Editura: Polirom
Colecția: Top 10+
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Traducere: Cristina Godun
Anul apariției: 2019
Olga Tokarczuk (al cărei nume nici acum nu știu să-l scriu cum trebuie fără să verific), născută în Sulechów în 1962, este unul dintre cei mai faimoși și iubiți scriitori polonezi contemporani. Laureată în anul 2018 cu Premiul Nobel pentru Literatură, se numără de asemenea printre câștigătorii celei mai prestigioase distincții literare poloneze, Premiul Nike. Este autoarea mai multor romane, printre care Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărții și Străveacul și alte vremuri, precum și alte povestiri, traduse în mai multe limbi de circulație internaționale. În 2018, romanul Rătăcitorii, la a cărui lansare The Bookseller afirma că olga Tokarczuk este „probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viață de care n-ați auzit”, a fost recompensat cu Man Booker International Prize. Romanul Poartă-ți plugul peste oasele morții (2009) a fost transpus cinematografic în 2017 de regizoarea Agnieszka Holland și a obținut Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.
„(...) a început să-și imagineze că a murit și că vede cortegiul funerar cu sicriul în care zace și, bineînțeles, îi vede și pe părinți: pe frumoasa ei mamă, mereu neliniștită, care acum se zvârcolește de durere și regretă amarnic, o, amarnic regretă și pe tatăl ei cu fața ascunsă în palmele umede de lacrimile vărsate, și-i vede și pe copiii de la școala ei, și pe dascăli, și pe medici, și pe infirmiere. Gândul propriei morți este plăcut, are gustul dulce-acrișor al agrișei sau al merelor timpurii.”
Trei femei singure, care par mereu că fug de ceilalți, își caută împlinirea emoțională. Experiențele prin care trec suntobișnuite, anodine, și atunci încercările de a se regăsi încep din nou, în aceeași singurătate: vrânt cu orice chip recunoașterea individualității lor, încearcă o soluție paradoxală: își abandonează soț, părinți, rude și se lasă împinse către o viață nomadă: cea mai în vârstă, Parascheva, după ce‑și părăsește soțul și e părăsită, la rândulei, de iubit, se izolează în iubiri trecute. Fiica ei, Ida, divorțată și ea, duce o viață itinerantă: este ghid turistic în Europa. Maia, fiica Idei, își crește singură fiul, neîncrezătoare în bărbați, și călătorește prin lume. Cele trei biografii alcătuiesc împreună un roman al căutării, al consensului pe care, până la urmă, cele trei protagoniste nu‑l ating. Vor descoperi însă ceva ce le împacă cu ele și cu lumea de care fug fără oprire: compasiunea.
„(...) veți muri, și dumneavoastră veți muri, și tu, copile, vei muri, și eu o să mor. Cu toții o să murim și ar trebui să ne pregătim pentru moarte, ar trebui să convocăm o fundație care sprijină moartea și ar finanța școli unde copiii ar învăța de mici să moară, ca măcar pentru această ultimă oară în viață să nu mai comitem această greșeală. Moartea ar trebui să fie un exercițiu practicat la orele de educație fizică, copiii ar trebui instruiți cum să alunece fără împotrivire în întuneric, cum să-și piardă cunoștința și cum să arate îngrijit în sicriu.”
Da, și de această autoare m-am ferit destul, destul de mult, până să îmi fac curaj să citesc o carte de la ea. Știu că am fost destul de surprins, să spun așa, când am citit știrea conform căreia i s-a dat Nobelul, deși eu eram mai mult în echipa Ludmila Ulițkaia. Dar nu m-am supărat, m-am gândit că, cine știe, poate chiar scrie bine. Nu citisem mai nimic de la ea, în afară de niște citate pe care le văzusem, fugitiv, pe anumite site-uri. Dar, în cele din urmă, mi-am făcut curajul să citesc, în sfârșit, ceva semnat Olga Tokarczuk, și-am întrebat încoace și încolo cu ce-ar fi mai bine să-ncep. Majoritatea răspunsurilor primite au vizat acest roman (repet, roman, nu povestiri), și-am zis, fie ce-o fi, să vedem cum stă treaba. Și, drept să vă spun, am fost pur și simplu izbit de cât de bine, de fapt, poate să scrie această autoare, și cât de profund și emoționant, și cât de fraier am fost gândindu-mă că, mda, sigur n-o să-mi placă. Dimpotrivă, mi-a plăcut excepțional de mult și m-a atins, mai ales, m-a atins din nenumărate puncte de vedere, și după ce am terminat Ultimele povestiri, am știut că, în niciun caz, aceasta nu va fi fost ultima carte semnată Tokarczuk pe care o citesc. Abia aștept să-ncerc și Poartă-ți plugul peste oasele morții, pentru că titlul acesta mi se pare autentic tare.
(...) nu descoperă adevărul evident de la care ar trebui să înceapă prima lecție de chimie, biologie, fizică: aceea că ne compunem fizic din ceea ce a murit, din lumile demult apuse, că suntem minunata consecință a dezintegrării materiei.”
Revenind la Ultimele povestiri, vă pot spune că, dacă n-ați citit-o încă pe Olga, din anumite motive (nu v-a atras, sunteți reticenți în ceea ce privește „viabilitatea” unui Premiu Nobel, sau, pur și simplu, n-ați auzit de ea), ei, bine, nu mai așteptați - pentru că, într-adevăr, e un autor care merită, și-o merită cu desăvârșire, să fie descoperit și citit. După cum am spus, și eu m-am abținut destul de mult până să-mi fac curaj. Și când mi-am făcut, Doamne, ce bucuros am fost să văd cât de ahtiat m-a surprins lectura acestui roman. Pentru că da, e un roman, în cele din urmă, chiar dacă nu urmărește un fir epic firesc, să spun așa, chiar dacă n-are o acțiune liniară și toate alea care descriu tiparul unui roman „tipic”. E chiar scris pe trei planuri narative, în care o anumită generație de femei este surprinsă, în toată complexitatea ei, și descrisă cu tot ceea ce înseamnă zbucium, întrebări, emoții, trăiri. Evident, am mai întâlnit această „schemă” și în alte romane pe care le-am citit de-a lungul timpului, însă, drept să vă spun, în niciunul n-am mai regăsit atâta emoție, atâta profunzime, atâta sensibilitate. Olga Tokarczuk, zău, chiar scrie bine, bine de tot, iar fiecare biografie (din cele 3 părți ale romanului) îți lasă, așa, o învățătură, îți lasă niște trăiri, te-ncarcă emoțional. Iar stilul Olgăi este unul puternic, este unul plin de viață, chiar incisiv, dar, dincolo de astea, cu o precizie chirurgicală de a contura personaje rotunde, complexe, este un stil de o profunzime abisală, de o profunzime emoționantă. Doamne, mă repet, dar nu știu cum de-am putut atât să lasă atât de mult timp să treacă până să o fi citit. Și n-am să mă opresc aici, cu siguranță.
„Ochiul este poarta de acces într-o altă lume, alcătuită doar din mișcări mecanice, impasabile, repetitive și eterne. Sunt acolo galaxii strălucitoare și spații largi alcătuite din roiuri de întuneric, din pâlcuri de negru uscat.”
N-am să vă spun prea multe despre acțiune, de fapt, n-am să vă spun nimic despre asta. Pentru că, așa cum am scris și mai sus, nu urmărește un fir epic, la o adică, cred că, în acest roman cel puțin (pentru că nu mă pot pronunța raportându-mă, de asemenea, și la altele scrise de Tokarczuk), scriitura Olgăi nu face interesul unei acțiuni complexe, nu face interesul unui dinamism epic, pe cât se pune accentul pe personaje, pe trăirile acestora, pe conflictele interioare pe care le au, pe amintirile care le stârnesc trăiri prezente - toate acestea, în cele din urmă, reprezintă interesul autoarei, reprezintă ideea născândă a unei realități „bântuită” de anumite alegeri, anumite emoții anterioare ale personajelor. Și, da, eu nu mă feresc de asemenea lecturi care nu mă antrenează, care nu-mi stârnesc spiritul de aventurier, să spun așa, întrucât, la Olga, omul, da, omul, cu tot ceea ce înseamnă el - iubire, ură, adevăr, minciună, lumină, întuneric - reprezintă punctul observațional al realității, reprezintă acea sămânță din care, cu atâta grație, i se nasc personajele puternice, de o psihologie extrem, extrem de rafinată și totuși puternică.
„Nu trebuie să ne facem iluzii că ceva se schimbă în pofida voinței noastre. Nu ar trebui să dăm crezare fotografiilor - ele sugerează că timpul îi despoaie pe oameni de propriul sine, că le taie viața în bucățele mici și le macerează sufletele. Că în felul acesta omul pierde puțin câte puțin din propriul sine. Iar eu cred că să ajungi la capătul vieții înseamnă să poți strânge totul laolaltă, să cuprinzi totul într-o colecție mică de clipe ale vieții. Bătrânețea nu e deloc o pierdere, ba dimpotrivă - redescoperirea a ceva ce părea a fi pierdut pe veci.”
Nu mai spun de nenumăratele fragmente care mi-au dat de gândit, care aproape că mi-au stârnit lacrimi prin realitatea lor. Nu mai spun de nenumăratele întâmplări în care s-au regăsit personajele; dar, mai ales, nici nu pot să vă transmit ideile pe care le aveam când citeam Ultimele povestiri, ideile legate de viață, de trecerea ei atât de irefutabilă și firească, ideile legate de timpul nostru pe acest pământ, timpul nostru limitat, atât de scurt în comparație cu ceea ce a fost și ceea ce va fi. Da, Olga scrie profund, scrie emoționant, are o psihologie anume pe care o abordează, ce să mai, deși tind să fiu impresionist și plin de laudă, chiar nu pot fi altfel, din moment ce acest roman chiar mi-a rămas în inimă și m-a surprins - plăcut - atât de tare. Spunând câteva cuvinte despre stilul Olgăi, cred că pot doar să mă refer la sensibilitatea scriiturii și la acuratețea cu care reușește să atragă cititorul, făcându-l să-și pună întrebări și să caute, la rândul lui, singur, răspunsuri. Pentru că unde se termină romanul Olgăi Tokarczuk, începe viața, și unde începe viața, începe romanul Olgăi Tokarczuk, Ultimele povestiri. Cu siguranță, în viitorul foarte apropiat, am să citesc și alt roman scris de ea. Și-am să intru în lectură cu niște așteptări mari, foarte mari.
Cam atât am vrut să spun despre acest roman. Chiar mă bucur că am reușit, în cele din urmă, să-mi fac curajul de a citi ceva scris de Tokarczuk, nu regret absolut nimic, ba dimpotrivă. Sunt curios, acum, dacă voi ați citit ceva scris de această autoare și, dacă dac, cum ați resimțit lectura și ce gânduri v-a lăsat aceasta! Vă doresc lecturi cât mai plăcute și cu spor, alături de o zi răcoroasă. Că e tare, tare, tare cald. Numai bine!