Soția 22, de Melanie Gideon - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 518

„Și îmi tratez viaţa ca pe ceva care trebuie extras din mină şi apoi ambalat pentru consumul public. Fiecare postare, fiecare încărcare, fiecare Like, fiecare Interes, fiecare Comentariu este un spectacol. Dar ce se întâmplă cu interpreta când joacă pe o scenă goală? Și când lumea reală a devenit aşa de pustie? Când toţi au abandonat-o pentru cea virtuală?”

 

Am citit această carte foarte rapid, foarte ușor, foarte relaxat. Pentru că a fost nu doar o carte ușoară, ci o carte amuzantă, chick-lit, spumoasă, misteriosă pe alocuri, care mi-a lăsat un sentiment drăguț, chiar dacă nu mă dau în vânt după aceste gen de cărți și prefer să citesc, evident, ceva mai deep, mai cu substrat, care să mă facă să fiu prezent, pe întreaga carte, acolo. Romanul de față, Soția 22, a fost genul de roman pe care-l citești doar pentru a lua o pauză de la alte lecturi, pentru că e simplă ficțiune și acțiune, personajele sunt coordonate de un scenariu precis, nu ai așteptări de la ele, nu ai pretenții, ba chiar ți-e oarecum greu să te atașezi de caracterul lor (într-un mod mai subiectiv și personal, vreau să spun). Totul este ca într-un film pe care-l urmărești cu prietenii într-o seară de weekend – de preferat, sâmbătă –, iar apoi viața-și reia cursul normal și totul pare că nu s-a întâmplat vreodată; poate doar prietenul acela care a fost bulversat de faptul că  Alice, protagonista cărții, a avut o așa mare încredere într-un străin și a început să-i povestească întreaga ei viață. Asta-mi amintești, la o adică, de Irina Binder și Fluturii ei; din câte am înțeles, din auzite, și ea îl sună pe un necunoscut și începe să-i povestească de cele dulci și amare care i se întâmplă în viață: autentic, da, și caraghios în același timp!

Soția 22 ne spune povestea lui Alice Buckle care, după standardele clasei de mijloc, are cam tot ce-i trebuie unei femei de patruzeci și cinci de ani: un soț arătos care lucrează în domeniul publicității, doi copii deștepți și simpatici, câteva prietene de nădejde, ba chiar și o slujbă part-time la o școală, ca profesoară de teatru pentru cei mici (partea asta, cu profesoara, pe mine chiar m-a amuzat – dacă veți citi cartea, veți înțelege de ce). Totuși, Alice se simte neîmplinită și i se pare că viața ei a ajuns într-un impas. Ce să facă, ce să facă? Ei, bine, nu prea-mi aduc aminte (dar e irelevant) cum ajunge să ia parte la o cercetare sociologică despre căsătorie, sub forma unui chestionar. Pentru a-și păstra identitatea secretă, Alice Buckle devine Wife 22, și intră într-o relație online – din ce în ce mai personală și strânsă – cu cercetătorul care se ocupă de ea, Researcher 101. Dependentă de acest intim dialog virtual, Alice înțelege că va trebui să ia o decizie extrem de importantă, extrem de sensibilă, care îi va afecta întreaga viață.

Cartea este tipică: alcătuită dintr-o țesătură de narațiune clasică, e-mailuri, discuții pe Facebook (poze actualizate, stări confirmate, like-uri) și alte mijloace digitale de comunicare, romanul lui Melanie Gideon este, totuși, confesiunea sinceră a unei femei care se luptă să-ți împace propriile dorințe cu responsabilitățile pe care le are, precum și un studiu actual despre intimitatea și anonimatul oferite de mediile online (aspectul ăsta cred că mi-a plăcut cel mai mult la acest roman, pentru că este o problemă, să-i zic așa, actuală și, în esență, extrem de importantă – mediatizați de propriile noastre modalități de „relaxare”). Având personaje bine conturate, puternice, care au emoții și trăiesc, o poveste subtilă, nuanțată, și, părerea mea, destul de autentică și originală, Soția 22 este un roman convingător. Vă spun, eu i-am dat doar trei steluțe (deși nu-s puține deloc) pentru că nu e genul meu de carte, nu aș citi așa ceva decât pentru a lua o pauză de la lecturile ulterioare. Dar a fost un roman drăguț, un roman care m-a făcut să zâmbesc și, văzându-l în bibliotecă, răsfoindu-l, mi-am dat seama că îl voi citi ușor și nu voi regreta. Regret? Nu. L-am citit ușor? Da. O lectură făcută cu drag, și, bineînțeles, nu mi-a solicitat deloc experiența literară – drept care, am putut să citesc în paralel și alte cărți. Melanie Gideon a scris pentru un public anume, mi-am dat seama de asta, fanii chick-litului cu siguranță vor adora această carte și o vor savura până la ultima pagină. Nici nu mă îndoiesc.

„Plictiseala nu e motivul din care particip la studiu. Particip deoarece anul ăsta voi împlini 45 de ani, care este vârsta la care a murit mama. Dacă ar fi fost în viață, aș fi vorbit cu ea în loc să accept acest sondaj. Am fi avut conversația pe care îmi închipui că o au mamele cu fetele lor când ajung la 45 de ani. AM vorbi despre nevoile noastre sexuale (sau lipsa acestora), despre cele cinci kilograme încăpățânate pe care le luăm și le pierdem iar și iar, și despre cât de greu e să găsești un instalator e încredere. Am face schimb de ponturi despre secretul obținerii unui pui perfect, despre cum să închizi gazele când e o urgență, despre cum să scoți petele de var. Ea mi-ar pune întrebări precum: Ești fericită, iubită? El se poartă frumos cu tine? Te vezi îmbătrânind alături de el?

Mama nu va fi niciodată bunică. Nu va avea niciodată sprâncene cărunte. Nu va mânca niciodată din marinata mea de ton.”

Acțiunea, în sine, nu este cine știe ce, dar este foarte drăguț să observi relația dintre Wife 22 și Researcher 101. E ceva misterios în spatele a ceea ce se întâmplă între ei. Pe deoparte, savuroase sunt răspunsurile lui Wife 22 la întrebările lui Researcher 101, dar, pe de altă parte, mai efervescentă este încercarea lui Alice de a afla cine se află în partea cealaltă a monitorului, străinul în care simte că poate avea încredere și care, surprinzător, la un moment dat începe să-i dea niște indicii foarte subtile. M-a antrenat și pe mine intenția lui Alice de a afla mai multe despre cercetătorul ei, și, bineînțeles, m-am bucurat tare mult - oarecum - când am cobit bine și corect cum stă treaba. Mai greu mi-a fost să-mi dau seama ce are să se întâmple în momentul în care Alice va afla cine este cel care îi pune întrebări, iar sfârșitul nu m-a dat peste cap: a fost exact cum trebuie să se termine o asemenea carte. Fără emoție, plat, ca și cum nimic nu s-ar fi derulat vreodată. De asemenea, în carte este interesantă relație dintre Alice și copiii ei și modul în care aceasta, cu frică în suflet, încearcă să ascundă totul - chestie cu Researcher 101 - față de familia ei. Da, asta-i dă un aer mai de mister, mai de thriller, dar într-o manieră foarte mică și aproape nesemnificativă.

Vă recomand cu drag romanul dacă sunteți fanii genului! Eu cred că l-am cumpărat cu 9 lei de pe Libris, sau ceva de genul, ori l-am primit de la o prietenă care a spus că nu vrea să citească niciodată așa ceva. Ei, bine, de recitit clar nu e, dar merge citit într-o zi de vară. Cu o limonadă lângă tine. La umbra unui copac, într-un parc. Soția 22 ne spune povești frumoase, ne face să râdem și să zâmbim. Totuși, și despre asta e literatura: zâmbete și viață! Hai, s-aveți lecturi plăcute și cât mai spumoase. Un weekend minunat vă doresc! :)

„Poveștile Reginei Maria a României”, de Regina Maria- Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 210

Vă pot spune doar că e onoare să am o asemenea carte în bibliotecă, cred că și de asta mi-am dorit cu atâta patos să o am. Să o ating și s-o simt. Nici nu vă pot spune ce imagine angelică, glorioasă, memorabilă îi păstrez Reginei Maria a României, cuvintele sunt de prisos. Pur și simplu vreau să am toate cărțile despre ea, și, de fapt, cred că le am: Jurnalele de Război, de la Ed. Humanitas, două cărți despre ea, tot de la Humanitas, Viața mea. Povestea mea, de la Ed. RAO și această carte, care cuprinde povești (aproape basme), creații artistice ale Reginei. Dacă mă gândesc bine, îmi mai lipsesc câteva cărți scrie de/ despre ea. Dar fac rost de ele cât mai curând! :) 

Nu am să vorbesc prea mult despre asta. Pur și simplu trebuie să citiți asta, nu doar pentru frumusețea poveștilor, nu doar pentru magia care curge printre litere, ci pentru nemăsuratul respect care ar trebui adresat acestei Femei. Pur și simplu. Istoria este parte integrantă a lumii noastre, a identității noastre naționale. Regina Maria, o regină aproape „adoptată”, a iubit România într-un mod patetic, a iubit România până la sacrificiul propriului suflet și a propriei sănătăți. Eu, unul, sunt minunat de tăria acestei Femeie, de modul ei de a gândi și de a iubi. Trădată chiar de propriul fiu, trăind cu un bărbat care obișnuia s-o înșele, inima ei a aparținut poporului, manifestându-și dorința de a fi înmormântată - doar inima - la Balcic, locul ei veșnic plin de pace și echilibru. Vă spun, trebuie să păstrați o imagine glorioasă a Reginei Maria a României; cunoscându-i viața, n-ai avea cum să nu te înclini în fața unei asemenea Persoane.

„Chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginație, și îmi plăcea să spun povești surorii mele. Mai târziu, începui să spun povești copiilor mei. Atât de limpede vedeam tot ce povestea, încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească împreună cu mine...”, afirmă Regina. Ei, bine, eu nu pot contesta aceste cuvinte, ceea ce-a spus este irefutabil, vă spun doar că poveștile ei mi-au strârnit glasul copilăriei, mi-au adus aminte de zilele de vară în care, afară, citeam Ispirescu, citeam Creangă, Delavrancea, și nu mă mai săturam de magia ce mă cuprindea. Regina Maria oferă personajelor sale o magie autentică, nu una care să depășească granițele realului - nu zmei, nu cai înaripați, nu creaturi hidoase - ci oameni, oameni înzestrați în limita normalului de o magie care se manifestă în mintea și în sufletul lor. O dorință de nemăsurat de a reliefa caracterul uman, întocmai în întregimea sa specială și, în cele din urmă, magică. Toate poveștile mi-au spus ceva, mi-au dat de învățat, au fost ca o pildă din care sustragi ceea ce autorul vrea să spună: toate sunt povești în care se pledează pentru bunătatea față de oameni, cumpătarea, echilibrul în toate și îndreptarea spre o viețuire în concordanță cu firea omenească. :) 

„Talentul de scriitor al Reginei Maria nu apare altcum decât firesc. Frumoasă, inteligentă, cu farmec și temperament debordate, străbunica mea a adus literaturii române nu numai un avânt și o încurajare părintească, dar și condeiul unui scriitor regal. Toate cărțile ei sunt impetuoase, puternice, sensibile, și spontane, de la paginile de jurnal până la suavele povești pentru cei mari și mici”, spune Margareta, principesa moștenitoare. 

Această carte face parte din colecția Curtea Regală, de la Editura Curtea Veche. Le mulțumesc enorm pentru șansa de a citi un volum așa de minunat, așa de frumos și puternic. Are un loc special în colecția bibliotecii mele, pentru că altfel chiar nu se poate. Puteți cumpăra Poveștile Reginei Maria a României de AICI. Sigur o să vă placă! Să aveți parte de un sfârșit de săptămână frumos și relaxant, alături de cărțile voastre preferate! 

Andrei

Orele, de Michael Cunningham - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„Voiam să scriu o carte unde moartea se întâlnește cu viața, unde suicidul și sărutul încarnează aspecte foarte diferite, dar complementare, ale unei experiențe imense și misterioase: cea a existenței umane.”

Bun. Voi începe așa: am mai citit această carte. Unu la mână: este prima dată când am recitit o carte. Doi la mână: când am citit prima dată cartea, nu am vrut să-i dau un rate pe Goodreads - pentru că, pur și simplu, am citit cartea și nu-mi aduceam aminte ce am citit. Zău! Trei la mână: vă dați seama, din moment ce nu-mi aduceam aminte, nu am făcut recenzia acestei cărți, n-am spus nimic despre ea. Patru la mână: recent, mă uitam prin bibliotecă. Am văzut cartea lui Cunningham și am zis că, hai, trebuie să-i dau o șansă. Poate n-am fost eu într-o stare potrivită când am citit cartea, poate nu am fost atent, mi-au scăpat mie detalii. De asemenea, de vreo trei ori (pe cuvânt), am încercat să mă uit la film. Nu am reușit. Cinci la mână: am recitit cartea, am dat rating pe Goodreads - patru din cinci steluțe, după cum puteți vedea; și, totuși, nici acum nu știu dacă am înțeles această carte cum trebuie. Sincer, cred că am să recitesc, pentru a treia oară, această carte. Nu știu de ce am impresia că, de fapt, ea ascunde cinci steluțe, nicidecum patru.

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în orașul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria și adolescența și le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura și pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review. Primul său roman, O casă la capătul lumii, (1990) este aclamat de critica literara. În 1995 publică un al doilea roman, Carne și sânge, saga unei familii grecești. Romanul Orele (The Hours, 1998) cunoaște un succes răsunător, fiind laureat, un an mai târziu, cu Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award. În 2002, ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep si Julianne Moore în rolurile principale, este distinsă cu cele mai prestigioase premii din lumea filmului, inclusiv premiul Oscar. În 2005 Michael Cunningham publică romanul Zile exemplare, considerat deja unul dintre marile romane americane. 

Habar n-am cum să fac recenzia, dar pot începe spunând și susținând - cu tărie - că Michael Cunningham e un geniu în ale literaturii. Această carte a fost enough pentru a-mi da seama că, într-adevăr, stăpânește arta literaturii, a literelor, cu o desăvârșită ușurință și măiestrie. Pentru că, vă rog să mă credeți, nu am simțit că am citit ceva ce ar fi putut fi citit de către toți, ba dimpotrivă, autorul a făcut apel la atenția mea și la experiența mea literară, care, credeți-mă, numără ceva ani! Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut pentru că m-a încercat și nu mi-a oferit totul pe tavă - așa cum sunt alții obișnuiți s-o facă. Ceea ce a avut un impact destul de mare asupra mea, pentru că, citind această carte, mi-am dat seama că încă nu-s pregătit (poate) să accept această inadecvare logică - să spun, totuși - privitoare la această carte, Orele. O să vă vorbesc puțin despre ea, în ceea ce urmează. 

Într-o dimineață mohorâtă, în Londra anului 1923, Virginia Woolf se trezește dintr-un vis care o va determina să scrie Doamna Dalloway. În Greenwich Village-ul timpului nostru, Clarissa Vaughan pregătește o petrecere pentru ziua de naștere a fostului ei iubit, un poet bolnav de SIDA. Într-un Los Angeles al anului 1949, Laura Brown pregătește ziua de naștere a soțului ei și nu se poate abține să citească din Woolf. Odată începută povestea lor, cele trei destine se întrepătrund, se reflectă ca într-o oglindă, chiar și în cel mai mărunt moment al vieții lor. Pur și simplu, am văzut aici o precizie de chirurg, o finețe care m-a uimit, mi-a dat două palme și mi-a spus că, domle, abia aici văd literatură de calitate. Abia aici am de-a face cu un scriitor adevărat, de o măiestrie impecabilă. Rezumând puțin povestea, Orele surprinde viața nefericită, seacă, neîmplinită a trei femei care doresc altceva de la viață, eliberându-se de convenționalismul în care își duc traiul, de rutina în care se sufocă. Virginia, personajul inspirat din realitate, personaj cu probleme mentale confirmate, scrie o care, are ideea genială de a scrie o carte - fiind, așadar, punctul din care întreaga flacără obsedantă a operei are să se nască. Altă persoană, citește cartea, romanul manifestând o influență absurdă, violentă, inexplicabilă asupra ei, iar cea de-a treia persoană, ghiciți ce?, pare a fi tocmai personajul principal al romanului pe care Virginia îl scrie. Fiecare personaj este dominat de anumite trăiri ciudate, de la depresie, la frică, la tristețe, până la intenții de suicid, izolare, groază. Personajele par a fi mânate de o dorință de nestăpânit, sunt niște personaje care nu se conformează, care dau din coate și vor să iasă la suprafață. Țipă, strigă, scandează în paginile aceste cărți. 

Jocul destinului subliniază forța morală, psihică a acestor femei, ce se aseamănă în pastelul emoțional al fiecăreia. Drama individuală prin care acestea trec nu fac decât să apropie cititorul de ceea ce citește, să-l facă să simtă tot ce această carte înseamnă. Fac o mică paranteză, spunându-vă că habar n-am dacă mă repet cu ceea ce spun, cu ceea ce scriu, pentru că, după părerea mea, acest roman chiar nu poate fi recenzat. Trebuie citit și atât. Citit și trăit, asemenea poeziei. Dar pentru că-mi place să împărtășesc cu voi tot ce citesc, am să încerc. Romanul exploatează o serie de aspecte din biografia autoarei Virginia Woolf, integrându-le într-o formă estetică viabil, conform convingerilor literare ale lui Cunningham. Orele parte a fi o metaforă a morții, a durerii, a încercării disperate de a scăpa din încorsetările timpului, fără, totuși, o putință a salvării. În cele din urmă, poate moartea este singura modalitate de salvare, de scăpare, dar niciodată răspunsul. Și, totuși, o fi această carte doar despre atât? La a doua lectură, vă pot spune că am văzut și identificat lucruri care, prima dată când am citit cartea, au fost trecute cu vederea. Am impresia că la o lectură viitoare, cu siguranță voi fi desăvârșit tainele acestei cărți! :) Cu siguranță!

Orele este romanul sufletului, este un roman care răspunde la întrebări, punând, însă, și mai multe. Este un roman pe care-l citești cu plăcere, îți place, te-atrage, fiindcă Michael Cunningham scrie frumos despre om, despre ce înseamnă el, dar este un roman care, în cele din urmă, spune mult mai multe decât stau scrise între pagini. Este un roman pe care trebuie să-l înțelegi în profunzimea sa, nicidecum la suprafață. Eu am făcut prostia - deși n-aș numi-o așa - să-l citesc oarecum superficial. Tot așteptam momentul, citind, în care toate firele au să se lege și am să înțeleg cum stă treaba. Sfârșitul, nicidecum, n-a adus rezolvarea „problemei”, ba chiar a mărit-o, a exhaustat-o. V-am spus, eu,

unul, a trebuit să recitesc romanul pentru a înțelege mai bine anumite aspecte care nu-mi dădeau pace. Un roman într-adevăr bun, inaccesibil, care m-a prins și m-a ținut captiv până la ultimul punctuleț! :)

Am încercat să selectez niște citate. Dar acum, recitindu-le, îmi dau seama că ar fi de prisos să le scriu, pentru că ele se integrează perfect între rânduri, fiind în conformitatea a ceea ce autorul scrie - doar cu ele, nimic nu s-ar lega și, probabil, totul ar suna ciudat! :) Eu nu pot decât să vă recomand cu drag acest roman, dacă într-adevăr vreți să citiți ceva care să vă țină acolo, să vă dea de gândit: nu e o lectură ușoară, dar e frumoasă rău! După a treia citire, promit că revin cu o nouă părere! S-aveți o seară plăcută, cu lecturi frumoase și pe gustul vostru!

Anndrei

Un loc pe raftul meu (XXXVI)

Salutare,

 

Când vorbim despre cărți, vorbim despre fericire. Căăăăăăărți, cât mai multe, cât mai multe. Iată ce am mai primit, cumpărat, în ultima vreme! :) Oricum, cărți am tot adunat, nu le-am pus pe toate pe blog, așa că acestea îs doar câteva - Doamne, așa-mi place să mă laud când vine vorba de cărți! :) Serios! Hihi. Deci, așa, iată ce minuni îmi populează rafturile de câteva zile.

Unele cărți le-am prins la reduceri, pe altele le-am primit la schimb, ori spre recenzie. Abia aștept să le citesc și să descopăr poveștile din spatele coperților.

Voi, dragi cititori, ce mai citiți? Ce cărți v-ați mai cumpărat? Momentan, eu citesc corespondența Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, adresată fiicei ei, Monica Lovinescu, plecată în Franța să studieze  exact cum vrea, ieșind de sub un regim care nu i-ar fi permis acest lucru și care, de altfel, i-ar fi încorsetat și manipulat toate alegerile - pe orice plan. Este o carte frumoasă, dureroasă, și-mi place orice ține de Monica Lovinescu, de un om așa frumos.

Ador cărțile acestea, vreau să am întreaga colecție! :) 

 

Nananana!

 

Prețuri mici pentru cărți mari!

 

Am citit cartea Anei Blandiana, mi-a plăcut enorm. De cealaltă carte am auzit numai lucruri bune! :) 

 

Abia aștept să citesc cartea Elizabeth a dispărut, am impresia că o să-mi placă foarte mult.

 

Două cărți superbe, deja îmi plac.

 

Svetlana și Virginia Woolf îs printre autoarele mele preferate. Cu siguranță, aceste cărți n-au cum să mă dezamăgească!

 

Am tot auzit de aceste cărți destul de des. Abia aștept să văd ce povești ascund.

Ați citit vreuna? :) Vă doresc lecturi plăcute și alese, o zi minunată în continuare!

Anndrei

„Până și asta o să treacă”, de Milena Busquets- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 168 

„(...) Iubirea e lucrul cel mai puțin statornic de pe lume.”  

Milena Busquets, născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare și traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycee Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasară (Până și asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internațional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de țări.

„Sunt acoperită de sudoarea nopții trecute și a bărbatului-taur cu care am dormit, bag nasul în gulerul tricoului și recunosc mirosul srăin, urmele invizibile ale invaziei fericite a trupului meu de către un alt trup, a pielii mele - atât de docile și de permeabile - de către o altă piele, a sudorii mele de către o sudoare străină (...).”

După ce, la șaptesprezece ani, Blanca își pierde tatăl, ca s-o ajute să-și uite suferința, mamă îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat și-a adunat toți înțelepții din împărăție și le-a cerut să născocească niște vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cât de rea. După o îndelungă chibzuință, înțelepții îi dau răspunsul... Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Blanca știe povestea, mama a părăsit-o și ea, iar vorbele magice, până și asta o să treacă, nu-i păr fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să învețe să-și îmblânzească durerea. Hotărăște să petreacă un timp la casa de vacanță a familiei împreună cu copiii, câțiva prieteni și cei doi foști soți. În plus, în apropiere ajunge și amantul. La Cadaques, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relației complexe și pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar și puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei și a maternității. Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al durității și tandreței, al umorului și melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Târgului de la Frankfurt 2014. 

„(...) aproape că am uitat cum e harababura primelor sărutări, graba haotică și mușcăturile de înainte să învățăm lentoarea și imobilitatea, gesturile precise, chirurgicale, care vin când nu ne-o mai tragem doar cu corpul, ci și cu capul (...) cred că-i mai bine să știi cât mai puține lucruri despre oameni.”

Mi-am dat seama că gusturile nu se discută; de fapt, mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme. Multora nu le-a plăcut această carte, se poate vedea după rating-ul de pe Goodreads, însă, pentru mine, a fost pur și simplu ceea ce caut de la un roman: o fantezie de cuvinte, o efervescență aproape lirică a prozei, a emoției, a trăirii. Deși mi-am luat, iarăși, aceast carte doar pentru că m-a atras enorm de mult coperta - Doamne, cei de la Polirom au niște titluri și coperți geniale -, am avut certitudinea că acest roman are să-mi placă. Și, sincer, mi-a depășit așteptările. Nu am să vă spun despre ce este vorba în el, nici nu-mi dau seama dacă este vorba despre ceva anume, pe cât contează faptul că Milena Busquets scrie extraordinar - în esență, nu complicat, nu greoi, ci simplu, simplu, așa cum este, de fapt, viața, ea scrie despre oameni, folosindu-se într-un mod tandru de oameni. Și de ceea ce ei, în adâncurile lor, înseamnă. :) Pentru că acolo unde cartea se sfârșește, începe magia și pulsația vieții.

„Fiecare dintre noi are un laitmotiv, un fir conducător, un refren, un parfum propriu care să-l învăluie, o muzică de fundal care-l însoțește peste tot, imuabilă, uneori redusă la minimum, dar stăruitoare și de neînlăturat.”

Până și asta o să treacă a fost, pentru mine, ca un respiro, ca o călătorie frumoasă într-un univers în care aș vrea să mă închid. Autoarea își conturează stilul într-un lirism care, pe mine unul, mereu m-a atras. Ador proza lirica, ce curge precum un râu, care-și adună emoția mascată în figuri de stil, în plasticitate, în mister. Și urăsc, dimpotrivă, acele cărți care-mi oferă totul pe tavă, fără pic de expresivitate. Știu, știu, sper să nu jignesc pe nimeni, dar mi se par deprisos: la o adică, e ca și cum te-ai uita la un film. Zău! Nu spun că nu citesc cărți de genul, dar plăcerea mea se naște din cărți precum aceasta. E o chestie de perspectivă și, probabil, n-ar trebui să mă mai lungesc. Milena Busquets are o pasiune pentru cuvântul expresiv, pentru imaginile artistice care să atragă cititorul și să-l facă să simtă, să iubească, să vrea din ce în ce mai mult. Sincer, citeam și voiam ca această carte să nu se mai termine; sunt acele cărți pe care, pur și simplu, știi că vrei să le termini cât mai rapid (pentru că-ți place ce citești), dar, în același timp, parcă nu ai vrea acest lucru - pentru că, evident, îți place ce citești și ai vrea să citești în continuare. Nu?

„Îți dai seama dacă îi plac cuiva cărțile cu adevărat din cum le privește, cum le deschide și le închide, din cum dă paginile.”

Am citit romanul acesta în vreo două ore, ceva de genul. Mi-a plăcut groaznic de mult, aș spune, habar n-am dacă și vouă o să vă placă, în caz că vă hotărâți să-l citiți. Tocmai acesta este misterul lecturii: modul în care fiecare privește romanul într-un anume fel. Totul este subiectiv, de la început până la sfârșit. Spre exemplu, i-am dat această carte vecinei mele - cum avem aceleași plăceri în ale lecturii și suntem coordonați de aceiași autori frumoși, ei i-a plăcut foarte mult. Am citit păreri ale unor persoane care nu au văzut în această carte decât o dovadă proastă, ușoară și slabă de chick-lit feminin. Ei, bine, eu o număr printre cărțile mele preferate, și nu spun asta doar pentru că-s eu prea darnic și cred că orice carte trebuie apreciată, oricât de mult nu mi-ar fi plăcut! :) 

„Când lumea începe să fie sărăcită de oamenii care ne iubesc, ne transformăm, încet-încet, în ritmul morților, în niște necunoscuți.”

Până și asta o să treacă m-a atras prin emoție, prin trăirea reiterată în imagini artistice, prin figuri de stil. Aproape că am citit cartea precum o poezie, cu intonație, cu patos. În esență, acest roman este o căutare a cuvintelor potrivite să exprime o iubire complexă, ale cărei fire se împletesc fără încetare, într-un dialog între mamă și fiică. Așa s-a născut o carte remarcabilă, frumoasă, viscerală, care-și propune să treacă ori să se piardă, ci să dăinuie. Metoda Milenei Busquets este pe cât de simplă, pe atât de sigură: ea așterne o scrisoare postumă fără să facă risipă de persoane care au însemnat ceva pentru ea, echilibrând prin răceală și sobrietate, prin o linie imaginară care unește începutul și sfârșitul poveștii, o izbucnire aproape sălbatică a uor emoții. Milena Busquets a scris ceva dezarmant, jucăuș, palpitând de senzualitate, de dorință, e vitalitate, constituindu-se într-un roman - osmoză între eterogen (roman sentimental) și omogen (autoficțiune). O proză a nostalgiei umanității, durerea pierderii, regretul, care, până și el o să treacă. Ce rămâne, apoi, este viața pe care cu toții încercăm să o trăim cum știm mai bine! 

„Poate că toți rămânem cu câte o călătorie nefăcută, toți plănuim călătorii când sunt deja imposibile, de parcă am încerca să cumpărăm timp de datorie, deși știm că al nostru s-a terminat și că nimeni n-ar putea să ne mai dăruiască nici măcar un minut în plus. Trebuie să fie de nesuportat să ai încă ochii deschiși și să știi că există locuri pe care nu le vei mai vedea niciodată, că ți se închid toate mutările posibile, chiar sub ochii tăi.”

Vă recomand cu căldură acest roman! :) Mie mi-a plăcut mult, de asta am vrut să-mi împărtășesc experiența cu voi. De altfel, ce mai citiți, ce îmi recomandați? Lecturi frumoase și o zi de miercuri liniștită și pe placul vostru!

Anndrei