luni, 6 martie 2017

„Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac- Recenzie

Editura: Cartier
Rating: 5 din 5 stele
Număr de pagini: 160

Am unele convingeri legate de anumite cărți, e ca un alt simț care mi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, odată cu toate lecturile mele. Sunt cărți la care pur și simplu simt din titlu că o să-mi fie pe plac, sunt alte cărți care, încă de la prima pagină, îmi demonstreză că vor fi o lectură de prisos, care doar vor fi și atât - o altă carte trecută în ”read”. Nu știu câte așteptări am avut de la volumul Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi, dar vă pot spune că, oricât de mari ar fi fost așteptările mele, această carte cu siguranță le-ar fi întrecut. Și vă pot spune de ce: Vara în care mama a avut ochii verzi a devenit una dintre cărțile mele preferate, o pot alătura, fără vreun dubiu, romanului meu preferat din toate timpurile, al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului. Pentru că nu am mai avut parte de ceva vreme de o lectură atât de puternică, de o lectură cu care să rezonez (ei bine, poate nu în totalitate) atât de mult, de o lectură care să stârnească în mine atâtea emoții, sentimente, lacrimi, bucurii, întrebări. Nu știu, pur și simplu am fost fascinat și sunt, chiar și-acum, după o săptămână ce a trecut de când l-am citit.

Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, este ca o exorcizare, este ca un semn mare al exclamării pus asupra întregii lumi în care trăim. Nu, nu pot vorbi de roman în modul în care i-aș face o recenzie, așa că am să vorbesc doar despre ce am simțit eu citindu-l; nu vreau să-l povestesc, nu vreau să dau citate, aș vrea să vorbesc doar despre ochii verzi ai mamei, nu doar vara, nu doar toamna, ci despre ochii ei verzi întreaga viață. L-am citit încet, încet, nu m-am grăbit să-l termin - având în vedere că are doar 160 de pagini, cu siguranță l-aș fi dat gata în doar câteva ore. Însă am vrut să gust din fiecare frază care avea o încărcătură emoțională aproape acerbă, exhaustivă, am vrut să intru în mintea personajului extrovertit, aproape vulgar în simpla existență ancestrală a mamei, a sufletului din care rădăcinele i se trag. Aș vrea să citesc acest roman toată viața, o simplă pagină mi-a oferit mai multe emoții decât ar fi reușit alte cărți în zeci de pagini. Tatiana Țîbuleac are un stil al ei, un stil provocator, care, pentru unii, poate ar părea vulgar, nepotrivit - cum să vorbești despre propria mamă în maniera în care îți dorești să dispară, să moară, s-o urăști, să ți se pară proastă și urâtă și ratată? Da, dar am reușit să văd dincolo de toate aceste aspecte pe care le-a conturat Tatiana în carte. Volumul este ca o provocare, pe care o accepți - iar apoi, depinzând de fiecare cititor, autoarea pierde provocarea sau o câștigă. Din partea mea, mă declar învins.

Un roman plin de forță, pe cât de profund, din păcate pe atât de scurt. Totuși, n-aș fi vrut ca autoarea să se lungească cu anumite aspecte. Nu. Îmi place că am rămas cu întrebări fără vreun răspuns din partea ei, mi-a lăsat mie o alegere liberă de a interpreta anumite aspecte. Vedeți voi, ochii mamei nu-s doar pupile, nu au doar retine, ci în ochii mamei se cumulează viața personajului, acolo, în irisul ei verde, de culoarea câmpiei arzânde, oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, visează și se trezesc la realitate. Ochii mamei, acei ochi care cândva se vor închide, închizând în spatele lor tot universul existenței. Vara în care mama avut ochii verzi este plin de imagini hipnotice, nebunești, uneori inadecvate logic, fapt ce m-a dus cu gândul la romanul arhicunoscut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, un alt volum care m-a sfâșiat, și în care poarta dintre cele două lumi - ale mamei și lumea copilului - era părul, cordonul ombilical al copilei pentru care idealurile nu mai erau decât dorințele ca propria-i mamă să se întoarcă acasă și să fie fericită. O referință potrivită, după părerea mea, Tatiana Țîbuleac impunând o proză în stilul inegalabil al Aglajei. Și se pricepe, chiar se pricepe, o face cum știe ea mai bine.

După ce-am terminat romanul, evident, am fost trist fiindcă știam că un volum de o asemenea intensitate nu am să mai citesc curând, dar am fost și fericit că îl pot număra printre cărțile din biblioteca mea. Vara în care mama a avut ochii verzi a fost lectura de care am avut nevoie în această perioadă, a fost o lectură adevărată, dincolo de orice comentarii aș fi auzit: sunt persoane care apreciază cartea, la fel de bine cum sunt și persoane cărora romanul li se pare o porcărie. Da, dreptul la liberă opinie și alegere avem, nu cred că Tatiana Țîbuleac nu a luat în calcul că cititorii i se vor împărți în mai multe categorii. Dar am simțit că prin acest volum ea a fost sinceră, a vrut să spună anumite lucruri și, după părerea mea, subiectivă, chiar a reușit. O intensitate uneori de nesuportat, o sinceritate aproape epuizantă, bolnavă. Și, după cum spune și Radu Vancu, „ultima treime a romanului (...) ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară, nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent”. Ea e unică și-atât, prin tot ceea ce trăiești citind acest volum. Mă bucur, chiar mă bucur că acest om există și abia aștept să-i citesc și celelalte scrieri. 

Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru, exact așa cum trebuie ele să fie: cu sens! Seară faină și ne citim în curând!

2 comentarii:

  1. Am văzut pe Instagram că puneai multe poze cu citate din cartea asta pe story. Și chiar mi-au plăcut, m-au intrigat mult și pare o carte minunată, mai ales că ție ți-a plăcut. Sper să ajung și eu s-o citesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E superbă, cred că printre cele mai bune cărți, care mi-au ajuns la suflet! :) Puuupici și mulțumesc de vizită!

      Ștergere