De gardă-n noaptea de Crăciun, de Adam Kay - Recenzie

Editura: Publica

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2020

Traducere: Florin Tudose

Adam Kay este comediant premiat și autor al bestsellerului care a vândut milioane de exemplare, O să vă cam usture (apărut, și la noi, la tot Editura Publica). Înainte de a deveni scriitor a lucrat ca medic junior, ceea ce ar trebui să fie destul de evident de-acum. Trăiește în Oxfordshire. 

Crăciunul bate la ușă, cârnații au fost afumați…, dar milioane de angajați din sistemul de sănătate merg la muncă. În acest cadou perfect pentru oricine a călcat vreodată pragul unui spital, Adam Kay face o incursiune în jurnalele sale, oferindu-ne o privire dincolo de perdeaua sanitară, una pe cât de amuzantă, pe atât de înfiorătoare, dar mereu emoționantă. De gardă-n noaptea de Crăciun este o declarație de dragoste pentru toți cei care-și petrec sărbătorile în linia întâi, aducând pe lume copii sau extrăgând din diverse orificii cele mai neașteptate obiecte. În cea mai frumoasă perioadă a anului!

„Urmează, așadar, să citiți jurnalul zilelor mele de Crăciun petrecute la muncă, încercând să extrag prunci sau globuri de brad din diverse locuri în care au rămas înțepenite. Dar nu au fost experiențe întru totul neplăcute. Măcar că mi-au furnizat scuza perfectă pentru a nu petrece acele momente cu familia.”

Am citit această carte, da, you are right, în perioada Crăciunului. Da' n-am fost de gardă, ci tolănit în pat, la căldurică, acompaniat de niște muzică (nu crăciunistică) pe fundal, alături de o ceașcă de ceai din turmeric și ghimbir (bună combinație, să știți). Și citeam cartea lui Adam Kay - a fost primul meu contact cu acest autor, bineînțeles, dar nu și ultimul, deoarece vreau neapărat să-i citesc și cealaltă carte -, De gardă-n noaptea de Crăciun, și, cum să vă zic, știți momentul ăla în care realizați anumite lucruri, și nu că le realizați pentru prima oară, ci pentru a zecea, unșpea oară?, și vă dați seama, că, într-adevăr, există persoane pentru care Crăciunul, acea perioadă mirifică, minunată, superbă, cică, din an, înseamnă doar o altă zi la muncă? Wah, imaginați-vă doar! Sincer, după părerea mea, cum să dai sarmalele, piftia, salata de boeuf, vinul roșu, cu eventualele crize biliare, dureri, arsuri gastrice, pe munci? Ei, domle, e inuman! Glumesc, bineînțeles - sau poate nu. Știu ce mă așteaptă, dar haideți să fim pozitivi. Sau, în fine, ceva de genul.

„Poate am mai mult noroc la anul - nu cred că trebuie să apelez la servicii de clarviziune pentru a ști dacă voi lucra sau nu.”

Oricum, jurnalul de față surprinde 7 ani din cariera de medic junior al lui Adam Kay, adică șapte sărbători de Crăciun pe care, da, le-a prins la locul său de muncă. Și, bineînțeles, cum Crăciunul e o perioadă atât de efervescentă, și cazurile din spitale devin din ce în ce mai noi și variate. Și ciudate. Și, într-o măsură, amuzante. Da, deoarece Kay este și comediant, cartea sa abundă de scene care-ți lărgesc zâmbetul și-l duc până la urechi - n-au fost puține momentele în care, zău, chiar am râs pe bune doar ca, mai apoi, stimabilul Kay să-mi trântească și o povestire dintr-aia de să-mi rupă inima și să dea cu mine de pământ. Puțin cam răuț, el, aș zice. Dar asta este, de fapt, realitatea. Într-o astfel de meserie, dacă nu înveți să râzi chiar și-n momentele în care nu pică deloc bine, dacă te lași modelat de ce e în jurul tău, dacă nu-ți pui o mască și nu-ți găsești un mecanism de coping, de conștientizare, de apărare, cu siguranță, la un anumit punct în viață, o iei puțin pe arătură. Probabil acesta a fost mijlocul prin care Kay și-a menținut integritatea psihică (știu că sună puțin exagerat), dar, în cele din urmă, se pare că a renunțat la practicarea licenței de medic. Motivele, mai mult decât persoanele, parcă se subînțeleg și din această carte (de asta aș vrea s-o citesc și pe prima, să văd ce și cum).

„O gardă are douăsprezece ore indiferent de numărul orelor lucrate, citesc în e-mail. Cine mai are nevoie de legi științifice privind spațiul și timpul când există manualul x, din care și-a extras răspunsul nenorocitul ăsta? Pun pariu că dacă aș fi lucrat în noaptea în care ceasurile au fost date cu o oră înainte, aș fi fost plătit doar pentru unsprezece ore.”

Nu pot recenza această carte într-o altă manieră, nu este un roman tipic, n-are o structură, cum să-i zic, romanistă, cu intrigă și acțiune și personaje și alea-alea. Este o carte de o întindere scurtă, scrisă cu jovialitate și sinceritate, cu un umor extrem de bun, real, ba chiar incisiv, caustic în anumite privințe. Kay raționează anumite situații și, dincolo de ele, dincolo de gândirea sa medicinistă, științifică, știind ceea ce poate și vrea, dar îmbinând totul cu umor, chiar și părțile mai puțin plăcute (că, na, mereu există și o jumătate plină a paharului), ni se relevă un suflet frumos, cald, plăcut și sensibil, oricât de multe măști ar încerca să poarte. De fapt, Kay nu poartă nicio mască în fața cititorului, nu, ci este deosebit de sincer cu el. Este mai mult vorba de o formă de apărare, de un mod de a trece-și-peste-asta atunci când vine vorba de practicarea meseriei sale. Oricum, este lesne înțeles cât de mult respect astfel de oameni, cum, de altfel, respect orice persoană din domeniul public, nu doar al sănătății - dar, cu atât mai mult, când știi că cineva poate-și sacrifică familia, timpul, chiar și sănătatea (fizică, psihică), doar pentru a fi alături de o persoană aflată la nevoie, respetul nu poate fi decât necondiționat. 

„Mă întreb ce le-aș spune eu alor mei dacă aș decide să mă las de profesia asta. Probabil că nici nu le-aș spune - m-ar lăsa fără scuza perfectă ca să lipsesc de la Crăciunurile organizate de ei. Sau poate că le-aș zice că m-am înrolat în armată.”

N-aș ști ce-aș mai putea spune, nu vreau să mă lungesc pentru că, așa cum am spus, este o carte care trebuie citită și... nimic mai mult. Îmi plac mult cărțile din colecția celor de la Publica, Narator, pentru că am întâlnit, prin intermediul lor, oameni frumoși, oameni sinceri și devotați, curajoși și puternici. Iar De gardă-n noaptea de Crăciun a fost ca o lecție pentru mine - mi-a arătat că, dincolo de toate, iubirea pentru oameni este mai puternică decât orice luminiță, este cea care va strărui și-n fața celei mai puternice intemperii. Iar Adam Kay chiar este un om fain, amuzant și plin de compasiune, pur și simplu contagios prin umorul său de calitate, ba chiar, uneori, ironic și plin de sarcasm. Le mulțumesc tare prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, a fost o deosebită plăcere să trăiesc, fazual spus, prin prisma aventurilor lui Adam Kay. Cartea o găsiți AICI și, de asemenea, vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor - datorită lor, sincer vă spun, am început să citesc non-ficțiune de calitate și, după cum îmi place s-o numesc, deschizătoare de drumuri. Să aveți doar lecturi cu spor și pline de plăcere!

Câmpul de luptă, de Jérôme Colin - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2020

Traducere: Alunița Voiculescu

Jérôme Colin s-a născut în 1974. Este realizator de emisiuni radiofonice la RTBF (Belgia). Primul său roman, Éviter les péages, a fost publicat în 2015 la Allary Éditions.

„Pe scurt, mi se spune că nu e idiot. Că singura problemă e vârsta. Iar eu chiar sper din tot sufletul să fie așa.”

Un roman despre dragostea familială, cu toate emoțiile în bătaia armelor, ca pe un câmp de luptă. Copiii cresc, dar asta uneori nu face decât să aducă necazuri. Într-o zi, din senin, copilul adolescent, până atunci un prieten mai mic, începe să trântească uși, să vină acasă cu note proaste și să comunice exclusiv prin onomatopee. Și, mai ales, nu vă mai consideră Dumnezeu pe pământ. Iar asta este, bineînțeles, greu de suportat. Câmpul de luptă este o carte care îi va consola pe părinții de adolescenți, care cred că numai lor li se întâmplă așa ceva, și le va oferi speranțe părinților care încă nu au trecut prin furtuna de după vârsta de 12 ani și așteaptă cu spaimă criza dolescenței. Există viață și după adolescență.

„Necazul cu copiii e că se fac mari. (...) Un copil care crește e tare crud. Ca să nu mai vorbim despre tonele de hârtie igienică pe care le consumă. Iar, colac peste pupăză, cum trece de un metru cincizeci, cum încetează să te mai considere Dumnezeu în persoană.”

Cel mai proaspăt roman din colecția Endorfiction a Editurii Velant, Câmpul de luptă, scrisă de Jérôme Colin, am crezut, în primă instanță, că este o carte de non-ficțiune, un roman care îți descrie rețele succesului, cu alte cuvinte, și cum să gestionezi stresul și situația și realitatea copilului tău adolescent, care pare-se că se crede buricul pământului și are impresia că Universul gravitează doar în jurul său. Ei, bine, poate o fi având și niște trimiteri (și sfaturi) subtile în acest domeniu, dar pentru mine a fost doar o lectură intensă, pur ficțională, beletristică, ce m-a încântat enorm și care m-a făcut să-mi mulțumesc, încă o dată, că n-am fost tipul problematic de adolescent, ci doar am stat și-am învățat cu capul în cărți, bucurându-mă de citit și de liniștea-mi interioară. Nu zic că, ei bine, nu există adolescenți problematici, care o iau razna din cauza cascadei și efervescenței hormonale caracteristice perioadei pubertății și adolescenței. Dar eu, unul, n-am fost așa - din acest motiv, mi-a fost mai greu să mă identific cu romanul lui Colin, dar asta nu-nseamnă că n-am fost frustrat de comportamentul distructiv, toxic și patologic al lui Paul.

„Sunt tot cam atâtea șanse să supraviețuiești unui cancer pancreatic decât prezenței unui biped de 15 ani sub acoperișul tău. Noi eram dovada vie.” 

Cartea e scrisă din perspectiva tatălui lui Paul, care consideră că „necazul cu copiii e că se fac mari”, așa, ca din senin, când într-o bună dimineață încep să poarte numai treninguri, să stea cu ochii doar în telefoni, ahtiați de validare digitală, răspund doar cu propoziții silabice, își uită îndatoririle și tot ce vor e să se uite la seriale, să asculte muzică, să lenevească. Dintr-o asemenea dramă, tatăl lui Paul, un personaj destul de tragic, pare-se că el însuși trece printr-o criză existențială: e debusolat, confuz și pur și simplu obosit de această situație. Paul creează probleme la școală și, în aceeași măsură, este inconștient de repercursiunile pe care faptele sale le-ar putea avea. Între o serie de chemări în biroul directorului, cuvinte dure aruncate între cei doi, singurul loc în care tatăl lui Paul se simte, în fine, în siguranță, calm, echilibrat, este toaleta, pe care o consideră fortăreața sa („Mă închid aici că nimeni nu va veni să mă deranjeze. Să-i lași pe oameni să-și golească în liniște intestinele este una dintre ultimele reguli pe care încă le mai respectăm în casa asta”). 

„Rezistaserăm asalturilor copilăriei mici și oboselii fizice. Dar acum eram pe punctul de a claca, blocați în războiul de tranșee care este adolescența.”

Nu e o lectură antrenantă, nu e o lectură care să te țină cu sufletul la gură. Dar este o lectură sinceră, directă, ba chiar profundă și emoționantă. Nu-s tătic, nu știu cu ce se mănâncă treaba asta cu crescutul copiilor, cu adolescența, cu crizele și toată situația asta, dar asta nu-nseamnă că nu pot să empatizez. Să mă întreb cum ar fi. Cu siguranță, de altfel, în manieră romanistică, viabil stilistică, Colin, autorul, a exacerbat anumite aspecte doar de dragul ficțiunii. Doar pentru a-și potența și mai mult pledoaria, pentru a reliefa, mai bine, ideea romanului și cât de grea este perioada în care copiii parcă se transformă. După cum am spus, el pare-se că, odată cu Paul, trece printr-o criză existențială - e furios, merge la terapeut, caută alinare și simte nevoia de a fi ascultat. Crede că-l înșală soția. Are, odată cu problemele create la școală de către Paul, probleme în căsnicie. Nu se mai simte iubit, ci pierdut. Nu se mai simte în siguranță, ci într-o derivă, pe-o barbă aflată în mijlocul furtunii, căreia îi lipsește catargul. De fapt, despre cine, până la urmă, este această carte? Despre Paul sau despre tatăl său? Sau despre amândoi?

„În noaptea aceea, băiețelul nostru fusese devorat de cel mai cumplit monstru: adolescența. Începuse războiul. Noi nu eram pregătiți. Cred că niciunui copil nu ar trebui să i se permită să depășească 12 ani. Ăsta e marele maximum, umila mea părere. Iar după asta, încep belele.”

Mie chiar mi-a plăcut, am citit-o foarte rapid deoarece nu se citește greu și, mai mult decât atât, mi-a dat o stare interesantă. Iubesc aceste cărți care-mi creează diferite stări - fie ele bune sau mai puțin bune. A fost o carte care mi-a solicitat emoțiile și a făcut apel la trăirile mele, parcă încercând să mă integreze în pielea tatălui lui Paul. Bineînțeles, e o ficțiune, în cele din urmă, iar circumstanțele actuale (faptul că nu sunt tată, cu alte cuvinte) au îngreunat acest aspect - nu spun că m-am regăsit în carte, pe cât spun faptul că am rezonat, destul de multe, cu anumite aspecte (care-ar putea fi extrapolate și în alte situații, nu doar criza adolescenței) pe care contextul romanului mi le-a relevat. În altă ordine de idei, este o carte care, dincolo de toate aspectele stilistice și efervescente, vorbește despre viață - despre regăsire, căutare, pierdere, violență verbală, este o carte dură și reală, pe care o citești strângând din dinți. Și, pentru mine, realitatea face interes în literatură, dincolo de orice fantasy bine scris. Pentru că, la o adică, omul este cea mai fictivă creatură din această lume. Ah, da, și ce mi-a mai plăcut enorm a fost faptul că autorul, Colin, abordează și problematica sistemului de învățământ și a modului său de desfășurare. Aici, de fapt, chiar am rezonat în totalitate cu ceea ce a scris și a gândit.

„Ajunseserăm la capătul răbdărilor. Ne lăsaseră, încă o dată, copleșiți de bătălie.”

Concluzionând, dacă se poate trage o concluzie, romanul lui Jérôme Colin este un roman despre iubirea familială, care, în cele din urmă, supraviețuiește oricărei intemperii și încercări. Este un roman despre speranță și despre reîntregire, despre redobândirea echilibrului propriului cămin. M-a emoționat, în maniera în care m-a și frustrat și enervat. Modul în care a fost creat Paul mi-a plăcut la nebunie, dar cel mai mult m-au mișcat gândurile tatălui său, încercările de a redresa viața fiului său în direcția bună (și, în același timp, încercarea lui de a-și redobândi echilibrul psihic). Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru această carte, Câmpul de luptă, de Jérôme Colin, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, în special asupra cărților din colecția Endorfiction. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și bine scrise!

Dispariția lui Richard Taylor, de Arnaud Cathrine - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

Traducere: Cristina Patricia Gheorghe

Anul apariției: 2010

„Trebuie să admitem că inimile cele mai deznădăjduite sunt și cele care bat cel mai mult timp.”

Arnaud Cathrine s-a născut în 1973, la Nièvre și a studiat filologia și limba engleză la Paris. Lecturile din Camus și din Faulkner, alături de pasiunea pentru muzică, l-au făcut să-și descopere dorința de a scrie. Și-a publicat primul roman în 1998, acesta fiind urmat de-a lungul anilor de încă nouăsprezece cărți. Pe lângă literatură, Cathrine a explorat și domenii precum muzica și cinematografia, scriind versuri pentru iesele lui Florent Marchet sau Joseph d'Anvers și scenarii după romanele sale. De asemenea, este consilier literar pentru două festivaluri: Les Correspondances de Manosque și Paris en toutes lettres. Încadrat în noua generație de scriitori francezi, arnaud Cathrine preferă să vorbească despre cărțile ce împărtășesc aceeași voce și dorința de a spune adevărul. Romanele sale denunță tabuurile lumii moderne, crizele și nefericirea unor vieți neîmplinite.

„(...) cred că nu-ți poți suporta nora dacă nu îți suporți fiul și, într-o oarecare măsură, nu-l mai suportam pe Richard, ce vreau să spun e că exista ceva între noi ce nu mai puteam suporta și care se declanșase de multă vreme deja. Era așa greu să-mi spună că mă iubește? Așa greu? Dovezile de iubire, totuși... Dar dovezile de iubire expiră! Mamele nu trebuie luate drept fraiere, infimele semnale sub formă de cadouri aniversare cu care mă mulțumeam pe moment ca să nu urlu precum o lupoaică trădată, desigur, mă mulțumeam cu ele pe moment, vedeam în ele dovezile mele de iubire, dar dovezi atât de patetice expiră, treizeci de ani e un termen de expirare legitim, zic eu, dovezile de iubire expiră și rămâne o gură căscată în locul lor, speranțe sfărâmate, așteptarea asta iluzorie, într-un cuvânt, iubirea.”

Pe 16 mai 1998 Richard Taylor dispare fără urmă şi fără un motiv aparent. Romanul tânărului scriitor francez Arnaud Cathrine se va concentra pe elucidarea motivelor acestei dispariţii misterioase: fugă din cotidianul înnăbuşitor, gest de nebunie sau escapadă amoroasă? Sau poate nimic din toate acestea? Mărturiile succesive ale femeilor din viaţa lui Richard sau ale celor pe care acesta le întâlneşte în anii ce au urmat dispariţiei alcătuiesc un joc de umbre şi lumini, crâmpeie ale unei existenţe ce pare a se fi şters cu totul. Dispariţia lui Richard Taylor este o investigaţie asupra umbrei omniprezente a unui absent. Având ca punct de plecare criza identităţii, atât de specifică epocii noastre, romanul devine un text polifonic, a cărui textură paradoxală se scrie la feminin plural: soţia, mama, amanta fără viitor, vecina de palier, prietena transsexuală, colega de birou. Toate acestea schiţează printr-un joc al perspectivelor un portret nu atât contradictoriu, cât pur şi simplu altul de fiecare dată.

„(...) am crezut întotdeauan că nu poți înțelege viața decât în clipa morții și am crezut că urma să mor azi-dimineață când am zărit-o, credeam în ea, speranța și dorința îmi sunt tenace.”

Ador, pur și simplu, genul acesta de literatură - ca să mă fac mai înțeles, acest gen care este hazardat, care îmi dă de gândit, care mă frustrează, care nu-mi oferă totul pe tavă, cum s-ar spune, care lasă loc de maxime interpretări, cu un discurs lacunos, aproape de o inadecvare rațională, cronologică, spațială. Eu așa am simțit cartea lui Arnaud Cathrine, și am văzut, cel puțin pe Goodreads, că nu-i așa apreciată. Habar n-am de ce, pentru că mie mi s-a părut extraordinară, vocală, multilaterală, și-am să vă spun și de ce. Am terminat cartea în câteva ore, pentru că n-am mai putut s-o las din mână și am vrut, neapărat, să aflu ce Dumnezeu s-a întâmplat cu acest Richard Taylor (nu știu de ce, inițial, m-am găsit la filozoful american, dar n-au nicio treabă - vreau să cred - cei doi). Și, bineînțeles, n-am aflat nimic concret, de fapt, n-am aflat nimic concret privitor la motivele dispariției sale. Normal, pentru că, în capul meu, s-a declanșat ceva care m-a făcut să-mi spun well, there is something more to do with this. Și, tocmai de asta, pe mine unul m-a frustrat (în sensul bun, dacă există unul) acestă carte, și mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult finalul deschis, neașteptat, brusc, care parcă reiterează, încă o dată, cât de lipsit de statornicie este sufletul uman.

„(...) El, Richard, nu mi-a dat niciun motiv să-mi fac iluzii; iată-mă totuși înlănțuită în acest loc de lume unde mi s-a spus că nu pot crește copaci, străduindu-mă să străpung cu rădăcinile mele tinere un pământ arid care nu mă va hrăni niciodată, îndârjită, căutând apa acolo unde nu e altceva decât deșert.”

Deci, așa, luăm un Richard Taylor, un personaj, aș zice, chiar tragic, un ratat a cărui condiție socială și familială a fost dictată, parcă, de dorințele părinților, și-l facem să dispară. Unde? Aflăm, într-o oarecare măsură, datorită spuselor celor apropiați lui - soția, mama, o colegă de birou, o vecină bizară și alte personaje destul de abstracte (atât prin discurs, cât și prin existență, chiar). Nimic concret și adecvat, care ar putea fi urmărit firesc, cronologic. Totuși, la un moment dat, parcă începe să se lege ceva, parcă-parcă urmează să iasă la lumină, încetul cu încetul, misterul din jurul dragului de Richard. Departe de a fi o dispariție pe bune, cartea ne vorbește despre eșuare, în măsura în care ar putea fi înțeleasă și ca o pledoarie pentru libertatea ființei subjugate, care mereu a făcut compromisuri, până a ajuns chiar să-și piardă propria identitate, până a ajuns chiar să se piardă pe sine. Richard nu mai este modelul pe care l-au vrut părinții săi, ci a prins aripi, a plecat, s-a dus, s-a renăscut pe sine, departe de tot ce-l lega de viața pe care n-a putut să o accepte, departe de trecutul care-l închisese într-o colivie mult prea strâmtă, care-l asfixia. Nimic mai mult - deși ar părea lipsit de valori, lipsit de etică, alegerea sa este una care ar putea fi justificată - omul care dorește să se rupă de viața pe care n-a putut s-o accepte și care, în sfârșit, este viața pe care n-a vrut-o, poate, niciodată. 

„Știu că ne îndreptăm spre eșec, dar niciodată nu m-am simțit atât de vie.”

Cred că cel mai mult, de fapt, mi-au plăcut vocile personajelor. Este o carte profundă, sensibilă, dar și violentă, incisivă. Cu o scriitură metaforică, lirică, Arnaud Cathrine ne vorbește despre viață, despre durere, violență, revoltă, lipsa acceptării, despre sex, într-o manieră sinceră și lipsită de tabuuri. Are un limbaj efervescent, complex, și nu puține au fost pasajele pe care le-am însemnat și asupra cărora am simțit nevoia să revin după ce am terminat cartea. Dispariția lui Richard Taylor este o carte despre criza identității, despre neacceptare - și ce-i mai rămâne, astfel, omului care deja a pierdut totul, omului care deja nu mai are nimic, decât să se îndepărteze de parazitismul în care trăiește, decât să se rupă din lumea din granit rece în care trăiește? Deși lasă în urmă o soție cu un copil abia născut, o mamă bolnavă, o carieră, acesta fuge în propria sa lume, în tabernaculul necunoscut al unei noi vieți în care, încetul cu încetul, dar deja degradat, deja pierdut, se afundă și mai tare, și-n al cărei întuneric cu greu are să supraviețuiască. Este o carte, aș spune, chiar dureroasă, deși efervescentă în ceea ce privește jocul de cuvinte și trăiri și emoții. Clar, pentru mine, o carte extrem de bună, deoarece s-a înscris în tiparul acelor cărți pe care mereu le citesc cu sufletul, nu cu ochii.

„(...) Cine ar fi putut să explice motivul pentru care o linie de demarcație ne separa definitiv? De ce suntem att de inegal înzestrați pentru viață?”

Nu știu câți dintre voi ați auzit, măcar, de această carte sau ați citit-o. Eu, unul, chiar v-o recomand cu drag, deși ar trebui să aveți în vedere că eu citesc cărți, cum să le spun, mai obscure. Nu este un roman, nicidecum, este mai mult o carte scrisă din mai multe perspective, cu o inadevare, după cum am spus, logică, într-o măsură care chiar a putea fi enervantă și neplăcută. Eu mă dau în vânt, fazual spus, după astfel de cărți, deoarece-mi stârnesc curiozitatea (dar nu în maniera aceea pe care ți-o stârnește un thriller sau un roman cu detectivi, polițist), ci o curiozitate abisală a psihologiei și a profunzimei umane. Iar eu chiar am regăsit asta în romanul lui Arnaud Cathrine, Dispariția lui Richard Taylor. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru acest roman, îl găsiți AICI, la un preț super de doar 10 lei. Da, încerc să-i promovez pentru că știu cât de multe cărți bune am citit de la ei și cât de frumoase sunt traducerile pe care le au. Nu sunt pios dar, sincer, este una dintre editurile mele preferate atunci când vine vorba de autori de calitate - nu știu, pur și simplu am impresia că traduc cărți care sunt exact pe sufletul meu. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Mângâieri străine, de Ian McEwan - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2014

Traducere: Dan Croitoru

Ian McEwan, unul dintre cei mai faimoşi scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Coajă de nucă, Legea copiilor, Operaţiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Ispăşire (National Book Critics Circle Award şi W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (Whitbread Award), Câinii negri, Mângâieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize), Grădina de ciment şi Maşinării ca mine. A scris şi volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (câștigător al Somerset Maugham Award) şi În aşternuturi. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de carte de la Ierusalim.

„- Pe vremea bunicului tău existau și sufragetele. Și nu-nțeleg ce te deranjează. Bărbații încă mai conduc lumea. 

Robert râse îngăduitor. 

- Da, dar o conduc prost. Nu mai au încredere în ei.”

Aflați într-o vacanță într-o posibilă Veneție, Mary și Colin, protagoniștii romanului lui Ian McEwan, Mângâieri străine, devin din ce în ce mai plictisiți unul de celălalt, pierduți pe vechile și întortocheatele străduțe ale orașului. Într-o noapte, îl întâlnesc pe Robert, un străin enigmatic, inexistent, exagerat de amabil. Încetul cu încetul, Mary și Colin devin prizonierii fanteziilor violente și ai obsesiilor acestuia. Romanul a fost ecranizat în anul 1990 de către regizorul Paul Scharder, cu Christoper Walken, Rupert Everett, Natasha Richardson și Helen Mirren în rolurile principale. 

„- Prin îndrăgostită vreau să spun că ai face orice pentru celălalt și... Ezită. Ochii îi străluceau extraordinar de puternic. Și că l-ai lăsa să-ți facă orice.”

Well, nu e prima carte de la Ian McEwan pe care o citesc - am mai citit, în trecut, și Ispășire, semnată tot de autorul britanic, care mi-a plăcut, la acel moment, extrem de mult. Acum, dacă mă uit retrospectiv, nu-mi amintesc mare lucru din acea carte, în schimb îmi amintesc foarte bine cum m-a făcut să mă simt. După această lectură, mi-am pus un semn de întrebare; mai am ceva cărți scrise de McEwan în bibliotecă, dar nu știu când voi ajunge să le citesc deoarece cartea de față mi-a lăsat un gust amar, m-a plictisit, dar în aceeași măsură am fost și extrem de intrigat de ideea autorului, de ceea ce-a reușit să contureze și de tot misterul confuz și abstract și iarăși confuz pe care l-a semănat în jurul personajului enigmatic Robert. Dacă stau și mă gândesc, cred că asta m-a atras cel mai mult și m-a făcut să înaintez în lectură, restul (de la descrierile plictisitoare - totuși, și acestea având rolul lor și anume plasticitatea atmosferei, verosimilul culorii locale, astfel încât să-l introducă pe cititor cât mai bine și profund în atmosfera orașului, până la cuplul banal, deloc ieșit din comun, sui generis format din Mary și Colin, doi oameni pierduți într-o aparentă și banală nefericire conjugală). 

„În timpul zilei, chiar și atunci când subiectele de discuție și toate dorințele lor erau pe moment epuizate, se țineau strâns, înăbușiți uneori de căldura emanată de trupul celuilalt, dar incapabili să se desprindă minute întregi ca și cum le-ar fi fost teamă ca solitudinea, gândurile tainice să nu distrugă ceea ce trăiau.”

Am citit-o rapid, deși m-a plictisit, dat fiind faptul că nu este o carte care să se întindă pe sute de pagini. E mai mult un fel de povestire, nuvelă, habar n-am, deoarece totul se desfășoară într-un areal mic, cu puține întâmplări, iar Ian McEwan pune accentul pe personajele sale, îndeosebi pe relația dintre cei doi, Mary și Colin, care, plecați într-o vacanță, încep să se descopere (și) mai mult unul pe celălalt, cu tot ceea ce înseamnă psihologia fiecăruia, modul de a acționa; cu alte cuvinte, este o carte despre nefericirea mascată în obișnuință, în banalitate, în care pare că însăși orașul devine un suprapersonaj, însăși cafenelele în care merg cei doi ajung să fie dovadă a plictiselii amoroase a celor doi fericiți îndrăgostiți. Apoi, totul devine confuz în momentul în care în viața celor doi, pe neașteptate, intempestiv, apare Robert, un personaj (sau nu?) care manifestă un interes patologic, exacerbat față de cuplul nostru tragic. Acesta își destăinuie viața în fața lor (ce ciudat, că doar abia i-a cunoscut), și recunosc că mi s-au părut chiar interesante povestirile sale și anumite întâmplări chiar mi-au adus zâmbetul pe buze (mai ales scena în care el, care n-avea voie să mănânce ciocolată, este închis, de către surorile sale - drept răzbunare - în biroul tatălui său). Și, mai mult decât atât, se pare că acest Robert are niște fetișuri cam bizare, aș putea spune, și nu doar el, ci și soția sa, Caroline. Cred că acesta, pentru mine, a fost punctul de maximă forță al romanului. Restul - umplutură și plictiseală.

„- Lumea e cea care modelează mințile oamenilor. Iar bărbații sunt cei care au modelat lumea. Așa că mințile femeilor sunt modelate de bărbați. Din fragedă pruncie, lumea pe care o văd e modelată de bărbați. Acum femeile se mint singure și peste tot domnesc confuzia și nefericirea. Ceea ce nu se-ntâmpla pe vremea bunicului meu. Toate obiectele de aici îmi amintesc chestia asta.”

Totuși, are ceva acest autor care mă face să vreau să mai încerc și alte romane scrise de el. După cum am spus, mai am câteva în bibliotecă, întrucât majoritatea (dacă nu toate) fac parte dintr-o colecție apărută la Editura Polirom (Top 10+) care-mi place foarte mult. Cu siguranță am să-ncerc și alte cărți, deoarece, cel puțin în momentul de față, nu mă pot pronunța: dacă Ian McEwan îmi place sau nu. Are ceva aparte, nu știu ce anume, dar doar știu că are. Probabil este vorba de confuzia pe care mi-o creează, de personajele neașteptate pe care le inserează în cărțile sale. Dacă Ispășire mi-a plăcut, la nebunie, prin emoție și context istoric, atunci Mângâieri străine mi-a stârnit interesul prin felul în care a conturat ideea de primitiv, de sălbăticie, de fragilitate, de dorință și chiar erotism patologic. Nu știu cum să numesc toate acestea, dar, repet, a fost ceva, cum să-i zic, ca o plăcere vinovată. 

„(...) descoperirea bruscă (sau fusese oare una treptată?) a faptului că nu mai erau cei mai tineri adulți pe care-i știau, că trupurile le deveniseră mai greoaie, că încetaseră să mai fie acele mecanisme înzestrate cu capacitate de autoreglare și care astfel puteau fi ignorate, ci, dimpotrivă, că trebuiau supravegheate de aproape și întreținute.”

Trăgând o linie, a fost o lectură ok. Am trecut cu vederea descrierile care, pentru mine cel puțin, nu-și aveau locul (da, da, știu, este necesară o astfel de pictogramă, atunci când vine vorba de a familiariza cititorul cu atmosfera romanului, a orașului și toate acestea - și, de altfel, după cum am spus, însăși orașul se pare că este un fel de martor al degradării relației dintre Mary și Colin - deși pare că aceștia se iubesc, se adoră, există, acolo, o sămânță germinativă numită banalitate-clișeu-obișnuință care, în cele din urmă, va duce relația lor spre tragism). Sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Ian McEwan și, de altfel, ce impresie v-au lăsat cărțile sale. Eu încă nu mă pot pronunța, dar știu, cu siguranță, că Ispășire este un roman care rămâne unul foarte, foarte bun. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu mult, mult spor!

Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2016

Traducere: Liliana Pelici

Număr de pagini: 280

„- Există speranță, i-a spus ea. Există foarte multă speranță. Doar uită-te la ea. Strălucește ca o stea.”

Lucy Strange a lucrat ca actriță, cântăreață și povestitoare înainte să devină profesoară de engleză la gimnaziu. Locuiește în comitatul Kent din Marea Britanie împreună cu soțul ei și pisica familiei. Romanul de față, Secretul din Pădurea Privighetorii este romanul său de debut. După ce a studiat literatură engleză la Universitatea Sheffield, aceasta a urmat cursuri de teatru la Oxford și a lucrat câțiva ani ca actriță și cântăreață înainte să devină profesoară. S-a mutat apoi în Dubai, unde a lansat un blog apreciat, Homesick and Heatstruck, și a lucrat pentru Aquarius, o revistă pentru femei din Emiratele Arabe Unite. Secretul din Pădurea Privighetorii, romanul ei de debut, a câștigat un premiu important în cadrul festivalului de literatură din Emiratele Arabe, în 2014.

„Robert a oftat încet și s-a uitat iar pe fereastră. O adiere de seară a trecut prin cameră, mi-a luat cuvintele, le-a scos pe fereastră și le-a purtat prin grădina lungă, spre Pădurea Privighetorii. 

- Hen, poveștile nu au întotdeauna finaluri fericite, a spus el încet.”

Henrietta, alintată „Henry", este o fetiță de 12 ani care, după moartea fratelui ei, Robert, părăsește Londra și se mută la țară împreună cu părinții și surioara. Mama este însă bolnavă, tatăl pleacă să muncească în străinătate, iar dădaca Jane este prea ocupată ca să-i acorde atenția de care Henry are nevoie. Eroina începe să exploreze împrejurimile casei înconjurată de singurii ei prieteni, personajele din cărțile preferate. Henry hoinărește în pădurea din spatele grădinii, unde o întâlnește pe Molie, o femeie stranie, care seamănă cu o vrăjitoare. Între cele două se leagă o prietenie care ar putea-o ajuta pe eroină să-și salveze familia.

„M-am gândit la privighetoarea din povestea lui Hans Christian Andersen - păsărica aceea credincioasă care se întoarce să cânte împăratului când acesta se îmbolnăvește grav...”

Această carte este încadrată într-un gen pentru copii. Teoretic, da, este o carte pentru copii, la modul fazual spus, întrucât, eu unul, am perceput-o ca pe o poveste frumoasă. Dar, de departe, simțămintele, emoțiile, trăirile, sentimentele pe care mi le-a dat această lectură, pfiu, nicidecum n-o încadrează, viguros, într-un gen literar dedicat doar copiilor. Este o carte care m-a atins până la lacrimi, v-o spun sincer, deoarece povestea mi-a răscolit sufletul, mi-a dat speranță și m-a făcut să mă gândesc că, în cele din urmă, iubirea necodinționată învinge, lumina întotdeauna va străpunge întunericul și va dezvălui cât de puternic este omul, cât de solidari și săritori sunt; mi-a dat impresia că, indiferent de circumstanțe, binele mereu va învinge, iar la sfârșitul poveștii ne vom regăsi cu toții liniștiți, întregiți, desăvârșiți și împreună. A fost o lectură neașteptat de profundă, intensă, care a picat exact la momentul potrivit. Nu vă spuneam eu, de fapt, că simți o carte diferit, mult augmentizat, atunci când o citești la momentul oportun? Încă o dată mi se dovedește că, da, într-adevăr așa este. 

„- O privighetoare, a șoptit vrăjitoarea. Pădurea asta îi aparține, să știi. E Pădurea Privighetorii. Și mi s-a părut ă am văzut un pic de veselie în privirea ei - doar un pic.”

Povestea o are în centru pe Henry, o fetiță care iubește poveștile și care, la granița dintre realitate și fantezie, pare-se că ea însăși ajunge să trăiască în una. Într-un basm în care fiarele odioase și groaznice iau chip de oameni, în care încercările acelea simbolice sunt înlocuite cu disperata încercare de a-și ține familia împreună, de a-și recăpăta surioara, de a trece peste vinovăția morții propriului ei frate. Henry nu este doar o simplă fetiță, ci este întruparea firească a întunericului cu care, mai mult sau mai puțin, cu toții ne întâlnim: este vorba despre greutățile intempestive ale vieții, despre durere, despre speranță și, în cele din urmă, despre puterea colosală pe care cu toții o avem în noi. Puterea pe care cu toții o putem accesa la nevoie, dar pe care trebuie doar să știm unde s-o căutăm. Nu am să vă spun mai multe despre desfășurarea acțiunii și alte lucruri legate de intrigă, pentru că nicidecum nu mă interesează acest lucru. Vreau doar să vă spun că Secretul din Pădurea Privighetorii este o lectură deep, cum se zice, cu profunzimi care-și au originea în sufletului omului, în meningele cerebrale ale fiecăruia dintre noi. 

„Am văzut lupul și tigrul mârâind unul la celălalt, cu trupurile încordate, gata de luptă. Am simțit căldura uscată a nopții, am simțit mirosul ciudat al peșterii - un miros animalic de blană umedă și măduvă osoasă uscată și respirația creaturilor cu dinți ascuțiți care mâncau carnea altora. Am simțit puterea fioroasă a furiei Rakshei - furia unei mame gata să ucidă sau să moară ca să-și protejeze puii. Pe jumătate trează, pe jumătate adormită, mi-am simțt gâtul încordându-se până m-a durut. Dacă aș fi putut și eu să le protejez pe mama și pe Porcușor așa...”

Am citit-o foarte rapid, asta pentru că atmosfera creată mi-a plăcut incredibil. Și, mai ales, pentru că am simțit-o enorm de mult și mi-a amintit de o carte care mi-a plăcut extraordinar atunci când am citit-o, semnată de Lisa Genova, Still Alice. Sfârșitul, după cum v-am zis, m-a regăsit cu lacrimi în ochi, iar atunci când am închis cartea mi-am mulțumit, da, mie însumi, că, fără doar și poate, am citit această carte care mi-a dat speranță și mi-a stors un zâmbet dulce-amar; încă o dată, mi-am spus că frumusețea umană există, nu e ceva despre care se vorbește în șoaptă, iar cântecele păsărelelor mereu au să aducă pacea și liniștea pe care o căutăm cu toții. Iar Henry, eroina noastră, este o fetiță care știe că într-o lume dominată de întuneric, o scăpărătură de chibrit are să lumineze, cu putere, întreg Universul romanist. Ah, da, ce vreau să mai spun este că romanul are o oarecare, minimă, tentă de fantasy, pentru că la un moment dat ajungi să-ți pui niște întrebări referitoare la veridicitatea anumitor situații (deși întreaga poveste este spusă în manieră subiectivă, și-anume prin ochii lui Henry). Dar, în sfârșit, se dovedește a fi o carte care ne vorbește, cu atâta căldură, cu atâta lirism, cu atâta emoție, despre firea umană și despre ceea ce, în convingerea noastră și înlăuntrul nostru, suntem: speranță, iubire, pace.

„Cicatricele de pe piele spun doar începutul poveștii. E mult mai greu să vorbești despre cicatricile pe care nu le poate vedea nimeni.”

Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte. Nu știu, îmi dau seama din ce în ce mai mult că la ei găsesc o mulțime de cărți care-mi sunt pe plac, dintr-o mare versatilitate de genuri. Cartea Secretul din Pădurea Privighetorii, de Lucy Strange, o găsiți AICI. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!