „Top 10” cărți citite, dar apoi, după ce m-am uitat prin recenzii, mi-am dat seama că îmi este imposibil să aleg doar 10. Serios! Așa că am ales 15! Așadar, să începem:

Numărul cincisprezece

Un roman foarte frumos, despre o femeie care încearcă să se regăsească și, de fapt, face acest lucru scriindu-și propriul roman, pe măsură ce înaintează. Recenzia aici! 

Numărul paisprezece

Pentru Julie, viața este foarte frumoasă, cum nu se poate mai bună. Până când soțul ei moare și apoi găsește, în calculatorul lui, mail-uri adresate celei mai bune prietene a lui Julie. Și totul se schimbă. Un jurnal frumos, „însemnări despre trădare și renaștere”. Recenzia aici.

Numărul treisprezece

Un roman foarte frumos, alert, cu un subiect inovativ. Mi-a plăcut tare mult și vi-l recomand cu drag. Plus că autoarea este româncă; tot respectul pentru astfel de oameni. Recenzia aici.

Numărul doisprezece

Am adăugat aceste două romane pentru că mi-a fost imposibil să aleg. Totuși, parcă mi-a plăcut mai mult „În țara norului alb”, dar și „Cântecul maorilor” a fost la același nivel - poate puțin mai jos. Oricum, o lectură frumoase și o lume pe care am descoperit-o cu toată pofta. 

Numărul unsprezece

Una dintre cele mai frumoase povești pe care le-am citit vreodată. O recomand cu drag tuturor fanilor acestui autor, chiar este o carte care merită citită. Recenzia aici.

Numărul zece

Unul dintre cele mai bune romane scrise de Eric-Emmanuel Schmitt pe care le-am citit. Recenzia aici. 

Numărul nouă

Un roman care mi-a ajuns la suflet. Îl recomand cu drag tuturor celor cărora le plac cărțile subtile, cu substrat. Recenzia aici.

Numărul opt

Mi-a plăcut foarte mult, mai ales că a semănat, puțin, cu „Pe aripile vântului”. Recenzia aici.

Numărul șapte (I)

Un roman despre prietenie, iubire, sacrificiu. Un roman sensibil și deosebit de frumos. Recenzia aici.

Numărul șapte (II)

Nu am trișat. Mi-a fost cam imposibil să aleg între aceste două cărți. „Să nu mă părăsești” am terminat-o de citit ieri, urmează să-i fac recenzia cât de curând. Mi-a plăcut mult!

Numărul șase

Un thriller de excepție, care m-a ținut cu sufletul la gură și aproape nu m-a lăsat să dorm. Aproape. Foarte bun, alert și cu de toate. Recenzia aici. 

Numărul cinci

O crimă odioasă. Un adevăr ciudat. Două suflete se împletesc și încearcă să se regăsească unul pe celălalt. Un roman cum n-am mai citit. Vi-l recomand, recenzia aici.

Numărul patru

Mai este ceva de spus? Așa ziceam și eu, dragi cititori. Recenzia aici. 

Numărul trei

Liane Moriarty s-a încadrat, încă de la romanul „Secretul soțului”, printre scriitoarele mele preferate. Prin acest roman, și-a câștigat cu desăvârșire titulatura. Recenzia aici. 

Numărul doi

O poveste de dragoste care ar trebui alăturată, părerea mea, marilor cupluri celebre. O carte care m-a impresionat profund. Recenzia aici.

Numărul unu, cea mai bună carte citită în acest an

Un roman pur și simplu genial, un fenom literar și cel mai bun roman de debut pe care l-am citit vreodată. Trebuie neapărat s-o citiți, ”is a must”. Recenzia aici.

Anul nu s-a terminat, după cum v-am spus. Mi-a fost destul de greu să aleg dintre atâtea cărți super frumoase; toate mi-au plăcut, la o adică. Dar acestea mi-au ajuns mai ușor, mai la esență, să-i zic așa. Lucrurile se pot schimba, evident, TOP-ul se poate da peste cap. Totuși, nu cred că aceste cărți din TOP 5 își vor pierde locul de onoare! :) Vouă ce cărți pe care le-ați citit până acum v-au plăcut cel mai mult?

Culoarea sentimentelor, de Kathryn Stockett - Recenzie

Noi, ca oameni, ar trebui să ne iubim aproapele, să-l înțelegem și să-l susținem moral. Ca oameni inteligenți, superiori și raționali, vreau să zic. Că există și altfel de oameni, dragii mei, asta e altă mâncare de pește pe care nu am de gând s-o gust. Mă refer la faptul că întodeauna privim cu ochi diferiți oamenii care nu ne aseamănă. Și aici mă refer strict la etnie, religie, la ierarhie socială. Să nu încercăm să negăm acest lucru. Chiar dacă apoi îi privim așa cum ne-am privi către proprii noștri co-naționali. Discriminarea, din păcate, există. Și, deși nu toți dintre noi pledăm pentru așa ceva, este îndeajuns doar câțiva să facă acest lucru. Și, în aceste condiții, unde să se ajungă? Nu putem schimba lumea, dacă nu ne schimbăm pe noi. Prea puțini, însă, gândesc altfel. Dar, în cărți, imposibilul devine posibil. Și tocmai despre asta este „Culoarea sentimentelor”: despre viață, despre ideea că această lume poate fi mai bună și despre atitudinea oamenilor, determinați psihologic, în a face din oamenii de culoare niște supuși, de parcă ar fi niște neoameni care, firesc sau nefiresc, la aparțin. Și, din acest punct, pot face din ei cam tot ce vor, fără să se gândească la „culoarea sentimentelor” care îi încearcă.

Cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta, categoric, precum și cel mai bun roman de debut, alături de cel al lui S.J. Watson („Înainte să adorm”). De ceva vreme am vrut să pun mâna pe el, dar inițiam am reușit să văd doar filmul (distribuție Emma Stone, Viola Davis și Octavia Spencer în rolurile lui Skeeter, Aibileen și Minny), însă, după ce am reușit să fac rost de roman nu m-am putut abține să nu-l citesc de îndată. Deși știam ce are să se întâmple, drept vă spun, nu m-a deranjat deloc, ci am fost prins de poveste, purtat prin toate vocile personajelor, ca și cum acestea se aflau lângă mine și fiecare, pe rând, îmi spunea propria sa poveste. De asemenea, m-a intrigat faptul că acest roman, evident, sub determinismul social-politic al anilor '60, a fost refuzat de zeci de edituri și agenți literari pentru a fi publicată, în cele din urmă, de cei de la Penguin Group, iar apoi primită cu un entuziasm extraordinar de critici literari, bloggeri, cluburi de carte și librării. Considerat un adevărat fenomen literar, cartea a apărut și la noi, în anul 2009 (rușine mie că mi-au trebuit șase ani să citesc un așa roman) la Editura Univers, sub traducerea lui Alin Fumurescu și a Cristianei Vișan. Mulțumim, oameni buni!

Eugenia, poreclită Skeeter („Țânțar”) din cauza înălțimii sale neobișnuite, este cea care dorește, în foarte mare măsură datorită lui Constantine - îngrijitoarea sa de culoare încă de când era mică, care mereu a învățat-o ce este bunătatea, cumpătarea și frumusețea, dorește să schimbe lumea în care trăiește, are un vis îndrăzneț împotriva regulilor rigide de segregare rasială care, în acea perioadă, marcau statul american Mississippi. Neavând numai ambiții de ziaristă, tânăra Skeeter dorește să scrie o carte, influențată, în mare măsură, și de trecutul lui Aibileen, una dintre femeile de culoare care o vor ajuta să-și ducă la bun-sfârșit visul, o carte care să prezinte nemulțumirea ei, dar și a celorlalte servitoare, față de actele de rasism la care sunt martore acestea. Minny, unul dintre personajele mele preferate, se va dovedi definitorie în scrierea acestui roman, care, dacă va ajunge pe piață, ori se va dovedi de un succes extraordinar, ori, dimpotrivă, va ajunge să le facă viața acestor femei de culoare mai nepotrivită decât este deja. Trebuie menționat faptul că, în acea perioadă, regulile acestei lumi erau subliniate subtil, sub formă de legi nescrise și nerostite, iar frica acestor femei era cu atât mai mare cu cât, din ce în ce mai des, „teveu-urile” relatau fapte care aveau în prim-plan chinuirea acestor oameni și uciderea lor. Pe lângă toate aceste diferențe între rase, mai existau și acelea dintre stăpân și slujitor. Trăind aceste drame, cele două femei de culoare - Aibileen și Minny - doresc ceva, dar nu neapărat altceva, de la viață, doresc să-și spună povestea și să se facă auzite, chiar dacă viața lor va continua să fie aceeași - destinul lor a fost scris deja încă de când s-au născut: să fie servitoare în casele albilor, până când își vor fi dat ultima suflare.

Aceste trei femei - Skeeter, Aibileen și Minny -, trei femei cu caractere diferite, îndrăznețe, fricoase, ce au satisfacții și moravuri, dar la fel de îndrăznețe și de doritoare să schimbe lucrurile la care aproape zilnic sunt martore, se unesc împotriva segregării rasiale și prietenia celor trei, care, deopotrivă, le pune în primejdie, le dă curajul să depășească barierele sociale impuse și să înfrunte, în paginile unei cărți, mentalitățile celor din jur, să distrugă dogme și, cu speranță în suflet, să schimbe lumea în care acestea trăiesc. Încercarea lor, evident, poate dă greș, întrucât, deși Skeeter prezintă un entuziasm nemărginit (presărat, uneori, cu propria ei friică de a nu face rău acestor femei), servitoarelor le este frică din cauză că, întâmplător sau nu, stăpânii lor și-ar putea da seama de faptul că în acele cărți este vorba despre ei înșiși și despre propriile lor convingeri și vicii, atunci când vine vorba de discriminare și inegalitate în condiție. Bine, după cum am spus, aici intervine majorul rol al lui Minny, „coșmarul fiecărei femei albe”, iar scenele cu ea pur și simplu m-au făcut să râd și să-mi pulseze emoția la maximum.

Pe rând suntem purtați în fiecare voce narativă și, pentru un singur capitol, o voce obiectivă a naratorului: romanul debutează cu vocea lui Aibileen, august 1962, în care ni se prezintă viața ei, propriile ei convingeri și niște idealuri nu prea mărețe, dat fiind faptul că s-a conformat propriului ei destin auster și crud. Aibileen, femeie calmă, iubitoare și răbdătoare, nimerește direct inima cititorului, o servitoare de culoare în familiile de albi cărora nu le pasă, câtuși de puțin, de nevoile și dorințele celor care le îngrijesc copiii, le pun mâncarea sub nas și le lustruiesc argintăriile. Dimpotrivă, acești oameni albi se vor dovedi chiar incisivi, murdari, ca și cum ar fi superiori acestor - înainte de a fi servitoare - oameni. Această antiteză reliefează caracterul cald, blând și iubitor al femeilor de culoare, lucru ce nu poate decât să te emoționeze, în cele din urmă, până la lacrimi. Aibileen m-a atras prin candoarea ei, prin convigerile care străluceasc dintr-un trecut întunecat și negru, în care aceasta și-a pierdut propriul ei copil care, asemenea coniței Skeeter, dorea să scriu o carte despre discriminarea rasială și încorsetarea social-politică. Povestindu-i într-o zi toate acestea lui Skeeter, în mintea lui Eugenia sclipește o rază de inspirație: ce-ar fi dacă, oare, ar continua ea ceea ce fiul lui Aibileen nu a reușit să ducă la bun-sfârșit? Și, astfel, Skeeter dorește să scrie o carte despre ceea ce, pe atunci, era considerat tabu. De altfel, toate femeile servitoare de culoare considerau că e mai bine să se conformeze și, atunci când au de-a face cu impacientarea stăpânilor lor, să plece capul și, deopotrivă, nici măcar să n-aibă voie să le răspundă.

Skeeter, ratată în dragoste și căsnicie, necăsătorită dorește, încă de mică, să fie scriitoare. Nereușind, se angajează ca o ziaristă locală la o rubrică dedicată sfaturilor de curățenie. Întrucât nu prea le are nici cu menajeria, aceasta îi cere permisiune prietenei Hilly Leefolt, femeia la care lucra Aibileen, să-i ceară sfaturi legate de întreținerea curățeniei. Aceasta îi dă acceptul, iar din acel moment Skeeter intră în contact cu lumea deloc potrivită a femeilor de culoare, determinate, atât moral cât și fizic, să îndure condițiile unor munci grele, nerăsplătite cum trebuie, dar cărora trebuie să se conformeze fiind supuse la numeroase nedreptăți. Acela va fi momentul în care în inima ei se naște dorința de a arăta și altora cum este viața acestor femei; astfel, are curajul, mai târziu, să ia interviuri servitoarelor din orașul natal, pentru a afla versiunea lor despre această societate în care, într-o supraviețuire continuă, își duc traiul. Minny, pata de culoare cea mai strălucitoare din acest roman (părerea mea, chiar dacă și de Aibileen mi-a plăcut foarte mult), întrucât personajul acesta nu este la fel de accesibil cititorului. Temperamentală, „gândește foarte mult și spune foarte puține”, ca o bombă cu ceas gata să explodeze oricând, Minny are în spate un trecut nu prea glorios, nici prea roz și frumos, cu un soț care a căzut în patima alcoolului și șapte copii în cârgă și un altul „pe vine”, aceasta are o viață grea și, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, este dată afară de la locul său de muncă (fapt ce va stârni acel „Lucru” despre care vă spuneam că e definitoriu în romanul donșoarei Skeeter). Cu ceva noroc, aceasta ajunge la casa coniței Celia Foote, o femeie care nu prea le are deloc cu gătitul și curățenia, dar care are o inimă bună și dă o pată de culoare destul de luminoasă acestui roman.

Romanul are loc în contextul segregării dintre rase, o realitate a Americii în perioada respectivă. La ora actuală, chiar și printre americani părerile despre momentul respectiv sunt împărțite, iar cunoaștea adevărului are lacune, are lumini și umbre, dovadă fiind majoritatea cărților apărute care dezbat această problemă a discriminării. „Culoarea sentimentelor” evită incriminarea colectivă a soecității americane a momentului, sub determinismul acelei perioade, și preferă să picteze, cu o iscusire desăvârșită, un tablou al unei lumi colorate - la propriu și la figurat - în care doar vocea albilor, doar vocea „stăpânilor” se poate face auzită, iar oamenii de culoare nu au nici măcar dreptul să meargă la aceeași toaletă cu stăpânii lor. Tensiunile sociale în statele Americii din perioada respectivă au fost explorate mai în profunzime și într-un registru mai grav de alte cărți, dar bestseller-ul lui Kathryn Stockett vorbește despre curajul femeilor care, zilnic, înfrunctă aceste legi nescrise care, pur și simplu, le condamnă la o viață austeră, lipsită de plăcerea trăirii. „Culoarea sentimentelor” e în tradiția acelor povești moralizatoare despre relațiile rasiale: mai puțin despre rasism, totuși, cât despre dorința de a schimba toate acestea, de a spera la o lume mai bună, dincolo de niște uniforme, o mătură și niște cenți plătiți cu ora. Romanul, credeți-mă, vă va aduce lacrimi în ochi și vă va lăsa cu un gust destul de amărui, dar nu în sensul rău; totuși, dată fiind natura încă dureroasă a relațiilor inter-rasiale din statele aflate în sudul Americii (și nu numai), romanul rămâne încă unul de actualitate. „Culoarea sentimentelor” nu e rupt din contextul social, ceea ce mă face să mă gândesc că ceea ce a scris Kahryn Stockett este, de fapt, actul unei populații, este manifestul spiritual, poate care nu s-a întâmplat niciodată, al acestei lumi de culoare. Ceea ce dorește conița Skeeter să scrie este o speranță, un drum către o viață altfel și, totuși, parcă în sufletul servitoarelor care-și spun povestea încă se află un sentiment autentic, nuanțat de frică, teamă și spaimă, întrucât se tem pentru viața lor și pentru meseriile care le aduc, pe măsuța învechită, singura bucată de pâine.

Am selectat și niște fragmențele și citate:

„(...) Îmi plac sunetele astea, cu miros de fum și gust de băutură, când se lasă întunericul. Mă face să cred că am toată casa plină de oameni. Mai bine că-i și văd, mișcându-se de colo până colo în bucătărie, dansând blues. Când sting lumina din tavan, îmi închipui că suntem la Corbul. Iaca și măsuțele cu luminițe roșii. E luna mai sau e iunie și e cald. Bărbată-meu, Plunk, zâmbește la mine cu toți dinții și-mi zice: ‹‹Scumpo, vrei ceva de băut?›› și-i răspund ‹‹Un Black Mary sec›› și p-ormă râd de una singură, că ete la mine cum stau așa în bucătărie visând cu ochii deschiși, fincă cea mai deocheată băutură pe care am pus gura până acum e sucu' de struguri.” (Aibileen)

“Regula Numărul Unu: când lucrezi la o persoană albă, Minny, nimic nu te priveşte pe tine. (...) Regula Numărul Doi: să nu te pună dracu’ s-o laşi pe cucoana albă să te prindă vreodată şezând pe closetul ei. (...) Regula Numărul Trei: când gătești mâncare pentru albi, o guști cu altă lingură.(...) Regula Numărul Patru: folosești aceeași ceașcă, aceeași farfurie şi aceeași furculiță în fiecare zi. (...) Regula Numărul Cinci: mănânci în bucătărie. (...) Regula Numărul Șase: nu-i bați copiii. Albilor le place să-şi plesnească singuri odraslele.  Regula Numărul Șapte: (...) nu răspunzi obraznic.” (Minny)

„- Vreau să-ți iau un interviu. Despre ce înseamnă să lucrezi ca servitoare. (...)

- Ca-n rubrica lu donșoara Myna? o întreb eu, dezumflată toată. Despre curățenie?

- Nu ca la domnișoara Myrna. Eu vorbesc despre o carte, zice cu niște ochi mari.

E entuziasmată.

- Povești despre cum e să lucrezi la o familie albă. Cum e să lucrezi, de pildă, la... Elizabeth.

Mă întorc și mă uit la ea lung. Asta tot încerca să mă-ntrebe în ultimile două săptămâni în bucătărie la conița Leefolt?

- Și credeți că poate conița Leefolt o să fie de acord cu așa ceva? Să spun povești despre ea? 

(...)- Păi nu. Mă gândeam să nu-i spunem. Va trebui să mă asigur că și celelalte servitoare sunt de acord să țină secretul.” (Skeeter și Aibileen)

„(...) - Ei bine, aș vrea să scriu despre asta, prezentând punctul de vedere al servitoarelor. Al negreselor de pe aici.

Am încercat să-mi schițez în minte chipul lui Constantine sau pe al lui Aibileen.

- Al femeilor care cresc un copil alb și, pe urmă, peste douăzeci de ani, acel copil devine stăpânul lor. E o ironie la mijloc, că le iubim și ne iubesc, și totuși...

Am îngițit în sec, cu glasul tremurând.- Nici măcar nu le dăm voie să folosească baia din casă. (...) Toată lumea știe ce părere avem noi, albii. Imagina ridicată în slăvi a acelei Mammy care-și dedica viața unei familii de albi. Margaret Mitchell a scris despre asta. Dar pe Mammy n-a întrebat-o nimeni ce părere are ea. (...) Pentru că nimeni nu vorbește despre asta niciodată. Aici, nimeni nu vorbește niciodată despre nimic.” (Skeeter și domnișoara de la editură, cu care vorbea despre manuscris)

O poveste despre curaj, despre devotament, sacrificiu și sensibilitate. Despre diferențele sociale dintre oameni, despre discriminare și imposibilitatea ca, într-o astfel de societate, să poți acționa în vreun fel revoluționar, fără a suporta consecințe. Legi nescrise, nespuse, dar existente, pentru că „nimeni nu face nimic aici”. Dacă ați citit citatele de mai sus, veți observa că replicile femeilor de culoare sunt păstrate întocmai, cu greșelile lor gramaticale și prescurtări, lucru ce nu m-a deranjat deloc și care, dimpotrivă, a stârnit autenticitatea romanului - un plus pentru Kathryn Stockett. De asemenea, am observat că, în raport cu review-urile, acest roman are cel mai mare rating pe Goodreads. Citind romanul, am ajuns într-adevăr la concluzia că putem spera la o lume mai bună, de ce nu, pentru că noi suntem lumea. Și, dacă ne schimbăm pe noi, cu siguranță putem schimba și ceea ce ne înconjoară. Din fericire, cel puțin la români, puterea exemplului funcționează foarte bine. Și, ceea ce am mai apreciat, este faptul că romanul nu-și pierde nicăieri suflul ori direcția, cu personaje lucrate delicat și minuțios, iar autoare nu cade în păcatul unei cromatice stridente alb-negru, atât de obișnuite în cazul acestui gen de poveste. Fiecare personaj execută partea sa de „misiune”, fiecare se axează pe ceea ce trecutu-i vrea să spună: uneori curajul poate lipsi, uneori vorbele, deși există, mai bine rămân gânduri, uneori altora nu le pasă, uneori trebuie să își înghită lacrimile și să continue să muncească. Iar, uneori, femeile pot schimba lumea și revoluțiile sunt tăcute. Iar prietenia este sfântă. Până la urmă, atâtă vreme cât prin vene ne curge sânge, în fața lui Dumnezeu cu toții suntem egali.

Titlul este perfect ales: culoarea sentimentelor mele, ale tale, ale voastre, ale lor - dar, în cele din urmă, ale noastre. Sentimentele, indiferent de culoare, există, și oamenii ar trebui să fie atenți la tot ce îi înconjoară. Mai târziu, poate, își vor da seama că au luat doar stelele, atunci când ar fi putut atinge tot cerul. „Culoarea sentimentelor” este un roman pe care, deși nu obișnuiesc s-o fac, l-aș reciti oricând cu drag: plin de umor, irezistibil, romanul s-a menținut, conform The New York Times, în Best Sellers List timp de doi ani și s-a vândut în peste șapte milioane de exemplare doar în Statele Unite.  Le mulțumesc foarte mult celor de la Librex pentru acest roman. Pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o zi răcoroasă, aici a mai plouat puțin și parcă nu mai e atmosfera aceea sufocantă de ieri.

Editura Univers

Traducere din limba engleză și note de Alin Fumurescu și Cristiana Vișan

512 pagini