vineri, 19 august 2016

Câștigătorii concursului „Comentează și câștigă”


Salutare,

Concursul de AICI a luat sfârșit. Câștigătorii sunt următorii: Robert Bădică și Forever Lost in Literature. Vă mulțumesc pentru participare, m-am bucurat să vă văd prezenți pe blog, printre recenziile mele. Cei care n-au câștigat, o să mai fie ocazii! :) Sincer, am făcut acest concurs doar pentru că voiam să dăruiesc două exemplare într-un mod foarte ușor (trei comentarii ar fi fost îndeajuns, haha - dacă nu avea nimeni mai mult), pentru ca povestea din Toate sfârșiturile sunt la fel să ajungă și la alții! Dacă doriți să achiziționați unul dintre cele două volume (cel de poezii și romanul), îmi puteți scrie un mesaj privat, aici, or pe Facebook!

Câștigătorii, vă rog să-mi trimiteți un e-mail cu datele voastre (nume, prenume, adresă, cod poșta, număr de telefon) la adresa andrei.cioata17@yahoo.com (unde mă puteți contacta, de altfel, și pentru alte lucruri; găsiți adresa și la Contact).

Să aveți o zi frumoasă și lecturi minunate! :)

joi, 18 august 2016

Elizabeth a dispărut, de Emma Healey - Recenzie


Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 286
Premii: Premiul Costa pentru romanul de debut
Colecția: Buzz Books
Dacă poliția nu mă ia în serios, ce șanse mai am s-o mai văd vreodată pe Elizabeth?
Dumnezeule, ce tocmai am citit? Habar nu am cum să încep această recenzie, pentru că, gândindu-mă la acest roman fabulos, nu-mi trece prin minte decât expresia aceea: oh my God, for real, I am shocked! I mean you too... Era dintr-un film, nu-mi aduc aminte cum se numea. Doamne, Elizabeth a dispărut pur și simplu m-a ucis, m-a dat peste cap, mi-a dat pumni, m-a pus la pământ, mi-a pus o talpă pe piept și mi-a spus: ține, ia și citește și tu ceva mai de calitate. Dumnezeule mare, vă pot spune cu toată sinceritatea, cred că tocmai am citit cel mai bun roman thriller-dramă-psihologic pe care l-aș fi putut citi vreodată. Dincolo de a fi subiectiv, Emma Healey este o autoare atât de inteligentă încât pur și simplu își țese scriitura cu un talent uimitor, că nici n-ai zice că acesta e romanul ei de debut, dar, din câte am înțeles, a scris prima sa povestire la vârsta de patru ani. Talent confirmat, așadar!
„Când am început să adun frunzele și florile, femeia a scos un sunet răgușit. Mama s-a aplecat pentru a-i desluși cuvintele, iar femeia, cu ochii ațintiți în ai mei, mi-a căutat mâna și mi-a băgat ceva în palmă. L-am luat fără să mă opun, simțind obiectul mic, delicat și fragil, însă nu m-am uitat la el.”
Romanul, în esență, n-aș spune că are un subiect tocmai nou or autentic: Emma ne spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței sale senile și care începe o căutare disperată, exacerbată pentru a-și găsi cea ma bună prietenă, Elizabeth, care, cică, a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani, în trecutul îndepărtat în care urme ale amintirilor îi joacă feste, și va avea consecințe cutremurătoare asupra personajului Maud. Intriga este potențată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu o crede însă pe Maud - nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici vecinii, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor al neputinței asupra faptului că Elizabeth are nevoie de ajutor, că Elizabeth a dispărut, Maud, eroina noastră tragică, dramatică, este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată - cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc  cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în descoperirea adevărului. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth? O poveste captivantă, pur și simplu sufocantă prin atmosferă, o istorie extraordinară despre, în esență, o tragedie obișnuită. 
„- Nu a dispărut...
- Atunci, unde este? Am fost acasă la ea.
- Ei bine, dragă, zice femeia privind grupul. Poate ai greșit casa. (...)
- N-am greșit casa, spun eu încet, cu fermitate, afirmația făcându-mă să mă simt ca un copil mic. Nu sunt proastă. Elizabeth a dispărut. În tăcerea lăsată, trag anevoie aer în piept. De ce nu vă pasă? De ce nimeni nu face nimic? Am impresia că încep să țip, dar nu mă pot abține. Ar fi putut să i se întâmple orice. Orice! De ce nu face nimeni nimic pentru a o găsi?”
Am citit acest roman extrem de rapid, odată ce l-am luat în mână nu am putut să-l mai las pentru că hrăneam din personaje, din viețile lor, nu puteam lăsa cartea deoparte fără a ști ce o să se întâmple mai departe, unde are să meargă totul, ce-are să se întâmple cu Maud și fiica ei, de ce este Peter atât de incisiv, atât de misterios, oare nu ascunde ceva?, de ce nu o crede poliția pe Maud, când toate indiciile chiar reliefează faptul că, într-adevăr, Elizabeth a dispărut, unde e Elizabeth și ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu răspunde la telefon, așa cum făcea de obicei ori de câte ori Maud o căuta. Vă spun, totul este sufocant și dincolo de granițele raționalului, unele lucruri, acțiuni ale personajelor sunt inadecvate logic, sporind, astfel, misterul a ceea ce se întâmplă în carte. Emma Healey a cobit bine ideea de nebunie a personajului principal, de neputință psihică, întrucât Maud are un început de Alzheimer și-i vine foarte greu să-și amintească anumite aspecte. Părerea mea este că, întocmai din datorită acestei boli, atmosfera de mister, de thriller a romanului este potențată la maximum. Pe deoparte, urmărești evoluția bolii mintale a lui Maud, iar pe cealaltă parte îi urmărești pașii - înceți, uneori nesiguri, în neant parcă - spre descoperirea dispariției lui Elizabeth. Totuși, ajungi într-un moment în care pur și simplu nu știi ce să mai crezi, pentru că totul este atât de efervescent, de nebunesc și haotic, încât chiar nu mai ai așteptări de la carte, știi doar că urmează ceva ce o să dea lumea romanului peste cap, iar atunci vei ști, cu siguranță, că acest roman chiar e un roman bun. Și, doh, chiar a fost un roman excepțional de bun!
„(...) În țin în el ochelarii de rezervă. În realitate, am nevoie de ochelari doar când citesc, dar, după ce ajungi la o anumită vârstă, te pun să-i porți tot timpul. Fac parte din uniformă. Altminteri, cum să știe că ești un bătrân senil? Vor să ai elemente distinctive corespunzătoare pentru a putea fi diferențiat de oamenii care au decența să nu fi împlinit șaptezeci de ani. Dinți falși, aparat auditiv, ochelari. Mi s-au dat toate astea.”
Pe mine m-a atras foarte mult ideea bolii. Vă spun, sincer, am urmărit cu tot interesul modul în care aceasta se răsfrânge asupra personajului principal și acțiunilor sale. Cu o precizie chirurgicală, Emma Healey inseră în mintea personajului simptome ale bolii, fără a-l exhausta însă: personajul uită, are pierderi de memorie, instabilități emoționale, se comportă inadecvat vârstei, și, trecând peste suferințele fizice, totul se constituie într-un tablou trist, tragic al unei boli căreia omenirea nu-i poate ține piept. M-am gândit, recunosc, la cartea pe care am citit-o anul trecut, Altfel... și totuși Alice, deși cea din urmă urmărește fix aspectul distructiv al bolii, reiterând-o cu o putere mult mai mare. Oricum, cărțile care vorbesc despre boli și redau consecințele acestora cred că întotdeauna vor atrage, este în firea omului să-și cunoască „dușmanul”, să spun așa, dat fiind și faptul că numeroase cărți laureate cu Nobel (sau autori) au scris despre personaje bolnave, și nu numai. E bine să știi să speculezi și să atingi cititorul, să-l faci, într-o măsură, să rezoneze, iar atunci când mai bagi și o urmă de mister, cu siguranță nu poți da greș. Și asta a făcut Emma Healey, a știut cum să echilibreze cele două aspecte, cum să le potențeze reciproc, fără a cădea însă într-o extremă. Elizabeth a dispărut este o scriitură detectivistă palpitantă, și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale, care stăpânește omul până în adâncimea minții sale; este de o expresivitate uluitoare, fantastică, fără să plictisească sau să epuizeze subiectul propus: cum am spus, echilibrul este punctul forte al acestui roman de debut fascinant.

Un alt lucru de urmărit este interferența planului trecut - cel în care Sukey este prezentă - și cel al momentului vorbit, realitatea căutării lui Elizabeth. Cele două se îmbină într-un mod armonios, special, aproape completându-se reciproc. Autoarea nu ne oferă lejeritatea unor indicii numite, ba, dimpotrivă, pare că ascunde toate acestea de cititor, pentru a ne lăsa pe noi să descoperim ceea ce, în cele din urmă, contează. Vă pot da un sfat: nu faceți asta. Zău! E de prisos, pentru că autoarea a ascuns bine ideea poveștii, a dispariției, iar ceea ce contează este momentul în care citiți: trăiți alături de personaje și simțiți-le frica, teama, minciuna, durerea și zbuciumul. Până la urmă, cartea lui Emma Healey, Elizabeth a dispărut, este despre viață, despre boală, despre secrete și încrederea în persoanele despre noi. Este, cum s-ar spune, despre lucruri adevărate care ne măsoară viața. Iar coperta este genială, recunosc, îmi place foarte mult și cred că e chiar expresivă, în raport cu acțiunea cărții. Îmi plac coperțile celor de la Editura Litera, deoarece nu divaghează de la subiectul cărții, trântind o poză pe copertă doar de dragul de a fi. :) 

Că această carte se citește, tho, o spun cifrele de pe Goodreads, nu-i așa? Eu v-o recomand cu drag, sunt sigur că merită să-i dați o șansă. Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Editura Litera pentru cartea aceasta, Elizabeth a dispărut, o puteți cumpăra de pe site-ul lor unde găsiți o groază de cărți super și la reducere. Lecturi frumoase și pline de spor!

luni, 15 august 2016

Visele lui Mary (Vise ucigașe #1), de Alex Berindei- Recenzie

Editura: Celestium
Număr de pagini: 509 
Rating: 5 din 5 steluțe

Salutare! Revin pe blogul după o micuță vacanță pe litoral, unde am luat parte, alături de editură și de câțiva scriitori și prieteni minunați, la Târgul de Carte Gaudeamus. A fost o experiență uimitoare, plină de oameni frumoși, pasionați de lectură și de scris. Am dat spargere și în buget, întorcându-mă acasă cu vreo paisprezece cărți în plus; reducerile au fost de nerefuzat, pur și simplu. Tot la mare l-am cunoscut și pe Alex, autorul cărții Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigașe, căruia vreau și să-i mulțumesc pentru oportunitatea de a citi acest roman care, într-adevăr, m-a ucis, și să-mi cer scuze pentru întârzierea-mi, dar nu am avut, până acum, predispoziția necesară. Am așteptat ca lucrurile să se așeze de la sine și să mă lase să-mi converg ideile, părerile și trăirile care m-au încercat de-a lungul acestui roman.

Alex s-a născut şi a crescut în Drobeta Turnu Severin, dar acum locuieşte în Italia. Romanul său de debut este Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigaşe. Pe lângă citit şi scris, pasiunile lui sunt fotografia, modelingul, muzica şi actoria.

„Câteodată visele vor să-ţi arate ceva, mic şi neînsemnant sau un lucru mare şi important, o mică adunare în familie sau poate chiar o moarte crudă. Acestea sunt visele ucigaşe. Mary este o adolescentă obişnuită, cu puţini prieteni şi o familie normală. Sau, cel puţin, aşa credea ea. Într-o noapte însă, un coşmar pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Lumea cunoscută de ea se întoarce pe dos. Descoperă puteri paranormale, moştenite în urma unui vechi blestem. Şi nu e singura. Cei patru cei mai buni prieteni ai ei, care cât de curând vor rămâne trei, au aceleaşi puteri, dar niciodată n-au putut să vorbească despre ele cu Mary. Mary nici nu se simte confortabilă cu schimbările drastice din viaţa ei, şi deja o nouă ameninţare apare în peisaj. Liniştitul Cleveland o ia razna. În plus, iubirea mereu îşi face apariţia printre tineri, dar oare va rezista în ciuda acestui coşmar? Dramă, suspans, fantezie şi groază. Iar Mary nu ştie cum să scape de toate acestea şi să revină la viaţa ei obişnuită. Ceea ce este imposibil.”

Înainte de a începe să scriu despre Visele lui Mary, vă pot spune, chiar de pe acum – după cum majoritatea cititorilor mei deja o știu –, eu nu prea (spre deloc) citesc literatură fantasy. Nu că nu mi-ar plăcea, însă, după părerea mea, omul este cea mai fictivă creație a acestui univers, atât de ficțional și misterios, atât de fantasy, încât mi s-ar părea nedrept să citesc despre alte lucruri (roboți, vrăji, extratereștri) – dar chiar aici intervine un aspect care mi-a plăcut la cartea lui Alex: ceea ce scrie el nu ține pur de fantasy, ci autorul păstrează o limită a umanului, a terestrului, a reaționalului. Cu o tehnică deosebită a detaliului și foarte atent cu acțiunea, cu personajele și cu trăirile lor, Alex scrie un roman puternic nu doar din punctul de vedere al personajelor, ci și din punctul de vedere al istoriei cărora acestea li se circumscrie. Pentru că nu totul ține de momentul trăit, autentic, ci de trecutul care bântuie în spatele fiecărui personaj, iar momentul culminant, punctul de maximă încordare reiese fix atunci când acesta se unește cu prezentul. Și, Doamne, ce-are să iasă atunci, nici nu vreți să știți! Ah, ziceam de limita fantasy a cărții: vă spun, eu am rămas impresionat de elementele atât de interesante și atent selectate pe care Alex le-a surprins în povestea lui Mary. Zău! Nu știu, poate autorului îi place fantasy-ul foarte mult, dar mi s-au părut pur și simplu foarte bine alese, integrate ideile sale, nu știu, a fost cool, să zic așa, am simțit că într-adevăr în cartea aceasta se întâmplă ceva pe bune și nu se lălăie o acțiune degeaba; cu un ritm alert, Alex nu spune doar povestea, ci o și trăiește. Iar personajele sale fastuoase sunt dovada cea mai clară a acestui lucru.

De asemenea, un lucru cred că poate fi observat de la zeci de kilometri: prin ceea ce scrie, Alex arată cât de mult, DAR CÂT DE MULT, îi place să citească. Văzui eu că îi plac cărțile fantasy, Stephen King, scrituri de acest gen, Târgul Gaudeamus nu și-a băgat mâna doar în buzunarul meu, ci și al lui. Băiatului ăsta chiar îi place să citească, știe să-și aleagă cărțile și, mai ales, să-și urmărească interesele în domeniul literaturii. Are, de altfel, și un simț al detaliului foarte pronunțat – nu știu, eu, recunosc, la început am citit greoi, pentru că tot așteptam să se întâmple odată ceva, citeam, citeam, și tot ce se întâmpla era să aflu cât mai multe lucruri despre personaje – mai ales despre Mary –, despre ce fac ele, chestii de genul acesta. Când m-a prins acțiunea, vă spun, n-am mai putut să las cartea din mână, tot citeam, citeam, iar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, acele detalii contau enorm de mult pentru ceea ce avea să urmeze. Alex știe să își vizualizeze acțiunea în viitor, știe despre ce vrea să scrie, știe ce are să se întâmple cu personajele sale, le mânuiește cu un desăvârșit talent pe scena paginilor în derulare, iar scrisul nu este decât camera de developare a vieții acestora.  Și talentul, talentul său vine odată cu predilecția pentru literatură, dar mai ales pentru artă și creație.

Știți prea bine că nu-mi place să vorbesc despre acțiune. Nu, mi se pare nedrept, nepotrivit, nu vreau să fiu nemernic și să spun ce se întâmplă. Printre recenziile pe care le citesc, îmi place să mă interesez în legătură cu reacția cititorului, emoțiile sale din timpul parcurgerii cărții, trăirea sa subiectivă. De altfel, despre roman puteți citi și pe partea din spate a cărții, nu-i bai. Eu vă pot spune doar că, cu siguranță, o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fanii genului, chiar dacă nu vă place ficțiunea, habar n-am, mie chiar mi-a plăcut, și pot spune că-s destul de pretențios atunci când citesc, deoarece încerc, pe cât posibil să citesc cărți cât mai bune. Dar m-a dat pe spate ideea aceasta de moarte văzută ca o chestie de o secundă, de pericol iminent, de groază, terifiere, de nervozitate continuă. E ca și cum întreaga natură a romanului este într-o continuă mișcare dezordonată, browniană, iar un simplu pas făcut greșit, un simplu cuvânt nepotrivit are să aducă acel lucru de care se tem cu toții: visele. Universul este dominat de un dezechilibru cosmic, în care lumina, întunericul, viața și moartea se combină, se condensează în sufletului aceleiași opere, Visele lui Mary. Și atmosfera, Doamne, vă recomanda un singur lucru: nu citiți cartea aceasta seara. Oricând, numai nu seara. Cel puțin, nu dacă nu ați încuiat ușile și geamurile. Or, măcar cu lumina aprinsă. Imaginile șocante, încărnate din trupul întunericului sunt o nimica toată pentru autor. Teama plutește în aer, iar visele așteaptă să muște din viața personajului, precum lupii înfometați și sălbatici.

„(...) M-am pus pe plâns, un plâns de durere, un plâns pentru toată copilăria mea, pentru căminul meu. Plângeam pentr că tot corpul mă durea. Plângeam pentru că eram frustrată și obosită. plângeam pentru că tocmai îmi pierdusem casa și pentru că știam că niciodată nu voi mai fi la fel, precum fusese cu câteva săptămâni în urmă.
Plângeam pentru că habar n-aveam ce trebuie să fac în continuare.”

Acum să trec la o parte care mi-a plăcut până la epuizare: personajele. Bă, deci personajele m-au făcut să-mi doresc să citesc următorul volum și următorul volum și următorul volum cât mai rapid. Pentru că personajele, cercul de prieteni, m-au făcut să mă gândesc, vă jur, la prietenii mei, îmi imaginam că noi suntem de fapt Mary, Tracy, Anna, Fabian, Alex și restul, că noi o să mergem în casa aceea întunecată și o să căutăm cărțile pline de vrăji, că după noi o să vină ciorile și o să încercăm să ne ascundem fiecare în visul celuilalt, că noi o să luptăm contra răului, contra întunericului, noi o să ne înfruntăm fricile, o să ne apucăm de mâini atunci când vom cădea, o să ne încurajăm reciproc și o să ne încredințăm soarta luptei împotriva răului care domină universul. Chiar mi-au plăcut enorm, pentru că fiecare personaj are o poveste proprie, are un trecut care-i aparține, cu bune și cu rele, cu adevăruri și minciuni, dar, indiferent de situație, spiritul de solidaritate domnește în sufletul acestora. Personajele suferă împreună, trăiesc și respiră la unison. Unul fără celălalt, acestea ar fi incomplete, nu ar putea avea puterea necesară. Împreună, acestea alcătuiesc un supra-personaj, un personaj capabil să restaureze ceea ce, cândva, a fost dezechilibrat. Cum? Nu vă spun. De ce? Nici asta nu vă spun. Trebuie să citiți, să descoperiți ceea ce ascund aceste Vise ucigașe. Pentru că, în cele din urmă, unde fantezia se termină, unde paranormalul ia sfârșit, unde personajele își urmăresc destinul și luptă întru împlinirea lui – ei, bine, abia atunci începe viața.

Romanul mi se pare uimitor și sclipitor prin atmosfera pe care aceasta o creează. Un roman translucid, colorat, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, strigăte de groază și de ajutor. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Alex nu se ferește de mituri - încă o dovadă a talentului său - și calcă pe tărâmul lor cu un talent uimitor. Îi place forma, culoarea, dimensiunea și spațiul, iar universurile pe care le creează surprind prin veridicitatea lor aproape palpabilă. Surprind prin detaliu și verosimil.

„Eram pierdută în propriile-mi amintiri, trăiri sau sensimente, în zeci de momente din copilărie, până în prezent, sute de emoții de la începerea clasei întâi, până la balul sfârșit cu o seară în urmă. Nu știam dacă stăteam cu picioarele pe sol sau cu capul atârnându-mi în jos, dacă dormeam sau doar leșinasem, dacă existam sau dacă murisem.”

Mister, lumină, întuneric. Imaginând lumi aproape reale, în care tensiunea întinde elasticul fiecărei ființe care ajunge acolo, Alex Berindei, cu siguranță, și-a pus amprenta asupra unei bucăți, haide să-i spun mici, a literaturii noastre. Este, cu siguranță, nevoie de timp pentru a vedea cum evoluează lucruri, dar după părerea mea, această carte este una dintre cele mai bune cărți fantasy ever. Nu o spun într-un plan al subiectivității, deoarece-l cunosc pe autor - la o adică, ar fi drept atât pentru el, cât și pentru mine, cât și pentru voi. O spun deoarece eu sunt convins de talentul său, de dorința sa de a scrie în continuare, cât mai frumos și mai cu drag. Talentul îl are, să sperăm că și timpul va fi de partea lui. Nu știu ce-aș mai putea spune, deși simt că mai am de spus. V-o recomand cu drag, atât îmi rămâne, dați o șansă autorilor noștri pentru că, într-adevăr, am observat că avem autori buni, cu potențial și cu dorință de a scrie, pentru care literatura nu înseamnă o carte scrisă, ci un mod de viață și de exprimare, o șansă de a lăsa un nume în urmă, de a arăta că, într-adevăr, arta este o formă de manifestare a propriului eu, într-o formă viabil estetică, în pas cu credințele – să zic așa – fiecărui cititor, dar și scritor. Și atât timp cât totul iese frumos, nimic nu mai este de spus: ne rămâne doar să citim. Visele lui Mary mi-a demonstrat că, într-adevăr, un cititor pasionat, un cititor care-și dorește, cu siguranță va ajunge să scrie o carte, o confirmare a pasiunii sale. Și lui i-a ieșit și frumos, drept care nu pot decât să-l felicit cu mare drag și să-i spun că abia aștept să-i citesc următorul roman care, din câte mi-a spus, va fi la fel de incitant. Abia aștept!

sâmbătă, 6 august 2016

Vulpea albastră, de Sjón - Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 152
Roman laureat cu Premiu pentru literatură acordat de Consiliul Nordic

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, na, ar fi rezumată doar la trei steluțe, să spun așa. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, de thriller, habar nu am cum să o numesc. Vulpea albastră își zugrăvește lumea într-un film lugubru, aproape bolnav de întunerc, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Sjón, personajele sale, par misterioși, complici, ahtiați după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este o parabolă, comică și lirică, în manieră islandeză, despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Sjón, autorul romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

Mi-a plăcut romanul, trebuie să recunosc, a fost o experiență ciudată să descopăr această creație, această alegorie (nu am să vorbesc despre ea, chiar nu vreau, însă mi-a adus într-o măsură aminte de cartea lui Ernest Hemingway, Bătrânul și marea). Un roman translucid, de o seriozitate glacială, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, crivățul care mușcă din patul puștii, și, în cele din urmă, leneșă, poate inexistentă, invizibilă, himera vulpe albastră, durerea, țelul, idealul, ce lasă în urmă o serie de mici capcane ascunse. În care omul, veșnicul măscărici, calcă fără să privească.  

Ador cărțile astea de la Polirom. După ce că au o copertă super drăguță, spun și povești demne de a fi ascultate. Vulpea albastră, de Sjón, este una dintre ele. Am citit cartea acum ceva vreme, trebuie să recunosc, dar am păstrat-o pe birou pentru a-mi aduce aminte că trebuie s-o recenzuiesc! :) Mai am vreo câteva cărți, vreo șapte, care așteaptă. Nu știu când o să le aduc la zi, având în vedere că tot citesc, tot citesc și se adună. Eh, bine măcar că am ce face, nu-i așa? Lecturi frumoase!

Andrei
 

Torcătoarea de vise, de Patti Smith - Recenzie


O goană a ființelor din nori. Acestea sunt gândurile tinereții noastre.
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 96
 „O luam la goană prin iarbă ca să ne întâlnim cu prietenii noștri. Uneori mă prăvăleam pe patul acela de verdeață și priveam îndelung cerul. Părea că acolo sus e trasată harta întregii creații, iar eu, desprinzându-mă dintre râstele celorlalți copii, mă cufundam într-o nemișcare pe care năzuiam s-o stăpânesc. Aici ai fi putut s-auzi cum prinde viață o sămânță ori cum ți se strânge sufletul ca o batistă.”
Patricia Lee („Patti) Smith s-a născut în 1946 la Chicago. A studiat pedagogia la Glassboro State College, însă în anul 1967 a renunțat la facultate și a plecat să-și încerce norocul la New York. Din 1974 a început să cânte rock, compunându-și singură versurile, și a lansat numeroase albume de succes. Poetă și artistă vizuală, Smith a publicat numeroase cărți de poezii. Considerată „precursoarea punkului”, a exercitat o mare influență în muzică, fiind o sursă de inspirație pentru artiști ca Michael Stipe de la R.E.M, Courtney Love sau Madonna. În 2010 Patti Smith a publicat cartea Just Kids (Pe când eram doar niște puști; Polirom, 2014), câștigătoare în același an a National Book Award. 
„Iar imaginea torcătoarelor de vise în câmpul acela adormit mă adormea și pe mine. Și hoinăream printre ciulini și țepi, având sarcina deloc nemaivăzută de a smulge, ca pe un smoc de lână, un gând trecător din pieptenele vântului.”
Torcătoarea de vise este un poem al frumuseții, este o zvâcnire aproape viscerală a artei, a pulsației vieții. Este o oglindire a cerului în paginile simple ale unei cărți. Vă pot spune că am citit această carte cu atâta pasiune în suflet, cu atâta delicatețe, încât am simțit senzualitatea scriiturii curgându-mi prin vene. Pur și simplu am adorat ce am citit, am simțit toate cuvintele, toate frazele frumoase cu care Patti Smith jongla în scriitura-i.Volumul este un lung poem în proză schițat pe marginea călătoriei inițiatice a unu artist, de la primele mirări, dorințe, priviri aruncate pe furiș, dezamăgiri ale copilăriei, până la căutările tinereții, muncile, minciunile familiei, aduse laolaltă și interțesute de privirea ordonatoare - și, în același timp, atât de neglijentă - a femeii la maturitate. Cu o privire de artist și o jovialitate incredibilă, de o copilărie debordândă și molipsitoare, Patti Smith scrie, în cele din urmă, despre frumusețe și despre salvarea prin creație și prin artă, despre sacrificiu în numele a aceea ce, de fapt, ne poate salva: arta, în toate formele ei de manifestare.
„Eliberat de o asemenea povară, ții în brațe cloria și nutrești speranțe vii de parcă ai avea o întâlnire, în oași de dans, cu soarele la asfințit. (...) Căci astfel este păpădia. Se dezgolește și se frânge în mii de dorințe.”
Patti Smith își întoarce, totuși, privirea către intertextul trecut, către istoria familiei, căutând indicii - neștiind, că își pune și mai multe întrebări - pentru originea înclinațiilor și plenitudinii sale artistice, și își creionează, fără jenă, portretul de adult - o hoinară aplecată spre ezoterism, un spirit liber, inadecvat și non-conformist, cu jurnalul mereu într-o mână, cu o floare în cealaltă, cu dorință în suflet; cu mintea și inima mereu deschise spre frumos și spre idealitatea ființei. Smith, în Torcătoarea de vise, surprinde momente ale vieții de adult și le aduce la stadiul unui impresionism atât de enigmatic, atât de misterios, încât chiar și cele mai mărunte lucruri - prepararea ceaiului, tăiatul merelor, legănatul capului în timp ce coase, plimbările pe câmp - capătă o încărcătură spirituală și emoțională.
„Primul exemplar din Torcătoarea de vise i l-am oferit tatălui meu. Timpul trecea, iar el tot nu zicea nimic. Era un om frumos, greu de impresionat, așa abia dacă am îndrăznit să sper că îmi va citi textul. Totuși, câțiva ani mai târziu, la scurt timp înainte să moară, mi-a spus: «Patricia, ți-am citit cartea».
Mă așteptam să primesc cine știe ce critici, nicidecum să-l aud numind «carte» modestul meu dar. «Scrii bine», mi-a zis și m-a chemat să bem o cafea. A fost singurul compliment pe care mi l-a vreodată.Am fost întrebată dacă Torcătoarea de vise e un basm. Mereu am îndrăgit poveștile de felul ăsta, însă mă tem că a mea nu le seamănă.Tot ce conține această carte este adevărul adevărat, redat întocmai. Scrierea ei m-a scos din starea aceea ciudată de apatie și sper că îl va umple cumva și pe cititor de o anume bucurie nelămurită și neașteptată.”
O bucurie nelămurită și neașteptată. Drept să vă spun, exact asta am simțit după ce am terminat cartea. Am simțit o explozie de culori înlăuntrul meu, o magie care parcă mi-a cuprins nu doar sufletul, ci și creierul. Atâta expresivitate în această carte, atâta lirism și atâta frumusețe, atâta efervescență, atâta plasticitate și, totuși, sinceritate a cuvintelor; o carte minunată, minunată. Patti Smith a vorbit despre viață, integrând-o într-o formă spirituală, estetic viabilă unui volum publicat, despre artă ca mijloc de salvare din cotidian, ca mijloc de a depăși limitele cerului, acel albastru nesfârșit de speranță. Dorință, putere, speranță. Un volum pe care-l voi recomanda cu drag tuturor, oricând, pentru că pe mine m-a marcat într-adevăr. Abia aștept să citesc și cealaltă carte a autoarei, abia aștept. 
„Pășim peste cenușa arzândă. Pare că nimic nu este peste putința noastră. Suntem ovaționați în piață. Cântă la bongă; suflăm în fluiere de trestie. Pentru a ilustra delicatețea; pentru a spulbera natura. (...) Singurul lucru pe care ne putem bizui este mișcarea. (...) Alergând pe loc, ca o fantomă pe o întindere nedeslușită, mi-am desfăcut brațele către copacii suverani și m-am supus îmbrățișării lor pure, profane.”
Iar ultimul capitol, În semn de rămas-bun, pur și simplu sumează întreaga viață. Este... Nu știu, mi-e imposibil să vă descriu. Minunat. Este minunat și magnific. La nebunie iubesc acest roman, l-al reciti de o sută de ori, aș învăța fiecare frază pe de rost. Îl ador! :) Eh. Gata, gata cu fotosinteza. S-aveți parte de o lectură frumoasă, de ce cărți vreți voi și, de asemenea, de o zi răcoroasă. Aici, te topești ca înghețata pe asfalt.