Un loc pe raftul meu (XXVII)

 

Cărți, cărți și iarăși cărți. Ce am reușit să-mi mai cumpăr, să mai primesc, de ce am reușit să mai fac rost în această lună. Ei, bine, n-or fi ele prea multe, dar îs frumoase și abia aștept să le citesc și să le recenzuiesc. Black Friday a intrat și la mine în casă, pe ultima sută de metri, ce-i drept, dar la fel de așteptat și binevenit. Voi ce v-ați mai cumpărat, ce-ați mai citit, cu ce vă mai delectați? Eu tocmai m-am apucat de Până și asta o să treacă, deși are un rating destul de micuț pe Goodreads mie-mi place și, de altfel, cred că ascunde o poveste interesantă. Nu mă pronunț, de fapt, este prea de vreme. Dar merită să încerc, măcar de dragul coperții. Am terminat și romanul Portretul vieții unui orfan, de Ionuț Tănase, am să-i fac recenzie cât mai curând. 

Așadar, iată ce mi-am cumpărat de Black Friday:

Mi-am luat această carte pentru că, zău, era foarte ieftină și era păcat să nu profit de acest lucru.

Chiar vreau să citesc ceva de această autoare, iar Animalul inimii cred că-i ideea ce mai potrivită, pentru început.

Am auzit multe despre acest roman și vreau să-l încerc. Îmi place literatura rusă enorm de mult.

Romanul acesta l-am primit pentru recenzie, mi-a plăcut, urmează să-i fac recenzie.

Iarăși, o carte ieftină a cărei descriere m-a intrigat. Sper să-mi placă!

Mi-au plăcut foarte mult coperta și titlul romanului. Nu știu, am certitudinea că o să-mi placă.

Și descrierea acestui roman mi s-a părut interesantă, așa că am zis să-i dau o șansă.

Tot vreau să-mi cumpăr acest roman de ceva vreme, dar nu l-am mai găsit pe nicăieri. Am profitat de șansă și mi l-am luat.

Îmi place cum scrie Liza Marklund, așa că acest roman - la fel de ieftin - a căzut la țanc.

Și acest roman sună foarte bine, plus că autorul a câștigat Nobelul pentru Literatură. Vedem ce-i de capul lui!

Ieftin, ieftin, ieftin. 

Cam astea-s toate! :) Voi ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați? Lecturi frumoase și numai bine!

Lungul drum spre casă (Inspectorul Gamache, #10), de Louise Penny - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Număr de pagini: 488

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2015

Traducere: Mihaela Apetrei

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blook Dagger, Arthur Ellis Award și Agatha Award. Romanele ei au fost traduse în douăzeci și trei de limbi, romanul de față, Lungul drum spre casă, fiind considerat cea mai bună carte din 2014 în topurile Kirkus Reviews, The Washington Post, The Globe și The Mail. 

Prima dată m-a atras la acest roman coperta. Este de la sine înțeles, de altfel, coperta fiind primul contact al cititorului cu un roman. În al doilea rând, titlul, pentru că involuntar, atunci când te uiți la o carte, prima dată observi coperta, apoi titlul și autorul. În rest, nu știam nimic despre el, dar așa aveam o certitudine, bazându-mă pe intuiție - și, ca să recunosc, nu prea-mi place să mă bizuiesc pe intuiție - că acest roman o să-mi placă mult, că ascunde o poveste frumoasă. Și, de fapt, chiar voiam să mai citesc ceva crime, genul meu preferat de prin clasa a șasea și a șaptea, pentru că mi-era dor să simt acel mister polițist, să fiu iar mator al răsturnărilor de situație, să simt respirația criminalului suflându-mi în ceafă, să mă joc cu mintea personajelor, să cobesc finalul etcaetera. De ce-am avut parte citind acest roman? Drept să vă spun, de mult mai mult, pentru că acest roman nu numai că mi-a depășit așteptările, dar m-a surprins, a fost ca o lovitură sub de knock-out, a fost altceva, altfel, dar în niciun caz ceva la care să mă fi așteptat. Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut.

La început, recunosc, am fost destul de sceptic. Primele patruzeci-cincizeci de pagini mi-au lăsat impresia că iar am de-a face cu ceva clișeic, lipsit de nuanță, fără substrat, ceva de suprafață, superficial, plictisitor și schematic. Îmi place ca o lectură să-mi creeze sentimentul de viață, de veridic, să-mi ofere emoții, palpații, nu să-mi dea impresia de ficțiune pură - cu alte cuvinte, vreau ca ceea ce-mi transmite o carte să fie palpabil, în vecinătatea trăirilor mele. După cum ziceam, primele cincizeci de pagini nu mi-au creat această impresie de real, de verosimil. Apoi, bum, am fost prins într-o vâltoare nebunească de nu-mai-pot-lăsa-această-carte-din-mână. Vă spun, oameni buni, așa de mult a început să placă, așa de bruscă a fost schimbarea registrelor, încât m-am gândit dacă nu, cumva, citesc altă carte. Dar nu, mă uitam al titlu și era același, Lungul drum spre casă, același autor, Louise Penny, aceeași editură și aceeași copertă. Probabil pentru că primele pagini au avut rolul de mă introduce în lumea miraculoasă a romanului, să-mi schițeze caracterele personajelor, nevoile lor, contradicțiile, să creioneze puțin locul de desfășurare a acțiunii și, implicit, să consolideze intriga acestui roman: Clara Morrow, prietena lui Armand Gamache, fostul inspector-șef de la Secția de Omucideri a orașului, îi cere acestuia ajutorul, în ciuda vechilor răni care, astfel, urmează a fi deschise. Soțul Clarei Morrow, artistă, pictoriță, este de negăsit. Peter, soțul Clarei, de asemenea artist cu o viziune absolut fascinantă asupra lumii, reliefată în picturile sale, pare să ascundă un secret nebănuit. Pe măsură ce Gamache încearcă să cerceteze cazul, pătrunde tot mai adânc în mintea chinuită a lui Morrow, un om atât de disperat să-și recapete faima ca artist, încât e gata să-și vândă suflet. Și, evident, ce-a lăsat Peter în urma lui decât niște picturi inexplicabile, ciudate, și-o soție care, în primă instanță, pare să fie vinovată pentru tot? Da, drept să vă spun, Clara Morrow e construită în așa manieră încât, bazându-te pe felul în care-și descrie soțul și dispariția lui (ea însăși afirmând, de fapt, că i-a spus lui Peter să plece pentru o perioadă de timp de acasă), ai aparenta impresie că se face vinovată de ceea ce se-ntâmplă în jur. Oricum, pista pe care merge Gamache spre descoperirea adevărului este înțesată de minciuni, gelozie, ură, neputință, de dorință de evadare, cu răsturnări de situație și personaje neașteptate care schimbă, cu totul, ceea ce-ai fi crezut despre destinul lui Peter. Și nu numai, pentru că firul romanului nu poartă doar fluxul trecutului lui Peter, ci și introspecții, viziuni interioare ale celorlalte personaje. Oare, Clara, în încercarea ei nesăbuită de a-și întoarce soțul pe drumul cel bun, a greșit cerându-i acesta să plece de acasă? Este mustrată de conștință, de incapacitatea de a-l găsi? Oare fostul inspector-șef Armand Gamache s-a pus pe sine însuși și pe cei dragi în pericol, încercând să afle niște răspunsuri dureroase, arzânde? Nu spun mai multe, unele întrebări mai bine ar rămâne, în ultimă instanță, întrebări.

Spre exemplu, uitați un pasaj care reflectă întocmai spusele mele privitoare la Clara: „- Nu încerca să mă iei de proastă, îl repezi ea, ar spoiala începui să-i crape. Fiecare artist este diferit. Sunt mama lui. Îl cunosc pe Peter. Cineva poate prospera în sălbăticie, dar Peter avea nevoie de stimuli. Ea știa asta și l-a izolat în mod deliberat. Paralizându-l în loc să-l susțină și să-l încurajeze pe el și arta lui.” Astfel, Clara se face vinovată de faptul că Peter a simțit nevoia să plece de-acasă spre găsirea echilibrului ființei, spre găsirea înspirație în care să sălășluiască și să-și desăvârșească creația. În condiții nepotrivite, lângă Clara, el n-ar fi fost capabil. Evident, asta duce la următoarea întrebare: să aleagă Peter arta, creația, în defavoarea iubirii? De ce să se excludă acestea două și, dimpotrivă, să nu se completeze? Era Clara geloasă pe Peter din cauza modului său de-a picta? Niște întrebări la care am încercat să-mi răspund pe parcursul lecturii, iar răspunsul a venit, evident, abia la sfârșit. Tare mi-a plăcut această poveste care, după cum însuși unul despre personaje spune, „nu este atât de mult despre moarte, cât despre destin”, pentru că, într-adevăr, nu moartea joacă un rol în acest roman, nu anchetele polițiste, nu amprentele și-alte chestii din tagma romanelor tipic polițiste, ci destinul, fragilitatea ființei și a omului care, dominat de întrebări, își caută evadarea în artă, ca mijloc de manifestare a unui spirit liber.

Legat de stilul autoarei, vreau să vă spun că totul curge de la sine, așa de lin, cursiv, frumos și deloc redundant, fără înflorituri artistice care să epuizeze și să plasticizeze atmosfera. Louise Penny spune de-a dreptul ce are de spus, fără să se ascundă după metafore revelatorii, imagini artistice poetice și-alte artificii compoziționale. Conducându-ne, prin ochii lui Gamache, către rezolvarea cazului, pe principiul „La fel cum Clara așeza laolaltă elementele unei picturi sau Ruth elementele unui poem, Gamache aduna împreună elementele unui caz”, Louise Penny ne înfățișează o lume eterogenă, destructurată, o lume a minciunilor, a artiștilor plini de ură, de ciudă, răuvoitori și invidioși, dominați de ranchiună. Misterul e domnița de pe canapea, e ca la el acasă, se constituie la fiecare pagină împletindu-se cu fragmentele care relevă, indirect, și atitudinea subiectivă a autoarei privitoare la rolul artei în această lume, la rolul creatorului în raport cu creația sa în care, estompându-se încetul cu încetul, acesta ajunge să se identifice. Mie, unul, chiar mi-a plcăut ce-a scris autoarea aici, iar ceea ce m-a atras cel mai mult (și, de altfel, mi-a plăcut) este faptul că Louise Penny nu abordează stilul unui roman tipic polițist, cu anchete și toate cele, ci apelează la oameni neinițiați, oameni simpli pentru a rezolva misterul - bineînțeles, conduși de Gamache, fostul-inspector, deși, în anumite situații, frica și neputința l-au caracterizat. „(...) O propoziție de aici, un gest de dincolo, o atingere, un punct, o izbitură de cuvinte, până se formă un tablou”, cam așa decurge ancheta lui Gamache - frânturi din viață care se unesc, precum piesele unui puzzle, în același tablou al adevărului. 

„O altă imagine îi răsări în minte. A unei figuri încețoșate. Printre copaci. Tânjind să aparțină cuiva. În schimb, a fost respinsă. Și, în cele din urmă, acea durere s-a transformat în amărăciune, iar amărăciunea în mânie, și mânia în furie. Până când acea furie a devenit nebunie. Și nebunia a devenit un portret.”

Cinci steluțe desăvârșite acestui roman, cu adevărat, surprinzător. Vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva bun, ceva ce chiar merită. Părerea mea, bineînțeles, subiectivă. Dar, zău, chiar merită. Le mulțumesc enorm celor de la Compania de Librării București pentru acest roman minunat. Vă recomand cu drag site-ul lor online, dacă doriți să cumpărați cărți la reduceri foarte bune și de nerefuzat. De asemenea, în perioada aceasta, dacă folosiți codul CRACIUN2015 aveți o reducere de 5 lei la orice produs comandat. Puteți cumpăra Lungul drum spre casă de AICI, cu o reducere de 25%.

Cruciada copiilor, de Florina Ilis - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Florina Ilis, născută în anul 1968, este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2000 a debutat cu volumul de haiku-uri Haiku și caligrame, o inedită combinație între poezie și caligrafie. În 2001 publică romanul Coborârea de pe cruce, iar în 2002, Chemarea lui Matei. În 2006, apar romanul Cinci nori colorați de pe cerul de răsărit și volumul de teatru Lecția de aritmetică. În anul 2007,, i se decernează Premiul pentru Proză „Ion Creangă” al Academiei Române. Romanul de față nu numai că a fost distins cu atâtea premii menționate mai sus, însă a fost tradus în ebraică, maghiară, franceză, spaniolă și italiană.

Ca orice carte adevărat bună, e clar că trebuie să vorbesc despre ea cum știu mai bine. De fapt, încerc să-mi adun cuvintele, pentru că am terminat acest roman aseară și de atunci mă gândesc în continuare la el, încât abia am reușit să citesc cam șaizeci de pagini dintr-o altă carte. Da, sunt genul care imediat ce termină o carte se apucă de alta, dar asta nu înseamnă că, începând o nouă carte, anulez emoția, sentimentul, impactul cărții ulterioare. Dimpotrivă, parcă se potențează odată ce fac asta. Romanul de față, Cruciada copiilor, l-am citit la recomandarea domnișoarei profesoare de limba română. Se făcea că eram la oră, făceam Arghezi, și, numindu-ne volumele de poezii ale lui poetului, s-a nimerit să ne spună și de volumul Cruciada copiilor. Apoi ne zice că, să vedem, ironia face că este o carte foarte bună scrisă de o autoare română, Florina Ilis, care se numește la fel. Dau eu un sărci pe Google imagini și văd că, într-adevăr, chiar există acest roman. Citesc ceva despre el, văd câte premii are și imediat ce ies de la școală trec pe la Librarium și mi-l cumpăr. Culmea, norocosul de mine, era și ultimul exemplar. În seara în care mi l-am cumpărat, am citit în jur de optzeci de pagini - și-aș fi citit și mai mult, dar timpul nu prea-mi mai permite să mă răsfăț atât de mult. Eh!

Chiar nu știu cum să încep acestă recenzie, pentru că-s atâtea de spus încât e atât de greu să ierarhizez totul, să pun într-o ordine - când, de fapt, acest roman este pur și simplu unul dezordonat, confuz, claustrofobic. După cum și Stefan Borbely spunea, „aș spune că ne aflăm în fața celui mai de seamă talent nativ pe care l-a dat literatura română după Revoluția din decembrie 1989; un talent pentru care scrisul e o formă de viață simplă, naturală - o necesitae personală cotidiană, tăcută - nu publică, nu histrionică, extrovertită, obositor-surescitată”. Citind-o pe Florina Ilis, am citit un roman genial, minunat, un roman nou, ceva ce pur și simplu a trebuit să citesc până acum; acest roman is a must pentru oricine vrea să citească ceva bun. Chiar simțeam nevoia, de fapt, să citesc ceva bun, ceva care să mă dea peste cap, asta după lecturile din ultima vreme care, în parte, au fost dezamăgitoare. Cruciada copiilor a venit exact la țanc, răsfățându-mi nopțile și orele în care l-am citit. Un roman minunat, minunat, minunat. 

Pe lânga partea literară, acest roman a venit și cu altceva nou pentru mine: însemnările. Am însemnat citate, am colorat pasajele care m-au atras, am făcut fețe zâmbitoare, fețe care râd, semne de exclamație, acolade, paranteze, pentru că am de gând să recitesc această carte, s-o rerăsfoiesc și s-o recomand tuturor. Chiar nu eram adeptul celor care făceau notițe pe cărți, mă feream să fac acest lucru, însă de această dată chiar nu m-am putut abține. Cred că voi spune la fiecare patru-cinci fraze cât de bun acest roman a fost pentru că, pe cuvânt, chiar a fost un roman bun. Al naibii de bun! Din câte am citit, Cruciada copiilor încheie o trilogie, primul roman al acestei trilogii fiind Coborârea de pe cruce, al doilea Chemarea lui Matei, toate vorbind despre lume, despre creație și dileme existențiale. Așadar, am început cu sfârșitul. Nu-i bai, clar am să recitesc acest roman când vo fi făcut rost și de celelalte două. Pentru că acest roman a adus cu sine o certitudine: de acum înainte, Florina Ilis se constituie în una dintre scriitoarele mele autohtone preferate, alături de Doina Ruști și Ioana Nicolaie. Cruciada copiilor este un roman nebun, este un roman halucinant, unic, un roman scris din zeci de unghiuri, romanul este un cerc suprapus unui triunghi, care la rându-i e suprapus unui pătrat, într-o axă de coordonate asimetrice. Este un roman pur și simplu surprinzător, care nu dă-ți timp de gândit, nu-ți dă timp de cobit și de meditat. Dar totul trece prin mintea cititorului ca printr-o sită, oferindu-ți tot creditul de care personajele dispun. La o adică, înțelegi ce scrie acolo, ce spun toți, dar Florina Ilis mânuiește condeiul atât de bine încât parcă ai vrea s-o lași, exclusiv, pe ea să spună totul, iar tu doar să fii acolo și s-asculți. Ca un reporter, am zice, dar un reporter care se pricepe al naibii de bine. Romanul este o provocare, este un îndemn deși scris, dar nu evident, ci pe dedesubtul situațiilor, undeva dincolo de litere. Mi-am dat seama, Florina Ilis este o autoare care își țese povestea cu migală, cu muncă multă, ca un artizan al cuvintelor, însă totul pare așa spontan, așa de ușor încât îți vine greu să crezi acest lucru. Făurind cuvintele, dându-le viață, autoarea pune în dilemă această lume în care trăim, Cruciada copiilor fiind o provocare adresată de către inocenți, de către copii, lumii impure a adulților care guvernează societatea. Într-o manieră, credeți-mă, aproape diavolească!

Să intru puțin în roman, deși știți că nu prea obișnuiesc să fac asta. Totul începe cu o excursie într-un tren: copiii, alături de câțiva profesori, vor să meargă undeva la mare, toți entuziasmați, bucuroși, surescitați de dorință, cu fluturași în stomac și visuri în căpșoare, lăsând în spate părinți, griji, nevoi, mate, română, biologie, doamna directoare, bănci, țigări ascunse. Trenul se pune în plecare, iar toate semnele pe care Florina Ilis, într-un mod extrem de subtil, le introduce în roman, prefigurează ceea ce urmează să se întâmple: iar totul pornește de la țiganca Angelica care nu-și găsește pipa și, în cărțile-i magice, vede ceva nepotrivit, greșit. Bine, bine, trebuie să vă spun că romanul este construit pe mai multe registre narative, pe mai multe planuri, întrucât nu ne este prezentată doar povestea copiilor, a cruciadei, ci mai multe povești care, într-o măsură, se leagă de cea principală. Adăugând fragmente de meditație filosifică, într-un stil indirect liber continuu - zău, în această carte nu există punct, nu există liniuțe de dialog, iar primul capitol se termină abia pe la pagina două sute și ceva -, construind personaje de o impregnanță fastuoasă, Florina Ilis ne aduce în față un roman care este ca un val, un roman care transcede așteptările cititorului și ajungi, la sfârșitul cărții, să te-ntrebi de ce nu există mai multe astfel de romane? Intriga, consolidată încă de la început, pornește în momentul în care câțiva elevi din clasa a șaptea se hotorăsc să pună stăpânire pe tren, să-l facă al lor, să-și demonstreze puterea și nevoia de a spune ceva în această lume dominată de mass-media și virtual, dominată de segregare și diferențe sociale. Da, da, chiar le merge treaba, iar momentul în care reușesc să pună stăpânire pe tren reprezintă apogelul acestui roman: pur și simplu, copiii devin alții, ajungând chiar să comită crime, violențe, să capete valențe ale altei tagme, una nepotrivită. Și, de aici, totul decurge ca un râu care se ramifică în toate străfunzimile lumii, de la întrebări existențiale, la glume legate de sex, de la cântăreți americani și jucători de tenis la chips-uri cu aromă de brânză și energizante. 

Romanul Cruciada copiilor creează o imagine halucinantă, deformată, o imagine care se cristaliează odată cu înaintarea în lectură, a unei lumi a cărei mecanisme se schimbă brusc, neanunțat, producându-se un dezechilibru în tot ceea ce misterul, adevăr, minciuna și viața înseamnă. Reinterpretând într-o nouă viziune marile mituri ale civilizației actuale, contemporane, acest roman-cascadă descrie un univers viu, un univers atât de palpabil și aproape, încât parcă-l simți răsuflând lângă tine, simți copiii țipând, cântând texte ale lui Britney Spears, ale lui Enrique, huiduindu-l pe Beckham, totul atât de verosimil și veridic, într-o perspectivă critică - nicidecum rafinată - asupra situației contemporane noastre. Cruciada copiilor îți dă de gândit, îți dă de reflectat asupra a multe aspecte din viața noastră pe care, poate, nu le-am avut în vedere uneori. Cu o scriitură impecabilă, lucidă, amuzantă, uneori incisivă, lipsită de perdele și fără exagerări metaforice, artistice, pițiponcanizatoare, Florina Ilis construiește un roman al formării omului, dar și al regresării sale în ceea ce, poate într-un viitor - sperăm, cât mai îndepărtat -, ar însemna o mască lipsă de personalitate, simțământ și trăire. Un roman perfect, din toate punctele de vedere, deși mulți cititori l-ar considera redundant, recursiv, obositor și greu de parcurs; într-adevăr, o fi așa, dat fiind faptul că romanul este, după cum am spus mai sus, ca un val, fără punct, fără liniuțe. Totuși, pendulând între perspectivele narative care se leagă atât de armonios între ele, încât aproape nu-ți dai seama cum parcurgi cartea, nu veți ajunge să vă plictisiți. Acest lucru denotă, bineînțeles, talentul autoarei în a scrie, dar și modul în care-și tratează scriitura: cu inteligență și umor, cu subtilitate, doar pentru a oferi cititorului tot ceea ce este mai bun.

Un roman genial, un roman care mi-a depășit toate așteptările. Cu o scriitură atât de impecabilă, atât de precisă, atât de frumoasă și relaxantă, deloc obositoare, cu replici amuzante, infantile, văzute din prisma matură a profesorilor, a polițiștilor, a victimelor, din prisma copiilor, a fetițelor și băieților care încă trăiesc în lumea păpușilor, a dulciurilor și sucului de morcovi, cu fragmente introspective, care incită la meditație, cu talent și viață, Florina Ilis reușește să creeze unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Ceea ce scrie ea nu se constituie numai într-un sensus literalis deosebit de bun, ci și într-un sensus moralis subtil și pe placul cititorilor ahtiați după asta. Eu, unul, așa sunt. Osmoză între material și spiritual, între realitate și realism magic, Cruciada copiilor este o lectură care nu trebuie să lipsească din palmaresul unui cititor adevărat. Nu știu, asta-i părerea mea.

Lecturi plăcute și să citiți cărți cât mai frumoase și bune!

Un loc pe raftul meu (XXVI)

 

Ce cărți au mai ajuns pe rafturile mele. Nu prea multe, ce-i drept, dar frumoase și-așteptate! Vedem ce-o să mai urmeze! Ce-i drept, am foarte puțin timp pentru citit, de fapt, am puțin timp în general, pentru mine, așa, deci încerc și eu să-mi gestionez prioritățile cum pot. Cu putere, muncă, odihnă și echilibru, totul o să meargă bine! 

Oricum, voi ce cărți v-ați mai cumpărat, ce mai citiți, ce-mi recomandați? Eu tocmai am terminat Cruciada copiilor, de Florina Ilis, un roman foooooarte bun pe care-l ecomand cu mare drag tuturor și care, întra-adevăr, m-a surprins plăcut. Am simțit nevoia să citesc o carte bună, așa că acest roman a venit exact la țintă. 

Am primit această carte cadou de la Arci, o prietenă foarte dragă și o împătimită a lecturii. Îi mulțumesc din suflet.

De asemenea, primită tot de la Arci. Sună bine, abia aștept să-i descopăr povestea.

Mi-am cumpărat acest roman fără să știu vreo ceva despre el. Dar mi-a plăcut coperta la nebunie. Nu știu, așa-s eu, și poate n-ar trebui să judec o carte după copertă. Dar, să fim serioși, nu-i așa că-i super?

Inițial, am intrat în Librarium să-mi cumpăr acest roman, nu cel de mai sus, însă așa fac mereu. 

Am cumpărat acest roman la recomandarea doamnei profesoare de română. Îi mulțumesc mult că mi-a recomandat o carte așa minunată și plină de înțeles. V-o recomand cu drag!

Chiar vreau să citesc acest roman, prea multe am auzit despre el. Mulțumesc autorului care mi l-a trimis. Voi l-ați citit, cum vi s-a părut?

Cam acestea sunt cărțile pe care le-am pus pe raft luna aceasta. Voi ce v-ați mai cumpărat? Zi frumoasă și lecturi plăcute!

„Sezonul oaselor”, de Samantha Shannon- Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Teodora Văcariu

Număr de pagini: 437

Samantha Shannon s-a născut la Londra, în 1991. Făcând un calcul, are în jur de douăzeci și patru de ani. Și deja a dat lovitura, vreau să zic. A început să scrie la vârsta fragedă de cinșpe' ani, ceva în genul meu. Între 2010 și 2013, a studiat limbra și literatura engleză la Saint Anne's College, Oxford. În anul 2012, Women of the Future Awards a nominalizat-o la The Young Star Award.

The bone season, Sezonul oaselor, este primul ei roman, iar până la apariția acestei ediții drepturile de publicare fuseseră vândute în peste douăzeci de țări.  

”Anul 2059.

Paige Mahoney, în vârstă de 19 ani, lucrează în lumea interlopă din SCION, Londra, al cărei nucleu se află în zona Celor Şapte Cadrane, fiind angajata lui Jaxon Hall. Jobul ei: să scotocească după informaţii, pătrunzând în minţile celorlalţi. Asta, pentru că Paige este Călătoare onirică, o specie rară de clarvăzătoare. În lumea ei, comite înaltă trădare numai prin simplul fapt că respiră.

Într-o zi ploioasă, viaţa ei se schimbă pentru totdeauna. Atacată, drogată şi răpită, Paige este trimisă în SHEOL, fostul oraş Oxford — ţinut secret vreme de 200 de ani şi controlat acum de puternica rasă a Refaiţilor, venită dintr-o altă lume. Paige îi este încredinţată Custodelui, un Refait cu scopuri misterioase. El e stăpânul ei. Maestrul. Şi inamicul natural. Dar dacă Paige vrea să-şi recâştige libertatea, trebuie să accepte reeducarea, în această colonie penitenciară în care a fost condamnată să trăiască până la moarte.

Romanul The Bone Season dă viaţă unei fascinante eroine din universul urban fantasy. Şi ne-o aduce în atenţie pe Samantha Shannon, o scriitoare surprinzător de tânără, cu o imensă energie şi o imaginaţie debordantă, care creează prin acest remarcabil debut o realitate nouă şi îndrăzneaţă.”

Cititorii mei cred că știu destul de bine că nu prea-s atras de acest gen fantasy sau, în fine, urban fantasy, oricum ar fi. Și lectura acestui roman mi-a conturat și mai bine această predilecție distală, întrucât, înainte de toate, mi-a fost enorm de greu să mă atașez de personaje. Drept care, na, nu m-am atașat de niciunul - și motivul n-ar consta în faptul că ele n-ar fi pe placul meu, ci faptul că locul lor de desfășurare ca actanți s-a constituit în condiții care, pe mine unul, nu mă atrag. Îmi place să citesc despre oameni care acționează în condiții normale, simpliste, chiar austere, pentru că acolo, da, fix acolo îmi pot da seama cum este viața lor - trecând prin filtrul pânzei rațiunii lor, pot deprinde lucruri care pe mine, ca lector, să mă ajute să înțeleg oamenii și această viață atât de subtilă. Da, da, pentru că asta vreau să învăț din cărți: cum este viața, despre ce este ea, despre ce este omul, care e menirea sa în acest univers primitiv, limitat, sagital. Vreau să învăț, să deprind, să scotocesc și să aflu, nu doar să lecturez un roman de dragul de a citi. Bine, și asta-i ok, dar nu doar asta vreau de la un roman. De la un roman, în ultimă instanță, vreau emoție și viață, pulsație și sentiment. Asta-i, domle', rețeta de minim patru steluțe pe Goodreads. 

Vorbind despre romanul de față, Sezonul oaselor, pot să vă spun atât: am văzut în tânăra Shannon un autor chiar cu potențial, care scrie frumos, fluid și cursiv, un autor care își are verbul la el și care cu siguranță va pregăti surprize mari. Totuși, m-am întrebat pe parcursul lecturii dacă autoare ar putea ieși din această sferă a ficțiunii, a irealului. Știu că deviez de la subiect, dar m-am întrebat asta pentru că, așa cum v-am zis, mi-a fost greu să mă atașez de personaje, iar asta din cauza faptului că am simțit această „lume ireală” din care ele fac parte, iar puterile lor supranaturale au intervenit ca o barieră în a le putea descoperi psihologia și mentalitatea. Ăsta ar fi un avantaj și, deopotrvă, un dezavantaj pentru cititor: Samantha Shannon reușește să creeze o lume imaginară atât de palpabilă, încât atunci când te-apuci să citești Sezonul oaselor ai impresia că, într-adevăr, te desprinzi de realul și concretețea acestei lumi și pătrunzi într-un atemporal și aspațial desăvârșit. Și până la urmă, poate, ăsta o fi rolul ficțiunii care, uneori, Doamne, „este atât de reală”, cum zice stimatul scriitor Cărtărescu! Pe de altă parte, am observat la autoare o oarecare redundanță și recursivitate destul de deranjantă, după părerea mea. Își cam repetă anumite idei, chiar dacă într-o nouă formă (non nova, sed nove), iar cuvântul „oniric” cred că apare de zeci de ori de-a lungul cărții. Nu zic că-i neapărat deranjant, dar la un moment dat începe să te irite și să-ți spui întrebarea „oare-de-câte-ori-o-să-l-mai-întâlnesc?” Dar s-o iertăm, este la început și are potențial. Sunt sigur că odată cu trecerea timpului are să se șlefuiască talentul ei, relevându-se, într-un final, într-o piatră prețioasă de smarald (făcând o paranteză, autoarea este și frumușică, hehe).

Dar să vorbesc puțin și despre subiect, deși știți că nu obișnuiesc să fac asta. Paige Mahoney, eroina acestui roman, este „aleasa”. Un alt clișeu pe care-l tot găsesc în romanele de genul: the one, alesul, cel care e în stare să schimbe ceva. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut acest roman dacă nu l-aș fi comparat cu Jocurile foamei, de Collins, sau cu Divergent-ul Veronicăi Roth. La mine, la această tagmă literară a fantasy-ului distopic, urban, că habar n-am cum să-i zic, primează Collins cu jocurile ei. Că tot veni vorba, abia așteeept următorul film, abia aștept. Dar revenind la oase, vă pot spune că romanul spune o poveste foarte catchy, care te prinde, dar care uneori devine așa de statică și redundantă încât îți vine să sari peste pagini și să treci direct la acțiune. Nu știu dacă autoarea chiar a vrut să tragă de niște pagini în plus, dar mi s-a părut că acțiunea a mers greoi, eterogen, împrăștiindu-se acolo unde nu era neapărata nevoie de a se ajunge. În planul intrigii, totul începe atunci când Paige, odată ajunsă în acel loc în care urmează a fi educată, află că, odată demult, o răscoală s-a pornit împotriva celor care-i guvernează și care-i tratează în feluri de nedescris. Astfel, complotând sub imperiul terorii, al groazei, într-un loc în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă, ea va încerca să se ridice asupra care dețin controlul și puterea, menținând ordinea prin lacrimi și crime. Intriga e bine consolidată, are o coloană rezistentă și dură, dar acțiunea parcă s-ar fi putut derula mult mai închegat și omogen, țesută fără atâta migală recursivă. 

  

Personajele lui Shannon sunt personaje încearcă să capete concretețe prin sentimentele lor, prin emoțiile pe care le au și prin tot ceea ce fac. Deși nu sunt produsele mediului în care trăiesc, încercând să se conformeze cu principiile societății contemporane lor (destul de ciudate, de altfel), ele trăiesc drama inadaptării. Vorbesc aici, exclusiv, despre Paige, dar și despre alte personaje (deși mai puțin relevante) care apar de-a lungul romanului. Mi-a plăcut povestea protagonistei, mi-au plăcut curajul și puterea ei de a se răzvrăti, însă parcă i-a lipsit din acea emoție care să atingă cititorul, să-l facă să se apropie (și mai tare) de caracterul său. Bine, da, fantasy, dar parcă polimerizarea cu ceva mai multă realitate umană ar fi conchis mai bine frumusețea romaului - îs, într-o măsură, subiectiv, dar puteți generaliza voi și alege dacă vă este pe plac sau nu. Fragmentându-și trecutul, Paige va încerca să-și înfrunte prezentul, gândindu-se la viitor. Va reuși, nu va reuși, rămâne de văzut. Din câte am înțeles, romanul mai are vreo șase volume cu caracter to be continued, dar nu știu dacă vreau neapărat să continui această serie. Doar de dragul autoarei și dorinței acesteia de a visa, am să-i dau o șansă. E tânără, timpul o să aibă răbdare cu ea, fiindcă un talent asemenea celui al ei chiar merită fructificat. Chiar aș vrea să am ocazia să-i citesc o carte non-ficțională, să văd dacă poate ieși din zona ei de confort. Până atunci, își merită cele trei steluțe de pe Goodreads.

Le mulțumesc mult celor de la Editura Curtea Veche pentru romanul Sezonul oaselor. Îl puteți comanda de AICI, cu o reducere de 40%. Îi felicit pentru toate traducerile frumoase pe care ni le pun la dispoziție; de asemenea, de pe site-ul editurii puteți cumpăra numeroase cărți din diferite domenii de activitate, la prețuri de nerefuzat! :) Lecturi plăcute s-aveți și numai bine!