Câmpul de luptă, de Jérôme Colin - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2020

Traducere: Alunița Voiculescu

Jérôme Colin s-a născut în 1974. Este realizator de emisiuni radiofonice la RTBF (Belgia). Primul său roman, Éviter les péages, a fost publicat în 2015 la Allary Éditions.

„Pe scurt, mi se spune că nu e idiot. Că singura problemă e vârsta. Iar eu chiar sper din tot sufletul să fie așa.”

Un roman despre dragostea familială, cu toate emoțiile în bătaia armelor, ca pe un câmp de luptă. Copiii cresc, dar asta uneori nu face decât să aducă necazuri. Într-o zi, din senin, copilul adolescent, până atunci un prieten mai mic, începe să trântească uși, să vină acasă cu note proaste și să comunice exclusiv prin onomatopee. Și, mai ales, nu vă mai consideră Dumnezeu pe pământ. Iar asta este, bineînțeles, greu de suportat. Câmpul de luptă este o carte care îi va consola pe părinții de adolescenți, care cred că numai lor li se întâmplă așa ceva, și le va oferi speranțe părinților care încă nu au trecut prin furtuna de după vârsta de 12 ani și așteaptă cu spaimă criza dolescenței. Există viață și după adolescență.

„Necazul cu copiii e că se fac mari. (...) Un copil care crește e tare crud. Ca să nu mai vorbim despre tonele de hârtie igienică pe care le consumă. Iar, colac peste pupăză, cum trece de un metru cincizeci, cum încetează să te mai considere Dumnezeu în persoană.”

Cel mai proaspăt roman din colecția Endorfiction a Editurii Velant, Câmpul de luptă, scrisă de Jérôme Colin, am crezut, în primă instanță, că este o carte de non-ficțiune, un roman care îți descrie rețele succesului, cu alte cuvinte, și cum să gestionezi stresul și situația și realitatea copilului tău adolescent, care pare-se că se crede buricul pământului și are impresia că Universul gravitează doar în jurul său. Ei, bine, poate o fi având și niște trimiteri (și sfaturi) subtile în acest domeniu, dar pentru mine a fost doar o lectură intensă, pur ficțională, beletristică, ce m-a încântat enorm și care m-a făcut să-mi mulțumesc, încă o dată, că n-am fost tipul problematic de adolescent, ci doar am stat și-am învățat cu capul în cărți, bucurându-mă de citit și de liniștea-mi interioară. Nu zic că, ei bine, nu există adolescenți problematici, care o iau razna din cauza cascadei și efervescenței hormonale caracteristice perioadei pubertății și adolescenței. Dar eu, unul, n-am fost așa - din acest motiv, mi-a fost mai greu să mă identific cu romanul lui Colin, dar asta nu-nseamnă că n-am fost frustrat de comportamentul distructiv, toxic și patologic al lui Paul.

„Sunt tot cam atâtea șanse să supraviețuiești unui cancer pancreatic decât prezenței unui biped de 15 ani sub acoperișul tău. Noi eram dovada vie.” 

Cartea e scrisă din perspectiva tatălui lui Paul, care consideră că „necazul cu copiii e că se fac mari”, așa, ca din senin, când într-o bună dimineață încep să poarte numai treninguri, să stea cu ochii doar în telefoni, ahtiați de validare digitală, răspund doar cu propoziții silabice, își uită îndatoririle și tot ce vor e să se uite la seriale, să asculte muzică, să lenevească. Dintr-o asemenea dramă, tatăl lui Paul, un personaj destul de tragic, pare-se că el însuși trece printr-o criză existențială: e debusolat, confuz și pur și simplu obosit de această situație. Paul creează probleme la școală și, în aceeași măsură, este inconștient de repercursiunile pe care faptele sale le-ar putea avea. Între o serie de chemări în biroul directorului, cuvinte dure aruncate între cei doi, singurul loc în care tatăl lui Paul se simte, în fine, în siguranță, calm, echilibrat, este toaleta, pe care o consideră fortăreața sa („Mă închid aici că nimeni nu va veni să mă deranjeze. Să-i lași pe oameni să-și golească în liniște intestinele este una dintre ultimele reguli pe care încă le mai respectăm în casa asta”). 

„Rezistaserăm asalturilor copilăriei mici și oboselii fizice. Dar acum eram pe punctul de a claca, blocați în războiul de tranșee care este adolescența.”

Nu e o lectură antrenantă, nu e o lectură care să te țină cu sufletul la gură. Dar este o lectură sinceră, directă, ba chiar profundă și emoționantă. Nu-s tătic, nu știu cu ce se mănâncă treaba asta cu crescutul copiilor, cu adolescența, cu crizele și toată situația asta, dar asta nu-nseamnă că nu pot să empatizez. Să mă întreb cum ar fi. Cu siguranță, de altfel, în manieră romanistică, viabil stilistică, Colin, autorul, a exacerbat anumite aspecte doar de dragul ficțiunii. Doar pentru a-și potența și mai mult pledoaria, pentru a reliefa, mai bine, ideea romanului și cât de grea este perioada în care copiii parcă se transformă. După cum am spus, el pare-se că, odată cu Paul, trece printr-o criză existențială - e furios, merge la terapeut, caută alinare și simte nevoia de a fi ascultat. Crede că-l înșală soția. Are, odată cu problemele create la școală de către Paul, probleme în căsnicie. Nu se mai simte iubit, ci pierdut. Nu se mai simte în siguranță, ci într-o derivă, pe-o barbă aflată în mijlocul furtunii, căreia îi lipsește catargul. De fapt, despre cine, până la urmă, este această carte? Despre Paul sau despre tatăl său? Sau despre amândoi?

„În noaptea aceea, băiețelul nostru fusese devorat de cel mai cumplit monstru: adolescența. Începuse războiul. Noi nu eram pregătiți. Cred că niciunui copil nu ar trebui să i se permită să depășească 12 ani. Ăsta e marele maximum, umila mea părere. Iar după asta, încep belele.”

Mie chiar mi-a plăcut, am citit-o foarte rapid deoarece nu se citește greu și, mai mult decât atât, mi-a dat o stare interesantă. Iubesc aceste cărți care-mi creează diferite stări - fie ele bune sau mai puțin bune. A fost o carte care mi-a solicitat emoțiile și a făcut apel la trăirile mele, parcă încercând să mă integreze în pielea tatălui lui Paul. Bineînțeles, e o ficțiune, în cele din urmă, iar circumstanțele actuale (faptul că nu sunt tată, cu alte cuvinte) au îngreunat acest aspect - nu spun că m-am regăsit în carte, pe cât spun faptul că am rezonat, destul de multe, cu anumite aspecte (care-ar putea fi extrapolate și în alte situații, nu doar criza adolescenței) pe care contextul romanului mi le-a relevat. În altă ordine de idei, este o carte care, dincolo de toate aspectele stilistice și efervescente, vorbește despre viață - despre regăsire, căutare, pierdere, violență verbală, este o carte dură și reală, pe care o citești strângând din dinți. Și, pentru mine, realitatea face interes în literatură, dincolo de orice fantasy bine scris. Pentru că, la o adică, omul este cea mai fictivă creatură din această lume. Ah, da, și ce mi-a mai plăcut enorm a fost faptul că autorul, Colin, abordează și problematica sistemului de învățământ și a modului său de desfășurare. Aici, de fapt, chiar am rezonat în totalitate cu ceea ce a scris și a gândit.

„Ajunseserăm la capătul răbdărilor. Ne lăsaseră, încă o dată, copleșiți de bătălie.”

Concluzionând, dacă se poate trage o concluzie, romanul lui Jérôme Colin este un roman despre iubirea familială, care, în cele din urmă, supraviețuiește oricărei intemperii și încercări. Este un roman despre speranță și despre reîntregire, despre redobândirea echilibrului propriului cămin. M-a emoționat, în maniera în care m-a și frustrat și enervat. Modul în care a fost creat Paul mi-a plăcut la nebunie, dar cel mai mult m-au mișcat gândurile tatălui său, încercările de a redresa viața fiului său în direcția bună (și, în același timp, încercarea lui de a-și redobândi echilibrul psihic). Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru această carte, Câmpul de luptă, de Jérôme Colin, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, în special asupra cărților din colecția Endorfiction. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și bine scrise!