Svetlana Cârstean și poezia aproape epică

De ceva vreme, am început să citesc foarte multă poezie. Și când zic foarte multă, vreau să spun că, zău, foarte multă. Nu trece o zi fără să mă delectez cu două-trei-patru-cinci poezii. Dacă nu am un volum în bibliotecă, asta-i pentru că, cel mai sigur, le-am citit pe toate de îndată. Așa că apelez la „biblioteca online”, și cu un „sărci” găsesc toți autorii care-mi plac. Se spune că fiecare autor trece printr-o fază lirică. Eu nu-s autor, nu mă consider un autor, nici nu-s scriitor, însă vreau să cred că aceasta este faza care mă încearcă – faza lirică; dat fiind și următoarea carte semnată de mine, ce le-am Surâsuri aldine, un volum de poezii ce va apărea în curând la Editura Celestium. 

În fine, să trecem la subiectul postării. Îmi aduc aminte de nenumărate dăți când intram în Cărturești sau Librarium, mă duceam direct la raftul cu poezie și, da, prima dată o ocheam pe Ana Blandiana, pentru că ea este autoarea mea lirică preferată, căutam ceva și de Ioana Nicolaie, apoi Stănescu, Blaga, dar observam un nume printre celelalte, un nume care mă intriga: Svetlana Cârstean. Prima dată am luat cartea Gravitație, în mână, și am început să citesc. Următoarele versuri mi-au confirmat faptul că, într-adevăr, piloerecția funcționează cu desăvârșire și la mine: „unii au murit și nu mai sunt/ alții nu au murit și nu mai sunt.” 

Apoi, am văzut că mai există o carte semnată de ea, Floarea de menghină, așa că le-am luat pe amândouă și, drept să vă spun, le-am citit pe amândouă în aceeași zi. Pur și simplu am fost vrăjit de ceea ce scrie. Pur și simplu nu pot descrie astfel ceea ce am simțit citind creația prin excelență lirică a autoarei. Și-atât!

N-o să fac comentarii pe poezie, cu asta se-ocupă școala, și, de altfel, nu-s tocmai un adept al „dezlegării” poeziei. Ea e mult mai frumoasă când rămâne ascunsă, pitită în sufletul și meningele scriitorului, e cu atât mai dramatică, mai puternică, cu cât nu e descoperită și anihilată. Asta face poezia să fie frumasă, în maniera lui Blaga: misterul. Misterul, ăsta este unghiul prin care poeții filosofează, punctul lor de vedere care se răsfrânge asupra poezii. Că și Svetlana Cârstean scrie într-o manieră care, de multe ori, ai spune că depășește granițele sensului, dând în absurd – o trăsătură dominantă a liricii de la Stănescu încoace – este de prisos să spun. Ingambamentul poeziilor redă întocmai această acumulare de trăiri, explozie de sentimente cumulate în sufletul autoarei, în forma literelor. Efervescența lirică, patetismul, pulsația viscerală, organică a emoției, trăirile bazate pe rememorare, autenticitatea scriiturii, realitatea trăită integrată într-o formă viabil artistică, totul, dar totul, nu conturează doar un autor reușit, cu o puternică și splendidă creație lirică, ci și o forță interioară nemărginită, dar totuși firavă (după cum și titlul, Floarea de menghină, reiterează). 

În cele două cărți, autoarea-și face o mini-biografie, trăgând firele lirismului din verosimilul trăit, din realitatea experimentată. Vreau să cred, orice scriitor, orice autor face acest lucru, își acumulează trăirile, opintirile, durerile și sentimetele în propria sa creație artistică. Astfel, citind, nu doar te bucuri de ceva ce te face fericit, dar ajungi și să cunoști oameni, să le oferi creditul tău și, în egală măsură, încrederea ta, să-i lași să-ți vorbească, să le dai un sfat și toate cele. Pentru Svetlana Cârstean, poezia este o modalitate de exprimare, o modalitate de salvare și de transcedere („cît mă poate ridica de la pămînt poezia?). În măsura în care te și coboară, poate?! Ea este germenul cuvântului, care crește și se dezvoltă în sufletul poetului, inedit și pur, alunecând fără vreo greșeală, fără vreun impediment, în sufletul cititorului. În emoția și trăirile sale. Autoarea scrie pentru toți, dar întru cunoașterea propriului sine: ea scrie pentru a se regăsi, dar și pentru a uita. Ea scrie pentru a rememora, dar și pentru a modifica trecutul, fără a afecta în vreun mod direct prezentul. Revine asupra imaginilor de cândva, le redefinește, le plasticizează, dar, în cele din urmă, le aduce la viață și le folosește drept inspirație în propria sa creație artistică. „și dacă/ penița stiloului cu care-nveți să scrii/ ar sări de la locul ei/ și s-ar înfige drept/ în inima celui care-ți știe deja viitorul./ fetiță criminală ce ești! drept în inima ta./ învăț să scriu/ apoi să socotesc”. Aceste versuri pur și simplu îmi alimentează dorința de a citi cât mai multe cărți bune de poezie. Ca aceasta, de altfel! 

Pentru că asta înseamnă poezie: înseamnă viață, frumusețe, înseamnă emoție, mister, psihologie, filosofie, contemplare și, da, talent. În orice este poezie, trebuie doar să știm cum să ascultăm și cum să privim. Vom fi uimiți de ce-am putea găsi!  Eu am găsit ceva ce-mi place, mă relaxează și, în același timp, face apel la nivelul meu cultural. Svetlana Cârstean nu vorbește pentru oricine, ci doar pentru cei dispuși să asculte. Și pregătiți, de altfel, să asculte.

Cărțile autoarei au apărut la Editura Trei, cred că-s primele cărți de poezie (trebuie să menționez, totuși, că Floarea de menghină pare a fi mai mult proză – de fapt, întreaga creație a Svetlanei este proză, dar o proză lirică, lină, curgândă, cum am întâlnit, de asemenea, la Ioana Nicolaie) care au apărut la această editură. Dacă mă înșel, să-mi fie cu iertare – eu altele nu am văzut! Vi le recomand cu drag dacă vă place scriitura, într-adevăr, bună. Eu am avut parte de ea și m-am bucurat. Zău! Mi-a plăcut, le-am apreciat, le-am dat un raiting de cinci steluțe fiecăreia. Le-aș fi dat mai multe, dar e ciufut Goodreads-ul. Lecturi frumoase s-aveți! Și cu spor!

Andrei

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay- Recenzie

Editura: Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 322

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore, pentru a-l elibera pe acesta.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabiltă de mai mulți ani în Paris și căsătorită cu un francez, trebuie să scrie un articol de ziar despre razia Vel d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în a Franței istorie. În timpul investigației, totuși, aceasta descoperă din întâmplare o serie de secrete de familie adânc îngropate, prăfuite, care o leagă de Sarah, și simte nevoie de a reconstitui destinul tragic și ciudat al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări privitoare la propria-i existență. 

Se numea Sarah este o poveste înduioșătoare a două familii unite într-un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, în istoria francezilor. 

Am vrut să pun mâna pe această carte încă de când una dintre prietene a citit-o. A vrut, de fapt, să mi-o împrumute, însă eu sunt genul de persoană care nu împrumută cărți de la bibliotecă, ci vreau să am cam orice carte pe care o citesc, în sensul în care să-mi aparțină, s-o pot pune în biblioteca personală după ce voi fi terminat să o citesc. Se numea Sarah, de Tatiana de Rosnay, a fost pentru mine o lectură care nu doar că m-a solicitat emoțional, însă a făcut apel și la cunoștințele mele culturale, în materia anilor celui de-al doilea război mondial. Trebuie să recunosc, mereu mi-au plăcut cărțile care vorbesc despre nazism, despre evei – poate, totuși, n-ar fi trebuit să-mi placă, însă este vorba despre pagini din istoria lumii (o istorie care, la o adică, mai bine n-ar fi exstat), așa că nu poți rămâne neputincios, nepăsător în fața timpului care a trecut. Să descoperi, să cercetezi, să vrei să știi și să cunoști, tocmai asta ne face ființe superioare și raționale. Iar dacă totul este oferit și într-o formă estetică ce nu plictisește – cartea de față –, atunci nu poți decât să-i mulțumești autorului că a scris cartea și editurii că, la rându-i, a tradus-o.

Este de prisos să vă spun despre acțiunea cărții. Rezumând, este vorba despre Sarah, o fetiță, care va fi deportată împreună cu familia ei – mai puțin fratele – într-un lagăr de concentrare. Având conștiința că propriul ei frate ar putea muri de foame în micuța ascunzătoare în care l-a închis, aceasta păstrează mereu puseul dorinței de a evada și de a-l salva pe cel mic. Bineînțeles, înainte trebuie să treacă prin chinul mizeriei, al durerii, al batjocorei, îndurând condiții inumane și imposibil de acceptat. Da, este dureros să citești toate acele pasaje în care autoarea descrie aceste lucruri, însă este și mai dureros faptul că, într-adevăr, totul a fost cândva adevărat, verosimil, inspirat din paginile unei realități istorice ce a avut impact asupra întregii lumi. Încă și acum, când mă gândesc la acele lucruri, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile care mă încearcă. Sunt om, nu pot fi nepăsător! Sarah va încerca să facă orice pentru a-și salva frățiorul, învățând, în același timp, ce înseamnă frica, foametea, mizeria, speranța arzândă, dar și ce însemană solidaritatea, prietenia, compasiunea și o mână întinsă la nevoie. Pentru că da, Tatiana de Rosnay vorbește și despre oameni, și despre suflete, integrate în acțiuni, povești și fapte care să le contureze caracterele. Are ea un stil aparte de a face acest lucru, fapt ce se conturează în special în planul contemporan al acțiunii: romanul este structurat în două părți – anul lui Paris, 1942, cel istoric, în care este prezentată povestea lui Sarah, și anul 2002, în care naratorul este subiectiv, prezentându-ne povestea lui Julia, o jurnalistă americană, căsătorită cu un francez și stabilită la Paris, care încearcă să afle o poveste adânc înrădăcinată în trecutul ei. Astfel, căutând răspunsuri care, dimpotrivă, îi aduc și mai multe întrebări, Julie va descoperi lucruri care mai degrabă ar fi rămas secrete, va descoperi adevăruri care, poate, n-ar fi trebuit descoperite niciodată.  Răscolind în trecut, Julie își răscolește în propriul suflet, în propriile-i emoții dureroase. Ca parte definitorie a romanului, punctul de maximă încordare și intensitate este relevat în momentul în care trecutul se unește cu prezentul, în relevarea adevărului pe care Julie, cu atâta patos și dorință, îl caută.

„ – Vă rog, nu mă opriți, murmură Sarah și se înroși la față.

Era și fericită, dar și supărată că o urmaseră.

- Să te oprim? zâmbi Jules. Nu te oprim, încăpățânată mică. Mergem cu tine.”

Cartea te doare, pur și simplu. Nu poți s-o iei în mână fără să simți, totuși, un gust amar, pentru că te gândești la personaje, te gândești la viața lor, la ce s-a întâmplat cu ele și cu trecutul lor. Citind, simți că parcă ai fi vrut să fii acolo, să le ajuți, să le fii alături și să le sfătuiești. Tatiana de Rosnay are talentul de a creiona personaje verdice, reale, care trăiesc între paginile cărții, simt și iubesc, suferă și plâng, oameni de hărtie, întruchipări sufletești, celulotice, ale persoanelor din jurul nostru. Ăsta ar fi unul dintre marile plusuri ale cărții, pe lângă povestea fascinantă și plină de mister.

Stilul autoarei este unul foarte lejer, lipsit de înfrumusețări prea artistice, de o plasticitate exacerbată și expresivă. Citind, nu te poți plictisi, n-ai cum, ești prins de poveste și de ceea ce urmează să se întâmple, încerci să cobești, să te gândești ce are să mai dea  – și de data aceasta – situația peste cap. Ador cărțile care nu mă lasă să-mi dau seama cum au să se termine, dar care-mi dau impresia, până într-un anumit punct, că am dreptate, doar pentru ca mai apoi să-mi demonstreze că, dimpotrivă, m-am înșelat în privința bănuielilor mele. Asta-l face pe un autor să fie bun, anume ideea de a se pune în pielea cititorului și de a încerca să-și dea seama ce va înțelege acesta, citind romanul. Astfel, el încearcă nu doar să nu fie clișeic (lucru care mai mult sau mai puțin se întâmplă în anumite cărți), ci încearcă să fie surprinzător, nu redundant sau plictisitor. Tatianei de Rosnay îi reușește cu excelență acest lucru, iar talentul ei este irefutabil. Este autentic, precum cartea în sine. Da, tema evreilor, a nazismului, a mai fost tratată în numeroase cărți – dar cu desăvârșire, într-una din cărțile mele preferate, Austerlitz –, însă romanul de față parcă i-a adus ceva nou, i-a adus acel ceva care parcă, în anumite cărți, lipsea. Nu e vorba doar de personaje, de acțiuni, de poveste, ci de acel feeling cu care rămâi după ce vei fi închis universul operei între coperți. E, cred eu, ceva de perspectivă. Și de emoție!

O carte fascinantă, un roman pe care, cu siguranță, cititorul nu îl va putea uita prea ușor, o scriitură tulburătoare, dureroasă, care strălucește în întunericul istoriei, manuscrisul unei lumi, al unei națiuni, al unei dureri, cartea Se numea Sarah te lovește fix în suflet, încă de la începutul romanului. Pentru că, până la urmă, este vorba despre viață, despre speranță și despre ceea ce are omul mai de preț: adevărul și iubirea.

Mulțumesc enorm Editurii Litera pentru șansa de a citi romanul de față. L-am iubit, l-am savurat, și-l voi recomanda cu drag tuturor! :) Că se citește acest roman, este de prisos să mai spun, cifrele de pe Goodreads vorbesc despre el. Lecturi minunate și cu spor! 

Anndrei

Cărți, cât mai multe cărți (XXXV)

Salutare,

Iată, am scăpat și de BAC. În sfârșit, Doamne, Doooooamne, nici nu-mi vine să cred ce rapid trece timpul, dar, de fapt, nu-mi vine să cred ce ușor a fost BAC-ul. Atâta stres, aș spune, poate degeaba. Dar, na, e normal să fii stresat, să-ți fie, să spun așa, frică! :) E un examen important - din punctul de vedere al altora - dar, în fine, irelevant. Ce-i drept, s-au mai adunat cărți în biblioteca mea, nu pot să nu vă fac în ciudă și să mp laud. Abia aștept să termin și cu admiterea la facultate - 25 iulie - și apoi să am timp să citesc până cad epuizat. Adică, la nesfârșit. Hehe! Voi ce-ați mai făcut, ce mai citiți? :) Eu, momentan, citesc cartea lui Alex, Visele lui Mary, căruia îi mulțumesc că mi-a trimis-o. Îmi place, momentan, abia aștept să văd ce urmează să se mai întâmple! Așadar, iată ce cărți am primit și ce cărți, de asemenea, mi-am cumpărat. 

Ultimul volum din istoria Reginei Maria. Gata, acum mă pot apuca de toate. Ador cărțile istorice.

 

Mulțumesc mult Andreei pentru carte, abia aștept să o citesc. Lui Alex (Costele!!!), de asemenea, pentru povestea fascinantă!

 

Cella Serghi, Cartea Mironei, și Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată.

 

Ador cum scrie Liliana Corobca și abia aștept să citesc această carte. Revolutionary Road este unul dintre filmele mele preferate, așa că mă bucur că am găsit și cartea.

 

Vreau să citesc totul despre Monica Lovinescu, iar corespondența cu mama ei este una emoționantă. Travesti este prima carte scrisă de Mircea Cărtărescu pe care mi-o cumpăr.

Cărți istorice și pline de cultură!

Ioana Pârvulescu are un geniu aparte, e de prisos să vorbesc despre asta. 

 

Svetlana Cârstean vede emoții cu cuvintele.

 

Ultimul volum al unei trilogii genialeeee!

 

Abia aștept să citesc aceste două cărți, mi le-am dorit de când au apărut.

 

Subscriu! 

 

Nu sunt toate cărțile, ci cele care mi-au fost la îndemână pentru a le lua din bibliotecă. O să revin cu o postare, o altă postare! Voi ce v-ați mai cumpărat? Ce mai citiți?

O zi liniștită!

Anndrei 

Book Blogger Tag

Salutare, dragi cititori! Revin și eu cu un TAG, ca o mică pauză pentru zilele ce urmează. B-l-e-a-h! Nu o să mă lungesc, n-are rost, așa că o să vă spun c-am preluat un TAG de aici, de pe blogul Gânduri despre cărți, al Adinei, pe care vă invit să-l vizitați pentru că a crescut tare, tare, tare, tare, tare și e foarte frumos. 

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.

•  Cuvintele obscene. Pur și simplu le detest, atunci când nu au valoare stilistică și devin jenante. Zău!
• Poveștile de dragoste siropoase în care ei se despart, ei se împacă, ei se despart, ei se împacă, ei se despart, ei se împacă - v-ați prins voi.
• Umplutura, chestii puse degeaba, ca să fie.

 

2. Descrie locul tău perfect pentru citit.

Iarna, în pat, cu o ceașcă de ceai, o pătură călduroasă. Toamna, undeva afară, într-un foișor. Vara, hmm, tot afară, la umbra unui copac. Primăvara, oriunde.

3. Trei confesiuni legate de cărți.

• Am început să scriu pe cărți, să subliniez citate, să fac fețe zâmbitoare, surprinse, să fac steluțe.
• Am o obsesie privind modul în care-mi sunt așezate cărțile - totul trebuie să fie simetric, la aceeași culoare, înălțime, șterg praful obsesiv și chestii de genul. Îmi iubesc cărțile.
• Am prea multe cărți, încât chiar nu am unde să le mai pun. De fapt, niciodată nu-s prea multe.

 

4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

Hmm, când am citit Dezastrul de la Cernobîl, cred. 

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

Niciuna. Obișnuiesc să-mi țin cărțile pe birou. Deci, dacă e să mă întrebi asta, acolo este una, și anume cea pe care o citesc - Copilăria. Și vreo trei manuale de biologie și cinci de chimie. Mda!

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

Orice fruct, oriceee. În general, ceva care să nu riște a păta cartea pe care o citesc. Am o obsesie!

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

Pe aripile vântului, cartea mea de suflet, Îți voi dărui soarele, o carte care pur și simplu îți atinge orice nivel de emoție și, hmm, cred că Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie.

8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.

Mi-a fost greu să aleg, pentru că pur și simplu le iubesc pe toate. Dar, de departe, Colecția mea preferată este cea de la Polirom, Top 10+, deși, înainte, uram aceste cărți.

Am în jur de 80, dar vreau toată colecția. Of, atâtea cărți, atâtea cărți, dar atât de puțin timp. Mai jos sunt niște cărți de la Editura ART, câteva de la RAO, precum și câteva de la Editura Litera.

 
 
10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

Cel mai mare secret de cititor, al meu, este că nu am secrete. Zău! Citesc cărți bune, de obicei, nu mă dau în vânt după ce e în vogă, evit să citesc cărțile în care se înjură ca la gura cortului - părerea mea, alea nu-s cărți. Nu citesc fantasy - poate doar puțin -, dar SF nu citesc nici să-mi dai parale. Prefer să citesc despre oameni și despre ce înseamnă ei. N-am nevoie de fantasy, când omul, de fapt, e așa de fictiv.

A fost distractiv. Îi invit pe toți cei care vor, să facă acest TAG. Liberi la distracție! 

Anndrei