Prieten imaginar, de Stephen Chbosky - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 800

Anul apariției: 2020 

Traducere: Bogdan Perdivară

Stephen Chbosky a scris şi a regizat ecranizarea romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid (Trei, 2013), un adevărat fenomen literar. Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Chbosky şi-a luat licenţa în scenaristică la University of Southern California. A lucrat în televiziune şi în industria cinematografică, fiind scenaristul musicalului Rent (2005) şi unul dintre creatorii serialului Jericho, pentru CBS. Filmul său de debut, The Four Corners of Nowhere, a avut premiera la Festivalul de Film Sundance. Îl puteţi urmări pe Twitter la @StephenChbosky.

Hotărâtă să-i ofere o viață mai bună fiului său, Christopher, Kate Reese fuge în toiul nopţii din casa pe care o împarte cu iubitul ei abuziv. Cei doi se refugiază în comunitatea foarte unită din Mill Grove, un orăşel izolat din Pennsylvania. La început, pare locul perfect pentru a lua viaţa de la capăt. Dar, nu după mult timp, Christopher dispare. Vreme de şase zile chinuitoare, nu e de găsit pe nicăieri. În cele din urmă, Christopher iese din pădurea de la marginea oraşului. E teafăr, dar schimbat. Acum îi răsună în minte o voce care îi cere să construiască o căsuţă într-un copac anume — altminteri, mama lui şi toţi cei din orăşel nu vor mai fi niciodată la fel…

„Nu era o voce. Era vântul. Era o șoaptă. Nu aducea a voce. Părea o imitație de voce. Era mai mult o amintire decât o voce adevărată. Venea din pădure.

Îl chema.”

Dați-mi voie să vă spun că am știut, încă de la început, că acest roman o să mă dea pe spate. Vedeți coperta? Coperta, pentru mine, e uluitor de relevantă pentru conținutul cărții - cum cred, de altfel, că ar trebui să fie o copertă. Am văzut, de multe ori, coperți care n-au o treabă, n-au o legătură cu ceea ce înseamnă, de fapt, cartea, dar aceasta este chiar on point, să zic așa, pentru că îți transmite, încă de la început, o atmosferă de mister, de groază, îți dă, așa, o stare. La fel ca și romanul Prieten imaginar, care, dincolo de un roman extrem de bine scris, este o dovadă a versatilității acestui autor, Stephen Chbosky. De ce spun asta? Pentru că dacă ați citit Jurnalul unui adolescent timid, cum am făcut-o și eu, nu veți regăsi aici, deloc, aceeași voce narativă, același stil, să spun așa, aceeași atmosferă. Nu știu, pentru mine, cele două cărți se află la poli total opuși, dar asta nu face decât să-mi întărească părerea conform căreia, într-adevăr, Chbosky e un autor tare fain. Nu pot compara cele două cărți între ele, n-are rost, deși obișnuiesc să fac asta atunci când citesc două sau mai multe cărți de la același autor - sunt total, dar total diferite, și ambele mi-au plăcut mult, mult, dacă e să mă refer, strict, la genul literar în care se încadrează - dacă Jurnalul unui adolescent timid a fost o carte sensibilă, emoționantă, atunci Prieten imaginar a fost acel roman care m-a ținut, efectiv, captiv, și-o spun la propriu, m-a prins în „ghearele” sale și nu, nu mi-a dat drumul nici măcar după ce am terminat de citit romanul. De ce? Pentru că s-a terminat într-un fel, Doamne, încât am simțit că vreau să-l găsesc pe autor și să-l strâng, așa puțin, de gât, fiindcă n-are cum să mă lase așa, n-are cum, e imposibil să fii atât de nedrept față de cititorii tăi - nu spun că s-a terminat „în aer”, fără să aibă un sfârșit bine definit, dar, pur și simplu, nu, n-ai cum, n-ar trebui ca nimeni să treacă prin așa ceva - nu mi-a mai rămas decât să-mi fac eu scenarii, bineînțeles, și să speculez în ce direcție au să urmeze toate, deși, în aparență, cartea se terminase. Nu, pentru mine, unul, sfârșitul a fost magistral. Și, încă o dată, a abuzat de sănătatea mea psihologică (în modul bun, deși nu știu cât de bun ar putea fi un „abuz”, fie el de orice fel). 

„- Când pot să te văd?

curând. dar am nevoie, mai întâi, să faci ceva pentru mine, da?”

Cum să-ncep, cum să-ncep să vorbesc despre o carte care, unu la mână, mi-a plăcut la nebunie și, doi la mână și, de fapt, cred că e cel mai important aspect, nu e o carte care să fie, întocmai, genul de lectură care să-mi placă. Dar, uite, am ieșit din zona mea de confort, am ieșit pentru că am știut că voi fi citit o carte care să-mi placă la nebunie, care să mă țină în priză, la curent continuu, care să-mi creeze un scenariu în minte și, o, da, nici nu vreau să vă spun cât de mult mi-a plăcut să-mi imaginez, efectiv, tot ce descria Stephen Chobsky, de la niște personaje fantastice, la situații în care ți se ridică părul de pe mâini și te cuprinde groaza. Da, eu chiar am văzut-o ca o carte horror într-o mare măsură, deoarece anumite imagini, cu o inadecvare logică evidentă, mi-au stârnit mult de tot imaginația - pentru că, da, e o carte care face apel, într-o mare măsură, la propria ta abilitate de a-ți imagina chestii, de a pune cap la cap anumite „părți” pentru a crea un „tot” (spre exemplu, erau niște personaje care se numeau „oameni Căsuță-Poștală” - ei, bine, vă rog să vă imaginați asta, thanks Stephen Chobsky că te-ai jucat cu mintea mea). Și, evident, alte personaje, de la Omul amabil la Doamna Șuierătoare. Nu, nu, efectiv Stephen Chobsky reușește să se joace cu mintea cititorului într-un mare fel, purtându-l prin lumi ciudate, întunecate. Or, poate sunt eu prea impresionat, prea dat pe spate, dat fiind faptul că, așa cum am mai spus, nu este tocmai genul de carte pe care l-am citit întreaga mea viață. Dar, zău, chiar e o carte care mi-a plăcut extrem, extrem de mult, și pe care, oricând, aș recomanda-o - nu neapărat oricui, dar cu siguranță celor care sunt pasionați de cărți ciudate, cărți fantasy, cărți cu personaje care nu-și găsesc realitatea imediată în societatea noastră. 

„Dar ceva se schimbase la el.

Nu, nu era posedat, nu fusese înlocuit de vreun impostor sau vreo dublură. Își cunoștea fiul. Era cu adevărat fiul ei. Și totuși... de câte ori nu-l văzuse chinuindu-se să silabisească? Câtă silință nu-și dăduse cu el la aritmetică? Câți ani nu-și văzuse copilul plângând fiindcă nu știa de ce literele i se tot succed în fața ochilor. Apoi, brusc, peste noapte aproape, totul se schimbase. Numai că nu se întâmplase peste noapte.

Durase șase zile.”

Nu am să vorbesc despre poveste, cu siguranță nu face interesul nimănui, mai ales că puteți găsi descrierea chiar și pe copertă, și-am lăsat-o și eu mai sus. Am să vă vorbesc despre de ce mi-a plăcut, pentru că există nenumărate motive; n-am să le pot cuprinde pe toate, pentru că, bineînțeles, n-am cum, și cred că trebuie să fi citit cartea ca să vă dați seama de ce, de fapt, chiar a ajuns să-mi placă atât de mult un roman. Atmosfera cărții mi s-a părut apăsătoare, nu în sensul rău, ci în sensul în care abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție o iau lucrurile, cum, când, de ce, și-acum, domnule Chbosky, nu ți-e puțin milă de mine, așa, câtuși de puțin? Pentru că ajunsesem într-un punct în care atmosfera era atât de intensă, atât de surescitată, într-un punct în care nu mai știam ce urmează să se întâmple cu personajele, într-un punct în care, efectiv, nu mai aveam încredere în nimeni, și doar citeam fără să mă atașez de cineva, fără să-mi pese, fiindcă romanul a făcut un mare interes și pentru emoțiile și stările și trăirile mele. Să nu mai zic, de altfel, de extraordinarele și mult așteptatele răsturnări de situație, pe care, o, da, Stephen Chobsky le-a inserat în puncte cheie ale acțiunii. Mulțumesc, domnule autor, încă o dată, pentru o adevărată dovadă a faptului că, astfel, o carte îți poate stârni niște stări extrem de versatile.

„Doamna șuierătare se aplecă și șopti la urechea bătrânei.

- O să muriți cu toții.

- O să murim cu toții, repetă bătrâna.”

Personajele, nu mai are rost să spun, sunt geniale. Ideea este că romanul, într-o măsură, are mai multe planuri, adică ne sunt prezentate viețile a mai multor personaje, dar, în cele din urmă, toate se leagă și se concentrează în jurul intrigii principale. Fiecare-și aduce „folosul” în vederea dinamizării acțiunii, în vederea, cum am zis, diferitelor răsturnări de situație. Paralele acestea nu fac decât să întregească acțiunea, să-i dea o culoare și mai intensă, nu știu, iar ideea, ideea în sine, acest prieten imaginar, această voce, această inadecvare logică și rațională a lui Christopher, fuga mamei sale de soțul abuziv, și-alte personaje, alte idei, fac din romanul lui Chbosky o adevărată creație originală, surprinsă într-o atmosferă care, încă de la început, te prinde și, de fapt, se joacă cu tine, într-un suspans incredibil construit, cu o intrigă ingenioasă, cu un ritm alert, cu personaje de tot felul; vai, acum, că scriu recenzia, parcă mi-a plăcut și mai mult, și sunt sincer tare când spun asta. Nu știu cum au găsit-o alți cititori dar vă spun că, pentru mine, a fost o adevărată aventură să parcurg cele aproximativ opt sute de pagini. Am fost acolo, în mijlocul acțiunii, și-am rămas acolo, de asemenea, mult timp după ce am terminat cartea. Repet, domnule Chbosky, cu tot respectul cuvenit, cu toată stima acordată dumneavoastră, nu aveți cum să terminați o carte în acest fel. Zău! Puțină milă, nu se putea?!

O altă revelație pe care am avut-o citind Prieten imaginar a fost ideea că, pe viitor, cu siguranță acest roman are să fie ecranizat. Doamne, n-aveți idee cât de mult aștept acest lucru, pentru că, mai mult decât sigur, va ieși ceva fantastic. Efectiv, când citeam romanul și vedeam personajele, în mintea mea se derula un întreg scenariu în care caracterele erau jucate pe marile ecrane de anumiți actori care-mi sunt mie dragi. Și-atunci, de altfel, reușeam să-mi imaginez și mai bine anumite „figuri”, anumite situații, anumite întâmplări și locuri. Are Chbosky un talent de a scrie, un talent de a contura culorile locale, atmosferele, reperele spațiale și temporale, încât e imposibil să nu reușești să-ți imaginez, aproape fizic, cele întâmplate. Am adorat acest aspect, și-abia așteptam să mai parcurg alte pagini pentru a mă întâlni, iarăși, cu personajele preferate. Dar, recunosc, am avut câteva - de fapt, știu că am avut foarte multe, dar anumite răsturnări de situații, pam, pam, ia de-aici, dragă cititor, care te întorc la trei sute șaizeci de grade, îți dau de gândit și, de altfel, ajung să-ți schimbe și preferințele, să zic așa. Ei bine, da, Chbosky e un autor pe care cu siguranță am să-l citesc cu mare, mare drag pe viitor - sper doar să nu-i mai ia nouă ani până va scrie următorul roman. Sau, dacă-i ia atât și totuși scrie o carte așa bună, atunci, dragă domnule Chbosky, Stephen Chobksy, pardon, eu sunt pregătit s-aștept. Voi fi aici, la fel de entuziasmat și dorni să vă citesc creațiile. 

„Ochii le erau cusuți.

La unii, cu fermoare.

La alții, cu ață.

Exact ca puștii din coșmarul lui. (...)

Niciodată să nu vii aici fără mine. Niciodată noaptea.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. E irelevant, cred că am surprins întocmai ce mi-a plăcut - dacă ar fi să vorbesc despre ceva ce nu mi-a plăcut, habar n-am, chiar mi-a plăcut, efectiv, tot romanul - cu toate paginile sale destul de multe, cu tot formatul mare pe care l-a avut, ceea ce-a făcut ca o pagină să se simtă ca și o pagină și un sfert-jumătate dintr-una normală. Serios, recomand Prieten imaginar, cu siguranță, dacă sunteți fani ai genului, dacă vă plac poveștile cu un ritm alert, cu o intrigă excepțională, chiar originală. Repet, și dacă o citiți, să vă așteptați la nenumărate răsturnări de situație și la un sfârșit, of, la un sfârșit care să dea cu voi de pereți și care să vă lase, așa, cu buza umflată, gândindu-vă, făcându-vă scenarii - nu, nu știu, pentru mine sfârșitul a fost izbitor, colosal, intens, a fost chiar dureros, să spun așa, nu în sensul emoțional, profund, ci în sensul în care, da, domle, mulțumesc, și-acum eu ce să fac? Să stau nedormit ca să mă gândesc la ce și la cum și la de ce și la cum-ai-putut-face-asta-fără-să-îți-pese-câtuși-de-puțin-domnule-Chbosky? 

„(...) M-am speriat tare. Fiindcă știu că puterea din lumea imaginară înseamnă durere la fel de mare în lumea reală. Una fără alta nu se poate. Deci, cu cât fac mai multe ființe să trăiască, cu atât eu o să mor mai repede. Deci când îmi curge sânge din nas e sângele lumii.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Prieten imaginar. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

Dușmanca. Balul, de Irène Némirovsky - Recenzie

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2015
Traducere: Nicolae Constantinescu

Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Și-a petrecut copilăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa a fugit din Imperiul Rus la începutul Revoluției, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, la Paris, în 1919. A făcut studii de filologie la Sorbona și a început să scrie la doar 18 ani. 1926, anul în care a absolvit studiile, a marcat și debutul său literar, cu romanul Le Malentendu (Neînțelegerea). În 1929, a definitivat romanul David Golder, care a avut un succes imediat și de proporții, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai târziu. Apoi, în 1930, a publicat Le Bal (Balul), la rându-i adaptat pentru film și scena de teatru, căruia i-au urmat o serie de alte romane, ca Le Vin de solitude (Vinul singurătății), Jézabel (1936) sau Deux (Doi, 1939). Deși lucrările antume i-au adus admirația publicului și recunoașterea criticilor, inclusiv a celor antisemiți, în 1939 i-a fost refuzată cetățenia franceză, iar în 1940 i s-a interzis să mai publice. În 1942 a fost arestată, împreună cu soțul ei și trimisă la Auschwitz, de unde niciunul dintre cei doi nu vai mai ieși. Cele două fiice ale sale au scăpat cu viață însă și au reușit să salveze o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se află și celebra Suite Française (Suita franceză) publicată cu un succes răsunător în 2004 în Franța, recompensată cu prestigiosul premiu Prix Renaudot, acordat, pentru prima oară, postum.

Ei bine, recunosc, este prima carte de la Irène Némirovsky pe care o citesc. Am acasă și Suita franceză, dar n-am avut curajul, încă, să mă apuc de ea. Și, în aceeași măsură, recunosc că am vrut să citesc această carte doar după ce am citit o parte din biografia (rezumată mai sus) lui Irène Némirovsky. Și, fără să ne-ascundem și să negăm, ne putem da seama ce viață grea, tumultoasă, plină de primejdii a dus. Și, doar așa, de dragul ei, să spun, am vrut să-mi fac curaj și, în cele din urmă, să pun mâna pe această carte. Pentru că, sincer, cred că ar trebui să ne îndreptăm privirea și spre autori autentici, spre autori, cum să spun, consacrați, spre autori care au sfidat realitatea, chiar, au sfidat moartea și și-au luat tocul de scris și, în cele mai întunecate nopți, au creat povești, au dat suflu personajelor, au creat viață și, poate doar astfel, au reușit să trăiască împăcați. Vă mai spun, o dată, Irène Némirovsky se pare că a avut chiar o viață grea și, recunosc, m-am întristat tare citind ceea ce am și redat mai sus.. A murit la doar treizeci și nouă de ani, și totuși și-a dedicat întreaga viață scrisului, chiar și când a fost închisă în acel loc pe care nu vreau să-l mai numesc.

În fine, sunt distras și nu asta este ideea postării. Cartea, în sine, cuprinde două povestiri, anume Dușmanca și, respectiv, Balul. Dacă aș încerca să pun în balanță cele două povestiri, să spun care dintre ele mi-a plăcut mai mult, zău că n-aș putea, pentru că, în fiecare, am regăsit, pe lângă o atmosferă care mi-a plăcut enorm, niște personaje puternice, niște personaje feminine de o originalitate aparte, să spun, de o sensibilitate anume, de o incisivitate, nu știu cum să zic, Irène Némirovsky a avut talentul de a crea niște „tipologii” feminine, de a le integra în societatea contemporană întâmplării acțiunii și totuși de a le face atât de contemporane, într-o măsură, și nouă (și nu neapărat în ceea ce privește circumstanțele în care personajele sale s-au aflat, ci, mai precis, această tipologie umană care ar putea fi încadrată, cu alte cuvinte, în orice altă situație - nu știu cât de înțeles mă fac, dar sper că ideea, în sine, a fost receptată de către voi).

În Dușmanca, o poveste care chiar m-a șocat, cu o mamă frivolă și prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijează de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de gasă, Gabri, eroina romanului, se maturizează mult prea devreme și mai mult, de fapt, la voia întâmplării, la voia hazardului. Copilăria ei are drept singur tovară ranchiuna față de propria ei mamă, care, cu vremea, se transformă în dorință de răzbunare, în ură, chiar. Aproape pe nesimțite, copila taciturnă și neglijată de toți, în care a copt atâta ură, atâta refulare, devine o tânără plină de farmec, dar și egală inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi este, pare-se, mai la îndemână decât oricând, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiții și de neînelegeri, de impulsuri incontrolabile și remușcări copleșitoare. Dincolo de o poveste puternică, dincolo de un roman original, este o poveste sensibilă, este o poveste despre viață și despre familia care, în cele din urmă, este una dintre cele mai frumoase și sfinte „stări”, este unul dintre cele mai primitoare locuri.

În Balul, micuța Antoinette Kampf crește simțindu-se mai degrabă un obstacol decât o fiică, un accesoriu niciodată mulțumitor, îndeajuns de bun și frumos și inteligent, cu dorințe și așteptări mereu neglijate, luate în seamă de nimeni (am regăsit, iarăși, ideea aceasta de nepăsare din partea mamei, în special). Când părinții ei, proaspăt îmbogățiți, pun la cale cel mai important eveniment al vieții lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea, fastuoasă și neașteptată, dar dorită, în lumea burgheză, bună, Antoinette găsește prilejul să se răzbune pentru toate umilințele din trecut, însă, cumva, micul ei puseu de furie scapă de sub control - și, ce urmează să se întâmple, n-am să vă spun, dar eu chiar m-am amuzat teribil și mi s-a părut o pasă foarte interesantă din partea eroinei Antoinette.

N-am să vă spun mai multe, n-are sens. Ideea este că eu chiar v-aș recomanda să citiți ceva semnat de Irène Némirovsky. Pe viitor, cu siguranță, am să-mi fac curajul să citesc și Suita franceză și după, dar doar după, mă voi uita și la film. Pentru că sigur este o carte de referință, o carte intensă și, probabil, cu o istorie pe care vreau s-o cunosc. Voi ați citit ceva scris de Irène Némirovsky? Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerile voastre. Dacă nu, ei bine, vă îndemn s-o faceți. Chiar dacă nu e genul vostru, măcar, așa, de dragul autoarei, și de dragul a ceea ce a reușit, în condiții înfiorătoare, să facă: să-și urmeze visul și să-și folosească talentul. Iar asta depășește orice frumusețe! Lecturi frumoase și cu spor să aveți, dragi cititori!

Proiectul Autenticității, de Clare Pooley - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2020

Traducere: Loredana Voicilă

Clare Pooley a lucrat timp de 20 de ani în lumea trepidantă a publicității înainte de a deveni mamă cu normă întreagă. A absolvit Newnham College, Cambridge, cu o diplomă în economie. În 2015, a creat blogul, Mummy was a Secret Drinker, unde a început să scrie sub pseudonim despre viața ei după renunțarea la alcool. A debutat cu The Sober Diaries, o poveste care descrie primul său an de abstinență și cum a ieșit învingătoare în lupta cu cancerul de sân. Proiectul Autenticității, debutul său în ficțiune, a fost tradus în 16 limbi. Pooley scrie în bucătăria ei din Fulham, Londra, unde locuiește împreună cu soțul, cei trei copii, un cățel și un arici pitic african.

„Cât de bine îi cunoști pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Știi măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n-ar ieși din casă cu zilele?

Toată lumea minte. Ce s-ar întâmpla dacă ai spune adevărul? Dacă ai împărtăși ceea ce te definește, detaliile care fac ca restul lucrurilor care te caracterizează să se aranjeze de la sine? Și nu pe internet, ci oamenilor adevărați care te înconjoară?

Poate că nu s-ar întâmpla nimic. Sau poate că, spunând această poveste, ți se va schimba întreaga viață ori poate viața cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată.

Vreau să aflu răspunsul.”

Un caiet verde aduce laolaltă șase străini, între care se înfiripă prietenii neașteptate și iubiri profunde. Julian Jessop, un artist septuagenar excentric și solitar, crede că oamenii nu sunt sinceri unul cu altul. Dar dacă lucrurile ar sta altfel? Julian începe să scrie adevărul despre viața sa într-un caiet verde pe care îl lasă în cafeneaua lui preferată. Monica, proprietara cafenelei, găsește caietul, notează la rândul său câteva mărturisiri personale și îl lasă în barul de vizavi. În scurt timp, caietul circulă, iar cei care își spun povestea în paginile lui vor ajunge să se cunoască în cafeneaua Monicăi. Galeria de personaje din Proiectul Autenticității – printre care fermecătorul Hazard, care jură că va deveni abstinent, Alice, fabuloasa mamă de pe Instagram a cărei viață reală e mult mai puțin împlinită decât cea virtuală, precum și toți ceilalți prieteni ai lor – alcătuiesc o poveste care este, pe rând, ciudată și amuzantă, nespus de tristă și dureros de adevărată. O lecție despre curajul de a te arăta fără mască – ceea ce nu este atât de înspăimântător cum pare. Dimpotrivă, aceasta poate fi fericirea.

„(...) Sper că într-o zi voi afla ce s-a petrecut mai departe, pentru că îmi va lipsi acest carnet. A venit într-o perioadă în care mă simțeam pierdut în spațiu și m-a ținut ancorat în realitate.”

Well, that is a book! Ce pot spune decât că mi-a plăcut, mi-a plăcut mult, mult de tot, romanul lui Clare Pooley, Proiectul autenticității - de la care, de altfel, am și avut mari așteptări. Mi-a plăcut la nebunie descrierea, mi s-a părut o abordare ingenioasă, originală, și tot ce am speram, când am început cartea, a fost ca și scriitura să fie una bună, astfel încât această idee să fie valorificată la potențialul ei maximal. Și, oh, da, chiar a fost, pentru că am descoperit nu numai o poveste plină de viață, cu momente triste-fericite-înălțătoare-supărătoare-etc, dar și o poveste din care au făcut parte niște personaje de-a dreptul delicioase. Și cred că asta a făcut ca lectura să curgă ușor, fără să mă solicite prea multe, fără să-mi dea bătăi de cap, și totuși să mă facă s-o iubesc atât de mult. Chiar mi-a fost pe placul absolut totul, deoarece am simțit nevoia unei astfel de lecturi, care să mă poarte prin viețile personajelor, să-mi ofere accesibilitate, să mă lase să-mi doresc (de când n-am mai citit o carte care să mă facă să vreau) ca două personaje să fie împreună, ca Julian să-și regăsească drumul în viață, ca Monica, oh, ce personaj drag mie!, să-și împlinească în sfârșit dorințele, ca Hazard (cu un nume predestinat, parcă) să nu se mai hazardeze când vine vorba de viața sa socială (am simțit în acest personaj, de fapt, o mică parte din viața lui Clare Pooley - după cum ea însăși a spus, fiind, cândva, alcoolică). Și-apoi Alice, o, da, Alice, „fabuloasa instagrameriță”, a cărei viață pare perfectă pe social media, mult diferită față de viața reală, de altfel.

„(..._ Deși, îți amintești că tu ai zis că, poate, spunându-ți povestea ți-ai putea schimba viața? Ei bine, cred că doar scriind-o pe hârtie s-a produs un fel de magie, pentru că viața mea chiar s-a schimbat de atunci. Lucrurile par, în sfârșit, să se așeze.”

Pentru mine, această „supă” de personaje a însemnat totul, fiindcă autoarea, Clare Pooley, a știut să facă din toate ceva însemnat. Repet, nu mi s-a mai întâmplat să iubesc toate personajele dintr-un roman, însă Pooley le-a tratat cu atâta atenție și cu atâta talent, i-a dat fiecăruia câte o voce autentică (dată viind și dovada faptului că romanul este împărțit în capitole „scrise” din perspectiva acestor personaje). Așa, de altfel, devine accesibilă psihologia fiecăruia dintre ei. Viața fiecăruia, cu bune și rele, cu rele și bune, motivele pentru care simt să scrie în acest Jurnal al Autenticității, jurnal pornit de către Julian și lăsat de izbeliște Monicăi, în cafeneaua acesteia, și care, mai apoi, ajunge, ca purtat de mâna destinului, și la alte persoane ale căror destine, în cele din urmă, se vor încrucișa într-un mod poetic și desăvârșit. Aaah! Cât de mult mi-a plăcut, și vă spun sincer, felul în care s-a jucat Pooley cu „puterea sa de scriitor”, aducând personaje împreună, creând situații neașteptate, dar dorite, situații care să releve și să scoată la iveală profunzimele fiecărui suflet!

„(...) Își abandonase toate pasiunile pe care le avusese în copilărie, toate acele lucruri care-i făceau inima să tresalte și o îndemnau să viseze, renunțase la toate ca să muncească din greu, ca să-și construiască un viitor.”

V-am spus, cea mai mare frică, pentru mine, a fost faptul că ideea va fi trasă în jos de scriitura care nu avea să-mi fie pe plac. Am luat asta în calcul, fiindcă mi s-a mai întâmplat să citesc cărți cu o idee super, dar cu o scriitură și un stil care să nu-mi fie pe plac. Dar, ei bine, chiar mi-a plăcut mult stilul de a scrie a lui Clare Pooley. Proiectul autenticității a mers repede, să spun așa, a fost un roman ușor, dar nu la modul acela în care s-ar putea înțelege „superficial” - nu, ba chiar a fost profund, mai ales prin personaje, prin anumite replici și fragmente, prin anumite zbuciumuri ale acestora, prin tratarea anumitor subiecte (dependența de alcool, spre exemplu). A mers numai bine după un roman greoi pe care-l citisem anterior. Și m-a ținut acolo, prins de-a lungul lecturii, deoarece voiam neapărat să aflu cât mai multe și să văd ce-o să se întâmple cu prietenii mei dragi din carte. 

„(...) Nu-ți face griji! Îți voi cumpăra un creion special pe care-l poți folosi ca să te descurci mai ușor. O să-ți placă la nebunie pe Instagram. E atât de estetic! E un fel de ARTĂ, doar că mai modernă. Exact domeniul tău! Dacă Picasso ar trăi încă, sunt sigură că ar fi pe Insta.”

Personaje complexe, întâmplări amuzante, relații de suflet, întorsături de situație, replici acide, replici care stârnesc hazul, toate acestea fac din Proiectul autenticității o carte despre căutarea identității, despre împlinire, despre cum străinii îți pot schimba viața, fie în bine, fie în rău; despre definirea idealurilor și acceptarea propriei realități. Chiar a fost o carte complexă, chiar dacă nu-mi găsesc, acum, prea bine cuvintele. Mi-a plăcut mult și cu siguranță o recomand celor care vor să citească nu doar ceva bine scris, dar și ceva care să te atingă și să te emoționeze. Pe mine, cum v-am spus, m-a purtat prin toate stările și, la sfârșitul cărții, m-a regăsit cu un rânjet ștrengărește de mare. Pe bune!

„- Monica, de ce trebuie să aibă totul un rost? De ce trebuie să facă totul parte dintr-un plan? Uneori este mai bine să lași lucrurile să crească de la sine, în mod natural, ca florile sălbatice.”

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Proiectul autenticității. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

„Vorbea despre simbolurile Londrei sau ceva de felul acesta. Pierduse șirul pentru că fusese distras de faptul că, așa, cu părul ei negru,  buzele roșii, pielea albă și obrajii îmbujorați din cauza vântului, arăta exact ca Alba ca Zăpada din desenul Disney. Era atât de puternică și de neînfricată. În mod normal, o fată ca ea l-ar fi speriat îngrozitor. Însă îi citise povestea. Știa că sub exteriorul dur se ascunde o fată care dorește să fie salvată. Pentru o clipă, se simțise ca prințul chipeș din poveste și o sărutase, iar ea îl sărutase la rândul ei. Pasional chiar.”

Forța naturii, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 424

Anul apariției: 2020 

Traducere: Cornelia Marinescu 

„- Alice Russell făcea parte dintr-un grup de cinci femei, lăsate la începutul traseului Mirror Falls, joi după-amiază - cineva poate să vă arate locul mai târziu, dacă vreți - având la ele doar resursele de bază. O hartă, corturi, busolă, hrană. Trebuia să o ia destul de mult spre vest, să treacă pe parcursul zilei peste o serie de obstacole, într-o sesiune din aia afurisită de team building și să campeze timp de trei nopți.”

Jane Harper s-a născut în Manchester şi s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. După şase ani, perioadă în care a obţinut cetăţenia australiană, s-a întors în Marea Britanie. A studiat literatura şi istoria la Universitatea Kent, apoi a lucrat câţiva ani ca jurnalistă de ştiri pentru Hull Daily Mail, iar în 2008 s-a mutat înapoi în Australia. În prezent, locuieşte la Melbourne cu soţul şi cei doi copii. Arșița, romanul său de debut, ale cărui drepturi de publicare s-au vândut în peste 30 de țări, a câștigat numeroase premii, printre care ABIA Australian Book of the Year (2017), Gold Dagger Award (2017) şi cel mai bun roman crime la British Book Awards (2018).

Cinci colege din Melbourne pleacă într-o excursie de team building în masivul Giralang, pe traseul care traversează un ţinut împădurit. Dar una dintre ele, Alice, nu se mai întoarce. Şi fiecare colegă spune o poveste uşor diferită despre ce s-a întâmplat. Agentul federal Aaron Falk este însărcinat să elucideze soarta dispărutei. Într-o investigaţie care îl poartă prin hăţişurile unei păduri puţin umblate, Falk descoperă o mulţime de indicii misterioase şi se străduieşte să descâlcească ghemul de relaţii personale şi profesionale, de suspiciuni şi trădări dintre cele cinci femei. Cine spune adevărul şi cine minte? Oare Alice a fost omorâtă de una dintre ele?

„- Nu știu. Poate că nu putem fi altfel decât suntem. Poate că ne naștem într-un anume fel și nu putem schimba nimic.

- Omul poate să se schimbe totuși, a intervenit Beth, vorbind pentru prima dată.. Eu m-am schimbat. În mai rău și în mai bine.”

Scurtă-lungă discuție, am avut ceva așteptări de la acest roman, deoarece Arșița, celălalt roman semnat de Jane Harper pe care l-am citit, mi-a plăcut mult. Evident, cum fac întotdeauna, atunci când citesc o altă carte de la același autor, tind să le compar între ele, bineînțeles, și, de altfel, să pun plăcerea diferitelor lecturi în balanță. Așadar, da, mi-a plăcut mai mult Arșița, decât mi-a plăcut Forța naturii. Deși i-am dat doar trei steluțe (în comparație cu cealaltă carte, căreia i-am dat, dacă-mi amintesc bine, patru), este, în cele din urmă, o carte chiar interesantă, are un mister care, pe mine unul, m-a învăluit pe întreg parcursul romanului. Și citeam, citeam, și tot voiam să aflu, odată, ce s-a întâmplat cu Alice. Nu doar atât, de altfel, nu doar să aflu ce s-a întâmplat cu Alice, ci să urmăresc și anumite aspecte ce țin de parcursul profesional și chiar personal al lui Aaron Falk, anchetatorul de la Poliția Federală, care mi-a atras atenția încă din romanul Arșița. 

„Niciodată nu trebuie să subestimezi până unde poți să mergi de dragul copilului tău.”

Nu l-am găsit ca un roman polițist, ca un thriller, sau altceva. De fapt, cred că a fost un curcubeu din toate acestea, un ghiveci, ca acel fel de mâncare în care pui multe și în care simți gustul fiecărui ingredient adăugat. Am avut, așadar, parte și de o îmbucătură cu gust de roman polițist, cu gust de thriller, puțin emoționant în ceea ce privește anumite aspecte, dar am avut parte și de o gură de realitate, să spun așa, deoarece, iarăși, Jane Harper a pus „la bătaie” relațiile dintre anumite personaje, psihologia lor. Cum să zic, de fapt, faptele anumitor personaje au fost „încurajate” de anumite lucruri care, în trecut, s-au întâmplat. Evident, dispariția lui Alice nu poate fi justificată și nici rezolvată prin astfel de „situații anterioare”, care au făcut viabilă această dispariție (la o adică, pusă pe seama uneia - sau mai multor - dintre cele cinci femei cu care a plecat în expediție). Și totuși această Alice îți lasă niște semne de întrebare, pe parcursul lecturii. Oare chiar a dispărut? A murit? A fugit? Vrea să se ascundă de ceva? De fapt, oare, în cele din urmă, această Alice ascunde ceva și, pur și simplu, a vrut să se rupă din relațiile sociale pe care le are, din cercul de prieteni în care se află? Sunt doar câteva întrebări care m-au încercat pe parcursul lecturii - dar la care, cu grație, am aflat răspunsurile necesare. Neașteptate, poate, dar nici chiar care să mă dea pe spate, să spun așa. 

„(...) - Vă spun eu exact ce n-a mers bine, zise Bree și ceva ca o undă trecu peste chipul ei. Și nu a fost doar vina mea. (...) Faptul că ne-am rătăcit. A fost tâmpenia aia de potecă a cangurilor, din ziua a doua. Au zis că era ușor să greșești.”

I-am dat doar trei steluțe pentru că simt că i-a lipsit ceva. N-a fost o lectură care să mă încânte pe întreg parcursul ei. Uneori, de fapt, mi se părea că se bate pasul pe loc, că nu se întâmplă nimic care să mai animeze și dinamizeze, câtuși de puțin, situația. Că aștept, aștept, aștept, că se mai ceartă ele puțin, că mai pierd o laternă, că mai aud ceva în tufișuri, că nu mai au telefon la baterie și, na, trebuie, că au prins nițel semnal, că iarăși au auzit ceva în tufiș, că, hai, să pornim la drum, nu putem sta aici. Și totuși, lucruri s-au întâmplat, s-au întâmplat multe, dar parcă, de fapt, în aceleași circumstanțe. Nu știu ce să zic, de altfel, deoarece, v-am spus, n-are o acțiune complexă, ideea cărții e această dispariție a lui Alice în jurul căreia se învârte destinul a numeroase personaje. Dincolo de mica anchetă făcută de Aaron se întrevăd anumite aspecte care ies la iveală doar în proximitatea dispariției lui Alice. Evident, trebuia să se întâmple ceva de genul, nu? Cine e vinovatul - dacă, bineînțeles, există unul?! Repet, nu prea m-a atras acțiunea pe cât m-au atras anumite personaje, anumite întrebări, atmosfera așa, să zic, misterioasă a romanului. Și, bineînțeles, aici fiind subiectiv, ador, pur și simplu, coperta și titlul acestui roman. Sincer, din aceste puncte de vedere, felicitări editurii (care, probabil, a ales coperta) și autoarei, pentru titlu (n-am putut să nu observ, de asemenea, și mulțumirile de la sfârșitul romanului - da, eu citesc și acea parte de Mulțumiri pe care, de obicei, o aduce autorul - pe care Jane Harper le adresează prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei, pentru traducerea și punerea la dispoziția cititorilor a romanului Forța naturii).

„Mai târziu, cele patru femei nu au reușit să cadă cu totul de acord decât asupra a două aspecte. Unu: nimeni nu a văzut când Alice Russel a fost înghițită de întinderea acoperită de tufișuri și de copaci. Doi: uneori, Alice putea să fie de o răutate tăioasă ca lama.”

N-am să zic mai multe. E o carte care, cu siguranță, a fost o lectură antrenantă, dar nu una care să mă surprindă, să mă dea pe spate, să o facă una de referință. A fost doar o altă carte de la Jane Harper pe care am citit-o. Evident, asta mă bucură; și-o recomand, de asemenea, celor pasionați de romane „polițiste”, să zic așa, cu mister, puțin thriller, care pun accent pe relațiile dintre oameni și punctul critic în care, uneori, aceste relații pot ajunge. Sunt tare curios dacă voi ați citit vreo ceva scris de Jane Harper. Dacă da, mi-ar face mare plăcere să aflu părerea voastră legată de această autoare și de romanul pe care, poate, l-ați și citit!

Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru romanul Forța naturii. Puteți găsi cartea AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, au o mulțime de cărți interesante. Eu am mai pus ochii pe câteva apariții și sper, de asemenea, să ajung să le citesc cât mai curând. Să aveți parte de lecturi pe placul vostru și interesante!

Marea, dimineața, de Margaret Mazzantini - Recenzie

Editura: Polirom 

Rating: 5 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 166 

Anul apariției: 2014 

Traducere: Gabriela Lungu

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa.

„Deșertul e ca o femeie frumoasă, nu se arată niciodată, apare și dispare. Are un chip care-și schimbă forma și culoarea, vulcanic și alb de sare. Un orizont invizibil, care dansează și-și schimbă locul ca dunele sale.”

Farid trăiește într-una din ultimele oaze din Sahara. Lumea lui este deșertul fără sfârșit, locul fierbinte al nașterii și al fericirii, locul împlinirii și al păcii. Această pace va fi însă sfâșiată de un zgomot la început insinuant, apoi din ce în ce mai puternic, care se apropie încet, ca un animal de pradă, chiar în inima deșertului: războiul. Jamila, mama văduvă, nu are altă cale decât să-și ia copilul și să fugă. Unde însă? Spre mare, spre celălalt deșert. Dincolo, de cealaltă parte a întinderii de apă, Vito, care-și trăiește copilăria în Sicilia, asistă la sosirea valurilor de refugiață. Refugiat la rândul lui, el este fiul unei arăboaice și ea pribegită încă din copilărie. Dacă privirea lui Vito ar putea străbate marea, el ar vedea cum, cu ochii în lacrimi, Jamila linge buzele chinuite de morbul setei ale micuțului Farid. 

„Angelina i-a spus: păsările știu să-și lase ouăle într-un loc ferit. Ouăle noastre au fost sparte. Torturate. Casele noastre puse într-o valiză. Să ieși din găoace ca să fugi, să scapi.”

Îmi place, de mor, cum scrie Mazzantini. Asta n-o să fie neapărat o recenzie, pe cât o postare, micuță, dedicată acestei autoare de care m-am îndrăgostit, maxim, încă de când am citit Nimeni nu se salvează singur. Au urmat, apoi, Nu te mișca, un roman de o intensitate extraordinară, cu o poveste, aș spune, de dragoste, care pur și simplu te mișcă și te regăsește cu lacrimi în ochi. Apoi, am citit Splendoare, un alt roman emoționant și profund, în care am regăsit curajul autoarei, dorința de a sparge niște tipare, și, în cele din urmă, Marea, dimineața, acest roman ca o poezie, acest roman al simțurilor, acest roman care, deși n-are o întindere extraordinară, ba chiar mică, având în vedere că și scrisul este mărișor și, dată fiind încadrarea în pagină, se citește extrem de rapid, ei bine, acest roman, Marea, dimineața, cred că este unul, pentru mine, dintre cele mai bune scrise de ea.

„Nimic nu-i mai rău decât o mamă atipică. Una care nu seamănă cu nici o mamă, una care nu poartă niciodată pantofi închiși, care are o poșetă cu nimic înăuntru, țigările, cheile, zece euro. Un celular pe care nu-l folosește niciodată. O poșetă fără miracole, ca viața ei.”

Nu știu să vă spun, sigur, despre ce este. Pentru că, în cele din urmă, pentru mine nu a contat asta prea mult, n-a făcut un interes extraordinar - în schimb, vă pot spune că e intensă „acțiunea”, ideea. Pentru mine, în acest roman, importante au fost personajele. Importantă a fost istoria, important a fost adevărul acestei cărți. Durerea, să zic așa, pe care am simțit-o, dincolo de pagini, dincolo de scriitură, de m-au răvășit total. E o poveste minunată, al cărei limbaj are intensitatea aceea a simplității feminine, deschise spre metaforă, spre aforism, spre expresivitate. La o adică, scriitura lui Mazzantini, pentru mine, este plină de sensuri. Este plină de substrat, de profunzime, iar dincolo de anumite fragmente, dincolo de anumite replici, gânduri, se simte viața, se simte speranța, se simte emoția și trăirea, visceralitatea durerii. Ah, Doamne, cât mi-a plăcut acest roman absolut liric, atât de intens și plin de profunzimi - eu, unul, mă dau în vânt, pur și simplu, după astfel de cărți. Dacă mă atinge, dacă mă emoționează, dacă îmi provoacă „stări” de melancolie, stări versatile, cu siguranță este genul meu e carte.

„(...) Râde, zice că totul va muri, că animalele nu mai au copaci și pășune. Din cauza cărbunelui. Nimeni nu se gândește la viitor, toți se gândesc doar la cum să supraviețuiască în ziua de azi. N-are nici o importanță dacă-ți ucizi țara. Săracii nu se pot gândi la viitor.”

Margaret Mazzantini a spus următoarele: „simt că un roman bun trebuie să ajungă la toți cititorii, așa cum scriitori mari precum Dostoievski vorbesc pe limba tuturor. Până la urmă, chiar și poveștile sunt întotdeauna aceleași: lupta de a transcede umanitatea, viețile noastre efemere, toate acestea sunt teme universale care ating sufletul oricui, din orice parte a lumii”. Și, da, chiar așa este. Mi se pare cu neputință ca scriitura, poveștile lui Mazzantini să te lase rece, să nu-ți transmită nimic, să nu te atingă, măcar, într-o mică măsură. Aș zice că, drept cititor, n-ai suflet - dar, evident, nu-mi permit, am inserat o mică glumă; e normal să nu ne placă aceleași cărți, aceiași autori, aceleași genuri, aceleași imagini plastice și metafore și comparații și alte chestii de acest gen. Dar, pentru mine, unul, Margaret Mazzantini este o autoare desăvârșită pe care, cu siguranță, am s-o abordez în viitor (și) mai mult, și care, de altfel, reprezintă un autor de referință în experiența mea literară. 

Voi ați citit ceva de Margaret Mazzantini? Tare mi-ar plăcea să știu părerea voastră legată de această autoare. După cum v-am spus, nu va fi o recenzie lungă, n-are rost, n-aș avea ce să spun, m-aș manifesta doar impresionist, lăudând, cu grație, talentul autoarei. Și nu face, de altfel, interesul meu principal. Dar, vă spun încă o dată, Mazzantini chiar este o autoare desăvârșită (cel puțin, cum tot susțin, pentru mine). Lecturi frumoase și cu spor să aveți!