Patria mea A4, de Ana Blandiana - Recenzie

Editura: Humanitas

Număr de pagini: 152

Rating: 5 din 5 steluțe

Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.
Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Dacă e să am o certitudine privitoare la poezia din ziua de astăzi, aceea este că Ana Blandiana nu mă va dezamăgi niciodată. Dacă mă credeți sau nu, am știut încă de la prima poezie citită de ea (undeva prin clasa a șaptea), că autoarea se va număra printre scriitorii mei preferați. Pentru că așa este poezia Anei Blandiana, îți ajunge la suflet încă de la primele cuvinte, încă de la primele sunete, imagini și culori. Am citit volumul de față, Patria mea A4, chiar în ziua de înaintea admiterii. Citeam și pur și simplu mă interiorizam, lumea din jurul meu dispărea, se estompa, tot stresul, toate grijile, simțeam că lirica Anei pur și simplu mă purifică și mă liniștește, calmându-mi spiritul. Deci, cum să spun, Ana Blandiana are o putere inedită de a transmite pace, echilibru prin ceea ce scrie. Imaginile ei artistice sunt de o splendoare impecabilă, aproape nejustificată: citești și te întrebi, de unde atâta talent? De unde? Jocul de cuvinte al Anei Blandiana surprinde o arhitectură impecabilă, simetrică, de o rigoare stilistică de necrezut, a versului, iar teme precum iubirea, moartea, dorința, comunismul, toate se regăsesc în poeziile-i crescânde din istorie și viață. Ana Blandiana nu scrie doar pentru a scrie, ci scrie pentru a trăi. Și, normal, pentru a simți realitatea.

Poezia Anei Blandiana subjugă realitatea între două pagini. Poeziile-i din volumul de față rar depășesc o pagină, patru strofe. Compoziția stilistică redă frumusețea interiorizată a realității, redă sensibilitatea vieții, și, în egală măsură, a morții. Proximitatea morții, conștiința implacabilă a existenței acesteia, este, pentru Ana Blandiana, mai mult decât un truism: este o certitudine din care poezia ei se naște, din care poezia ei filozofează. Este punctul, unghiul de vedere din care, ca niște haustori, poezia se naște. Pendulare între omogenul sufletul și eterogenul ființei, lirica, curgândă, plină de căldură, înseamnă pentru cititorul inițiat - pentru că, tind să cred, Ana Blandiana nu vorbește pentru oricine - universul existenței, în măsura în care este și universul morții. Pe cât vede imaginarul, poetul orbește realitatea în care trăiește, se dedublează într-un eu real și unul ficțional, de multe ori mult mai puternic decâr primul. Și mai curajos.

Vibram citind ceea ce scrie în carte. Versuri din suflet, versuri rupte din trăirile autoarei, din emoțiile ei, din grijile, istoria care o compune. NU ai, pur și simplu, cum să citești și să nu-ți placă. Nu există așa ceva. NU EXISTĂ! Credeți-mă. Citiți-o, fraților, pe Ana Blandiana! Mi-aș pune o etichetă în frunte și aș merge așa pe stradă. Fiindcă, la o adică, știu despre ce vorbesc. Și știu că Ana Blandiana merită citită. Poezia ei este uluitoare, atât de frumos construită, atât de echilibrată, aproape palpabilă. Stingând realitatea, ea învie visul, universul liric al frumuseții și al dorinței. Al iubirii și morții. Al cosmosului. Ana Blandiana știe ce face, și o face foarte bine. :) Eu mă declar unul dintre cititorii ei, unul dintre fanii ei. Nu știu cum sunt restul, dar știu ce pierd ei dacă nu fac asta! Hihi!

Vă recomand, așadar, volumul de față! :) Dacă vreți să citiți ceva frumos, ceva cu adevărat frumos. Cartea a apărut la Editura Humanitas, o carte care publică, de altfel, numeroși autori de seama de pe la noi. Ana Blandiana este unul dintre ei. Alături de Ioana Pârvulescu, Ileana Vulpescu, Ioana Nicolaie, Doina Ruști, Liliana Corobca, Svetlana Cârstean, ea se numără printre autoarele mele preferate. Și-o merită cu desăvârșire! Lecturi cât mai frumoase și cu spor, dragi cititori!

nu mă doare nimic doar lipsesc, de Marius Lăzărescu - Recenzie

Editura: Karth

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 112

Poezie. 

Cât mai multă poezie.

Doar așa, vreau să cred, viața are o șansă să fie frumoasă.

nu mă doare nimic doar lipsesc este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ana Blandiana, Patria mea A4? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră. 

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar nu mă doare nimic doar lipsesc l-am primit de la o prietenă dragă, la un schimb. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Marius Lăzărescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc! 

S-aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de învățăminte! Lecturi cu spor și cu drag! Mulțumesc pentru urmărire și o seară câââât mai plăcută! :)

Anndrei

Fata cu portocale, de Jostein Gaarder - Recenzie

Editura: Univers

Număr de pagini: 152

Rating: 3 din 5 steluțe 

După succesul avut cu Lumea Sofiei (recenzia, cât de curând), Jostein Gaarder continuă poveştile pline de întrebări şi enigme. La 15 ani, Georg află că, printr-o scrisoare, tatăl său îi lăsase moştenire o serie de întrebări la care să caute răspunsul şi un mister cu totul neobişnuit pe care băiatul va trebui să-l rezolve. Ceea ce întâi apare ca o datorie pentru părintele de care abia îşi aminteşte, devine pentru Georg o adevărată obsesie, concentrându-şi toate eforturile pentru a o descoperi pe enigmatica fată cu portocale. Citind scrisoarea lăsată de tatăl său, băiatul află o extraordinară poveste de dragoste, capabilă să învingă fricile vieţii şi inevitabilitatea morţii; emoţia trecutului ce transpare prin manuscrisul moştenit se transformă într-o meditaţie asupra sensurilor existenţei. Principala întrebare la care Georg trebuie să răspundă este dacă viaţa, fiind atât de scurtă, mai merită trăită. Parcurgând până la capăt povestea fetei cu portocale, băiatul va putea să găsească răspunsul şi va afla, împreună cu cititorul lui Gaarder, care este condiţia necesară şi suficientă pentru ca viaţa să fie cel mai frumos lucru din lume.

„Dacă alegi să trăiești, atunci alegi și să mori.”

Am tot auzit de această carte, de foarte multe ori. Nenumărați prieteni, despre care habar nu aveam că le place lectura, m-au întrebat dacă am Fata cu portocale. Răspundeam, oarecum surprins, că nu, nu o am. Așa că am zis, la insistențele celorlalți, plus curiozitatea mea, că trebuie să fac rost de ea, trebuie să văd de ce e atât de căutată, de ce e atât de citită și, din câte observ în lumea online și pe Goodreads, de ce este atât de iubită. Am primit cartea pentru recenzie de la Editura Univers, cărora le mulțumesc foarte mult, însă, drept să vă spun, așteptările mele au fost mult prea mari pentru a putea fi depășite. Sau, măcar, cofirmate. Cartea de față, Fata cu portocale, mi-a lăsat un gust amar. Nu știu de ce. Probabil am așteptat să mă dea peste cap și să mă ducă într-un loc în care alte cărți nu au reușit. Cred că am avut așteptări mari pentru că atunci când am luat-o în mână, am avut certitudinea că această carte o să-mi placă. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când merg într-o librărie, spre exemplu, și văd o carte pe care n-am văzut-o vreodată până atunci, știu, pur și simplu știu, am o bănuială care de multe ori este greșită, că o să-mi placă. Este ca un nou simț, nu știu cum să-l numesc. Ei bine, se pare că de data aceasta, acest nou simț m-a înșelat. Și-am să vă spun de ce.

În primul rând, ceea ce m-a enervat cel mai tare a fost faptul că mi-am dat seama, cam de la jumătatea poveștii, care este treaba cu această fată cu portocale. A fost previzibil, cred, sau doar pentru că pur și simplu am pus eu niște indicii cap la cap și, pam, iată rezolvarea misterului. În alte cărți, spre exemplu, fac asta, dar autorul îmi dă o palmă la sfârșitul romanului, o palmă care-mi confirmă mie faptul că habar n-am cu ce se mănâncă literatura de mister, care nu te lasă să cobești cum trebuie ceea ce are să se întâmple într-un roman. Nu până într-un punct final, vreau să spun. Cu toate acestea, povestea dintre cei doi, dintre fata cu portocale și tatăl lui Georg, este una pur și simplu fascinantă (care m-a făcut să sar de la două steluțe, la trei). M-a frapat, pur și simplu am văzut-o ca pe o piesă de teatru jucată pe marile scene ale lumii. Era vorba de căutare, de regăsire, de mister, uneori chiar și de o umbră de frică, de timiditate, și, sumându-le, am simțit puritatea unei povești de dragoste consumată într-un plan superior, al cosmosului. Dincolo de priviri, de atingeri, de respirații, se afla iubirea crescândă precum un miez în sufletul celor două personaje. Pentru amândouă, celălalt însemna universul, bucata de om pe care o caută fiecare, întru împlinirea și desăvârșirea telurică și cosmică a ființei. Mi-a plăcut asta chiar foarte mult, drept care ăsta cred că ar fi plusul cel mai mare al cărții lui Jostein Gaarder. 

„Cine era această ființă supranaturală? Îmi pusesem de multe ori această întrebare? Dar iată că se mai ivise încă o întrebare. De unde știa cum mă numesc? (...)

Era posibil ca fata cu portocale să fie într-adevăr grav bolnavă și de aceea făcea o cură intensivă cu portocale. Poate că trebuia să urmeze un tratament medical neplăcut în America sau în Elveția în următoarele șase luni, pentru că aici în țară nu era niimeni care să poată face ceva pentru ea. În orice caz, avea tot timpul lacrimi în ochi, și în special când se despărțea de mine. (...) 

Chiar dacă fata cu portocale nu ar fi fost niciodată atât de bolnavă și nu ar fi urmat vreun tratament, aceasta tot nu ar fi explicat de unde îmi știa numele. Și mai era ceva: de ce o apuca plânsul de fiecare dată când mă vedea? Ce aveam de o făceam să fie atât de tristă?”

Fata cu portocale manifestă un impact magic, uluitor, aproape ezoteric asupra personajului epistolar. Pur și simplu totul pare prins într-un cerc iluzoriu, nu știu de unde apare, nu știi unde dispare, iar acțiunile ei depășesc, de multe ori, limita normalului, având un grad imens de inadecvare logică. Acest personaj mistrios, pus sub lacătul rațiunii, este, deopotrivă, de o puternică plasticitate și efervescență. Este o eroină aproape lirică, care dansează pe sufletul moale și plin de emoție al personajului. Îi ridică întrebări, iar răspunsurile apar la micuțe colțuri, dar niciodată în totalitate, încât să fie definitorii și relevante. Parcă aș fi vrut să-mi placă mai mult, să mă atingă mai mult în locurile care mă fac să vibrez. A avut părțile ei bune, dar și părțile mai puțin bune. Trei steluțe nu-s, nicidecum, puține. Asta demonstreză că mi-a plăcut, că m-a prins în măsura în care să n-o citesc greu sau s-o las deoparte (cum, de altfel, urăsc s-o fac). 

„Tu crezi, Georg? Crezi că poți:

1) Să ghicești de ce cumpăra ea atât de multe portocale?

2) Să-mi spui de ce m-a privit adânc în ochi și m-a luat în acea cafenea fără să scoată un cuvânt?

3) Să lămurești de ce studia fiecare portocală în parte la piața din Youngstorget, penntru a evita poate să cumpere două portocale identice?

4) Să găsești o explicație la faptul că nu ne puteam vedea din nou decât după șase luni?

5) Și, mai ales, să dezlegi cel mai mare dintre toate misterele: de unde îmi știa numele?”

Întrebări care bântuie, de altfel, și cititorul. Încerci să afli, lectura te antrenează în tainele ei. Jostei Gaarder se pricepe, într-adevăr. :) Eu am fost subiectiv, am spus ce nu mi-a plăcut, am adus argumentele necesare. Fazual spus, necesare. Un strop de mister, un strop și mai mare de iubire, dezamăgire, și mai mult mister, întrebări fără răspnsuri: de ce? cum? când? unde? Cititorul se va simți prins de lectura romanului, iar la sfârșit, abia atunci, își va da seama cât de mult i-a plăcut. Sau, dimpotrivă, cât nu i-a plăcut.

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Fata cu portocale de AICI, la un preț convenabil, mic! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!

 

Svetlana Cârstean și poezia aproape epică

De ceva vreme, am început să citesc foarte multă poezie. Și când zic foarte multă, vreau să spun că, zău, foarte multă. Nu trece o zi fără să mă delectez cu două-trei-patru-cinci poezii. Dacă nu am un volum în bibliotecă, asta-i pentru că, cel mai sigur, le-am citit pe toate de îndată. Așa că apelez la „biblioteca online”, și cu un „sărci” găsesc toți autorii care-mi plac. Se spune că fiecare autor trece printr-o fază lirică. Eu nu-s autor, nu mă consider un autor, nici nu-s scriitor, însă vreau să cred că aceasta este faza care mă încearcă – faza lirică; dat fiind și următoarea carte semnată de mine, ce le-am Surâsuri aldine, un volum de poezii ce va apărea în curând la Editura Celestium. 

În fine, să trecem la subiectul postării. Îmi aduc aminte de nenumărate dăți când intram în Cărturești sau Librarium, mă duceam direct la raftul cu poezie și, da, prima dată o ocheam pe Ana Blandiana, pentru că ea este autoarea mea lirică preferată, căutam ceva și de Ioana Nicolaie, apoi Stănescu, Blaga, dar observam un nume printre celelalte, un nume care mă intriga: Svetlana Cârstean. Prima dată am luat cartea Gravitație, în mână, și am început să citesc. Următoarele versuri mi-au confirmat faptul că, într-adevăr, piloerecția funcționează cu desăvârșire și la mine: „unii au murit și nu mai sunt/ alții nu au murit și nu mai sunt.” 

Apoi, am văzut că mai există o carte semnată de ea, Floarea de menghină, așa că le-am luat pe amândouă și, drept să vă spun, le-am citit pe amândouă în aceeași zi. Pur și simplu am fost vrăjit de ceea ce scrie. Pur și simplu nu pot descrie astfel ceea ce am simțit citind creația prin excelență lirică a autoarei. Și-atât!

N-o să fac comentarii pe poezie, cu asta se-ocupă școala, și, de altfel, nu-s tocmai un adept al „dezlegării” poeziei. Ea e mult mai frumoasă când rămâne ascunsă, pitită în sufletul și meningele scriitorului, e cu atât mai dramatică, mai puternică, cu cât nu e descoperită și anihilată. Asta face poezia să fie frumasă, în maniera lui Blaga: misterul. Misterul, ăsta este unghiul prin care poeții filosofează, punctul lor de vedere care se răsfrânge asupra poezii. Că și Svetlana Cârstean scrie într-o manieră care, de multe ori, ai spune că depășește granițele sensului, dând în absurd – o trăsătură dominantă a liricii de la Stănescu încoace – este de prisos să spun. Ingambamentul poeziilor redă întocmai această acumulare de trăiri, explozie de sentimente cumulate în sufletul autoarei, în forma literelor. Efervescența lirică, patetismul, pulsația viscerală, organică a emoției, trăirile bazate pe rememorare, autenticitatea scriiturii, realitatea trăită integrată într-o formă viabil artistică, totul, dar totul, nu conturează doar un autor reușit, cu o puternică și splendidă creație lirică, ci și o forță interioară nemărginită, dar totuși firavă (după cum și titlul, Floarea de menghină, reiterează). 

În cele două cărți, autoarea-și face o mini-biografie, trăgând firele lirismului din verosimilul trăit, din realitatea experimentată. Vreau să cred, orice scriitor, orice autor face acest lucru, își acumulează trăirile, opintirile, durerile și sentimetele în propria sa creație artistică. Astfel, citind, nu doar te bucuri de ceva ce te face fericit, dar ajungi și să cunoști oameni, să le oferi creditul tău și, în egală măsură, încrederea ta, să-i lași să-ți vorbească, să le dai un sfat și toate cele. Pentru Svetlana Cârstean, poezia este o modalitate de exprimare, o modalitate de salvare și de transcedere („cît mă poate ridica de la pămînt poezia?). În măsura în care te și coboară, poate?! Ea este germenul cuvântului, care crește și se dezvoltă în sufletul poetului, inedit și pur, alunecând fără vreo greșeală, fără vreun impediment, în sufletul cititorului. În emoția și trăirile sale. Autoarea scrie pentru toți, dar întru cunoașterea propriului sine: ea scrie pentru a se regăsi, dar și pentru a uita. Ea scrie pentru a rememora, dar și pentru a modifica trecutul, fără a afecta în vreun mod direct prezentul. Revine asupra imaginilor de cândva, le redefinește, le plasticizează, dar, în cele din urmă, le aduce la viață și le folosește drept inspirație în propria sa creație artistică. „și dacă/ penița stiloului cu care-nveți să scrii/ ar sări de la locul ei/ și s-ar înfige drept/ în inima celui care-ți știe deja viitorul./ fetiță criminală ce ești! drept în inima ta./ învăț să scriu/ apoi să socotesc”. Aceste versuri pur și simplu îmi alimentează dorința de a citi cât mai multe cărți bune de poezie. Ca aceasta, de altfel! 

Pentru că asta înseamnă poezie: înseamnă viață, frumusețe, înseamnă emoție, mister, psihologie, filosofie, contemplare și, da, talent. În orice este poezie, trebuie doar să știm cum să ascultăm și cum să privim. Vom fi uimiți de ce-am putea găsi!  Eu am găsit ceva ce-mi place, mă relaxează și, în același timp, face apel la nivelul meu cultural. Svetlana Cârstean nu vorbește pentru oricine, ci doar pentru cei dispuși să asculte. Și pregătiți, de altfel, să asculte.

Cărțile autoarei au apărut la Editura Trei, cred că-s primele cărți de poezie (trebuie să menționez, totuși, că Floarea de menghină pare a fi mai mult proză – de fapt, întreaga creație a Svetlanei este proză, dar o proză lirică, lină, curgândă, cum am întâlnit, de asemenea, la Ioana Nicolaie) care au apărut la această editură. Dacă mă înșel, să-mi fie cu iertare – eu altele nu am văzut! Vi le recomand cu drag dacă vă place scriitura, într-adevăr, bună. Eu am avut parte de ea și m-am bucurat. Zău! Mi-a plăcut, le-am apreciat, le-am dat un raiting de cinci steluțe fiecăreia. Le-aș fi dat mai multe, dar e ciufut Goodreads-ul. Lecturi frumoase s-aveți! Și cu spor!

Andrei

„Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay- Recenzie

Editura: Litera

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 322

Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzătoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore, pentru a-l elibera pe acesta.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabiltă de mai mulți ani în Paris și căsătorită cu un francez, trebuie să scrie un articol de ziar despre razia Vel d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în a Franței istorie. În timpul investigației, totuși, aceasta descoperă din întâmplare o serie de secrete de familie adânc îngropate, prăfuite, care o leagă de Sarah, și simte nevoie de a reconstitui destinul tragic și ciudat al fetei. Pe măsură ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări privitoare la propria-i existență. 

Se numea Sarah este o poveste înduioșătoare a două familii unite într-un secret teribil, dar și o tulburătoare pagină de istorie: Tatiana de Rosnay descrie un episod real din Franța aflată sub ocupație și rupe tăcerea care înconjoară un subiect dureros, uneori chiar tabu, în istoria francezilor. 

Am vrut să pun mâna pe această carte încă de când una dintre prietene a citit-o. A vrut, de fapt, să mi-o împrumute, însă eu sunt genul de persoană care nu împrumută cărți de la bibliotecă, ci vreau să am cam orice carte pe care o citesc, în sensul în care să-mi aparțină, s-o pot pune în biblioteca personală după ce voi fi terminat să o citesc. Se numea Sarah, de Tatiana de Rosnay, a fost pentru mine o lectură care nu doar că m-a solicitat emoțional, însă a făcut apel și la cunoștințele mele culturale, în materia anilor celui de-al doilea război mondial. Trebuie să recunosc, mereu mi-au plăcut cărțile care vorbesc despre nazism, despre evei – poate, totuși, n-ar fi trebuit să-mi placă, însă este vorba despre pagini din istoria lumii (o istorie care, la o adică, mai bine n-ar fi exstat), așa că nu poți rămâne neputincios, nepăsător în fața timpului care a trecut. Să descoperi, să cercetezi, să vrei să știi și să cunoști, tocmai asta ne face ființe superioare și raționale. Iar dacă totul este oferit și într-o formă estetică ce nu plictisește – cartea de față –, atunci nu poți decât să-i mulțumești autorului că a scris cartea și editurii că, la rându-i, a tradus-o.

Este de prisos să vă spun despre acțiunea cărții. Rezumând, este vorba despre Sarah, o fetiță, care va fi deportată împreună cu familia ei – mai puțin fratele – într-un lagăr de concentrare. Având conștiința că propriul ei frate ar putea muri de foame în micuța ascunzătoare în care l-a închis, aceasta păstrează mereu puseul dorinței de a evada și de a-l salva pe cel mic. Bineînțeles, înainte trebuie să treacă prin chinul mizeriei, al durerii, al batjocorei, îndurând condiții inumane și imposibil de acceptat. Da, este dureros să citești toate acele pasaje în care autoarea descrie aceste lucruri, însă este și mai dureros faptul că, într-adevăr, totul a fost cândva adevărat, verosimil, inspirat din paginile unei realități istorice ce a avut impact asupra întregii lumi. Încă și acum, când mă gândesc la acele lucruri, nu pot să-mi stăpânesc emoțiile care mă încearcă. Sunt om, nu pot fi nepăsător! Sarah va încerca să facă orice pentru a-și salva frățiorul, învățând, în același timp, ce înseamnă frica, foametea, mizeria, speranța arzândă, dar și ce însemană solidaritatea, prietenia, compasiunea și o mână întinsă la nevoie. Pentru că da, Tatiana de Rosnay vorbește și despre oameni, și despre suflete, integrate în acțiuni, povești și fapte care să le contureze caracterele. Are ea un stil aparte de a face acest lucru, fapt ce se conturează în special în planul contemporan al acțiunii: romanul este structurat în două părți – anul lui Paris, 1942, cel istoric, în care este prezentată povestea lui Sarah, și anul 2002, în care naratorul este subiectiv, prezentându-ne povestea lui Julia, o jurnalistă americană, căsătorită cu un francez și stabilită la Paris, care încearcă să afle o poveste adânc înrădăcinată în trecutul ei. Astfel, căutând răspunsuri care, dimpotrivă, îi aduc și mai multe întrebări, Julie va descoperi lucruri care mai degrabă ar fi rămas secrete, va descoperi adevăruri care, poate, n-ar fi trebuit descoperite niciodată.  Răscolind în trecut, Julie își răscolește în propriul suflet, în propriile-i emoții dureroase. Ca parte definitorie a romanului, punctul de maximă încordare și intensitate este relevat în momentul în care trecutul se unește cu prezentul, în relevarea adevărului pe care Julie, cu atâta patos și dorință, îl caută.

„ – Vă rog, nu mă opriți, murmură Sarah și se înroși la față.

Era și fericită, dar și supărată că o urmaseră.

- Să te oprim? zâmbi Jules. Nu te oprim, încăpățânată mică. Mergem cu tine.”

Cartea te doare, pur și simplu. Nu poți s-o iei în mână fără să simți, totuși, un gust amar, pentru că te gândești la personaje, te gândești la viața lor, la ce s-a întâmplat cu ele și cu trecutul lor. Citind, simți că parcă ai fi vrut să fii acolo, să le ajuți, să le fii alături și să le sfătuiești. Tatiana de Rosnay are talentul de a creiona personaje verdice, reale, care trăiesc între paginile cărții, simt și iubesc, suferă și plâng, oameni de hărtie, întruchipări sufletești, celulotice, ale persoanelor din jurul nostru. Ăsta ar fi unul dintre marile plusuri ale cărții, pe lângă povestea fascinantă și plină de mister.

Stilul autoarei este unul foarte lejer, lipsit de înfrumusețări prea artistice, de o plasticitate exacerbată și expresivă. Citind, nu te poți plictisi, n-ai cum, ești prins de poveste și de ceea ce urmează să se întâmple, încerci să cobești, să te gândești ce are să mai dea  – și de data aceasta – situația peste cap. Ador cărțile care nu mă lasă să-mi dau seama cum au să se termine, dar care-mi dau impresia, până într-un anumit punct, că am dreptate, doar pentru ca mai apoi să-mi demonstreze că, dimpotrivă, m-am înșelat în privința bănuielilor mele. Asta-l face pe un autor să fie bun, anume ideea de a se pune în pielea cititorului și de a încerca să-și dea seama ce va înțelege acesta, citind romanul. Astfel, el încearcă nu doar să nu fie clișeic (lucru care mai mult sau mai puțin se întâmplă în anumite cărți), ci încearcă să fie surprinzător, nu redundant sau plictisitor. Tatianei de Rosnay îi reușește cu excelență acest lucru, iar talentul ei este irefutabil. Este autentic, precum cartea în sine. Da, tema evreilor, a nazismului, a mai fost tratată în numeroase cărți – dar cu desăvârșire, într-una din cărțile mele preferate, Austerlitz –, însă romanul de față parcă i-a adus ceva nou, i-a adus acel ceva care parcă, în anumite cărți, lipsea. Nu e vorba doar de personaje, de acțiuni, de poveste, ci de acel feeling cu care rămâi după ce vei fi închis universul operei între coperți. E, cred eu, ceva de perspectivă. Și de emoție!

O carte fascinantă, un roman pe care, cu siguranță, cititorul nu îl va putea uita prea ușor, o scriitură tulburătoare, dureroasă, care strălucește în întunericul istoriei, manuscrisul unei lumi, al unei națiuni, al unei dureri, cartea Se numea Sarah te lovește fix în suflet, încă de la începutul romanului. Pentru că, până la urmă, este vorba despre viață, despre speranță și despre ceea ce are omul mai de preț: adevărul și iubirea.

Mulțumesc enorm Editurii Litera pentru șansa de a citi romanul de față. L-am iubit, l-am savurat, și-l voi recomanda cu drag tuturor! :) Că se citește acest roman, este de prisos să mai spun, cifrele de pe Goodreads vorbesc despre el. Lecturi minunate și cu spor! 

Anndrei