Magazinul de sinucideri, de Jean Teulé - Recenzie

Editura: Allfa

Colecția: Strada Ficțiunii

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 120

Traducere din limba franceză: Magda Răduță

Într-un viitor îndepărtat, în Cartierul Religiilor Uitate, singura speranță de a evada din apocalipticul cotidian este excentricul Magazin de Sinucideri al familiei Tuvache. Aici se găsesc toate cele necesare unei sinucideri stilate, personalizate, teatrale, care să-i facă cinste sinucigașului: șerpi otrăvitori, măști hidoase, pentru cardiaci, costume de harachiri, cocktail-ul letal al zilei, sărutul morții, cam orice ți-ar putea tuna prin cap într-o formă viabil, să-i spun așa, mortală.

Toți membrii familiei - care poartă numele unor sinucigași celebri - împărtășesc aceeași părere, și anume că viața e o mare deziluzie și ar trebui curmată cât mai rapid cu putință. Toți, în afară de mezinul Alan, care este de un optimism incurabil. Treptat, sumbrul Magazin de Sinucideri tinde să se transforme într-un colțișor vesel și luminos. Iar comerțul cu lipsă de speranță, comerțul cu moarte și, la o adică, fazual spus, „comerțul cu salvare”, tinde, încetul cu încetul, să se ducă de râpă.

Am așteptat să citesc acest roman cam de când am auzit prima dată de el, însă abia acum am reușit. Sincer, nu am avut așteptări mari, deoarece știam că voi citi ceva drăguț, ceva amuzant, care într-adevăr ar trebui citit de oricine. Nu știu dacă acest roman trebuie înțeles, pe cât trebuie simțit de fiecare în parte - ideea este că te poți regăsi în el, sau nu. În unele momente, simțeam că fac parte din lumea romanului, îl înțelegeam pe fiecare personaj în parte, iar mai tare rezonam cu Alan, mezinul, cel zâmbăreț, care spune mulțumesc, „la revedere” și nu „adio” (aici am râs foarte tare la scena în care mama lui îi spune că, de fapt, clienții care pleacă de la magazinul lor nu se mai întorc niciodată - în mod ideal - de aceea nu se cade să li se adreseze cu „la revedere”, ci cu „adio”, pentru că sunt plecați pentru totdeauna). Cred că scopul acestui roman a fost, dincolo de alegoria indusă, de imaginea concretă care, de fapt, exprimă ceva abstract, să amuze, nu știu, eu am apreciat acest roman pentru că m-a făcut să râd, chiar mi-a adus zâmbetul pe buze, iar pentru mine asta a contat cel mai mult.

Da, volumul Magazinul de Sinucideri este și o satiră destul de reușită, vreau să spun, e foarte interesant cum Teulé reușește să scobească în sufletul omului și să-i descopere, poate, cele mai adânci gânduri. Simțul său critic, simțul său de observator este de apreciat, ba chiar de invidiat, și parcă totuși mă simt vinovat că m-am lăsat cuprins de un umor negru. Haha! Teulé are așa un talent de a-și capta cititorul prin felul în care scrie și nu plictisește. De fapt, stăteam și mă gândeam, mă, în 120 de pagini să vorbească omul ăsta despre același lucru, adică despre cum să se sinucidă niște oameni, bună ziua, salutare, vreau stricnină, na stricnină, adio, moarte plăcută, să nu vă mai văd pe aici?! Da, chiar sunt fooooarte amuzante opțiunile pe care autorul le oferă personajelor, opțiuni de a se sinucide, dar știu că fiecare, până la urmă, ascunde un substrat, iar aici m-am gândit mult la death kiss, o să vedeți voi, dacă citiți romanul, care e faza. Aici, Teulé a vorbit și despre iubire, și despre prietenie, și despre familie, și despre vise și orice înseamnă, de fapt, omul: sentimente.

Nu știu dacă aș mai putea vorbi despre ceva, nu pot acoperi prea mult - fiindcă nici nu vreau - deoarece romanul este destul de micuț; o sută douăzeci de pagini în care autorul Jean Teulé satirizează cu talent o societate posibilă, dintr-un viitor îndepărtat. ”Jean Teulé scrie într-o formulă originală, absolut inspirată, făcând revernțe atât Familiei Addams, cât și lui Baudelaire. Satirizează cu simpatie pesimismul, spleen-ul urban, nihilismul, depresia atât de în vogă. Rezultatul este, probabil, cel mai comic roman despre sinucidere scris vreodată”, este vocea editorului, o voce corectă și la subiect. Într-adevăr, n-ai fi crezut vreodată că un roman despre sinucidere te-ar putea amuza. Dar, uite, în literatură totul e posibil.

Știu că este și un filmuleț tare drăguț după acest volum, am să mă uit la el zilele următoare. Le mulțumesc enoooorm celor de la Grupul Editorial All pentru acest volum, vi-l recomand cu mare drag și, dacă l-ați citit, aștept părerile voastre! O zi minunată să aveți, călduroasă și plină de lecturi!

Appassionata, de Ana Cioclov - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 136

Prozele scurte din acest volum au în comun căutarea febrilă a iubirii în care se lasă purtate personajele Anei Cioclov. Mai au în comun o anume știinţă a locurilor în care în mod natural pasiunile se dezlănţuie cu mai multă forţă, în care referinţele culturale și un anume glamour sunt inseparabile de bulevardele largi și impunătoare ale New Yorkului sau de arterele Parisului istoric, precum Avenue George V. Ambientul, eclerajul, atmosfera, vitrinele, personajele par a fi recuperate din niște ecranizări mai vechi și mai romantice. Bărbaţii sunt eleganţi, femeile sunt visătoare și și unii, și alţii își petrec nopţile ca și cum ar fi ultimele. Cititorii trebuie doar să se lase purtaţi de vuietul intern al scriiturii tot așa cum, dacă ar fi într-o sală de concert, s-ar lăsa înrobiţi de crescendoul acordurilor Boléroului lui Maurice Ravel.

Ana Cioclov este o artistă complexă. Trăiește la New York, pictează în studioul său din Florida, are un atelier de design vestimentar la Timișoara. Din continua mișcare între polii manifestării multiplului său talent culege experienţe impresionante. Este atrasă de destinele oamenilor singuri și triști, care rătăcesc ca fluturii de noapte. O haină de blană, o rochie de mătase, un costum impecabil croit, o bijuterie, o pălărie exotică sunt indiciile care o îndeamnă să-și imagineze că femeile și bărbaţii care le poartă sunt într-o deznădăjduită căutare a romantismului, a senzualităţii și a împlinirii. În aceste detalii constă forţa ei literară. Ana Cioclov şi-a făcut studiile la Universitatea din Timişoara, Facultatea de Arte Frumoase, Secţia de pictură şi artă grafică. Şi-a început cariera ca designer vestimentar şi a realizat costume pentru Opera din Timişoara.
În 1991 a fondat compania „Ana Cioclov“, specializată în produse unicat destinate femeilor, mai precis creaţii vestimentare, bijuterii şi accesorii, toate fiind lucrate manual.
În paralel cu activitatea de designer vestimentar, Ana Cioclov a pictat în ulei şi acuarelă, lucrările sale putând fi admirate în nenumărate expoziţii din ţară şi din străinătate (Ungaria, SUA, Germania).

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Appassionata într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

 

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Appassionata, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

 

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul viselor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie.

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

 

Sărăcuțul lui Dumnezeu, de Nikos Kazantzakis - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Traducere din neogreacă: Ion Diaconescu

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 402

Sărăcuțul lui Dumnezeu (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său Jurnal de călătorie.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Mi-am spus, dacă voi citi Sărăcuțul lui Dumnezeu, atunci am să iau și mai în serios gândul de a citi Zorba Grecul, de la același autor. Sincer, nu știu de ce am vrut să citesc acest roman, poate pur și simplu pentru că am vrut să descopăr ce ascunde, poate pentru că, atunci când a apărut, era o agitație destul de mare în legătură cu el - deși, spre exemplu, eu nici până acum nu am citit vreo carte de Murakami, deși cam toți îmi recomandă măcar un roman de la el. În fine. Am citit acest roman destul de greu, drept să vă spun, și nu am putut, de-a lungul lui, să nu mă gândesc, chiar și fugitiv, la romanul lui Vodolazkin, Laur, unul dintre cele mai bune romane citite în 2015. Dacă ar fi să le compar, cred că l-aș plasa pe Evgheni Vodolazkin înaintea lui Nikos Kazantzakis, asta pentru simplul fapt că proza lui Vodolazkin m-a atras mai mult, mi s-a părut mai curgândă, mai liniștită, să spun așa, pe gând Kazantzakis mi-a dat impresia unei oarecare ezitări, deseori anumite aspecte ale scrierii lui obosindu-mă, chiar dacă îmi plăceau. Am eu un fix, îmi place mult proza care nu rămâne rigidă, rece, ba chiar cea care devine personală, într-o măsură infimă, intimă.

Nu are rost să vă vorbesc despre roman, este de prisos, da, abordează într-o măsură tema religiei, dar dincolo de asta sunt multe alte aspecte care sunt tratate foarte frumos. Proza lui Kazantzakis este plină de viață, însuflețind personajele, dându-le suflul lor propriu, pătrunzând în tema propriu-zisă a romanului său, și anume redescoperirea sufletului omenesc, a virtuților și păcatelor sale, a tot ce înseamnă acesta în suprema și eterna sa existență. Un roman adânc, profund, emoționant, „o poartă deschisă către misterul și minunea vieții” (San Francisco Chronicle), care îți dă de gândit, de meditat, te face să trăiești alături de el și prin el. Personajele lui Kazantzakis sunt personaje adevărate, care trăiesc prin credință și se salvează prin adevăr; este sunt oamenii în genere, capabili de sacrificiu și de ascensiune - prin durere, prin patimi și prin lacrimi.

Un aspect pe care l-am adorat în Sărăcuțul lui Dumnezeu a fost prezența imaginilor realistico-magice. Pur și simplu am adoraaaaat modul în care Kazantzakis a reușit să creioneze niște aspecte atât de minunate, atât de adevărate, încât la un moment dat chiar îmi era greu să-mi dau seama care e diferența între real și imaginar, totul îmbinându-se într-un mod atât de armonios, atât de echilibrat și simetric. Acest lucru m-ar fi făcut să-i fi dat romanului patru steluțe, însă m-am rezumat la trei din cauza celor două aspecte prezentate: lectura greoaie, la un moment dat, cât și ușoara rigiditate a scriiturii. Știu că acest roman merita mai multe, dar știu și că încă nu sunt acel cititor avizat a-l fi lecturat. De asemenea, știu că pe viitor o să-l recitesc și, cu siguranță, atunci îl voi înțelege altfel. Există lecturi care necesită o a doua lectură, o a treia, precum și filme pe care nu le poți viziona o singură dată! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! O zi frumoasă și plină de lecturi frumoase!

Trei coroane întunecate, de Kendare Blake

Trei surori întunecate

născute într-o vâlcea,

trei surori delicate,

nicicând nu se vor iubi

Trei surori întunecate,

toate trei frumoase,
două vor fi devorate

și doar una regină va fi.

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. 

Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. 

Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.

ULTIMA REGINĂ RĂMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.

Precomandă romanul cu o reducere de 40%, de AICI, elefant.ro!

Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter - Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere din limba maghiară: Anamaria Pop

Esterházy Péter (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca matematician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul Premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009), un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal — Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen şi Nicio artă (2011).

„Elegantul volum pe care-l țineți în mână, dragi cititori, (dorința mea secretă e să-l mângâiați cu sufletul și să-l citiți cu rațiunea!) este cel de-al zecelea pe care l-am tradus din opera lui Péter Esterházy. Cartea a fost scrisă între 1972–1974, dar a apărut în 1976. Eu am tradus-o doar acum. De citit, am citit-o îndată după 1990, când s-a demolat cortina izolării din jurul României. Dar e altceva să citești o carte — și cu totul altceva să o traduci, să te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare vibrație ce pulsează în propoziții. De ce am tradus o doar acum? Nu știu! Poate că așa a fost să fie. Poate a fost nevoie de acest „viceversa“, să traduc cărțile scrise ulterior acesteia, iar apoi să mă întorc la origo, pentru a putea afirma acum cu mâna pe inimă: la douăzeci și ceva de ani, Péter Esterházy a avut nevoie de un singur cuvânt, kalokagathia, ca să posede literatura. Sau literatura l-a posedat? Nu mai are nicio importanță! Important e că din contopirea de atunci s-au născut Fancsikó (aristocratul cu „înțelepciunea la pătrat“) și Pinta (rebelul în tricou de gimnastică și cu unghiile roase) — personaje eterne (Yin și Yang?) care apar — dincolo de „uprafața suprafețelor, sub diferite nume și ipostaze, în diferite situații — în toate celelalte volume ale marelui (și-n felul său unicul!) scriitor reprezentativ al literaturii maghiare contemporane. Deschideţi larg uşa casei voastre, dragi cititori, pentru Fancsikó și Pinta — nu veți regreta!” - Anamaria Pop

Înainte de toate, volumul de față se citește foarte ușor. Autorul nu face uz de imagini greoaie, fraze alambicate, întortocheate: la el, un lucru este simplu, și anume acela că simplitatea primează și, de cele mai multe ori, șochează. N-aș putea vorbi prea multe despre volumul de față, în schimb vă pot spune doar că m-a fascinat prin personajele create, prin gândurile și ideile reiterate prin și în acestea. Mi-a fost dor de ideea realismului magic într-o carte, dar atât de precis, aproape chirurgical inserat, încât la un moment dat chiar nu poți să faci deosebirea între ce este ireal și ce este real. Totul este într-o armonie perfectă, cum numai Esterházy este capabil s-o creioneze.

Mi-a plăcut enorm de Fancsikó și Pinta, serios, niște personaje cu atâta chef de viață, cu atâta lumină pe față, nu știu, pur și simplu mi-au dat o energie enormă prin existența lor în paginile acestei cărți, iar tocmai asta cred că a fost ideea autorului: să creeze niște personaje care să rămână în sufletele cititorilor săi. V-am spus, nu pot spune multe despre acest roman, ar fi de prisos, frazele, poveștile vorbesc ca de la sine, fără a fi nevoie de alte explicații. Mie mi-a plăcut, și mi-a plăcut mult, iar unele fragmente chiar mă dădeau peste cap și îmi confirmau, încă o dată, talentul autorului care, într-o măsură, mi-a adus aminte de scriitorul columbian Gabriel García Márquez.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Fancsikó și Pinta, de Esterházy Péter. Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!