Mângâieri străine, de Ian McEwan - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2014

Traducere: Dan Croitoru

Ian McEwan, unul dintre cei mai faimoşi scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Coajă de nucă, Legea copiilor, Operaţiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sâmbătă, Ispăşire (National Book Critics Circle Award şi W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (Whitbread Award), Câinii negri, Mângâieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize), Grădina de ciment şi Maşinării ca mine. A scris şi volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (câștigător al Somerset Maugham Award) şi În aşternuturi. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Târgului de carte de la Ierusalim.

„- Pe vremea bunicului tău existau și sufragetele. Și nu-nțeleg ce te deranjează. Bărbații încă mai conduc lumea. 

Robert râse îngăduitor. 

- Da, dar o conduc prost. Nu mai au încredere în ei.”

Aflați într-o vacanță într-o posibilă Veneție, Mary și Colin, protagoniștii romanului lui Ian McEwan, Mângâieri străine, devin din ce în ce mai plictisiți unul de celălalt, pierduți pe vechile și întortocheatele străduțe ale orașului. Într-o noapte, îl întâlnesc pe Robert, un străin enigmatic, inexistent, exagerat de amabil. Încetul cu încetul, Mary și Colin devin prizonierii fanteziilor violente și ai obsesiilor acestuia. Romanul a fost ecranizat în anul 1990 de către regizorul Paul Scharder, cu Christoper Walken, Rupert Everett, Natasha Richardson și Helen Mirren în rolurile principale. 

„- Prin îndrăgostită vreau să spun că ai face orice pentru celălalt și... Ezită. Ochii îi străluceau extraordinar de puternic. Și că l-ai lăsa să-ți facă orice.”

Well, nu e prima carte de la Ian McEwan pe care o citesc - am mai citit, în trecut, și Ispășire, semnată tot de autorul britanic, care mi-a plăcut, la acel moment, extrem de mult. Acum, dacă mă uit retrospectiv, nu-mi amintesc mare lucru din acea carte, în schimb îmi amintesc foarte bine cum m-a făcut să mă simt. După această lectură, mi-am pus un semn de întrebare; mai am ceva cărți scrise de McEwan în bibliotecă, dar nu știu când voi ajunge să le citesc deoarece cartea de față mi-a lăsat un gust amar, m-a plictisit, dar în aceeași măsură am fost și extrem de intrigat de ideea autorului, de ceea ce-a reușit să contureze și de tot misterul confuz și abstract și iarăși confuz pe care l-a semănat în jurul personajului enigmatic Robert. Dacă stau și mă gândesc, cred că asta m-a atras cel mai mult și m-a făcut să înaintez în lectură, restul (de la descrierile plictisitoare - totuși, și acestea având rolul lor și anume plasticitatea atmosferei, verosimilul culorii locale, astfel încât să-l introducă pe cititor cât mai bine și profund în atmosfera orașului, până la cuplul banal, deloc ieșit din comun, sui generis format din Mary și Colin, doi oameni pierduți într-o aparentă și banală nefericire conjugală). 

„În timpul zilei, chiar și atunci când subiectele de discuție și toate dorințele lor erau pe moment epuizate, se țineau strâns, înăbușiți uneori de căldura emanată de trupul celuilalt, dar incapabili să se desprindă minute întregi ca și cum le-ar fi fost teamă ca solitudinea, gândurile tainice să nu distrugă ceea ce trăiau.”

Am citit-o rapid, deși m-a plictisit, dat fiind faptul că nu este o carte care să se întindă pe sute de pagini. E mai mult un fel de povestire, nuvelă, habar n-am, deoarece totul se desfășoară într-un areal mic, cu puține întâmplări, iar Ian McEwan pune accentul pe personajele sale, îndeosebi pe relația dintre cei doi, Mary și Colin, care, plecați într-o vacanță, încep să se descopere (și) mai mult unul pe celălalt, cu tot ceea ce înseamnă psihologia fiecăruia, modul de a acționa; cu alte cuvinte, este o carte despre nefericirea mascată în obișnuință, în banalitate, în care pare că însăși orașul devine un suprapersonaj, însăși cafenelele în care merg cei doi ajung să fie dovadă a plictiselii amoroase a celor doi fericiți îndrăgostiți. Apoi, totul devine confuz în momentul în care în viața celor doi, pe neașteptate, intempestiv, apare Robert, un personaj (sau nu?) care manifestă un interes patologic, exacerbat față de cuplul nostru tragic. Acesta își destăinuie viața în fața lor (ce ciudat, că doar abia i-a cunoscut), și recunosc că mi s-au părut chiar interesante povestirile sale și anumite întâmplări chiar mi-au adus zâmbetul pe buze (mai ales scena în care el, care n-avea voie să mănânce ciocolată, este închis, de către surorile sale - drept răzbunare - în biroul tatălui său). Și, mai mult decât atât, se pare că acest Robert are niște fetișuri cam bizare, aș putea spune, și nu doar el, ci și soția sa, Caroline. Cred că acesta, pentru mine, a fost punctul de maximă forță al romanului. Restul - umplutură și plictiseală.

„- Lumea e cea care modelează mințile oamenilor. Iar bărbații sunt cei care au modelat lumea. Așa că mințile femeilor sunt modelate de bărbați. Din fragedă pruncie, lumea pe care o văd e modelată de bărbați. Acum femeile se mint singure și peste tot domnesc confuzia și nefericirea. Ceea ce nu se-ntâmpla pe vremea bunicului meu. Toate obiectele de aici îmi amintesc chestia asta.”

Totuși, are ceva acest autor care mă face să vreau să mai încerc și alte romane scrise de el. După cum am spus, mai am câteva în bibliotecă, întrucât majoritatea (dacă nu toate) fac parte dintr-o colecție apărută la Editura Polirom (Top 10+) care-mi place foarte mult. Cu siguranță am să-ncerc și alte cărți, deoarece, cel puțin în momentul de față, nu mă pot pronunța: dacă Ian McEwan îmi place sau nu. Are ceva aparte, nu știu ce anume, dar doar știu că are. Probabil este vorba de confuzia pe care mi-o creează, de personajele neașteptate pe care le inserează în cărțile sale. Dacă Ispășire mi-a plăcut, la nebunie, prin emoție și context istoric, atunci Mângâieri străine mi-a stârnit interesul prin felul în care a conturat ideea de primitiv, de sălbăticie, de fragilitate, de dorință și chiar erotism patologic. Nu știu cum să numesc toate acestea, dar, repet, a fost ceva, cum să-i zic, ca o plăcere vinovată. 

„(...) descoperirea bruscă (sau fusese oare una treptată?) a faptului că nu mai erau cei mai tineri adulți pe care-i știau, că trupurile le deveniseră mai greoaie, că încetaseră să mai fie acele mecanisme înzestrate cu capacitate de autoreglare și care astfel puteau fi ignorate, ci, dimpotrivă, că trebuiau supravegheate de aproape și întreținute.”

Trăgând o linie, a fost o lectură ok. Am trecut cu vederea descrierile care, pentru mine cel puțin, nu-și aveau locul (da, da, știu, este necesară o astfel de pictogramă, atunci când vine vorba de a familiariza cititorul cu atmosfera romanului, a orașului și toate acestea - și, de altfel, după cum am spus, însăși orașul se pare că este un fel de martor al degradării relației dintre Mary și Colin - deși pare că aceștia se iubesc, se adoră, există, acolo, o sămânță germinativă numită banalitate-clișeu-obișnuință care, în cele din urmă, va duce relația lor spre tragism). Sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Ian McEwan și, de altfel, ce impresie v-au lăsat cărțile sale. Eu încă nu mă pot pronunța, dar știu, cu siguranță, că Ispășire este un roman care rămâne unul foarte, foarte bun. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și cu mult, mult spor!