Călătorie de nuntă, de Patrick Modiano - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2016

Traducere: Elena-Brândușa Steiciuc

Patrick Modiano s-a născut în Boulogne-Billancourt, în1945. În copilărie a fost foarte apropiat de fratele mai mic, care s-a stins din viață la doar zece ani; șocul morții sale a marcat pentru totdeauna opera viitorului scriitor. După absolvirea liceului, Patrick nu s-a înscris la universitate, alegând să se consacre scrisului. Succesul a venit îndată după prima carte aparuta, La Place de l’étoile (1968), dublu premiată. A publicat până acum peste douăzeci de romane – Villa triste (1975), Remise de peine (1988), Un cirque passe (1992), La Petite Bijou (2001) –, volume autobiografice sau de eseuri, piese de teatru, scenarii de film și cărți pentru copii. Dintre cele mai importante distincții primite amintim: Prix Goncourt (1978, pentru Rue des boutiques obscures) și Premiul Nobel pentru Literatură (2014), „datorită artei memoriilor, prin care a evocat destine omenești dintre cele mai greu de înțeles și a dezvăluit universul Ocupației naziste”. La Editura Polirom au apărut până în prezent romanele Călătorie de nuntă (2014), Bulevardele de centură (2014) și Iarba nopților (2015).

Călătorie de nuntă se construieşte în jurul căutării identităţii şi reconstituirii memoriei, două dintre temele majore ale operei lui Modiano. Ajungînd la Milano, Jean B., un realizator de documentare în vîrstă de patruzeci de ani, află pe neaşteptate că o femeie s-a sinucis chiar în hotelul unde s-a instalat el. Intrigat, descoperă că i-a cunoscut nu numai pe femeie, ci şi pe soţul ei cu douăzeci de ani în urmă şi misterul destinului lor ajunge să-l obsedeze. Hotărăşte să meargă pe urmele acestei perechi care, în timpul războiului, fusese nevoită să se refugieze permanent din faţa ocupanţilor nazişti. Astfel, scoate treptat la iveală o viaţă secretă, plină de îndoieli şi incertitudini, petrecută din ascunzătoare în ascunzătoare. Deconstrucţia cronologică a biografiei personajelor, la care Modiano excelează, îi lasă cititorului plăcerea de a reface parcursul liniar al existenţei lor.

„(...) Și toate călătoriile astea îndepărtate pe care le-am întreprins nu pentru a-mi satisface o curiozitate sau o vocație de explorator, ci pentru a fugi. Viața mea n-a fost decât o fugă.”

O altă carte scrisă de un autor laureat cu Nobel care, în cele din urmă, m-a dezamăgit. De fapt, cred că e mult spus - ar fi trebuit să mă simt dezamăgit doar dacă aș fi avut așteptări, nu? Și n-am avut. Am vrut doar să citesc o carte scrisă de Patrick Modiano - vreau să citesc cel puțin un autor premiat cu Nobel, pe lună - și s-a nimerit s-o observ pe-aceasta în bibliotecă. Și e o carte micuță, are în jur de o sută optzeci de pagini, format mic, cum sunt cele din colecția Polirom Top 10+, drept care a fost o lectură rapidă și... cam atât?! Nu știu ce să zic, deoarece nu a fost tocmai pe placul meu. Nu m-a emoționat, nu m-a mișcat în vreo măsură, dar totuși mi-a plăcut ideea cărții, în cele din urmă, această „reconstruire” a memoriei care, din câte am citit, este una dintre temele majore ale operii „modianești”. Vorbeam cu o altă cititoare acum ceva timp și-mi spunea că Modiano are acest stil cu „personaje-fantomă”, să le spun așa - nu-ți sunt oferite prea multe și toate detaliile despre ele încât, în cele din urmă, autorul conturează un mister destul de interesant (trebuie să recunosc) în jurul anumitor personaje - în cazul de față, misterul se conturează în jurul femeii care s-a sinucis în hotelul în care aceasta s-a cazat. Și, de-aici până încolo, se derulează un întreg „mecanism” al memoriei, un film alb-negru în care personajul principal, zbuciumat de drame interioare, nu că încearcă să afle de ce s-a sinucis și ce motive a avut aceasta pentru a se sinucide, ci, pur și simplu, reamintește, în paginile cărții, scene, situații, cum s-a cunoscut cu cea care s-a sinucis, chestii de genul aceasta.

„(...) Mâna asta care cade brusc și zgomotul metalic al ușii care se închide m-au făcut să presimt că bine o clipă în viață când ți se face lehamite de toate.”

Nici nu știu ce să scriu, pentru că, sincer, chiar nu am ce; poate n-am început cu cartea potrivită - părerile, ce-i drept, sunt tare împărțite în ceea ce privește romanului. Poate nu l-am citit cum trebuie, cine știe? Poate nu i-am acordat atenția cuvenită. Or, pur și simplu, Modiano nu e pentru mine și trebuie să accept asta - nicio problemă, de altfel, deși mai am în bibliotecă vreo două cărți de la același autor. Poate am să le citesc cândva dar, cu siguranță, nu-s pe lista mea din viitorul apropiat. Mai mult am vrut să-l citesc pe Modiano deoarece, după cum v-am zis, am vrut să citesc încă un autor premiat cu Nobel. Nu contest, după cum am zis, meritele sale, dar pe mine m-a lăsat rece romanul acesta, Călătorie de nuntă. Deși personajele, zău, au fost extrem de bine conturate, și-au fost anumite „circumstanțe” care chiar mi-au dat de gândit (pe plan real, al vieții mele), autorul n-a reușit să mă miște, nu știu, să mă emoționeze, așa cum poate m-aș fi așteptat (sincer, atunci când știi că ai de-a face cu un autor premiat cu Nobel, eu zic că, na, ai anumite așteptări, nu?) 

Nu-mi rămâne decât s-o las deoparte și, de altfel, să mă bucur, în măsura posibilă, că am avut contact și cu acest autor. Că, în sfârșit, l-am citit și pe Modiano, pentru că mă ferisem foarte mult timp de acest autor, așa cum mi se întâmplă și cu alții. După cum am zis, poate am să mai citesc și altceva scris de el, dar, momentan, pun cartea deoparte cu puțină dezamăgire, în speranța că, într-adevăr, poate celelalte cărți ale sale sunt mai bune. Sunt mai, cum să spun, cu esență. Dincolo de, într-adevăr, o scriitură impecabilă, curată, subtilă, romanul de față nu a fost printre cele mai bune (nici măcar OK) lecturi din acest an. Am rămas cu povestea și... cam atât. Nimic mai mult, din păcate.

„- Oamenii nu se mai întorc. N-ați observat lucrul ăsta, domnule?”

Chiar sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Modiano - sau, de fapt, dacă ați citit vreodată un autor laureat cu Nobel care să vă dezamăgească. Deși este un premiu mare, nu sunt sigur dacă se oferă pentru întreaga activitate literară sau pentru o anumită carte. Luând cazul în care, pentru un anumit autor, întreaga activitate literară înseamnă, de fapt, o singură carte. Chiar sunt curios! S-aveți parte doar de lecturi frumoase și de o seară liniștită!

Retorno 201, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2010

Traducere: Liliana Pleșa Iacob 

Doctorul Del Río, văduva Diaz, Rogelio, Vikingu’ sau Serafina trec zilnic unii pe lângă alţii, fără să ştie că vieţile lor devin pretext pentru un exerciţiu stilistic care l-a consacrat pe Guillermo Arriaga: marile teme ale literaturii – dragostea şi moartea – sunt proiectate, aproape cinematografic, pe un fundal esenţial tragic, uneori ironic, alteori la limita absurdului. Un povestitor desăvârşit, Guillermo Arriaga mărturiseşte că „obligaţia unui romancier este de a descoperi sensul morţii pentru a celebra viaţa”. Cele paisprezece povestiri care alcătuiesc volumul Retorno 201 reiau obsesiile literare prezente şi în romanele sale: Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte şi Bizonul din noapte. În universul lui Arriaga nu există podoabe, nici respect, ci violenţă, promiscuitate, indiferenţă, absurd şi, uneori, ceva ce ar putea semăna cu tandreţea şi compasiunea pentru această umanitate răvăşită pe care o pune în scenă atât în cărţile, cât şi în scenariile sale.

„O fi fost un vis? Ea trebuie c-a fost un vis. Atunci de ce sufăr pentru un vis”? 

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

Nu e primul meu contact cu Arriaga - și am știut, de la bun început, încă de când am citit Bivolul nopții (primul roman semnat de Arriaga pe care l-am citit) că am de-a face cu un autor care are să-mi placă. Și, drept să vă spun, îmi place la nebunie cum scrie Arriaga. Și de-atunci am tot citit cărți scrise de el - au urmat Un dulce miros de moarte, o altă carte care, prin tema abordată și stilistica creionării universului romanist, mi-a plăcut enorm și, acum, Retorno 201, o colecție de povestiri, nu știu câte la număr, de o intensitate incredibilă, de o profunzime aparte și, în același timp, de o violență ieșită din comun (vorbesc de violența imaginilor, „violența plastică” de care Guillermo Arriaga dă dovadă prin scrierile sale). 

„De ce se pierde totul într-o secundă? Cum poate viața să înghită totul într-o clipă?”

După cum am spus, volumul de față, Retorno 201, nu este un roman (așa cum mă obișnuisem până acum). Retorno (201) este una dintre străzile haoticului Ciudad de Mexico, stradă pe care locuiesc deopotrivă pasiunile și regretele, violența și iubirea, jocul și nebunia, viața și moartea. O stradă în care, în casele personajelor, se întâmplă cele mai neașteptate situații, cele mai (ne)firești lucruri - într-o proză violentă, incisivă, care nu pare să fi cunoscut „încorsetări stilistice”, de pudoare, Arriaga vorbește despre crime sângeroase, violuri sinistre, dezgustătoare, despre boli, sinucideri, depresie, frică, angoasă. Nu știu, pentru mine, stilul lui Arriaga conturează întocmai acel univers în care, deseori, îți pierzi firea, te îngrozești și, în același timp, parcă-ți spui „cât de real este totul & cât de adânc reușește autorul să sape în carnea omului, cât de ușor reușește să pătrundă în abisul întunecat al sufletului său”. 

„Nu se mai aud zgomote în casă. E întuneric și în patul Elenei repetăm unul după altul eternul joc de-a masculul-femela. Ea surâde și mă sărută pe frunte și eu îi surâd și o sărut pe bărbie și ea adoarme adormind totul în jur și eu plâng apăsat de vina acelei imense tristeți pe care ne-o dă bucuria și în noaptea asta...”

Ni se spune povestea lui Lilly, suferindă de retard mintal, o fată abuzată de către doi puștani, totul într-o atmosferă tragică ce păstrează, în aceeași măsură, jovialitatea vârstei. Ni se vorbește despre violență, șefi de găști, neînțelegeri, violență, iarăși. Despre bârfele iscate în jurul unei femei care este căsătorită cu un soț mult mai bătrân, căreia i se spune „văduva”, despre doctori corupți, despre morți care se trezesc din sicrie și-și vizitează, la o bere, prietenii, despre tați care nu-și recunosc, până la crimă, fiii, totul conchizându-se, în cele din urmă, în finalul cărții, care poartă denumirea de „În pace”. Și-așa, încă o dată, Arriaga îmi dă încă un motiv să-i iubesc și mai mult scriitura. Chiar a fost o surpriză - și nu faptul că mi-a plăcut, de fapt, ci faptul că mi-a plăcut atât de mult. Nu știu de ce, dar mi se pare mult mai greu să scrii povestiri, cu alte cuvinte, să scrii proză scurtă, pentru că în doar câteva pagini (depinzând de predilecția autorului și de ce înțelege el prin „scurt”) trebuie să surprinzi întocmai ceea ce vrei actually să transmiți. Într-un roman, bineînțeles, ai la dispoziție mult mai mult „spațiu”, mult mai multe cadre, mult mai multe situații și oportunități. De aceea, faptul că Arriaga poate să scrie proză scurtă - și-o scrie atât de bine - este o altă dovadă a talentului său scriitoricesc.

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„În lumea asta nu există Dumnezeu. Aici lucrurile, oamenii, animalele se mișcă singure. Și haosul ăsta e ceea ce se numește viață... o pierdere de timp.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Retorno 201, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!

Cele mai noi titluri apărute la Editura RAO

 

Al cincilea martor, de Michael Connelly - O lectură incitantă, cu un strop de venin pentru savoare!

„Când ești printre cei mai buni, milioane de cititori îți așteaptă cu nerăbdare următoarea carte, iar criticii sunt pregătiți să-ți distrugă reputația în cazul în care oferi o poveste mai puțin decât excelentă. Așa cum se spune, este mai greu să rămâi în top decât să ajungi acolo. Cu Al cincilea martor, Connelly nu are de ce să se îngrijoreze. Își poate păstra tronul în continuare și reputația intactă. Acesta este unul dintre cele mai complete romane sub toate aspectele. Proza este meticuloasă, ascuțită precum scalpelul și ține fiecare fir al poveștii strâns unit.” - Jacques Filippi, House of Crime and Mystery Michael 

Connelly revine cu un caz care îl pune pe Mickey Haller, avocatul din limuzină, față în față cu lumea privilegiată a băncilor și a activității de executare silită și care vă va ține cu sufletul la gură. În Al cincilea martor se concentrează aproape exclusiv pe ce se întâmplă între pereții sălii de judecată, dar punând accentul pe jocul „oferă și primește“ dintre procuror, avocatul apărării, judecător și juriu, un amestec complex de personalități și strategii legale. Narațiunea lui Connelly este deosebit de bogată. Mickey Haller ne conduce prin întreaga poveste în timp real, observându-și gafele și lăudându-se pentru improvizațiile rapide. Nu strică nici faptul că intriga este picantă: o femeie pe care Haller o reprezenta într-un proces împotriva băncii care încerca să-i ia casa este acuzată că l-a ucis pe bancherul care se ocupa de executarea silită. Combinând informații extrase din ziare privind criza ipotecară și cu o distribuție de personaje care sfidează stereotipurile, Connelly arată, încă o dată, că succesul său nu este trecător. Și, aparent, nici al lui Mickey Haller, care pune la cale o ultimă răsturnare de situație ce vă va mulțumi cu siguranță.

Regatul ghețurilor și al înstelării, de Sarah J. Maas - O poveste care însoțește seria Regatul spinilor și al trandafirilor!

Văzute prin ochii lui Feyre și ai lui Rhysand, evenimentele din această carte, care au loc la câteva luni după întâmplările răvășitoare din Regatul aripilor și al pieirii, fac trecerea către următoarele volume din seria Regatul spinilor și al trandaf irilor. Feyre, Rhys și prietenii lor sunt încă ocupați cu reconstrucția Regatului Nopții și a lumii de dincolo de el, atât de schimbate de lucrurile petrecute cu câteva luni în urmă. Dar Solstițiul de Iarnă se apropie. El reprezintă promisiunea unei liniști câștigate cu greu. Totuși, atmosfera festivă nu poate să îndepărteze umbrele trecutului. Primul ei Solstițiu în postura de Mare Lady îi aduce lui Feyre emoții nebănuite. Ea descoperă că persoanele care îi sunt dragi au mai multe răni decât și-ar fi imaginat. În urma lor rămân cicatrice care vor avea un impact uriaș, deși gre de anticipat asupra Regatului Nopții.

Hotelul vrăjitorilor, de Nicki Thornton

Tratat mai mereu cu nedreptate de managerii hotelului (domnul și doamna Bunn) și de fiica lor (Tiffany), Seth Seppi – ajutorul de bucătar care pregătește deserturi trăsnite – consideră că are extrem de puține șanse de a promova, iar singurul atu al jobului reprezintă faptul că are șansa de a‑și perfecționa rețetele, la fel cum făcuse cu mult timp în urmă alături de tatăl său, și el bucătar. De aici însă și până la a deveni suspect de crimă odată cu asasinarea pe neașteptate a importantului magician dr. Thallomius (după ce a mâncat desertul special pregătit de Seth) nu e cale prea lungă.

Două vieți, de Karen Raney

Romanul Două vieți reprezintă debutul promițător al lui Karen Raney. Dovada este că există deja pregătiri pentru ecranizarea lui pentru marele ecran, drepturile fiind cumpărate de Monumental Pictures și Lionsgate.Tema cărții este una dureroasă, care vibrează în inimile cititorilor. Maddy are 16 ani, este inteligentă, amuzantă și profundă, dar are cancer. Ea testează continuu profunzimile și limitele apropierii de mama ei, în timp ce aceasta trebuie să-și înțeleagă fiica, pe care o cunoaște doar parțial, într-o lume pe care nu o poate controla. Un roman extraordinar despre dragoste, secrete de familie și suferință. Fanii lui John Boyne (Băiatul cu pijamale în dungi, RAO) vor fi bucuroși să descopere un stil asemănător în această carte.

Gena egoistă, de Richard Dawkins - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 584

Traducere (și note): Dan Crăciun

Anul apariției: 2019

Richard Dawkins este Charles Simonyi Professor de Comprehensiune Publică a Științei la Universitatea Oxford. Născut la Nairobi din părinţi britanici, Richard Dawkins a studiat la Oxford şi a obţinut doctoratul sub îndrumarea etologului Niko Tinbergen, laureat al Premiului Nobel. Din 1967 şi până în 1969 a fost asistent la Universitatea Berkeley, California, după care s-a reîntors la Oxford ca lector, apoi conferenţiar de zoologie la New College, Oxford, înainte de a fi devenit primul ocupant al Catedrei Simonyi în 1995. Gena egoistă (1976; ediția a doua 1989) l-a propulsat pe Richard Dawkins spre celebritate și rămâne lucrarea sa cea mai cunoscută și cel mai frecvent citată. A fost urmată de un șir de cărți bestseller: The Extended Phenotype (1982), The Blind Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), Unweaving the Rainbow (1998) și The Ancestor's Tale (2004). A Devil's Chaplain, o culegere de scrieri ale sale de mai mici dimensiuni, a fost publicată în 2003. Dawkins este deopotrivă membru al Royal Society și al Royal Society of Literature. Este deținătorul unor numeroase premii și distincții, printre care Royal Society of Literature Award din 1987, Los Angeles Times Literary Prize din același an, Nakayama Prize din 1994, International Cosmos Prize for Achievement in Human Science din 1997, Kistler Prize din 2001 și Shakespeare Prize din 2005.

Această carte ar trebui să fie citită şi poate fi citită aproape de către oricine. Ea descrie cu mare abilitate o nouă faţă a teoriei evoluţioniste. Deşi regăsim în mare măsură stilul lejer şi accesibil, care, în ultimul timp, a făcut vânzare bună unor teorii biologice noi şi câteodată eronate, aici avem de-a face, în opinia mea, cu o realizare mai serioasă. Ea izbuteşte să ducă la bun sfârşit misiunea aparent imposibilă de a folosi un limbaj simplu şi accesibil, pentru a prezenta unele din temele încifrate şi cvasimatematice ale gândirii evoluţioniste de dată recentă. Văzute, în sfârşit, prin prisma acestei cărţi, într-o perspectivă largă, acestea îi vor surprinde şi îi vor înviora chiar şi pe mulţi dintre cercetătorii în domeniul biologiei, care s-ar fi putut considera drept cunoscători. (W. D. Hamilton, Science)

Am vrut să citesc această carte de ceva timp; când am auzit prima dată de ea, de la un domn profesor de genetică populațională, mi-a rămas în minte - am ajuns acasă, am dat un search și am căutat-o. Evident, am găsit-o instant - și am început să citesc niște descrieri, câteva mici recenzii. Ei, bine, mi-am dat seama că I am not ready for this, nu acum. Și, trecând peste, acum, că am citit-o, îmi pot spune același lucru, schimbând puțin timpul verbului - I was not ready for this. Deși a fost o lectură senzațională, extraordinară, o lectură cu totul și cu totul specială, rămân cu un gust amar, în cele din urmă, deoarece, deși nu-s străin, să zic așa, de acest domeniu, cartea aceasta nu mi-a fost accesibilă - nu în totalitate sau, de fapt, poate nu așa cum aș fi vrut să-mi fie: am rămas cu mai multe întrebări, de fapt, pe cât așteptam răspunsuri la anumite întrebări; ceea ce, extrapolând, nu-i rău deloc - e foarte OK ca o carte să-ți stârnească entuziasmul și interesul, să-ți excite sinapsele și să-ți deschidă niște drumuri - Gena egoistă cu siguranță a reușit să facă, într-un mod colosal, asta. Din cele aproximativ șase sute de pagini, sau câte o avea, cred că mai bine de 1/4 din pagini au fost însemnate, evidențiate cu sticknotes. Acolo unde am aflat lucruri noi, cât și acolo unde simt că va trebui, poate în viitor, să revin. Să revin și să-ncerc să-mi explic ideile lui Dawkins. Și teoriile sale atât de complexe!

„O entitate, precum un babuin, este considerată a fi altruistă dacă se comportă astfel încât să sporească bunăstarea unei alte entități de același gen, cu prețul propriei sale bunăstării. Comportamentul egoist are exact efectul opus. Bunăstarea înseamnă șanse de supraviețuire, chiar dacă efectul asupra speranțelor reale de viață sau de moarte este atât de mic încât să pară neglijabil. Una dintre consecințele suprinzătoare ale versiunii moderne a teoriei darviniste este aceea că minuscule influențe, aparent triviale, asupra probabilității de supraviețuire pot avea un impact major în procesul de evoluție. Aceasta datorită enormelor perioade de timp disponibile pentru ca astfel de influențe să se facă simțite.”

Deși n-am citit prea multe cărți de știință, am observat, să spun așa, o anumită tendință - și anume împărțirea acestora în două categorii (după părerea mea): există acele cărți care caută „să explice” cititorilor anumite aspecte, fie ele științifice sau nu, în ideea „cultivării” acestor cititori și acele cărți (și-aici ajungem la partea interesantă) care încearcă să susțină, printre ceilalți oameni de știință, o nouă teorie, de obicei cu alte lecturi de referință „la bord”. Cărțile care le fac pe amândouă - cu alte cuvinte, cărțile care „prind” la public prin accesibilitate și noutatea (sau nu) de informații & cărțile care susțin ceva nou (sau infirmă ceva vechi) tind să cred că sunt rare. Foarte rare. Una dintre ele, bineînțeles, a fost cartea lui Darwin, Originea speciilor. Și, da, ce urmează să spun este, probabil, deja subînțeles: Gena egoistă este cealaltă. Încă din momentul publicării sale, această carte a strălucit (nu doar prin faptul că a fost un bestseller), ci și prin faptul că a reprezentat una dintre cele mai des citate lucrări (atât de susținătorii teoriilor sale, cât și de cei care se împotriveau acestor premise). Cu toate acestea, cartea lui Dawkins rămâne un punct de cotitură în acest domeniu. Dar, vă spun, întrucât eu nu-s inițiat în acest domeniu în acea măsură în care să pot înțelege în totalitate această carte, pot concluziona că, în cele din urmă, chiar a fost o lectură extraordinară, pe care, deși am parcurs-o greu, am savurat-o la fiecare pagină. De fapt, încă un semn că e o lectură într-adevăr bună, a fost faptul că am simțit nevoia să opresc aproape de fiecare dată când întâlneam ceva (o idee, un fragment) care-mi stârnea curiozitatea și mă făcea să-mi iau notițe. 

„(...) Evoluția funcționează prin selecție naturală, iar selecția naturală înseamnă supraviețuirea diferențială a celor mai bine adaptați. Vorbim însă despre indivizii cel mai bine adaptați, de rasele cele mai bine adaptate, de speciile cele mai bine adaptate sau despre ce? (...) Dacă speciile sunt acelea care conturează în ceea ce Darwkin a numit lupta pentru existență, atunci individul pare a fi cel mai bine descris ca un pion pe tabla de șah, gata să fie sacrificat ori de câte ori interesul superior al speciei ca întreg o cere.”

Originea acestei gene egoiste este destul de interesantă. Dawkins spune că ideea genelor egoiste s-a născut cu zece ani înainte de publicarea romanului său (care, de altfel, a cunoscut numeroase alte „nume” posibile înainte de publicare). În 1966, biologul olandez Niko Tinbergen l-a rugat pe Dawkins - pe atunci asistentul său de cercetare, cu un doctorat în comportamentul animalelor - să țină câteva prelegeri în locul acestuia. Inspirat de Hamilton, Dawkins a scris în notițele sale: „Genele sunt, într-un anumit sens specific, nemuritoare. Ele trec prin generații, remaniându-se, de fiecare dată, când trec de la părinți la descendenți... Selecția natură va tinde să favorizeze acele gene care își construiesc singure un corp care are cele mai multe posibilități în a reuși să transmită, în siguranță, generației următoare, un număr mare maxim de replici ale acelorași gene - astfel, putem spune că egoismul acestor gene este de necontestat”. 

„Importanța evolutivă a faptului că genele controlează dezvoltarea embrionară este următoarea: înseamnă că genele sunt, măcar în parte, răspunzătoare de propria lor supraviețuire în viitor, deoarece supraviețuirea lor depinde de eficiența corpurilor în care trăiesc și la a căror construcție au contribuit.”

Încă de la publicare, Gena egoistă a fost primită cu un deosebit entuziasm, dar, bineînțeles, și cu o critică acerbă. O idee comună în rândul exegezei negative (criticilor) a fost faptul că, în cele din urmă, contrar teoriilor lui Dawkins, gena nu poate fi un criteriu de selecție, nu poate fi o unitate a selecției naturale, întrucât selecția nu poate acționa, în mod direct, asupra lor - ci doar prin efectele lor (a genelor) asupra organismelor individuale. Distincția dintre „replicator” și „vehicul”, pe cât am reușit eu s-o înțeleg, a fost introdusă de către Dawkins pentru a „aborda această problemă” - conform acestui model de evoluție, implicit, conform acestui criteriu „de selectivitate”, selecția naturală necesită două unități diferite, care, bineînțeles, joacă roluri diferite în procesul evolutiv - replicatorii sunt „entități”, care produc, cu fidelitate, copii ale lor (ale replicatorilor) care sunt transmise de-a lungul generațiilor. Știm, în evoluția biologică, faptul că genele joacă acest rol. Totuși, un vehicul este o entitate care interacționează cu mediul și al cărui fenotip (manifestarea fizică a expresiei genelor; pe scurt, spre exemplu - ochi albaștri, păr blond, înălțime medie etc) a evoluat în așa manieră încât să păstreze viabil și intact replicatorul pe care, să spun așa, „îl transportă”. Deoarece supraviețuirea și reproducerea diferențială a vehiculelor sunt cele care conduc, în cele din urmă, la răspândirea replicatorilor, se poae spune că selecția acționează asupra replicatorilor prin efectele lor (a replicatorilor) asupra vehiculelor care le găzduiesc. Încerc să redau ce-am spus într-o manieră cât mai ușor de înțeles, și sper să fie viabil ceea ce spun: un lup (vehicul) poartă un replicator (gena), iar efectul replicatorului (expresia genei) constă în faptul că acel lup va avea colți cât mai ascuțiți, pentru o sfâșiere mai rapidă a pradei. Astfel, prin efectul replicatorului (și anume disponibilitatea de colți ascuțiți), lupul (vehiculul) va avea o șansă mult mai mare de a supraviețui, de a se reproduce și, astfel, de „a transporta” acest replicator generațiilor viitoare. Sper că am reușit, câtuși de puțin, să mă fac înțeles. 

„Orice genă care se comportă în așa fel încât să-și sporească propriile șanse de supraviețuire în cadrul fondului genetic, pe seama alelelor sale, va tinde prin definiție, în mod tautologic, să supraviețuiască. Gena este unitatea de bază a egoismului.”

Cu toate acestea, deoarece organismele și grupurile individuale sunt evenimente tranzitorii, cu alte cuvinte, vor muri cândva, vehiculele, implicit, nu ar putea fi o unitate de selecție. Cu toate acestea, genele, pe de altă parte, sunt unități de selecție, au acest caracter, această proprietate, deoarece, după cum Dawkins afirmă, sunt „potențial nemuritoare”. Și expresia anumitor gene se va manifesta în așa fel încât, pe viitor, aceste gene să treacă mai departe în urmași, și, din urmași, mai departe în cei ce vor urma urmașilor și tot așa. Într-un cerc egoist, în care genele domină această lume, iar replicatorii și vehiculele reprezintă „materia primă”, reprezintă verigile principale ale acestor realități. Chiar nu știu ce-aș mai putea spune legat de această carte, deoarece, foarte ușor, pot greși, pot atinge o anumită linie sensibilă, subțire, pe care nu vreau s-o ating, astfel încât ce spun aici să fie eronat, greșit. Nu pot decât să vă recomand să citiți Gena egoistă, deoarece, într-adevăr, este o carte extrem de interesantă, foarte bine scrisă, la îndemână (pe cât e posibil, de fapt), cu un stil expeditiv aparte (mi-au plăcut foarte mult „metaforele” utilizate de autor pentru a descrie, spre exemplu, cum funcționează o genă, cum funcționează diviziunea celulară, care-i treaba cu cromozomii și tot așa). Evident, anumite aspecte, anumite teorii chiar nu au putut fi metaforizate, întrucât prezintă un caracter științific, rațional, logic. După cum am spus, prin cartea sa, Dawkins nu a vrut doar să se afișeze unui public cititor „dornic să descopere”, ci a vrut să afirme o teorie, a vrut să-și susțină niște idei, toate acestea în rândul celorlalți oameni de știință și cercetători.

„Într-o lume complexă, predicția este o afacere plină de riscuri. Fiecare decizie pe care o ia o mașină de supraviețuire este un joc de noroc și e treaba genelor să preprogrameze creierul astfel încât, de regulă, aesta să ia decizii profitabile. Moneda folosită în cazinoul evoluției este supraviețuirea (...).”

Totuși, nu pot nu vorbesc aici despre ceva ce mi s-a părut, îndeosebi, atunci când am citit această carte. Într-un capitol, denumit Fenotipul extins (cred, de fapt, că e doar o adăugare în această ediție a cărții, iar capitolul face parte însăși dintr-o altă carte a lui Dawkins, și-anume Fenotipul extins), autorul susține, exact, ideea fenotipului extins: ce înseamnă asta? Înseamn că, de fapt, însăși fenotipul reprezintă, de fapt, o cale prin care genele să-și asigura supraviețuirea, continuitatea, linearitatea. Cum să vă spun? Spre exemplu, să ne gândim că ne-mbolnăvim, din motive virale. Luăm un virus. Ce e un virus? E simpu - e un vehicul. Cu toate acestea, un vehicul mult diferit față de mamifere, oameni, păsări, plante. În fine. Cum am spus mai sus? Un vehicul nu este altceva decât „un mediator”, „un intermediar” care trebuie să ducă replicatorul (în speță, gena) mai departe. Știm cu toții simptomele unei gripe: temperatură, tuse, nas înfundat și așa mai departe. Un virus nu vrea să-și ucidă gazda, nu? Asta ar însemna că, odată cu moartea gazdei, va muri și el. Așadar, un virus doar își va debilita gazda. De multe ori, din păcate, chiar o va omorî (putem vorbi, aici, și de diferiți paraziți). Totuși, un om care are un virus, strănută, tușește. Ei, aici intervine ideea lui Dawkins - de fapt, teoria fenotipului extins - prin tuse, prin strănut, virusul (vehiculul) va fi pus în libertate în ideea infectării și altor persoane (spun „persoane” doar în ideea exemplului) - astfel, alte persoane vor fi infectate, vor avea același tablou clinic, și tot așa și tot așa. Ce-nseamnă asta? Înseamnă că virusul și-a asigurat continuitatea, și, de fapt, genele sale, ele însele, și-au asigurat această „nemurire”. Teoria fenotipului extins susține, din câte am reușit eu să-nțeleg, că anumite manifestări fizice sunt, actualmente, expresii ale genelor corpului străin (în cazul acesta, virusul de care vă vorbeam), expresii care nu au alt scop decât unul egoist: debilitează gazda și fă-o să te-ajute să te înmulțești (tuse, strănut - o adevărată polenizare virală). 

„Am fost construiţi ca maşini genetice şi cultivaţi ca maşini memetice, dar avem puterea de a ne împotrivi creatorilor noştri. Noi, singuri pe pământ, ne putem răzvrăti împotriva tiraniei creatorilor noştri.”

N-am să spun mai multe. Mă voi opri aici deoarece chiar sunt de părere că trebuie să citiți această carte pentru a înțelege mai multe. Eu, după cum v-am spus, am primit răspunsuri, dar, la sfârșit, trăgând o linie, mi-am dat seama că am mai multe întrebări. Cu siguranță, este una dintre cele mai bune lecturi de acest gen, și nu doar de anul acesta, ci dintotdeauna. Și cu siguranță voi reveni, în viitor, de multe ori asupra ei - deoarece conține multe teorii, multe idei inovatoare și susținute. Bineînțeles, nu mă voi arunca să cred totul așa, fără să citesc mai mult, fără să încerc să descopăr mai multe. Gena egoistă este, într-adevăr, o carte care aduce o extraordinară contribuție acestui domeniu. Ah, da! N-aș putea încheia această recenzie fără a transmite aprecierile mele nemăsurate traducătorului, care pur și simplu a făcut o treabă extraordinară - nu vorbesc doar de traducere (care, cu siguranță, a însemnat un proces îndelungat și extrem, extrem de greu, care a necesitat multă concentrare), ci vorbesc și de notele aduse, care au făcut ca lectura să fie, pe cât posibil, mult mai accesibilă. Sincere recunoștințe și aprecieri!

„Personal, aş prefera ca un computer să câştige campionatul mondial de şah. Oamenii au nevoie de un exerciţiu de modestie.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Gena egoistă. de Richard Dawkins,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!

Noi suntem vremea, de Jonathan Safran Foer - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 344

Anul apariției: 2020

Traducere: Andreea Călin 

Jonathan Safran Foer a scris trei romane: Totul este iluminat, Extrem de tare și incredibil de aproape și Iată-mă. A urmat nonficțiunea De ce mâncăm animale, o investigație de impact și apreciată pe scară largă asupra eticii zootehniei. Scrierile lui de ficțiune au fost publicate, printre altele, în Paris Review și New Yorker, iar lucrările sale au primit numeroase premii și au fost traduse în 36 de limbi. Jonathan Safran Foer locuiește în Brooklyn și predă Scriere Creativă la New York University.

„Dacă acceptăm o realitate obiectivă (aceea că distrugem planeta), dar nu suntem în stare să o credem, nu suntem cu nimic mai buni decât cei care neagă existența schimbărilor climatice cauzate de om - așa cum Felix Frankfurter nu era cu nimic mai bun decât cei care negau existența Holocaustului. Iar când viitorul va face diferența între aceste două tipuri de negare, care dintre ele va părea o eroare majoră și care o crimă de neiertat?”

Criza climatică este singura amenințare cu adevărat mare la adresa supraviețuirii umanității. Și se întâmplă chiar acum. Toți înțelegem că nu mai avem timp – dar oare chiar credem asta? Și cum putem acționa asupra a ceea ce nu ne putem imagina? Sarcina salvării planetei necesită o mare răfuială cu noi înșine – cu reticența noastră teribil de umană când vine vorba de sacrificarea confortului imediat de dragul viitorului. Dar acțiunea colectivă este posibilă – am făcut-o înainte și o mai putem face. Totul începe de la ce mâncăm și ce nu mâncăm la micul dejun. Cu spiritul său aparte, cu intuiție și umanitate, Jonathan Safran Foer prezintă dezbaterea esențială a vremurilor noastre așa cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă, aducând-o la viață într-un mod cât se poate de real și de urgent și oferindu-ne tuturor o modalitate de a participa la salvarea planetei: Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm și genul de mese de până acum, și planeta pe care o cunoaștem. Trebuie fie să renunțăm la câteva obiceiuri alimentare, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Ar trebui să fie de la sine înțeles că vrem ca toți oamenii de pe Pământ să aibă nu doar o viață sănătoasă, ci și să se simtă acasă. Dar nu este. E nevoie nu doar să spunem asta, ci și să o repetăm. Trebuie să ne forțăm să ne îndreptăm către oglindă și trebuie să ne forțăm să privim. Trebuie să ne implicăm într-o gâlceavă permanentă cu noi înșine, pentru a face ce trebuie făcut.

„Schimbarea climatică este cea mai mare criză cu care s-a confruntat omenirea până acum și este o criză care va fi întotdeauna abordată împreună și gestionată individual. Nu putem să păstrăm genul de mese de până acum și să ne păstrăm în același timp planeta pe care o cunoaștem Trebuie fie să renunțăm la câteva obișnuințe din alimentație, fie să renunțăm la planetă. Este atât de simplu, atât de drastic. Tu unde erai când ai hotărât ce să faci?”

Am intrat în această lectură, sincer, fără să știu nimic despre scriitura „non-ficțională” a lui Jonathan Safran Foer. Am citit două cărți (de ficțiune) semnate de el, Totul este iluminat & Extrem de tare și incredibil de aproape, care mi-au plăcut, la rândul lor, foarte mult. Totuși, n-am putut să-mi dau seama de modul în care ar realiza această tranziție de la ficțiune la non-ficțiune. Și-apoi, mi-am dat seama: este clar, la mijloc, vorba de un proces bazat pe investigație și luarea în considerare a numeroase articole și cărți științifice, în ceea ce privește tema abordată în carte: impactul pe care zootehnia îl are asupra planetei, asupra producerii de gaze cu efect de seră și, astfel, asupra încălzirii globale. De aici, putem extrapola și spune că aceste efecte se răsfrâng asupra climatului, asupra altor specii de plante și animale, asupra întregii lumi. Cauze ale intemperiilor, ale extincțiilor și așa mai departe. Și totuși, sincer, este la mijloc vorba de un determinism multifactorial, astfel încât este puțin cam exacerbat să spunem că „industria zootehnică este într-adevăr responsabilă de schimbările climatice și încălzirea globală”. Da, este, într-o măsură, și-ntr-o măsură destul de mare, și-am să vă spun în ceea ce urmează, pe scurt, de ce. Dar, așa cum am menționat, nu este vorba doar despre asta; la scară industrială, zootehnia reprezintă nu doar creșterea animalelor în scopuri alimentare, ci și un „megalopolis” în ceea ce privește „iradierea” a mii de hectare de păduri, ceea ce, de asemenea, implică distrugerea habitatelor diferitelor specii de mamifere, crearea unor zone agricole pentru creșterea vegetalelor utilizate în hrănirea, spre exemplu, a vitelor (culturi de soia, preponderent), utilizarea cantităților enorme de apă pentru toate aceste procese și așa mai departe. Am putea scrie despre asta la nesfârșit, dar vor fi oameni care nu vor considera asta decât, așa cum des se spune, „o propagandă veganistă”.

   „Planeta se va răzbuna pe noi sau noi vom fi răzbunarea planetei.”

Nu știu câți dintre voi știu faptul că, atunci când digeră hrana, vitele, caprele, oile (mamifere capabile să facă acest lucru, întrucât posedă o enzimă numită celulază, care acționează asupra celulozei - noi, oamenii, nu putem consuma iarbă deoarece nu dispunem de acest echipament enzimatic) produc cantități semnificative de metan, gaz care este, în cea mai mare parte, eliminat prin râgâit, prin expirație (asta chiar m-a șocat puțin) și, bineînțeles, prin fecalele animalelor. Vitele reprezintă principala sursă de emisii de oxizi de azot, extrem de nocivi atât pentru animale, cât și pentru oameni (din fericire, corpul nostru posedă un armament antioxidant, să-i spun așa, cu efect protectiv împotriva acestor radicali liberi); de asemenea, zootehnia reprezintă cauza principală a defrișărilor, defrișări a căror efecte vi le-am enumerat, pe scurt, mai sus. Ei bine, ce-am putea face în această privință? Ar fi foarte ușor (și puțin egoist, nu?) să spunem că „eu nu dețin o asemenea firmă, deci n-am ce face, nu eu sunt responsabil”, nu? Posibil. Posibil să fie așa. Dar îmi aduc aminte de un fragment din cartea aceasta, și-am să-ncerc să îl rezum puțin. Cine a vindecat poliomielita? Cunoștințele lui Jonas Salk? Am spune, da, cu sigurnață el. Bineînțeles. El l-a descoperit, el a analizat și a tras concluzii viabile din punct de vedere științific, medical, biochimic. Bun. Dar dacă nu l-ar fi crezut nimeni? Dacă nimeni n-ar fi acceptat să-i testeze vaccinul, în studiul viabilității clinice, încât, într-adevăr, să fie exact ceea ce trebuie? Dacă nu ar fi existat „arhitectura de susținere” a acestui vaccin - grupurile de distribuție, campaniile publicitare- toate acestea care, în cele din urmă, au permis aducerea remediului în fața publicului? Succesul lui Salk nu a fost doar al lui, ci al întregii „echipe” care a permis accest succes. Deci, cine a vindecat poliomielita? „Toată lumea” a vindecat-o!

„Pământul, apa și solul nostru susțin o varietate remarcabilă de acțiuni umane, dar nu pot duce mai mult de atât și trebuie să ne aducem aminte să le tratăm nu ca pe un dat, ci ca pe un cadou. Aceste probleme nu au o culoare ideologică, nu au granițe politice. Nu vorbim despre ceva liberal sau consevator.”

Cam despre asta e vorba; dincolo de mișcările colective, este vorba despre „mișcarea individuală”. Este vorba despre a realiza „momentul”, de a lua măsuri - cât de mici - în vederea minimalizării acestui cataclism mondial - încălzirea globală. Știu, știu, e un subiect mult prea vast pentru a-l discuta aici. Este vorba de zeci de studii, poate sute de referințe bibliografice - eu încerc, pe cât pot, fără a risca să intru în polemici, să vă spun că această carte nu reprezintă „o propagandă”, ci reprezintă întocmai realizarea subiectivă a acestui lucru - da, industria zootehnică este exacerbat de nocivă pentru mediul înconjurător. Știu, suntem consumatori de carne, vom fi, am fost, strămoșii noștri au fost, și-așa mai departe. Este o linie continuă și această linie va exista întotdeauna. Sunt oameni care, într-adevăr, au abordat un stil de viață (!!! și evit să spun „stil alimentar”, pentru că veganismul înseamnă mult mai mult decât atât), au abordat o dietă bazată exclusiv pe alimente de origine vegetală - îi felicit din toată inima, deoarece, într-adevăr, este un stil de viață mult mai sănătos (dacă reușești să suplinezi și cu vitaminele necesare, care nu se găsesc decât în carne - cum ar fi, spre exemplu, vitamina B12, cobalamina). Nu spun că trebuie să consumăm doar alimente de origine vegetală - ar fi și culmea, de altfel, întrucât, în dieta mea, eu includ și alimente de origine animală. Dar spun doar că o chibzuință din acest punct de vedere, chiar și, nu știu, o dată pe săptămână - la scară largă - înseamnă extraordinar de mult. 

„(...) Cu cât ne confruntăm mai repede cu această problemă și cu cât ne dăm seama mai repede că nu putem face nimic ca să ne salvăm, cu atât mai repede ne putem apuca de munca grea de adaptare, cu smerenie implacabilă, la noua noastră realitate.”

Nu cred că aș vrea să abordez mai mult acest subiect. V-am spus, am intrat în polemici cu diferite persoane încă de când am început să citesc această carte - mi s-a spus că sunt „habarnist”, că n-am idee cum funcționează de fapt industria zootehnică, și alte chestii de-acest gen. Ei, bine, mă bucur c-o știu alții mai science based decât mine, să fie sănătoși. Important este faptul că, eu unul, chiar sunt mulțumit de modul în care abordez situațiile - reciclez, încerc să reduc, cât de mult pot, consumul de plastic, dacă văd un gunoi pe stradă, și vă spun sincer, nu mă sfiesc din a-l ridica și a-l duce la coș, chiar dacă nu este al meu. E un mod de a mă simți, de fapt, mulțumit de mine. Dacă aș putea face mai multe, la nivel global, aș face-o, dar, după cum spune și titlul cărții, într-adevăr, Noi suntem vremea. Puțin cu puțin mereu se va face mult. Și într-o lume atât de mare, schimbarea individuală - în bine, în vederea binelui întregii lumi - reprezintă inima pulsândă a reușitei. Poate va dura mult. Poate nu nouă ni se va întâmpla să trăim criza resurselor pământului, dar ar trebui să ne gândim la copiii noștri, la copiii copiilor noștri, și la copiii copiilor copiilor noștri. Și tot așa. Viața continuă și după noi. Iar cum a fost înainte, mereu va rămâne drept un impact major a ceea ce va urma. 

„Trebuie să facem ceva. Asta e fraza care pare să fie pe buzele tuturor zilele astea, sloganul neoficial al momentului. Cu toate astea, aproape nimeni nu face nimic altceva în afară de a repeta nevoia de a face ceva. Fie nu știm ce să facem, fie nu vrem să facem. În schimb, ne clătinăm traversând câmpul de bătălie, tragem glonț orb după glonț orb fără să țintim: ceva, ceva, ceva...”

Putem încerca. Și trebuie să încercăm. Nu ne mai permitem luxul și confortul să alegem ce anume să ne intereseze, la ce anume să lucrăm - sunt atâtea „adevăruri” care, din păcate, sunt dezastruos de triste și „adevărate”; reprezintă realitatea noastră imediată. Ar trebui, individual, să ne străduim să învățăm să reciclăm, să folosim materiale regenerabile, energie regenerabilă, să eliminăm hidofluorocarburile din sistemele de răcire. Dacă nu, să plantăm copaci, mai mulți copaci, și nu doar să-i plantăm, ci și să-i protejăm; să susținem taxa pe carbon, să reducem pierderile inutile de alimente, să consumăm mai puțin și să cumpărăm doar atunci când într-adevăr este nevoie. Să reducem consumul de produse de origine animală, câtuși, dar câtuși de puțin. Este vorba despre „micro-micșări” pe care le putem face, despre „micro-alegeri” care, mai mult decât sigur, ar îmbunătăți demersul acestor situații potrivnice. Și multe, multe alte lucruri. Criza planetară are nevoie de legislație, bineînțeles, dar ea reprezintă o problemă de natură mult mai complexă - implică provocări sociale, cum însăși autorul spune, cum ar fi suprapopularea, lipsa puterii femeilor, inegalitatea de venit și obiceiurile de consum. „Are ramificații nu doar în viitorul nostru, ci și înapoi în trecut”. 

„Am înțeleg greșit ce este planeta noastră și, ca atare, am înțeles greșit cum să o salvăm.”

Ar fi, după cum am zis, extrem de multe de spus. Dar n-am să fiu impresionist și să spun că, da, această carte mi-a deschis ochii. Pentru că știam, într-adevăr, chiar știam cât de mult poluează industria zootehnică. Cât de exacerbată este creșterea industrială a animalelor. Și, după cum am zis, tot ce urmează odată cu această industrie. Noi suntem vremea a fost ca un wake-up call, iarăși, și știu că am învățat extrem de mult din această carte - lucruri pe care nu le știam, precum și lucruri pe care le știam și asupra cărora, cu ocazia aceasta am revenit. Eu o recomand, nu știu dacă neapărat cu drag, pentru că aș fi vrut să nu existe o carte despre așa ceva - implicit, să nu existe o astfel de realitate - și totuși există; dar o recomand dacă doriți să aveți parte de o lectură care vă mișcă și, de ce nu, care vă deschide niște drumuri, individuale, personale, în vederea adoptării unui stil de viață „mai sănătos pentru noi, deci, mai sănătos pentru lumea în care trăim”. Pentru că schimbarea începe cu noi. Pentru că noi toți am tratat lumea de poliomielită. 

„Nimeni în afară de noi nu va distruge Pământul și nimeni în afară de noi nu îl va salva. Contextele cele mai lipsite de speranță pot inspira acțiunile cele mai pline de speranță. Am găsit modalități de a restaura viața pe Pământ în eventualitatea unui colaps total, pentru că am găsit modalități de a cauza un colaps total pe Pământ. Noi suntem potopul și noi suntem arca.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Noi suntem vremea,  pe care o puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!