Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac - Recenzie

Editura: Cartier

Rating: 5 din 5 stele

Număr de pagini: 160

Am unele convingeri legate de anumite cărți, e ca un alt simț care mi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, odată cu toate lecturile mele. Sunt cărți la care pur și simplu simt din titlu că o să-mi fie pe plac, sunt alte cărți care, încă de la prima pagină, îmi demonstreză că vor fi o lectură de prisos, care doar vor fi și atât - o altă carte trecută în ”read”. Nu știu câte așteptări am avut de la volumul Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi, dar vă pot spune că, oricât de mari ar fi fost așteptările mele, această carte cu siguranță le-ar fi întrecut. Și vă pot spune de ce: Vara în care mama a avut ochii verzi a devenit una dintre cărțile mele preferate, o pot alătura, fără vreun dubiu, romanului meu preferat din toate timpurile, al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Pentru că nu am mai avut parte de ceva vreme de o lectură atât de puternică, de o lectură cu care să rezonez (ei bine, poate nu în totalitate) atât de mult, de o lectură care să stârnească în mine atâtea emoții, sentimente, lacrimi, bucurii, întrebări. Nu știu, pur și simplu am fost fascinat și sunt, chiar și-acum, după o săptămână ce a trecut de când l-am citit.

Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, este ca o exorcizare, este ca un semn mare al exclamării pus asupra întregii lumi în care trăim. Nu, nu pot vorbi de roman în modul în care i-aș face o recenzie, așa că am să vorbesc doar despre ce am simțit eu citindu-l; nu vreau să-l povestesc, nu vreau să dau citate, aș vrea să vorbesc doar despre ochii verzi ai mamei, nu doar vara, nu doar toamna, ci despre ochii ei verzi întreaga viață. L-am citit încet, încet, nu m-am grăbit să-l termin - având în vedere că are doar 160 de pagini, cu siguranță l-aș fi dat gata în doar câteva ore. Însă am vrut să gust din fiecare frază care avea o încărcătură emoțională aproape acerbă, exhaustivă, am vrut să intru în mintea personajului extrovertit, aproape vulgar în simpla existență ancestrală a mamei, a sufletului din care rădăcinele i se trag. Aș vrea să citesc acest roman toată viața, o simplă pagină mi-a oferit mai multe emoții decât ar fi reușit alte cărți în zeci de pagini. Tatiana Țîbuleac are un stil al ei, un stil provocator, care, pentru unii, poate ar părea vulgar, nepotrivit - cum să vorbești despre propria mamă în maniera în care îți dorești să dispară, să moară, s-o urăști, să ți se pară proastă și urâtă și ratată? Da, dar am reușit să văd dincolo de toate aceste aspecte pe care le-a conturat Tatiana în carte. Volumul este ca o provocare, pe care o accepți - iar apoi, depinzând de fiecare cititor, autoarea pierde provocarea sau o câștigă. Din partea mea, mă declar învins.

Un roman plin de forță, pe cât de profund, din păcate pe atât de scurt. Totuși, n-aș fi vrut ca autoarea să se lungească cu anumite aspecte. Nu. Îmi place că am rămas cu întrebări fără vreun răspuns din partea ei, mi-a lăsat mie o alegere liberă de a interpreta anumite aspecte. Vedeți voi, ochii mamei nu-s doar pupile, nu au doar retine, ci în ochii mamei se cumulează viața personajului, acolo, în irisul ei verde, de culoarea câmpiei arzânde, oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, visează și se trezesc la realitate. Ochii mamei, acei ochi care cândva se vor închide, închizând în spatele lor tot universul existenței. Vara în care mama avut ochii verzi este plin de imagini hipnotice, nebunești, uneori inadecvate logic, fapt ce m-a dus cu gândul la romanul arhicunoscut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, un alt volum care m-a sfâșiat, și în care poarta dintre cele două lumi - ale mamei și lumea copilului - era părul, cordonul ombilical al copilei pentru care idealurile nu mai erau decât dorințele ca propria-i mamă să se întoarcă acasă și să fie fericită. O referință potrivită, după părerea mea, Tatiana Țîbuleac impunând o proză în stilul inegalabil al Aglajei. Și se pricepe, chiar se pricepe, o face cum știe ea mai bine.

După ce-am terminat romanul, evident, am fost trist fiindcă știam că un volum de o asemenea intensitate nu am să mai citesc curând, dar am fost și fericit că îl pot număra printre cărțile din biblioteca mea. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost lectura de care am avut nevoie în această perioadă, a fost o lectură adevărată, dincolo de orice comentarii aș fi auzit: sunt persoane care apreciază cartea, la fel de bine cum sunt și persoane cărora romanul li se pare o porcărie. Da, dreptul la liberă opinie și alegere avem, nu cred că Tatiana Țîbuleac nu a luat în calcul că cititorii i se vor împărți în mai multe categorii. Dar am simțit că prin acest volum ea a fost sinceră, a vrut să spună anumite lucruri și, după părerea mea, subiectivă, chiar a reușit. O intensitate uneori de nesuportat, o sinceritate aproape epuizantă, bolnavă. Și, după cum spune și Radu Vancu, „ultima treime a romanului (...) ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară, nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent”. Ea e unică și-atât, prin tot ceea ce trăiești citind acest volum. Mă bucur, chiar mă bucur că acest om există și abia aștept să-i citesc și celelalte scrieri. 

Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum trebuie ele să fie: cu sens! Seară faină și ne citim în curând!

#literatura de ieri VS #literatura de astăzi

Un proiect inițiat de Târgul Cărții, la care iau parte cu drag. Mulțumesc mult de invitație! 

Citesc mult, sau, cel puțin, o făceam cândva, când aveam timp. De toate, poezii, proză, eseistică, chick-lit (dar mai rar, na), romane de opt sute de pagini, broșuri micuțe. Sincer, la un moment dat am început să nu mai triez din ce citesc, efectiv citeam tot ce-mi cădea în mână. Și, cu toate acestea, mereu m-au speriat clasicii, motivele ar fi numeroase, nu știu, ideea că nu i-aș putea înțelege, că la un moment dat devine plictisitoare, redundantă acțiunea romanului (dacă există, bineînțeles); îmi aduc aminte de un citat, din care, tunchiat, parcă era „cărțile clasice, cărți pe care toți le laudă dar nimeni nu le citește.” O fi, oare, așa? Da, am citit cărți clasice, cărți de referință, Anna Karenina, Pe aripile vântului, Jane Eyre, Mândrie și prejudecată, Mănăstirea din Parma și ar mai fi, dar nu mă lungesc acum. Și, totuși, palmaresul meu literar numără de zeci de ori mai multe cărți contemporane, moderne, nu ”out of fashion”, cum se spune. Motivele ar fi și circumstanțele contemporane mie, spre exemplu; nu mai suntem în perioada în care, dacă nu erai invitat, nu ți se permitea să te bagi în vorbă cu cineva, când nu aveai voie să privești o persoană fix în ochi, lucru nepotrivit, la o adică, pentru că erai considerată nu știu cum. Nu mă înțelegeți greșit, epocile victoriene, elisabetene mereu m-au atras, au ceva al lor, dar, totuși, să ne ancorăm în realitate (părerea mea, domnilor, nu trebuie s-o împărtășiți).

Voi răspunde la niște întrebări puse de cei de la Târgul Cărții și, dacă aveți chef, vă invit să faceți același lucru în colțișorul blogului vostru. 

1. Sunt cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi?

Or, domle, cum să compari valoarea unei cărți? Evident, în condițiile în care nu numim „carte” tot ce este tipografiat și prins între două coperți, orice piece of shit, să spun așa. Eventual, am putea spune doar că o carte este mai bună decât alta, nu știu, criteriu subiectiv prin excelență, reiterează o părere individuală, colectivă, dar în niciun caz unică. Cărțile de ieri mai valoroase decât cele de astăzi? Dat fiind contextul nostru contemporan, 2017, aș putea spune că nu, dar poate m-aș înșela, la fel de bine aș putea spune că da, cele de ieri sunt mai valoroase, dar iarăși aș greși. Cert este că fiecare timp al literaturii are referința sa anume: din cărțile vechi, „de ieri”, se desprinde o literatură elegantă, o literatură țesută din om, din sufletul său, din trăirile și emoțiile sale surprinse într-o continuă artă a scrisului - nu știu, cărțile clasice, mie unul, mereu mi-au imprimat un aer de eleganță, de subtilitate, de sensibilitate. Revenind la cărțile contemporane, moderne, postmoderne, „de astăzi”, pot spune doar că tema de bază nu s-a schimbat, tot omul este axis mundi, dar ce s-a schimbat reprezintă modul în care tema este îmbrăcată și explorată. Modul în care omul este tratat, pe un picior cert diferit de modul în care era tratat de către clasici. Plusuri și minusuri au ambele părți, deși, recunosc, nu vreau să fiu ipocrit, citesc cu mai mare plăcere o carte contemporană decât un clasică.

2. Se scria mai bine pe vremuri?

Din punctul de vedere al rigorii stilistice, al construcției sintactice, al înșiruirii cronologice, al adecvării spațiale și temporale, cu siguranță da. Clasicii mereu mi-au lăsat impresia unor romane schematice, bordate, ca și cum autorii și-ar fi făcut dinainte o schemă, „o să-ncep romanul de-aici și o să-l trec pe-aici, îl învârt pe-aici și-ajung aici”, urmărindu-și planul pe întregul act al conceperii romanului. Poate, din acest punct de vedere, se scria mai bine. În momentul de față, se scrie exponențial mai bine abordându-se partea filosofică, să spun așa, a omului, a situațiilor în care acesta se găsește. Nu știu, dar eu chiar nu am găsit o carte clasică ce ar fi putut să-mi inspire idei filosofice directe, să mă facă să mă gândesc la ce-am citit. OK, nu-s egoist, sunt romane clasice care mi-au dat de gândit doar după ce le-am terminat de citit (spre exemplu, încă mă macină Litera stacojie și Anna Karenina), dar am citit unele cărți contemporane care mă făceau să mă opresc din lectură, să-mi fixez ochii pe tavan și să mă întreb „ok, acum eu ce fac cu a mea viață?” Încă o dată, întrebarea este relativă, iar simplul răspuns pe care l-aș putea da, pentru că se cere, este că da, se scria mai bine pe vremuri, dar în societatea noastră contemporană, emoțiile se trăiesc mult mai intens prin scris. 

3. Marii scriitori de ieri sunt mai prejos decât cei de astăzi?

Nici gând. Un scriitor nu este cu nimic mai presus decât alt scriitor, nicio distincție nu-l face pe un scriitor mai bun decât altul. Toți sunt egali, doar că unii reușesc să ajungă altfel la inima cititorului, să-i miște acolo o coardă la care doar ei au accesul. Nu știu cum să spun, m s-a întâmplat să citesc niște cărți scrise de autori de care nu auzisem ulterior până atunci, iar acele cărți pur și simplu să mă bulverseze și să mă lase mască. Deci, marii scriitori de ieri nu sunt cu nimic mai presus decât cei de astăzi, precum nici cei de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos. A fi scriitor, nu doar prin definiție, nu ești scriitor atunci când scrii o carte, două, trei, ci atunci când scrii pentru că știi că altfel nu te vei putea fi salvat, da, atunci ești scriitor, știi că literele îți oxigenează sângele și scrisul te eliberează din meningele creierului tău.

4. Timpul este cel ce dă valoare cărților?

Cu siguranță, da. Ca referință, Pe aripile vântului, roman care s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, o carte de referință și acum, și de-acum mulți, mulți, enorm de mulți ani înainte. Recunosc, este cartea mea preferată, până acum nu am mai reușit să citesc o altă carte de o asemenea anvergură emoțională, stilistică. Pur și simplu, uimitoare. 

5. Pot fi comparați scriitorii de astăzi cu cei de ieri?

Celor de astăzi le lipsesc răbdarea celor de ieri. Celor de ieri le-au lipsit sinceritatea celor de astăzi. Și cam asta este tot ce-am vrut să spun! 

Vă invit și pe voi cu drag să răspundeți acestor întrebări, mie chiar mi-a făcut plăcere! Mulțumesc mult, echipa Târgul Cărții! 

Vremuri second-hand, de Svetlana Aleksievici - Recenzie

Editura: Humanitas

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba rusă: Luana Schidu

Număr de pagini: 474

Tot ce vreau să spun, de la început, este că nu voi vorbi mult despre această carte, pentru că pur și simplu nu am ce spune, iar tot ce-aș putea spune poate fi sumat în cuvintele următoare: este o carte care pur și simplu trebuie citită de oricine, la un moment dat, chiar dacă, sunt sigur, cei care vor să citească orice scris de Svetlana Aleksievici, câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, trebuie să fie pregătit să dea piept cu o realitate dură, incisivă, rigidă și verticală. Cu siguranță, Svetlana are cititorii ei avizați, inițiați, scrierile ei presupunând o oarecare tangență a eventualului cititor cu lumea sovietică, cu lumea lui Stalin care se prelungește din ce în ce mai mult și în zilele noastre. Am citit Vremuri second-hand simțind o nepotrivire între vârsta mea, douăzeci de ani, și conținutul cărții. Da, știu, mi-am dat seama, încă nu-s pregătit să citesc această carte și s-o înțeleg în adevăratul ei sens, dar am citit-o și cu siguranță nu a fost o pierdere de timp, pentru că simt că am câștigat în spatele meu o istorie a unor ani care ar fi fost mai bine, poate, să nu fi existat vreodată. Vremuri la mâna a doua, prin excelență, dovada că istoria face parte din prezent, într-o înfiorătoare lume în care seamănul își ucide seamănul, oamenii se fură pe față, se urăsc și se vorbesc pe la spate - într-o lume care, încetul cu încetul cu încetul se autodistruge.

Primul meu contact cu Svetlana Aleksievici a fost volumul Dezastrul de la Cernobîl, care a fost o lectură efectiv șocantă, dureroasă, la care am plâns, nu, nu, chiar nu aș putea descrie ce trăiri mi-au adus, de fapt, toate romanele autoarei - am citit, până acum, toate cărțile ei traduse în limba română, apărute la Editura Litera, Corint și cea de față apărută la Humanitas. Scrierile Svetlanei Aleksievici sunt manuscrisele unei istorii, sunt identitatea unei țări, a unei lumi. Aceaste cărți sunt începutul realității dureroase și șocante, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască! Și, chiar, să-l retrăiască!

Svetlana mi-a demonstrat ce înseamnă curajul, puterea efectiv fizică de a îndura, credeți-mă, vă rog, prin scrierile sale autoarea reiterează chirurgical portretul individului sovietic și postsovietic. Cărțile ei nu prezintă însă doar o istorie cronologică, or nefirească, a evenimentelor, ci o istorie a emoțiilor, a sufletului, a lacrimilor, a durerilor omenești .

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana Aleksievici)

Homo sovieticus există - Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În acest volum polifonic, constituit în mai multe strigăte, mai multe voci, în care se amestecă sunetele străzii, conversații relatate și decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă este de un farmec exorbitant, hipnotic; volumul de față este o carte densă, este o carte puternică, înfiorătoare prin adevăru-i și tragism, prin brutalitatea lumii care se constituie în rescrierile Svetlanei. Totul datează istoric, datele sunt veridice, confirmabile, irefutabile. Trebuie doar să-ți deschizi mintea și să permiți voinței să depășească granițele prezentului - o pagină te împinge într-un trecut care ți se pune în față și ți se servește cu o măiestrie aparte, cum numai Svetlana poate.

În carte, la un moment dat spune „despre dragoste știm prea puține”, la fel cum știm prea puține și despre noi, despre oameni, despre istorie, despre nenorocirile pe care ni le creăm cu propria noastră mână, voluntar, involuntar, omul e capabil de lucruri pe care nu am fi crezut vreodată că este în stare să le facă. Durere, plânsete, resemnare, iertare, Doamne, tot scrisul Svetlanei cumulează un șir de opintiri în cursul istoriilor care au provocat răni ce, cu siguranță, nu se vor fi vindecat vreodată. De la trecut până la prezent nu este decât o aruncătură de timp. Abia aștept următorul volum al autoarei, abia aștept să cunosc și mai multe lucruri privitoare la lumea sovietică, exact așa cum o descrie Aleksievici: veridică. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! 

 

Lecturi cât mai plăcute să aveți! 

Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș

„În fața unor asemenea morți, conștiința se revoltă, iar durerea și indignarea care urmează, cel puțin în cazul meu, nu se diminuează cu trecerea anilor.” (pagina 244)

“Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. “(Această carte) este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Despre Suntem deja uitarea ce vom fi, Mario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declară: „După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.”

Știi că ai citit o carte într-adevăr bună în momentul în care ai închis-o și ai început să te gândești, cu toată lumea adunată în suflet, la propria ta viață, la propriile tale drumuri alese și gânduri săltătoare, la prietenii tăi, la oamenii pe care i-ai cunoscut, care au avut un impact minor, major în viața ta, la familia ta, la drumurile pe care le-ai ales și pe care, cu atâta dorință, le urmezi, la idealurile spre care țintești și de care, uneori, te sperii. Știi că ai citit o carte bună în momentul în care ai certitudinea că ai învățat ceva din ea, pentru că, pur și simplu, total neașteptat, am fost surprins de romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, un roman care m-a șocat prin tot ceea ce înseamnă - de la detaliile privitoare la politica columbiană, până la relațiile personajului principal (cartea dovedindu-se, de fapt, a fi o autobiografie, un fel de volum memorialistic) cu celelalte personaje și chiar cu propriile sale trăiri și gânduri interioare, zbuciumat în dezvoltarea sa cognitivă și fizică. 

„Au trecut aproape douăzeci de ani de când l-au ucis și în timpul acestor douăzeci de ani, în fiecare lună, în fiecare zi, am simțit că am această datorie inevitabilă, nu pentru a-i răzbuna moartea, ci măcar pentru a o povesti.” (pagina 267)

Nu am să povestesc ce se întâmplă în care, însă vă pot spune că am avut impresia că citesc un poem cu un talent chirurgical, precis, atât de frumos; am citit romanul ușor, nu mi-a dat bătăi de cap, mi-a dat doar gânduri și teme de meditat; de fapt, am văzut romanul mai mult ca o investigație, ce la început pare o obsesie personală, intimă și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui, o încercare telurică de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea pe care, chiar și după trecerea în neant, fiul i-o poartă. Romanul lui  Héctor Abad Faciolince nu poartă doar această amprenta, relația tată-fiu, ci dezvoltă mai multe subiecte de interes literar și uman - nu e cazul, după cum bine știți, nici nu obișnuiesc, să le prezint aici, dar vă spun doar că acest roman cu siguranță, dar cu siguranță o să vă fie pe plac (raportându-mă la experiența mea literară, să-i spun așa, și vă rog să mă credeți că am ceva cărți „la bord”, chiar e imposibil ca, în proporție de 70%-80%, acest roman să nu-ți fie pe plac; poate doar să fii prea insensibil, de piatră). Citeam la un moment dat pasaje care pur și simplu mă dădeau peste cap, mă frământau și-mi stăruiau în minte până când, cu greu, reușeam abia să le îndepărtez. Stilul lui  Héctor Abad Faciolince este pur și simplu unul de calitate, și-l înscriu între autorii mei preferați!

„Această carte este încercarea de a o lasă mărturie despre durerea mea, o mărturie inutilă și necesară în același timp. Inutilă pentru că timpul nu se întoarce și nici faptele nu se modifică, dar necesară cel puțin pentru mine, pentru că viața și profesia mea ar fi lipsite de sens dacă nu aș scrie ceea ce simt că trebuie să scriu și ceea ce în aproape douăzeci de ani de încercări nu am fost capabil să scriu - până acum.” (pagina 255)

Autorul inseră, la un moment dat, o scrisoare de la tatăl lui. Vă pot spune că acea scrisoare a fost una dintre cele mai emoționante epistole pe care le-am citit vreodată. Nu pot, pur și simplu nu pot descrie cât de minunat este acest roman, cât de dureros pe alocuri, cât de adevărat, ți se imprimă în suflet, inimă, piele, îți dă aripi și îți oferă ceea ce n-am reușit să găsesc la multe alte romane: dorința de a fi bun, de a fi un om cu visuri și cu idealuri, de a lupta pentru ceea ce-ți propui, și, într-o unire perfectă a tuturor acestor lucruri, de a ierta, de a iubi, de a-ți aduce aminte. Nu vreau să vorbesc mai multe despre roman, simt că i-aș distruge magia, vreau să-l las să se așeze tainic și etern pe pleurele inimii mele, dăh, și să rămână acolo cât timp se poate, pentru că știu că romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, de acum înainte, se înscrie în cărțile mele preferate și știu că va fi una dintre cele mai bune cărți citite în 2017.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Suntem deja uitarea ce vom fi, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

„În plus, am învățat de la tatăl meu ceva ce asasinii nu știu să facă: să pui în cuvânt adevărul, pentru a să dureze mai mult decât minciuna lor.” (pagina 272)

 

 

Arta visării, de Lucy Keating - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Traducător: Ana Dragomirescu

„Viața e un vis.

Apoi te trezești.”

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit elefanți roz, s-au bătutu cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. 

„Acum toată clasa e tăcută și se uită fix la mine. Inclusiv băiatu viselor 

mele, care tocmai a devenit realitate.”

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?

Am citit acest roman într-o zi, alaltăieri, și-am spus să las o zi ca lucrurile să se așeze, înainte de a face recenzia. Voiam să citesc Arta visării încă de când a apărut, însă nu am avut prilejul decât acum. Știam că ascunde o poveste drăguță, ce trebuie descoperită, explorată, ascultată. Totuși, de ceva vreme am început să fiu reticent cu privire la cărțile Young Adult, nu știu, parcă nu mă mai atrag, deși sunt lecturi pe care simți nevoia să le ai: de altfel, lecturi ușoare, oarecum simple, light, care nu îți solicită prea mult fantezia și atenția - nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte YA care să mă facă să mă opresc din lectură și să meditez asupra a ceea ce am citit. Cred că doar Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty și Lungul drum spre casă de Louise Penny mi-au dat mai mult de gândit. Dar nu pot spune că romanul de față mi-a displăcut, știam, la o adică, faptul că nu va fi genul de roman care să mă dea pe spate. Am vrut să-l citesc doar din dorința de a-l fi citit; nu știu, am eu așa un fix.

„Reală. Ultimul cuvânt rămâne între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea petrecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele.

Pentru că el nu există în realitate.”

Povestea romanul este drăguță, drept să vă spun, autentică, într-o măsură: doi tineri se îndrăgostesc în vis, motivul e necunoscut - până într-un punct, se aventurează în lumea nemărginită a viselor, tralalala, dar, na, uite că într-o zi se dovedește că Max nu era doar un băiat-perfect-sensibil-singuratic imaginar, ci e real, palpabil, concret, moment în care viața lui Alice devine o confuzie permanentă: oare o va recunoaște, oare cum să reacționeze, oare ce va spune; oare Max se va comporta în continuare precum băiatul din vis? Răspunsul nu are rost să vi-l dau, e de prisos, vă las să descoperiți voi. Însă ideea de bază a romanului este aceasta: când realitatea și visele se combină, ce are să iasă? Visul exclude sau, dimpotrivă, completează realitatea? Iar întrebarea reciprocă e valabilă. 

„Și-a amintit de alergia mea la migdală.

Pentru că își amintește toul.

Pentru că a fost acolo.

Pentru că, până la urmă, el e Max din visele.” 

Legat de stilul autoarei, pot spune doar că acesta curge de la sine, este ușor, limpede și clar, nu știu, mie-mi place genul acesta de cărți, sunt lecturi pe care simt uneori nevoia să le am, fiindcă nu sunt genul de lecturi care mă epuizează (și care totuși îmi plac). E ca și cum aș da play unui film sau unui serial, unei melodii pe care am pus-o pe repeat. De asemenea, mi-au plăcut mult și ideile pe care autorea le-a exprimat din prisma personajelor - adică, vreau să spun, după ce citesc o carte vreau să rămân cu niște idei drăguțe referitoare la viață, la prietenie, chestii dintr-astea, le-nțelegeți voi. Ei bine, citind Arta visării mi-am dat seama că autoarea, Lucy Keating, a reușit să facă într-adevăr artă din scris. E un roman reușit, chiar frumos scris, se vede că Keating știe să lucreze prin cuvinte, creând oameni, atmosfere frumoase, legând prietenii și născând idei eterne.

„De parcă n-aș mai fi fost sărutată niciodată până acum. De parcă aș vrea să-l devorez. De parcă am fi ultimii doi oameni rămași pe planetă, iar sărutul ar fi singurul lucru care ne poate ține în viață.”

Prietenie, iubire, dezamăgire, lacrimi, adolescență și dorință, așa aș putea descrie acest roman fascinant al lui Lucy Keating. Nu mă înțelegeți greșit, i-am dat trei steluțe pentru că genul de lectură YA nu e tocmai tagma mea literară, la o adică, cred că e printre cele mai bune romane din acest gen pe care l-am citit. E un roman jucăuș, care îți dă de gândit, te face să trăiești alături de personaje, să le simți cuvintele, ideile, să pulsezi la acțiunile lor, la fanteziile și aspirațiile pe care le au. Cu siguranță nu am pierdut timpul citind Arta visării, dar la fel de bine pot spune că este doar o altă carte pe care am citit-o, lăsându-și totuși o amprentă frumoasă asupra mea. Eu vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fanii acestui gen de lectură.

„- Încă nu vreau să vă alarmez, răspunde doctorul. Dar mă tem că acum, după ce v-ați cunoscut în viața reală, e posibil ca mințile voastre să nu mai fie în stare să deosebească realitatea de vise. Cu cât povestea asta durează mai mult, e posibil ca, dacă nu reușim să vă împiedicăm să vă visați unul pe altul, vouă să vă fie imposibil să faceți diferența dintre momentele în care sunteți treji și vise.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Și nu am priceput că, odată cu pierderea viselor, nu te voi pierde și pe tine.”