Oamenii fericiți citesc și beau cafea, de Agnès Martin-Lugand - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Traducere de: Carmen Otilia Spînu

Anul apariției: 2016

„... sunt pierdută. Ar fi trebuit să plec cu voi.”

După ce a profesat ca psiholog timp de șase ani, Agnès Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicându-și primul roman, Oamenii fericiți citesc și beau cafea în regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, în decembrie 2012. Remarcată rapid de bloggerii atenți la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul în lumea editorială tradițională. Odată ce romanul său a apărut în catalogul Michel Lafon și s-a vândut numai în Franța în peste 300.000 de exemplare, a fost asigurată și traducerea lui în mai multe limbi europene, printre care spaniolă, italiană, poloneză și turcă. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de producătorul american Harvey Weinstein. Continuarea romanului, Viața e ușoară, nu-ți face griji, a apărut, de asemenea, la Editura Trei.

A plecat din Paris să se uite pe sine. Dragostea pe care o va întâlni va schimba totul. Povestea lui Diane începe în mod brutal cu moartea soțului și a fetiței sale, eveniment care o aruncă în cea mai cumplită depresie. Totul se oprește în loc, în afară de inima ei, care continuă să bată. Cu încăpățânare. Dureros. Zadarnic. Când cel mai bun prieten și asociat în mica afacere cu o cafenea literară la Paris, Felix, îi propune o călătorie ca început pentru o nouă viață, Diane alege să îndeplinească o mai veche dorință a fostului ei soț și se refugiază departe de lume, într-o mică așezare din Irlanda. O întâlnire neașteptată cu un bărbat taciturn o face pe Diane să vadă din nou lumea cu încredere și cu forță regăsită. 

Oamenii fericiți sunt acei oameni care se privesc, de-a lungul timpului, cu aceeași iubire, forță și dragoste. Pentru că oamenii fericiți se schimbă, da, toți oamenii se schimbă, dar ei nu uită să-și spună asta. Oamenii fericiți sunt acei oameni care, în diminețile târzii, își spun bună dimineața și se îndrăgostesc iarăși. Așa este omul, așa ar trebui să fie, pentru că oamenii fericiți găsesc bucuria în cele mai mărunte lucruri: într-o cafea, într-o carte bună, într-o poză înrămată și o prietenie veche. Și, încetul cu încetul, ne vom da seama că, într-adevăr, Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Am adorat acest roman, pur și simplu. L-am luat în mână și am parcurs cele 176 de pagini fără să mă opresc, pentru că m-a prins povestea, m-a făcut să trăiesc alături de ea și abia așteptam să văd ce se mai întâmplă cu Diane, ce-are de gând să facă acum, în circumstanțele în care e, pur și simplu am simțit că Diane, personajul principal, mi-e o prietenă căreia trebuie să-i fiu alături și pe care trebuie s-o susțin, deși aparent cu greu am reușit să-i înțeleg alegerile, gândurile. Nu am să vă spun multe despre poveste în sine, pentru că știți prea bine că nu obișnuiesc să fac asta: ideea este că Diane își pierde soțul și fiica într-un accident, moment în care începe să se închidă tot mai mult în propria-i lume, se-ascunde sub o carapace unde se află doar ea cu lumea ei, sau, în fine, ce-a mai rămas din aceasta. Se luptă cu trecutul, cu dorința de a uita ce s-a întâmplat - deși, bineînțeles, este imposibil -, de a depăși momentul în care persoanele cele mai dragi ei au părăsit această lume. Îndemnată de Felix, aceasta pleacă î Irlanda, într-un mic sătuc, închiriază o căsuță, întâlnește oameni frumoși, calzi și primitori, dar și pe un anume tip, un vecin, Edward. Ok, ok, totul frumos, dar aici povestea începe să devină palpitantă, pulsând cu tot felul de întâmplări. Edward și Diane, cuplul non-cuplu, acei oameni care, luptându-se cu demonii trecutului care-și fumează țigara, încerc să găsească fericirea. Împreună? Poate.

„Cred că refacerea vieții mele trece prin cafenea.”

Povestea Dianei în sine nu este una complicată, dar modul în care autoarea tratează și speculează întâmplările din viața ei, fac din Oamenii fericiți citesc și beau cafea un roman spectaculos, profund și emoționant, presărat cu glume, cu întâmplări care te apropie și mai puternic de personaje, cu flashback-uri, memorie afectivă, nu știu, mie mi-a plăcut efectiv totul, de la început la sfârșit, nu mi-a lăsat impresia de plictiseală, de genul haide-să-mai-bag-ceva-ca-să-scriu-mai-mult. Nu, fiecare replică a avut rolul ei, fiecare personaj, atât de frumos creionat și alcătuit, conturat prin acțiunile și vorbele și gândurile sale; de altfel, mi-am dat seama că Agnès Martin-Lugand are o apetență pentru personajele viscerale, veridice, care trăiesc și simt între paginile cărții. Fiecare personaj mi-a dat impresia că există dincolo de pagini, era ca și cum m-aș fi uitat la un serial bun, în care totul decurge cronologic, deși fictiv, într-o realitate diferită. M-am apropiat mult de Judith, sora lui Edward, acea fire rebelă care totuși este ancorată în planurile sale, însă dorința ei de libertate, de exprimare, cu serile petrecute la bar, scăldate în fum de țigară și aventuri târzii. Mi-am dat seama că și eu cunosc astfel de oameni, așadar Agnès Lugand, deși nu vreau să speculez greșit, cu siguranță și-a luat realitatea (poate nu fix a ei) și a integrat-o, prin personaje și gânduri și replici delicioase, în paginile cărții. Este irefutabil, fiecare autor ia o parte din realitatea sa proprie și, într-o manieră fictivă, o integrează în opera pe care o creează.

Edward, să vorbesc despre el, acum. De ceva vreme nu am mai citit un roman în care să mă enerveze, dar în același timp să-mi placă, cu care să empatizez într-o oarecare măsură, un astfel de personaj. Pentru mine, deși sunt deja la jumătatea celui de-al doilea volum, Viața e ușoară, nu-ți face griji, încă rămâne un personaj bizar, pe care nu-l prea înțeleg, parcă exagerat și exhaustiv de taciturn, căruia nu-i înțeleg gândurile decât abia atunci când, prezentate din prisma Dianei (pentru că romanul este subiectiv, la persoana întâi, prezentat din perspectiva trăirilor Dianei, într-un timp prezent ei, nicidecum un flux al memoriei), îmi sunt puse pe tavă și le servesc cu o porție dulce de înghețată. E ciudat, mi-aduc aminte acum de romanul lui Coelho, Veronika se hotărăște să moară, când încă mă gândesc cu un gust amar la Veronika, după părerea mea unul dintre cele mai frumoase potrete feminine schițate de Coelho. Edward e un personaj puternic, alcătuit din lumini și umbre, dar care încetul cu încetul se dezgheață, însă doar pentru ca, într-o clipită, să devină iarăși personajul rece și distant. Neghiob, aparent nesimțit, și nu o spun cu exagerare, domnul acesta pare-se a avea ceva cu Diane: atenția ei îl deranjează, îl epuizează, îi vorbește urât, o bruschează, ba chiar pare s-o și amenințe la un moment dat. De ce? Vă las pe voi să aflați. Însă vă spun doar că aparențele înșală, iar oamenii fericiți mai mint și ei câteodată. Așa, câteodată.

„- Drace, uită-te la tine, parc-ai fi o cârpă. Nu mai faci nimic. Nu mai muncești. Viața ta se rezumă la a fuma, a bea și a dormi. Apartamentul vostru a devenit un sanctuar. Nu mai pot să văd cum te prăbușești în fiecare zi tot mai mult.”

Diane și Judith și Felix sunt bomboanele acestui roman, pur și simplu. Diane, prin modul ei de a trăi fiecare cuvânt, de a încerca să depășească trecutul, condiția, să-și clădească o nouă viață frumoasă și liniștită; prin aceste lucruri, am trăit lângă ea de-a lungul romanului și i-am simțit fiecare lacrimă, fiecare râset și zâmbet, fiecare amintire afundată în fumul adânc al țigării. Judith, o explozie de culori și de voie bună. Felix, prietenul acela care mereu, dar mereu îți este alături, să te judece, să te facă să te simți bine, să te consoleze și să te-asculte, să-ți dăruiască din partea lui de lume, știind că ai pe cine să te bazezi. Personaje tridimensionale, frumos creionate și trăind prin acțiunile lor. Pentru mine, a fost criteriul definitoriu în a da cinci steluțe acestui roman. Și, vă rog să mă credeți, am început să fiu mai select atunci când evaluez un roman citit - înainte, dacă dădeam cinci steluțe cam oricărui roman care îmi plăcea câtuși de puțin, acum criteriile sunt altele. Iar romanul de față, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, le-a cam îndeplinit pe toate. 

„În întuneric, am mers pe urmele lor, în încăperea în care ne reuneam. Colin venea spre mine, eu îi desfăceam cravata, el mă săruta, Clara ne despărțea, cinam, Colin o culca pe fiica noastră, după care rămâneam amândoi, cu siguranța de a o ști pe Clara la căldură în patul ei, cu degetul mare în gură.
Am realizat că apartamentul nostru nu mai exista, îmi dorisem să rămân acolo ca să păstrez totul neatins, dar greșisem. Nu mai erau dosare, zgomotul cheii în ușă, alergături pe parchet. Nu aveam să mai revin niciodată aici.”
 

Legat de stilul scriitoricesc al lui Agnès Martin-Lugand, vă pot spune că e incomparabil. Mi-a depășit cu mult așteptările, nu mă așteptam să-mi placă atât de mult un astfel de roman, adică să nu mă plictisească. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod fascinant de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă și curajoasă. Da, chiar a fost un roman bun, picat la țanc, pentru că am vrut să citesc și ceva ușor, dar și ceva care să-mi placă și să mă prindă. Ah, da, Oamenii fericiți citesc și beau cafea este numele unei cafenele pe care Diane și Felix o gestionează și o întrețin. Nu vă spun mai mult, dar, pentru mine, această cafenea a devenit întocmai un supra-personaj. Deci, pay attention! 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

Despre viaţa şi opera lui Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa – Seară italiană la Humanitas Cişmigiu miercuri

Librăria Humanitas de la Cişmigiu vă aşteaptă miercuri, 5 aprilie, ora 19.00, la o seară italiană dedicată operei şi vieţii lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, prilejuită de apariţia în ediţie de colecţie, la 60 de ani de la moartea autorului, a celebrului şi unicului său roman Ghepardul. La eveniment vor vorbi Smaranda Bratu-Elian, Oana Boşca-Mălin, Radu Paraschivescu şi Vlad Russo.

Despre Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa, născut pe 23 decem­brie 1896 la Palermo, fiul său adop­tiv, Gioacchino Lanza Tomasi, mărtu­risea că era un „om al tainelor“. Că a fost şi a rămas aşa se poate vedea din faptul că nici azi, la aproape şase decenii de la moartea sa, biografii nu cunosc din viaţa aristocra­tului sicilian decât foarte puţine lucruri. În timpul Primului Război Mondial a luptat ca ofiţer de artilerie în armata italiană, a fost prizonier în Ungaria şi, după ce a eva­dat, s-a întors în Italia pe jos. S-a căsătorit în 1932 cu baroneasa Alessandra Wolff-Stomersee. Nesuportând guvernarea lui Mussolini, a trăit lungi perioade în străină­tate, iar după război a revenit la Palermo. În 1955 a început să scrie Ghepardul, al cărui plan îl avea în minte de mulţi ani. A murit la Roma pe 23 iulie 1957, înainte de publicarea romanului (Il Gattopardo, Feltrinelli, 1958; Humanitas Fiction, 2011, 2017), considerat unul dintre cele mai im­por­tante din literatura secolului XX şi ecra­nizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti. Printre scrierile sale apărute postum se numără Sirena şi alte povestiri (I racconti, 1961; Humanitas Fiction, 2016), pe care le-a conceput în ultimii săi doi ani de viaţă, Lezioni su Stendhal (1977), Invito alle Lettere francesi del Cinquecento (1979), Letteratura inglese, 2 vol (1990-1991), Călător prin Europa. Epistolar 1925–1930 (Viaggio in Europa. Epistolario 1925–1930, 2006;  Humanitas, 2016).

Ghepardul, ediţie de colecţie 2017

Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, apare în „Raftul Denisei“ în traducerea Gabrielei Lungu, împreunã cu prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum și cu două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare cã prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957) 

Ghepardul este considerat unul din cele mai importante romane ale secolului XX.

Călător prin Europa, Epistolar 1925-1930, Traducere de Vlad Russo. 

„Între 1925 şi 1930, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a călătorit mult. A stat în marile capitale europene, descoperind «blânda frumuseţe» a Parisului, «bonomia» odihnitoare a Londrei mult iubite, dar şi «fascinaţia perversă» şi enigmatică a «nemiloasei» şi lividei metropole care era Berlinul. Itinerariile sale l-au purtat prin Austria, Elveţia, Tirol, ba chiar şi în Ţările Baltice. Avea treizeci de ani. Călătorea cufundat în literatura europeană, cu o bibliotecă la purtător cuprinzând citate îndelung frecventate. Călătoria însăşi se petrecea în literatură. Le scria în Sicilia verilor săi Lucio Piccolo, poet, şi Casimiro Piccolo, pictor. Iar scrisorile sale, aflate undeva între schiţa literară şi divertismentul burlesc, au o anumită continuitate şi creionează adevărate intrigi romaneşti, avându-l în centru pe cel care semnează «Monstrul» şi al cărui autoportret spectaculos, dar niciodată complezent, se revendică de la personaje literare celebre .Umbra experimentului narativ care este acest epistolar se proiectează asupra Ghepardului, îndemnându-ne să recitim romanul şi să reflectăm din nou asupra lui.“ (Salvatore Silvano Negri)

Sirena şi alte povestiri, volum de proză scurtă

Traducere de Gabriela Lungu. În ultimii săi doi ani de viaţă, pe lângă romanul Ghepardul, Lampedusa a scris „o operă secundă“, apărută în volum postum, în 1961: însemnările din Amintiri din copilărie, sursa a celor mai multe detalii despre viaţa autorului, şi trei povestiri: Bucuria şi legea, Sirena şi Pisoiaşii orbi, care atestă pasiunea pentru lectură şi meditaţie care l-a însoţit întreaga viaţă, melancolica dispoziţie din copilărie către singurătate şi darul ieşit din comun al observaţiei. „Gheara leului“ se vede limpede din aceste pasionante ficţiuni de mai mici dimensiuni: o plonjare fără ezitări în profunzimea societăţii italiene, personaje creionate în trăsături sigure, alternanţa situaţiilor dramatice şi groteşti, a celor fantastice şi a celor realiste, descrieri de natură răspunzând tainic frământărilor sufleteşti.

Accesul la eveniment este gratuit şi se face în baza unei rezervări prealabile prin eventbook.

Cărți care își așteaptă recenziile

Salutare,

S-au adunat ceva cărți pe birou, cărți pe care trebuie să le recenzez; de fapt, cărți cărora vreau să le fac o recenzie. Haideți să le enumăr mai jos:

1. Autobuzul cu cocoșați - Nora Iuga;
2. ascultă cum plâng parantezele - Nora Iuga;
3. cîinele ud e o salcie - Nora Iuga;
4. Inima ca un pumn de boxeur - Nora Iuga;
5. Lebăda cu două intrări - Nora Iuga;
6. Resurecție - Flavius Simion;
7. Regina Maria - Ultima dorință - Tatiana Niculescu Bran;
8. Do Not Cross - Dora Pavel;
9. Scrisori către Monica (1947-1951) - Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu; 
10. Locul în care n-am ajuns niciodată - Ciprian Măceșaru;
11. Poate într-o altă viață - Taylor Jenkins Reid;
12. Lecții aparte - Hélène Grimaud;
13. Povești de dragoste - Ludmila Petrușevskaia;
14. Lumânările ard până la capăt - Sándor Márai;
15. Chemarea monstrului - Patrick Ness.

Și sunt sigur că mai sunt câteva, dar nu le găsesc! O să le caut și le adaug pe măsură ce le voi găsi. Lecturi frumoase să aveți și o zi plăcută!

Inocenții, de Taylor Stevens - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Traducere din limba engleză: Ciprian Șiulea

Aventurile Vanessei Munroe continuă cu o nouă poveste plină de adrenalină! Cu ani în urmă, un bărbat a răpit o pe Hannah, o fetiță de cinci ani, din curtea școlii și a trecut o granița în Mexic. Acolo a introdus-o în lumea unei secte secrete – cea a Aleșilor. Acum însă câțiva oameni vor să dea de urma fetiței. Oameni care au crescut în mijlocul sectei, dar care au reușit, în ciuda suferinței suportate acolo, să-și construiască o viață nouă. Supraviețuitorii înțeleg mecanismele mentale și religioase ce guvernează secta și apelează la ajutorul oferit de Vanessa Munroe, știind că ea ar putea fi singura lor șansă de a o găsi pe Hannah.

Citind acest roman mi-am readus amine de ce, cândva, îmi plăceau așa mult romanele polițiste, thriller: pentru că există momente în care vrei să dai pagină cu pagină și s-ajungi odată la sfârșit, să afli ce s-a întâmplat, cum, de ce, prin ce metode șamd. E fain, să spun așa, să trăiești alături de acțiune, alături de personaje, alături de poveste, să încerci pe cont propriu s-o rezolvi. Nu știu cum sunteți voi, dar eu când citesc un crime, un roman polițist, încerc să mă pun atât în pielea personajului care e spre rezolvarea cazurilor, cât și în pielea criminalului, a omului rău. Îmi place mult să am o perspectivă de ansamblu asupra acestor lucruri, iar dacă reușesc să cobesc bine și să mă prind care-i faza - ei bine, da, atunci știu că am de-a face cu un roman prost. Urăsc să aflu de la jumătatea cărții care e faza cu misterul cărții, pentru că apoi totul se duce pe râpă în jos. Misterul dispare, cheful meu dispare, suspansul dispare - rămâne ca și cum aș citi cartea doar ca s-o citesc. În schimb, în romanul Inocenții nu am dat de acest lucru. Cred că romanul de față este unul dintre cele mai bune de acest gen citite vreodată, pentru că, pentru mine, a avut tot ce i se cere unui asemenea roman: acțiune, suspans, mister, personaje aproape tridimensionale, alcătuite din lumini și umbre, rotunde, complexe, ca și cum ar fi împrumutat vieți din societatea noastră actuală. Acțiunea, de asemenea, complexă, replicile personajelor au fost vii, pline de viață. Nu știu, Stevens are așa un stil aparte de a crea tipologii și tipuri, măști și oameni. În cărțile sale, nu știi în ce personaje te poți încredere sau pe care să le urăști, pentru că fiecare are propria sa oglindă în care i se reflectă contrariul. M-am convins, Taylor Stevens chiar e bun în genul acesta de scriere; de fapt, îmi aduce aminte de Anthony Kinng, pe care-l citeam ahtiat, fără oprire, atunci când eram mai mic.

O poveste care te șochează și care mizează pe suferință, mizerie, tristețe sanguinară, destin și alegeri făcute fără putință de a da înapoi, deși regretele există. Dar, ce înseamnă acestea când toate faptele sunt consumate? Timpul nu poate fi dat înapoi, viețile nu pot fi readuse. Personaje rele, fără coloană vertebrală, fără scrupule, cu moravuri și fără valori, personaje fără pic de sensibilitate și esență, dar care își caută locul în această lume, nebune de agitație și fum de țigară, sex, alcool și bani. Un roman construit foarte bine și cu o inteligență aparte, cu o simetrie foarte bine gândită și așternută pe hârtie. 

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Băi, frate, cât de nebun să fii să termini o carte într-un asemenea hal, să definitivezi niște destine așa de... sentențios? Vă pot spune doar că această carte este un atac la psihologia omului - prea mult spus, recunosc. Dar este o carte plină de mister, plină de lucruri ciudate, de gânduri întunecate și greu de explicat. Unde are să meargă acțiunea, ce punct de convergență? Și dăi, domle, gândește-te, stoarce-ți mintea (eu sunt mare fan Investigation Discovery și Zone Reality, deci am stat și am încercat să-mi dau seama ce are să se mai întâmple, dar tot n-am reușit să ajung la un rezultat. Așa că am citit. Vă pot spune că, de fapt, carte este de fapt un mister într-un mister. O situație, o întorsătură de situație, apoi o întorsătură a întorsăturii de situație. 

Taylor Stevens se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Încă o bilă pentru Taylor Stevens, a reușit să mă surprindă.

 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

 

The book buying TAG

Salutare,


În sfârșit un TAG, de mult nu am mai făcut unul! Mulțumesc Miha de la The Cemetery of Books, puteți citi răspunsurile ei dând click pe numele blogului
.

1. De unde îți cumperi cărți?

Cel mai adesea, de pe elefant. Însă îmi cumpăr cărți uneori și de la chioșcurile de ziare (în fiecare marți, spre exemplu, apare câte o carte de la Top 10+ Polirom, și e 10 lei). Și din Librarium și Cărturești, am o satisfacție enormă să-mi cumpăr cărți din librăriile reale.

2. Plasezi precomenzi pentru cărți?

Niciodată.

3. Câte cărți comanzi în medie pe lună?

Haha, aici clar depinde de stare, nu știu.

4. Împrumuți cărți de la bibliotecă?

Nu am mai făcut asta de ani buni, deci nu. Am un fix, și anume că-mi place să am în bibliotecă acele cărți pe care le citesc.

5. Care este părerea ta în legătură cu cărțile împrumutate?

Ce-i drept, de câteva zile mă tot întreb cui am dat niște cărți, pentru că nu le mai am în bibliotecă. Și mă ia groaza când îmi dau seama că nu mai știu. Deci, domle, dacă-ți dau o carte, dă-mi-o înapoi, măcar, chiar dacă nu așa cum ți-am dat-o.

6. Ce părere ai despre cărțile second-hand?

Adică acele cărți de la anticariat? Nu știu, o să sune ciudat, dar îmi place să am cărți noi. Sau dacă am și cărți vechi, le țin separat de cele noi, na, deși întotdeauna cărțile vechi sunt mai fidele în traduceri și chestii de acest gen.

7. Îți ții cărțile pe care le citești separate de celelalte?

Te referi la cărțile pe care le citesc în momentul de față? Sau cărțile din bibliotecă, ce sunt împărțite în „cărți pe care am să le citesc în viața asta” și în „nope, never”? Păi, sincer, eu am în plan să-mi citesc toate cărțile din bibliotecă, dar mereu apar și apar și apar. Deci, nu, nu sunt separate, ci amestecate.

8. Plănuiești să citești toate cărțile pe care le deții?

După cum am zis; însă cu mici excepții.

9. Ai donat vreodată cărți?

Nu, fiindcă nu prea am avut ocazia. În schimb, am dăruit foarte multe.

10. Ți-ai interzis vreodată să-ți cumperi cărți?

Nici gând. E un lucru care mă face fericit. De ce să-mi interzic fericirea?

11. Crezi că îți cumperi prea multe cărți?

Poate, dar nu îndeajuns de multe, așa cum aș vrea, asta-i clar.

Mulțumesc încă o dată, Mihaaaa, lecturi frumoase și cu spor tuturor!