vineri, 24 februarie 2017

Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince - Recenzie


Editura: Curtea Veche Publishing
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș
„În fața unor asemenea morți, conștiința se revoltă, iar durerea și indignarea care urmează, cel puțin în cazul meu, nu se diminuează cu trecerea anilor.” (pagina 244)
“Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. “(Această carte) este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Despre Suntem deja uitarea ce vom fi, Mario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declară: „După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.”

Știi că ai citit o carte într-adevăr bună în momentul în care ai închis-o și ai început să te gândești, cu toată lumea adunată în suflet, la propria ta viață, la propriile tale drumuri alese și gânduri săltătoare, la prietenii tăi, la oamenii pe care i-ai cunoscut, care au avut un impact minor, major în viața ta, la familia ta, la drumurile pe care le-ai ales și pe care, cu atâta dorință, le urmezi, la idealurile spre care țintești și de care, uneori, te sperii. Știi că ai citit o carte bună în momentul în care ai certitudinea că ai învățat ceva din ea, pentru că, pur și simplu, total neașteptat, am fost surprins de romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, un roman care m-a șocat prin tot ceea ce înseamnă - de la detaliile privitoare la politica columbiană, până la relațiile personajului principal (cartea dovedindu-se, de fapt, a fi o autobiografie, un fel de volum memorialistic) cu celelalte personaje și chiar cu propriile sale trăiri și gânduri interioare, zbuciumat în dezvoltarea sa cognitivă și fizică. 
„Au trecut aproape douăzeci de ani de când l-au ucis și în timpul acestor douăzeci de ani, în fiecare lună, în fiecare zi, am simțit că am această datorie inevitabilă, nu pentru a-i răzbuna moartea, ci măcar pentru a o povesti.” (pagina 267)
Nu am să povestesc ce se întâmplă în care, însă vă pot spune că am avut impresia că citesc un poem cu un talent chirurgical, precis, atât de frumos; am citit romanul ușor, nu mi-a dat bătăi de cap, mi-a dat doar gânduri și teme de meditat; de fapt, am văzut romanul mai mult ca o investigație, ce la început pare o obsesie personală, intimă și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui, o încercare telurică de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea pe care, chiar și după trecerea în neant, fiul i-o poartă. Romanul lui  Héctor Abad Faciolince nu poartă doar această amprenta, relația tată-fiu, ci dezvoltă mai multe subiecte de interes literar și uman - nu e cazul, după cum bine știți, nici nu obișnuiesc, să le prezint aici, dar vă spun doar că acest roman cu siguranță, dar cu siguranță o să vă fie pe plac (raportându-mă la experiența mea literară, să-i spun așa, și vă rog să mă credeți că am ceva cărți „la bord”, chiar e imposibil ca, în proporție de 70%-80%, acest roman să nu-ți fie pe plac; poate doar să fii prea insensibil, de piatră). Citeam la un moment dat pasaje care pur și simplu mă dădeau peste cap, mă frământau și-mi stăruiau în minte până când, cu greu, reușeam abia să le îndepărtez. Stilul lui  Héctor Abad Faciolince este pur și simplu unul de calitate, și-l înscriu între autorii mei preferați!
„Această carte este încercarea de a o lasă mărturie despre durerea mea, o mărturie inutilă și necesară în același timp. Inutilă pentru că timpul nu se întoarce și nici faptele nu se modifică, dar necesară cel puțin pentru mine, pentru că viața și profesia mea ar fi lipsite de sens dacă nu aș scrie ceea ce simt că trebuie să scriu și ceea ce în aproape douăzeci de ani de încercări nu am fost capabil să scriu - până acum.” (pagina 255)
Autorul inseră, la un moment dat, o scrisoare de la tatăl lui. Vă pot spune că acea scrisoare a fost una dintre cele mai emoționante epistole pe care le-am citit vreodată. Nu pot, pur și simplu nu pot descrie cât de minunat este acest roman, cât de dureros pe alocuri, cât de adevărat, ți se imprimă în suflet, inimă, piele, îți dă aripi și îți oferă ceea ce n-am reușit să găsesc la multe alte romane: dorința de a fi bun, de a fi un om cu visuri și cu idealuri, de a lupta pentru ceea ce-ți propui, și, într-o unire perfectă a tuturor acestor lucruri, de a ierta, de a iubi, de a-ți aduce aminte. Nu vreau să vorbesc mai multe despre roman, simt că i-aș distruge magia, vreau să-l las să se așeze tainic și etern pe pleurele inimii mele, dăh, și să rămână acolo cât timp se poate, pentru că știu că romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, de acum înainte, se înscrie în cărțile mele preferate și știu că va fi una dintre cele mai bune cărți citite în 2017.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Suntem deja uitarea ce vom fi, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  
„În plus, am învățat de la tatăl meu ceva ce asasinii nu știu să facă: să pui în cuvânt adevărul, pentru a să dureze mai mult decât minciuna lor.” (pagina 272)

 

 

vineri, 10 februarie 2017

Arta visării, de Lucy Keating - Recenzie


Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 328
Traducător: Ana Dragomirescu
„Viața e un vis.
Apoi te trezești.”
De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit elefanți roz, s-au bătutu cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. 
„Acum toată clasa e tăcută și se uită fix la mine. Inclusiv băiatu viselor 
mele, care tocmai a devenit realitate.”
Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?
Am citit acest roman într-o zi, alaltăieri, și-am spus să las o zi ca lucrurile să se așeze, înainte de a face recenzia. Voiam să citesc Arta visării încă de când a apărut, însă nu am avut prilejul decât acum. Știam că ascunde o poveste drăguță, ce trebuie descoperită, explorată, ascultată. Totuși, de ceva vreme am început să fiu reticent cu privire la cărțile Young Adult, nu știu, parcă nu mă mai atrag, deși sunt lecturi pe care simți nevoia să le ai: de altfel, lecturi ușoare, oarecum simple, light, care nu îți solicită prea mult fantezia și atenția - nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte YA care să mă facă să mă opresc din lectură și să meditez asupra a ceea ce am citit. Cred că doar Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty și Lungul drum spre casă de Louise Penny mi-au dat mai mult de gândit. Dar nu pot spune că romanul de față mi-a displăcut, știam, la o adică, faptul că nu va fi genul de roman care să mă dea pe spate. Am vrut să-l citesc doar din dorința de a-l fi citit; nu știu, am eu așa un fix.
„Reală. Ultimul cuvânt rămâne între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea petrecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele.
Pentru că el nu există în realitate.”
Povestea romanul este drăguță, drept să vă spun, autentică, într-o măsură: doi tineri se îndrăgostesc în vis, motivul e necunoscut - până într-un punct, se aventurează în lumea nemărginită a viselor, tralalala, dar, na, uite că într-o zi se dovedește că Max nu era doar un băiat-perfect-sensibil-singuratic imaginar, ci e real, palpabil, concret, moment în care viața lui Alice devine o confuzie permanentă: oare o va recunoaște, oare cum să reacționeze, oare ce va spune; oare Max se va comporta în continuare precum băiatul din vis? Răspunsul nu are rost să vi-l dau, e de prisos, vă las să descoperiți voi. Însă ideea de bază a romanului este aceasta: când realitatea și visele se combină, ce are să iasă? Visul exclude sau, dimpotrivă, completează realitatea? Iar întrebarea reciprocă e valabilă. 
„Și-a amintit de alergia mea la migdală.
Pentru că își amintește toul.
Pentru că a fost acolo.
Pentru că, până la urmă, el e Max din visele.” 
Legat de stilul autoarei, pot spune doar că acesta curge de la sine, este ușor, limpede și clar, nu știu, mie-mi place genul acesta de cărți, sunt lecturi pe care simt uneori nevoia să le am, fiindcă nu sunt genul de lecturi care mă epuizează (și care totuși îmi plac). E ca și cum aș da play unui film sau unui serial, unei melodii pe care am pus-o pe repeat. De asemenea, mi-au plăcut mult și ideile pe care autorea le-a exprimat din prisma personajelor - adică, vreau să spun, după ce citesc o carte vreau să rămân cu niște idei drăguțe referitoare la viață, la prietenie, chestii dintr-astea, le-nțelegeți voi. Ei bine, citind Arta visării mi-am dat seama că autoarea, Lucy Keating, a reușit să facă într-adevăr artă din scris. E un roman reușit, chiar frumos scris, se vede că Keating știe să lucreze prin cuvinte, creând oameni, atmosfere frumoase, legând prietenii și născând idei eterne.
„De parcă n-aș mai fi fost sărutată niciodată până acum. De parcă aș vrea să-l devorez. De parcă am fi ultimii doi oameni rămași pe planetă, iar sărutul ar fi singurul lucru care ne poate ține în viață.”
Prietenie, iubire, dezamăgire, lacrimi, adolescență și dorință, așa aș putea descrie acest roman fascinant al lui Lucy Keating. Nu mă înțelegeți greșit, i-am dat trei steluțe pentru că genul de lectură YA nu e tocmai tagma mea literară, la o adică, cred că e printre cele mai bune romane din acest gen pe care l-am citit. E un roman jucăuș, care îți dă de gândit, te face să trăiești alături de personaje, să le simți cuvintele, ideile, să pulsezi la acțiunile lor, la fanteziile și aspirațiile pe care le au. Cu siguranță nu am pierdut timpul citind Arta visării, dar la fel de bine pot spune că este doar o altă carte pe care am citit-o, lăsându-și totuși o amprentă frumoasă asupra mea. Eu vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fanii acestui gen de lectură.
„- Încă nu vreau să vă alarmez, răspunde doctorul. Dar mă tem că acum, după ce v-ați cunoscut în viața reală, e posibil ca mințile voastre să nu mai fie în stare să deosebească realitatea de vise. Cu cât povestea asta durează mai mult, e posibil ca, dacă nu reușim să vă împiedicăm să vă visați unul pe altul, vouă să vă fie imposibil să faceți diferența dintre momentele în care sunteți treji și vise.”
Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
„Și nu am priceput că, odată cu pierderea viselor, nu te voi pierde și pe tine.”

 

 

duminică, 15 ianuarie 2017

Să mori din dragoste, de Donna Leon - Recenzie


„Faptele erau lipsite de sens: numai arta era reală”.

Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 304
Traducător: Mihaela Buruiană (din engleză)

Celebra cântăreață de operă Flavia Petrelli reapare cu totul neașteptat în viața inspectorului de poliție Guido Brunetti.

Flavia, care o interpretează acum pe Floria Tosca din faimoasa operă a lui Puccini, îi mărturisește acestuia că un admirator necunscut a urmat-o la Londra și Sankt Petersburg și la Veneția, copleșind-o cu buchete imense de trandafiri galbenii. Pe măsură ce acest admirator aparent nebun invadează viața cântăreței, Brunetti încearcă să afle identitatea acestuia, temându-se pentru siguranța Flaviei. Brunetti își dă seama că Flavia e în pericol când un coleg de-al ei este rănit grav, iar o femeie cu care aceasta intrase în contact ajunge la spital. 

Va reuși inspectorul Guido Brunetti să intre în mintea admiratorului psihopat înainte ca Flavia sau oricine altcineva din preajma ei să pățească ceva? Ce-i drept, nu mi-am pus această întrebare pe parcursul romanului, pentru că pur și simplu mi se părea o acțiune monotonă, lipsită de acea estență pe care o caut într-un roman polițist, înțelegeți voi, nu am avut parte de suspansul pe care ar fi trebuit să-l simt, nu m-am atașat de ”băieții buni”, adică de ”poliție”, nu am avut parte de șeful acela care, aparent, se crede superior și de care ceilalți, pe ascuns, râd. Nu glume, nu cazuri șocante, doar niște întâmplări banale și, na, haide să scoatem un roman din asta. Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că nu simt nevoia să spun prea multe legate de romanul Să mori din dragoste. Sincer, titlul chiar mi-a plăcut, deși cel original parcă era total diferit. În fine, irelevant. Și coperta mi-a plăcut la nebunie; știu, da, să nu judec o carte după copertă, dar cui nu îi plac cărțile cu coperți frumoase? 

„De sus nu se auzea niciun zgomot. Ce era mai amenințător? Buchetul acela neclintit, frumusețea transformată în perversiune din cauza decorului sau ciupercile atomice? Preocupată de aceste prostii, nu era nevoită să se gândească la semnificația trandafirilor.”  
 
În fine, vorbeam despre acțiune. Rezumând, chiar nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat, nu, nu, m-a plictisit la maximum, ba chiar m-a enervat, la un moment dat mă rugam să termin romanul cât mai rapid (am o chestie ciudată, dacă încep o carte, chiar dacă nu-mi place, tot trebuie să o termin de citit, altfel mă simt super aiurea). Totul mi s-a părut monoton, acțiunea abia se mișca, mi-ar fi plăcut mult mai mult să se pună accent pe partea psihologică a acestui roman, să se intre mai mult în mintea așa-zisului psihopat obsedat de Flavia Petrelli. Zic, poate ar fi ieșit ceva mai frumos, mai plin de suspans, nu o grămadă de pagini în care se vorbește despre nimic, conducându-ne către nimic. Nu vreau să fiu rău, dar chiar am fost dezamăgit și parcă m-aș fi așteptat la ceva mai bun; de data asta m-am înșelat, intuiția nu m-a ajutat. Singura parte bună în acest roman cred că a fost atmosfera din prima jumătate a cărții - autoarea, Donna Leon, a reușit să contureze foarte frumos lumea italiană, Veneția, pur și simplu mi-a insuflat iubirea ei pentru acel oraș, pentru acea țară, iar uneori chiar reușea să-mi amintească de zilele petrecute într-o vacanță de vară acolo. Poate ar trebui să încerce să scrie și altceva, nu doar romane polițiste (din câte am înțeles, este o serie cu acest numit inspector de poliție Guido Brunetti. 

„Poate prietenia vine odată cu amintirea unor vremuri grele pe care le-am traversat împreună.”

Așadar, după cum am spus, multe nu am de spus. Nu știu dacă să vă recomand romanul, cred că recenzia mea spune multe; mie, unul, chiar nu mi-a plăcut, dar, sincer, am citit și eu recenzii în care o carte era nu prea apreciată, iar eu am ajuns, după ce am citit cartea respectivă, să-i dau chiar cinci steluțe pe Goodreads (este cazul cărții Pînă și asta o să treacă, de Milena Busquets). E alegerea voastră, însă, dacă o citiți, chiar aș vrea o părere! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Găsiți, de asemenea, romanul Să mori din dragoste, de Donna Leon cu o reducere de 37%. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

duminică, 27 noiembrie 2016

Ce-am făcut când am tăcut


Salutare,

îmi cer scuze că am mai întârziat pe-aici, însă am început facultatea, drept care îmi este destul de greu să-mi fac timp pentru acele lucruri care, de fapt, îmi aduceau atât de multă fericire. În fine, trebuie să facem sacrificii. Și e greu, foarte greu, cel puțin pentru mine. Încă nu știu dacă asta-i ceea ce vreau eu să fac, dar încerc să-mi așez ordine în gânduri și să văd ce fac. Timpul e un sfetnic bun și o să-mi ofere răspunsurile necesare.

Voiam doar să scriu pe-aici ce-am mai făcut. Nu știu cui îi pasă, dar am să las asta ca un fel de jurnal. Am început facultatea, înainte de toate, acomodarea e nasoală, e destul de greu cu învățatul, trebuie să investesc mult timp (pe principiul „cum-să-dormi-patru-ore-în-opt-ore”), nu mai am timp să citesc, să scriu, să ies la alergat sau altele. Nu știu, poate mă stresez eu prea mult (mi s-a spus), dar alt drum nu văd. În schimb, mi-am cumpărat destul de multe cărți, de Black Friday, am găsit reduceri foarte faine pe Elefant, mi-am luat cam vreo 8 cărțișoare, abia aștept s-ajungă. Am trecut de câte ori pe la sediu, însă era un rând ca la moaște, plus că nu era venit coletul meu. Mai aștept, sper ca pe luni-marți să ajungă, vreau să profit de vacanța de câteva zile (având în vedere că pe 30 noiembrie și 1 decembrie avem liber) și să răsfoiesc măcar o carte. Hm!

Am mai scris puțin. Aproape am terminat al doilea roman, nu vă spun titlul, aștept să fie o surpriză. Momentan suntem în tratative pentru copertă, iar sfârșitul îmi dă puțin de gândit. Dar o facem și pe asta. M-am mai uitat la niște filme, Anna Karenina, Carol, hmm, „foarte multe”, dar parcă nu mă mai pot bucura de un film așa cum o făceam cândva. Nu știu de ce.

Am mai citit poezii, în schimb, îmi plac mult și-mi dau impresia că, at least, măcar citesc. Orice. Chiar dacă nu-mi place o carte de poezii, o citesc fiindcă mai adaug o carte la cele citite; e o chestie ciudată, unii poate o înțeleg.

La facultate am cunoscut oameni foarte frumoși, sincer, mi-am făcut prieteni buni cu care sper să păstrez legătura de acum încolo, oricare ne-ar fi drumurile! :) Colegi de suferință și de întâmplări. Ce-o fi! Nu știu ce să mai scriu, nu am inspirație, am vrut doar să mai șterg puțin praful de pe aici. Vă salut și vă doresc lecturi cât mai frumoase, abia aștept să revin printre voi! Un sfârșit de săptămână minunat, dragilor!

vineri, 4 noiembrie 2016

Experiențele mele de sleep paralysis


Salutare,

Înainte de toate, vreau să-mi cer scuze pentru absența-mi, dar e bazată pe motive obiective: am început facultatea. Și e greu. Destul de greu, de fapt, încât să nu mai am timp de anumite, să le spun așa, „mofturi”. De aceea am să dau mai rar pe-aici, dar să știți că nu vă uit, când am timp vă citesc cu drag și mereu am să fiu aici pentru citorii mei interesați. Cum chef de-o recenzie nu am (deși cărți de recenzat s-au adunat destul de multe), îmi fac curaj să vă povestesc de niște chestii destul de bizare care, de vreo doi ani încoace, în anumite perioade, mi se întâmplă destul de des. 

Nu știu câți dintre voi ați auzit de sleep paralysis. De fapt, eu am fost destul de ușurat când am auzit că și alții știut. De fapt, am aflat din întâmplare de chestia asta. Nu știam că există teorii referitoare la sleep paralysis și ceea ce înseamnă asta. Când mi s-a întâmplat prima dată să am o asemenea experiență, mi s-a părut atât de stranie încât nu am vrut să vorbesc despre ea. Până i-am spus cuiva care, minune, mi-a spus că li se întâmplă și altora. Drept să vă spun, deși sună greșit, m-am simțit foarte ușurat, pentru că eu am crezut tot timpul că ori îs nebun, ori am, Doamne ferește, vreo boală psihică. Dar, așa, să vă spun cum stă treaba de fapt. 

Am căutat o definiție pe Wiki, și mi s-a dat așa: Sleep paralysis is a phenomenon in which an individual, either during falling asleep or awakening, briefly experiences an inability to move, speak, or react. This is a transitional state between wakefulness and sleep, characterized by an inability to move muscles. It is often accompanied by terrifying hallucinations to which one is unable to react due to paralysis, and physical experiences (such as strong current running through the upper body). These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.

Bun. Așa. Din definiția de mai sus, vă rog să fiți atenți la asta: „ These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.” Nu știu ce părere aveți voi, dar eu simt furnicături pe piele și când citesc acum. PENTRU CĂ TOTUL E ABSOLUT GROAZNIC! Sumând în câteva cuvinte, fenomenul ăsta de sleep paralysis e cam așa: te pui să dormi, liniștit, alea, alea, și efectiv știi că ți se va întâmpla sleep paralysis-ul de dinainte să adormi, pentru că ori simți o chestie ciudată (ca un curent, un impuls, ceva) care-ți străbate corpul, ori ai niște vise foarte ciudate (de fapt, ca niște linii colorate și aglomerate și agitate care ți se proiectează în imaginație). Și adormi. Bun. Apoi visezi. De fiecare dată când am avut un episod de sleep paralysis, mi s-a întâmplat să visez. Și știi, visând, că te vei trezi. Pentru că visele îs ciudate. Cum să vă spun, ori alergi, ori cazi, ori țipi, ori e foarte întuneric și te izbești de chestii (eu, unul, mereu țin minte ceea ce am visat), dar de cele mai multe ori există un anume punct în vis în care te trezești brusc. Și te trezești. Și imaginează-ți, te rog, că te trezești, așa, și pur și simplu NU POȚI SĂ FACI NIMIC, DAR NIMIC, doar să respiri și să-ți rotești privirea în cameră (și, crede-mă, ai vrea să poți închide ochii). Îți vine să țipi, vrei să te miști, abia poți respira, și cred că cel mai groaznic lucru este tocmai acest sentiment de neputință fizică, psihică, pentru că, uneori, simți și o presiune ciudată în coșul pieptului, ca și cum ceva ar călca pe toracele tău și te-ar apăsa spre pat, nu știu cum să explic, Doamne, și ideea că nu poți țipa, nu poți face NIMIC, și vreau să insist pe acest NIMIC, și parcă țipi pe înăuntrul tău și nu te aude nimeni. Și, de parcă n-ar fi îndeajuns, uneori se aude ca și cum o centrifugă (ca o mașină de spălat), ar rula fix la doi-trei metri de tine (distanță neapreciată, metaforică, eufemistică), și ai impresia că o să înnebunești pe loc. Nu știu cum să vă explic, poate o să vi se pară o abureală, minciuni, dar ce rost ar avea? Efectiv, chestia asta nu știu dacă e demonstrată științific, nu prea am înțeles de la ce vine (am să vă explic mai jos, dacă aveți timp și chef să citiți, circumstanțele care m-au făcut pe mine să am această experiență), dar cred că nu este ceva de care aș putea să scap. 

E groaznic să ți se întâmple așa ceva. Iar motivele sunt cam aceleași: 
  1. Pur și simplu ești neputincios, nu-ți poți mișca niciun membru, ai mușchii paralizați, poți doar să respiri și să-ți miști ochii, nu poți să faci nimic, nimic, nici măcar să te concentrezi pentru a mișca un singur deget;
  2. Sentimentul de neputință este înfiorător și groaznic. Ai impresia că în orice moment cineva are să vină să-ți facă felul - bineînțeles, în asemenea circumstanțe, deși deja ești veteran în alte sleep paralysis-ului, îți faci cele mai teribile scenarii. Te temi pentru viața ta, da, să sune amuzant, nu-mi pasă, dar doar conformitatea acestei situații te poate face să înțelegi ceea ce scriu aici;
  3. Ai impresia că nu ești singur. Clar. 100%. Nu poți să stai cu gândul că, eh, lasă, mi s-a mai întâmplat. Poate să ți se întâmple de zece ori în aceeași noapte, dar mereu vei avea aceeași reacție;
  4. Faptul că nu poți striga sau scoate vreun sunet te face să te simți SINGUR AS FUCK.
  5. NU POȚI FACE NIMIC.
  6. Iar sunetul ăla, Doamne, e ca iadul adunat într-un singur loc. (chuckle
Și, în fine, nu vreau să vă sperii. Voiam doar să vă împărtășesc experiența mea. Când mi s-a întâmplat prima dată? Cred că acum vreo doi ani. Îmi aduc aminte că eram în pat, era destul de târziu, și nu puteam să adorm. Eram cam agitat pentru că avusesem o zi plină. Am adormit la un moment dat, însă, în doar câteva secunde, m-am trezit și, destul de confuz, am încercat să mă mișc. Pur și simplu am fost terifiat și șocat și confuz și ce-naiba-se-petrece când nu am putut face acest lucru. Cu imaginația mea de Fenomene stranii & Fiori de groază, emisiuni la care mă uitam ca un obsedat, bineînțeles că am avut niște impresii ciudate, că-s posedat, că ceva vrea să-mi facă rău, bla bla bla. Dada, sună deplasat, dar... Doamne, nu știu cum pot vorbi încât să înțelegeți, ca să nu par un inadaptat-rahitic-oligofren și toate cele. Cine mă crede, să mă creadă, cine nu, asta este! Buuun! Și nu am spus nimănui asta. Apoi, timp de vreo jumătate de an, cred că mi s-a mai întâmplat de vreo două-trei ori. Până anul trecut, când a început clasa douăsprezecea, și efectiv am început să mă obișnuiesc cu această chestie. Mi se întâmpla cam de patru ori pe lună (în medie, o dată pe săptămână, uneori de două ori) să am o experiență de genul sleep paralysis. Pur și simplu, într-o perioadă, am crezut că am probleme psihice, or biologice, lipsă de vitamine, calciu, săruri și toate alea. Am mers și mi-am luat niște complexe energetice, de vitamine necesare organismului. Bineînțeles, la mine întotdeauna a funcționat efectul placebo. Dar nu și cu asta. Episoadele continuau, orice aș fi făcut. Cred că am omis faptul că, de multe ori, înainte să mi se întâmplă o experiență de genul, aveam niște spasme musculare foarte puternice (iar anumite persoane o pot confirma, big-grin). Am vrut să merg la un spital să-mi fac niște analize, dar nici până acum n-am mai reușit să ajung. În fine. Din câte am înțeles, de multe ori lucrul ăsta se întâmplă persoanelor foarte instabile din punct de vedere emoțional, care-s predispuse anxietății, persoanelor care sunt foarte stresate și a căror celulă nervoasă este cam solicitată. Nu știu ce să spun, în acea perioadă eram foarte stresat cu examenele, cu admiterea și multe alte lucruri pe care nu le-aș putea scrie aici, drept care tind să cred că și aceste lucruri au contribuit la sporirea episoadelor de sleep-paralysis. Dar un răspuns clar chiar nu l-am găsit încă.

 
Sleep paralysis-ul este ca și cum te-ai trezi, de fapt, mort. Mai groaznic decât un coșmar. Bleah! Și, pe deoparte, abia mai poți dormi după. Ceea ce e și mai rău. Totuși, o mică observație: mi s-a întâmplat cel mai adesea atunci când am adormit cu fața în sus, pe spate. Și, ghiciți ce, rar pot să adorm altfel. Doar dacă mă întorc cu fața în jos noaptea, după ce adorm. Și ce e și mai trist este faptul că, în dreptul patului, cum privesc înainte, am un geam care dă spre un copac. Și, da, cum bate lumina de afară de la bec, se vede super liniștitor să te trezești într-un moment de sleep-paralysis și să vezi umbra acelor crengi care, parcă, vor să intre în casă. În fine, atunci când mi se întâmplă, deja nu mă mai tem ca prima dată. Dar un sentiment de nesiguranță tot există. At least there s nobody there to kill me. Experiențele țin de obicei, aș estima, între 15 secunde și jumătate de minut. Dar ai impresia că trece timpul pe lângă tine.

Cam atât am vrut să vă spun. Dacă vi s-a întâmplat și vouă - și sper că nu - aștept să-mi împărtășiți experiențele. Vă recomand, de asemenea, un film bazat pe mărturii ale persoanelor care au avut aceleași experiență (vă pot spune că l-am văzut și-n 75% din cazuri, cam totul e adevărat - evident, cu înflorituri pentru a spori groaza celor care se uită- dar, la o adică, merită văzut, se cheamă (The) Nightmare).

Să aveți o seară faină și un week-end liniștit, poate revin zilele viitoare cu niște recenzioare! :) Mult succes în toate și lecturi cât mai faine, oameni faini!