Iubiri meteorice, de Éloïse Cohen de Timary - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2021

Traducere: Diana Alina Ene

Éloïse Cohen de Timary s-a născut la Paris, în 1982. Are o diplomă în științe politice și este jurnalistă și redactoare. La vârsta de 26 de ani, s-a hotărât să plece în Argentina, unde a trăit o vreme. Babylone Underground reprezintă debutul ei literar. Iubiri meteorice este al doilea roman al său.

„(...) adevărații grădinari sunt ființe meteorice, capabile să ia decizii instantanee, în funcție de emoțiile acumulate în anotimpurile precedente.”

Romanul unei pasiuni mistuitoare și incandescente, Iubiri meteorice explorează povestea unei mari iubiri, fragilitatea trecerii timpului și setea de libertate care ne însoțește neîncetat în viață. Într-o seară, într-un bar clandestin din arondismentul XVIII din Paris, Marianne îl cunoaște pe Virgile, peisagist talentat, imprevizibil și bisexual. Atracția e reciprocă și cei doi se îndrăgostesc nebunește unul de altul. De pe străzile din Paris pe plajele din Bretania, dragostea lor are gustul acrișor și sec al margaritei, aroma iodată a stridiilor, a vinurilor fine și a nopților nebune; în fundal, se aud Patti Smith și Janis Joplin, iar dragostea plutește în aer.

„Fără tine, toți oamenii au pe față un zâmbet trist, totul e gol, lipsit de importanță.”

„Cred că poveștile pe care le scriu spun multe despre cine sunt eu. În Iubiri meteorice există mâncăruri sofisticate, vinuri bune, o atmosferă de sărbătoare, de veselie, flori, cărți… pe scurt, tot ceea ce iubesc eu în viață. Și apoi, personaje care luptă pentru visurile lor, pentru dorințele lor, oricare ar fi obstacolele ce li se ivesc în cale." - Éloïse Cohen de Timary

„(...) Marianne deveni conștientă de prăpastia care îi separa. Era o prăpastie de netrecut. Dar în același timp simți și dorința absolut nebunească de a se afla în brațele lui, de a-l atinge, buze lipite, corpuri împletite și mai mult de atât. Viața cu el, doar cu el.”

Cu siguranță nu „un splendid roman de dragoste”, așa cum exegeza a afirmat-o, la loc de seamă pe coperta principală a romanului lui Cohen de Timary. Cel puțin, sincer, nu pentru mine, deoarece nu mi-a plăcut deloc, dar deloc această carte. Și sunt sincer. N-am putut să fiu atent la acțiune, nu m-a mișcat deloc și nici nu m-a prins. Mi s-a părut, dacă pot să spun așa, o carte de umplutură, care nu mi-a stârnit nicio emoție, nicio trăire și pe care, drept să vă spun, abia am așteptat să o citesc. Deoarece eu nu sunt genul care să abandoneze cărți - da, într-adevăr, poate ar trebui să scap de acest pitic de pe creier. Chiar dacă-mi dau seama încă din primele pagini că nu o să-mi placă, totuși înaintez în lectură deoarece sper ca, la un moment dat, să se întâmple ceva care să-mi schimbe, poate, părerea, sper ca ideea cărții să se redreseze, nu știu, ceva de genul, pentru că mi s-a mai întâmplat să citesc cărți care, pur și simplu, să-mi placă doar pentru extraordinarul sfârșit pe care l-au avut. Și, pe de altă parte, nu abandonez cărți din simpla apreciere pe care o am pentru munca autorului sau autoarei, deoarece, da, în cele din urmă, știu că în spatele fiecărei cărți este muncă, deoarece fiecare carte presupune o investiție de timp, emoție, trăiri. La rândul meu am scris cărți și am publicat, deci pot spune că, din acest punct de vedere, sunt empatic. 

„(...) Doamne, nimeni n-ar fi putut spune, dar nebunia asta își făcea loc încet-încet înăuntrul ei, întinzându-și rădăcinile peste tot, în cele mai adânci cotloane ale cărnii și ale viselor ei.”

Dar, zău, chiar n-am putut să mă atașez de niciun personaj din această carte. Recunosc, într-o măsură, la romanul lui Éloïse Cohen de Timary mi-a plăcut oarecum atmosfera creată, culoarea locală a străzilor pariziene, a localurilor, savoarea mâncărurilor, efervescența juvenilă, puerilă, chiar, nebunească a celor două personaje, Marianne și Virgile - dar, dincolo de asta, nimic mai mult. Da, ar fi putut să fie o carte emoționantă, care să-ți fure lacrimi și să-ți rupă inima în bucățele, dar parcă a lipsit ceva, acel ceva care să facă din Iubiri meteorice o lectură impresionantă, dureroasă. Chiar și tema abordată mi s-a părut puțin clișeică, cu sigura mențiune că, dacă mă gândesc bine, n-am mai citit o carte, până acum, care să aibă în ea un personaj bisexial - Virgile, peisagistul talentat, care, într-adevăr, este un personaj imprevizibil. Nu știu cât de relevantă a fost, de fapt, această idee în desfășurarea romanului, dar mi s-a părut interesant modul în care, din afară, Marianne a perceput identitatea sexuală a lui Virgile. Cred că vorbesc puțin în dodii, sincer, dar chiar nu știu ce-aș mai putea spune despre această carte. Mă gândesc că, de asemenea, și stilul romanist al autoarei a fost un impediment, în cele din urmă - puțin cam sec, oarecum superficial, deși s-a vrut profund și contemplativ. Și-am să conturez ideea, revenind asupra ei: am simțit că i-a lipsit acel ceva care să mă țină captiv, atât cu mintea, cât și cu sufletul, în lectură.

„- Așteaptă, Virgile, vrei să spui că asta reprezint eu pentru tine? Închisoarea, lipsa aerului, viață de mic-burghez?”

Au fost multe situații, de altfel, care nu m-au convins și nici nu au reușit să mă integreze, ca cititor, în atmosfera romanului. Pentru mine, atunci când citesc o carte, este esențial să mă atașez de personaje, să trăiesc odată cu ele, să le simt, să ajung să le cred și să am încredere în ele. Să mă poarte prin aventurile lor nu doar cu trupul, ci și cu sufletul, dacă pot spune așa. Să facă apel la emoțiile și trăirile și sentimentele și convingerile mele. Să mă facă să fiu trist sau, dimpotrivă, să mă bucure. Să râd sau să plâng. Să-mi creeze stări esențiale atunci când vine vorba de a crede, într-adevăr, în personaje și poveste. Dar, așa cum v-am spus, a fost o carte care m-a lăsat rece și pe care abia am așteptat s-o termin, doar ca s-o pun deoparte și să-mi zic că, da, se mai întâmplă să ai parte și de lecturi de acest gen. În consecință, da, a fost prima carte din anul acesta căreia i-am dat doar două steluțe pe Goodreads. I-aș fi dat mai multe, dar chiar n-aveam de unde să plusez: personaje vagi, fade, acțiune monotonă, replici artificiale, nenaturale, lipsite de încredere, și multă umplutură deloc relevantă pentru acțiune și psihologia personajelor. Îmi pare rău, sincer, deoarece coperta chiar e drăguță, dar n-am să pun asta pe meritul autoarei.

„- Fir-ar să fie, Virgile, explodă ea, când suntem împreună nu e deloc așa! Ai spus-o chiar tu: liberi și singuri pe lume, meteoriți incandescenți!”

Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Iubiri meteorice, scrisă de Éloïse Cohen de Timary, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor, alături de un sfârșit de săptămânî liniștit!

Ce mi-am mai cumpărat de prin dm

Salutare, dragi cititori,

Deși știu că acest blog este dedicat, în principal, recenziilor de cărți, aș vrea să fac o postare (cum am mai făcut cândva, în trecut) în care să vă arăt ce mi-am mai cumpărat de prin drogheria dm. După cum bine știți, mereu merg în acest magazin - găsesc, pur și simplu, orice, la prețuri extrem de avantajoase, dacă e să mă raportez la calitatea produselor. Și, de altfel, după cum statisticile îmi arată, acest tip de postare chiar prinde. Deci, fără s-o mai lungesc, iată ce mi-am mai cumpărat (recent, cel puțin).

Ador acest sirop de orez. Merge extrem de bine drept toping pentru „ovăzul cel de toate zilele”. Îmi place mult și acest ovăz din gama bio, fulgii sunt moi și perfecți ca dimensiune. Cred că-mi iau în jur de 3 punguțe dintr-acestea de 500 de grame, lunar. Iar siropul de orez merge servit cu orice, chiar și cu unt. 

Săpunurile acestea lichide le folosesc de ani buni. Pentru că au un preț extrem de bun, fac destulă spumă și, de altfel, miros incredibil de bine. Am încercat să folosesc și alt brand, dar n-am fost mulțumit. Îmi ajung acestea încât deja am un stoc destul de mărișor!

De aproape un an folost doar geluri de duș fără coloranți, parfumanți și alte chestii de acest gen. Eu numesc acest tip de produse, „produse cu etichetă curată”. Din cauza unei probleme, evit produsele care au și alte adaosuri sintetice. Vreau să vă spun că nu voi da niciodată alte geluri de duș pe cele din colecția BaleaMED. Sunt, efectiv, ceea ce trebuie. Dar trebuie să recunosc că și celelalte geluri de duș, cum ar fi cele din dreapta jos, miros incredibil de bine!

Folosesc aceste deodorante de când le-am descoperit. Nu conțin săruri de aluminiu, nu irită și nici nu lasă urme pe haine. Sunt pe bază de uleiuri esențiale, deci nu au parfumuri sintetice. De asemenea, și aceste geluri de ras sunt exact ce trebuie. Nu îmi usucă tenul și lubrifiază foarte bine, oferind aparatului de ras o alunecare ușoară. Chiar îmi plac!

De obicei îmi iau micronutrienții, mineralele și vitaminele din alimentație - de aceea încerc, pe cât pot, să am o alimentație variată și diversificată. Dar, cum nu prea mănânc pește sau produse derivate, suplinesc dieta cu pastile cu omega-3, grăsimi sănătoase și esențiale unei bune funcționări a organismului. Chiar le recomand, au un preț super-bun! Iar vitaminele îmi place să le iau atunci când mi-e poftă de ceva dulce (nu au mult zahăr adăugat, dar aroma pastilelor efervescente chiar e pe gustul meu).

Aici sunt câteva măști de față pentru mama, iar jos sunt 2 creme pentru ten sensibil cu care mă înțeleg extrem de bine, un aftershave fără coloranți, parfumanți, pe care, de asemenea, îl folosesc de luni bune. Și o mască de la Gerovital, pe care o aplic o dată la 2 săptămâni!

Cam asta este! :) Sper că v-a plăcut și, de ce nu, poate v-am inspirat. Să aveți parte de un sfârșit de săptămână liniștit, precum și de o săptămână cu spor! Andrei 

Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (#2), de Mackenzi Lee - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaEdge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Traducere: Carmen Ion

Anul apariției: 2019

Mackenzi Lee este autoare americană de cărți pentru copii și tineri. Ea scrie atât ficțiune cât și non-ficțiune despre subiecte precum sexualitatea și rolul femeilor în istorie. Cel de-al doilea roman The Gentleman's Guide to Vice și Virtute a fost declarat Bestseller New York Times și  a obținut Premiul Stonewall Book pentru portretizarea unui tânăr bisexual în Europa secolului al XVIII-lea. Prima carte a lui Lee, This Monstrous Thing din 2015, a fost o reinterpretare a poveștii lui Frankenstein și a câștigat Premiul Pen-New England Susan P. Bloom Children's Book Discovery. În perioada promoțională a acestei cărți,  ea a început să posteze pe Twitter sub hashtag #BygoneBadassBroads, distribuind biografii ale femeilor importante, începând cu Mary Shelley. Acest proiect a crescut în popularitate, iar Lee a publicat în 2018 Bygone Badass Broads: 52 Forgotten Women Who Changed the World. Ea a semnat un contract cu Marvel pentru a scrie trei cărți de ficțiune cu personaje negative Marvel, începând cu o poveste despre Loki în primăvara anului 2019.

„După un an în care bărbații mi-au tot repetat că nu sunt în stare să fac o astfel de muncă, mă umflu în pene și, pentru prima oară după multe luni reci și descurajante, mă simt la fel de inteligentă, de capabilă și de vrednică de a exercita profesiunea medicală ca oricare dintre domnii care mi-au refuzat locul cuvenit în breasla lor.”

Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina. Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere. Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar? Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.

„(...) și cât de greu este să fii femeie singură pe lume. Pentru a face față singurătății mi-am călit caracterul, m-am străduit să-l construiesc cât mai independent și autosuficient și am crezut că asta era de ajuns, că nu trebuia decât să învăț cum să îmi folosesc calitățile dobândite.”

După ce am citit Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (recenzia o găsiți AICI), am așteptat ceva până să mă apuc și de continuarea romanului (deși, dacă e s-o luăm așa, nu e tocmai o continuare, dat fiind faptul că, în romanul de față, ni se spune povestea lui Felicity, sora lui Henry), deoarece am vrut să mă bucur mai mult de atmosfera romanelor lui Mackenzi Lee, la intervale mai mari de tip. Deci, după ce m-am amuzat teribil de situațiile în care s-a regăsit Henry Montague, după ce am râs cu și de el, cu alte cuvine, după ce am avut parte de tot ce-ar fi putut, vreodată, să-mi ofere un roman încântător și efervescent, bine scris, complex, un roman cu de toate, a venit timpul să pătrund iar în lumea lui Lee și să aflu povestea fascinantă a lui Felicity, sora mai mică a lui Montague. Bănuiam, încă de când am citit primul volum, despre ce va fi, și nu m-am îndoit: pasionată de medicină, dar aflându-se într-un context social în care femeile nu erau acceptate să activeze într-un asemenea domeniu, ba chiar văzute inferioare și-n altele, nu doar în medicină, rostul și menirea lor fiind altele, nu acelea de a secționa corpul uman, de a trada boli, de a găsi remedii și leacuri, și cu atât mai puțin n-ar fi avut voie să vadă un cadavru (care se presupune că e gol, dezbrăcat, spre a putea fi studiat) - Doamne ferește, așa ceva ar fi fost inacceptabil. Totuși, o portiță de scăpare, o luminiță aflată undeva în capătul unui tunel al naibii de lung, strâmt, întortocheat, se întrevede în momentul în care află că unul dintre idolii ei, căruia i-a citit toate cărțile (și nu doar o dată), caută ajutoare pentru o expediție științifică. Evident, nu are să fie ușor (ohoh!, și chiar deloc) să ajungă la el. Dar, dând dovadă de un curaj eroic, Felicity este dispusă să facă orice, dar orice, pentru a-și urma adevăratul vis și adevărata cale.

„(...) Și m-am trezit că nu posed instrumentele potrivite, că n-am nici planuri și nici mijloace de subzistență și că mă mișc într-un mediu total diferit de ceea ce-mi închipuisem. Și, fiind femeie, sunt obligată să fac totul cu mâinile legate la spate.”

Pentru mine, cărțile lui Mackenzi Lee înseamnă doza de curaj, de aventură, de efervescență de care avem nevoie. Știu că-mi oferă asta. Am adorat, incredibil de mult, primul volum, mi-e dor și acum de Henry și de Percy, și-mi amintesc cu mare drag toate aventurile prin care au trecut. Iar Felicity, oh!, draga de ea, mânată de o dorință extraordinară de a-și îndeplini visul, reprezintă însăși o dovadă incredibilă de devotament, îndârjire, curaj fabulos și patos - n-ai cum, astfel, să nu-ți dai seama cât de multe sacrificii trebuie să facă pentru a-și atinge, în cele din urmă, scopul. Nemulțumită de condiția în care se află, într-o eventualitate comodă (chiar și ea, la un moment dat, retrospectiv, își pune astfel problema) de a deveni soția unui brutar, ea știe că are în ea tot ce-i trebuie pentru a activa într-un domeniu străin femeilor - are cunoștințele necesare, abilitățile care, într-adevăr, pot fi oricând practicate și îmbunătățite, dar, mai presus de toate, are în ea dorința arzândă de a ajuta oamenii, impulsionată parcă și de condiția lui Percy, care suferă din cauza bolii pe care o are. Totuși, pe măsură ce se-aventurează pe calea idealului ei, pe măsură ce îl vede din ce în ce mai aproape, își dă seama că pășește într-o lume în care, într-adevăr, pentru a ieși biruitor, pentru a învinge, trebuie să lupți cu toate armele pe care le ai - și ce te faci când, de fapt, nu dispui de prea multe alternative de a te apăra? Trebuie să reacționezi rapid - și, mai mult decât atât, trebuie să știi în cine să te încrezi. Când s-o faci. Și, mai ales, trebuie mereu să știi că, într-o astfel de lume, într-o lume dominată de interese, secrete, nimeni nu este cine pare a fi. Iar totul se disimulează și se ascunde - iar, pentru asta, oricând poți plăti cu propria-ți viață, mai ales atunci când secretele sunt mult, mult prea mari.

„Ești Felicity Montague, îmi zic în timp ce trag iarăși în piept aerul înecăcios. Ai navigat pe corăbii ale piraților și ai jefuit morminte, ai ținut în mâini o inimă de om și ai cusut la loc fața fratelui tău după ce a fost împușcat din cauza acelei inimi. Ai citit De Humani Corporis Fabrica de trei ori, de două ori în latină, și poți numi toate oasele din corp. Meriți să te afli aici.”

Așa. Nu pot să vă spun prin ce aventuri trece Felicity. It makes no actual sense, nu? Dar vă pot spune că povestea ei este dacă nu la fel de efervescentă, poate mult mai complexă decât povestea lui Henry. Și, în fine, este o poveste mult mai reală, dacă pot spune așa?! Lee construiește un personaj plin de curaj, ca însăși vocea femeilor din acea perioadă, a căror drepturi erau îngrădite în multe situații, nu doar în ceea ce privește licențierea într-un domeniu medical. Date fiind condițiile în care se află Felicity, povestea ei capătă o nuanță dramatică, chiar romantică - deși, bineînțeles, are Lee un stil anume de a face ca totul să-ți aducă un zâmbet pătimaș, vinovat pe buze. Ba, dintr-un punct, cartea capătă și o nuanță fantasy, îmbinându-se totul, echilibrat și perfect, într-o complexă dinamică. Întorsături de situație, personaje neașteptate, intrigi, ohoh!, și câte!, care răsar deodată și-ntorc demersul firesc al acțiunii. Simt că-s puțin vag în ceea ce spun aici, dar n-aș putea surprinde mai multe. Chiar nu. Este o carte pe care o citești și-atât, și-ți place, că, na, chiar n-are cum să nu-ți placă. Am ajuns să-mi dau seama de faptul că autoarea, Mackenzi Lee, chiar scrie multilateral, dacă pot spune așa - scrie pentru publicul larg, și nu trebuie să fii pasionatul acestui gen pentru a o adora, pur și simplu, și poți să fi citit doar clasici până acum, și doar clasici, că tot are să te-atingă și să-ți placă ceea ce autoarea oferă cititorului. Și rating-ul de pe Goodreads chiar nu minte, și, puteți căuta, chiar e unul extrem de ofertant. Dar, zău, chiar merită, deoarece a fost o carte pe care cu greu am lăsat-o din mână și care m-a purtat într-o aventură cum, poate, doar volumul anterior a reușit s-o mai facă! 

„(...) Singura variantă care mi-a rămas este întoarcerea la ceea ce am avut, iar asta înseamnă o resemnare la o viață fără muncă. Fără studiu, fără un țel. Ce fel de viață ar fi asta?”

Voi ați citit cartea aceasta? Sau volumul anterior, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni? Dacă da, aș vrea să știu părerea voastră. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest exemplar, Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne, scris de Mackenzi Lee, pe care îl găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi așa cum vă doriți, pline de spor, și care să vă încânte, alături de un weekend liniștit!

Ultimul voiaj al lui Poe Blythe, de Ally Condie - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 304

Traducere: Alexandru Szöllö 

„M-am gândit: n-o să mai pot iubi niciodată pe cineva. M-am gândit: o să-i omor pe cei care ți-au făcut asta. Și m-am gândit: o să fac tot ce trebuie ca să rămân în viață.”

Ally Condie s-a născut în 1971 la Cedar City, Utah. A predat limba engleză la câteva licee din New York și din Utah. De altfel, un crâmpei din acest stat American este zugrăvit de autoare și în Summerlost. Scrie cărți pentru copii și pentru adolescenți. Printre volumele adresate tinerilor cititori se numără trilogia Matched, un bestseller internațional tradus în peste 30 de limbi și ajuns pe primul loc în lista întocmită de prestigioasa publicație The New York Times. În prezent locuiește la Salt Lake City, Utah, alături de soțul ei și de cei patru copii ai lor, trei baieți și o fată. „Copiii sunt minunați. Și diferiți. Sunt copii cu diverse înclinații, moșteniri și experiențe și toți merită să se regăsească în literatura care le este dedicată și să știe că sunt persoane care contează.“ - Ally Condie, despre Summerlost

„Mă gândesc la ce mi-a spus Amiralul înainte să plecăm. Nu subestima ura pe care-o simt bandiții față de nava ta. Dar eu una cred că bandiții nu ar trebui să subestimeze cât de mult îmi iubesc eu nava. Sau, mai bine spus, cât de mult îmi place ce poate face.”

Cine devii atunci când nu ți-a mai rămas nimic de pierdut? Există ceva ce tânăra Poe Blythe, noul căpitan al ultimei nave miniere a Avanpostului, își dorește cu mai multă ardoare decât aurul extras din albia râului Serpentine. Răzbunare. Poe a promis să-i nimicească pe bandiții care l-au ucis pe Call, iubirea vieții sale, și au lăsat-o astfel fără nimic. Dar în timp ce navighează pe apele nesigure ale râului Serpentine, fata trebuie să ia seama și cine a devenit, cine vrea să fie și cum poate dragostea să te schimbe și să te modeleze. Chiar și atunci când crezi că totul este pierdut. O poveste cu o intrigă complexă, încărcată de emoție, despre călătoria unei tinere care încearcă să depășească durerea și furia care au pus stăpânire pe ea și să găsească forța interioară de a-și stabili propriul drum în viață.

„Vrei să te joci cu mine de-a șoarecele și pisica? mă gândesc. Bine. Hai să ne jucăm!”

Nu știam nimic despre acestă carte, dar chiar nimic. Nici nu am citit descrierea atunci când m-am hotărât să mă angajez în lectură. Dar, recunosc, mi-a plăcut tare mult coperta. Așa că am luat cartea, m-am așezat în pat, undeva pe la ora opt seara, și, drept să vă spun, nu m-am mai ridicat decât atunci când am dovedit lectura cărții. Pur și simplu n-am mai putut s-o las din mână și, pe lângă asta, este și o carte care se citește foarte, foarte rapid, deoarece ești antrenat în lectură, ești prins, trăiești acolo, zău, alături de Poe, de tovarășii ei, intri, fără să vrei (sau poate dimpotrivă) în cocârdășie cu ei, trăiești, lupți, te-aventurezi cu ei și parcă, încetul cu încetul, simți cu pericolul, chiar și ție, îți suflă în ceafă și-ți strecoară picături de sudoare pe spate. Pe cuvânt, eu chiar așa m-am simțit, și cred că această carte chiar a căzut la momentul potrivit; simțeam nevoie, în acel moment, să citesc ceva care să mă prindă, ceva dinamic, cu acțiune, dar care, în același timp, să nu mă epuizeze prea mult (fazual spus, „epuizeze”), să nu-mi solicite atenția prea mult. De altfel, să nu fie o carte tocmai complexă, cu multe personaje și toate alea. Și, într-adevăr, Ultimul voiaj al lui Poe Blythe este departe de a fi o carte complexă. O carte surprinzător de bună. O carte nemaiîntâlnită. Nu. De fapt, chiar este o carte simpluță, old school, așa cum, chiar foarte bine, a descris-o cineva. Dar asta nu-nseamnă că nu e o carte, după părerea mea, chiar bună.

„- Misiunea noastră e simplă. Adunăm aur și omorâm orice bandit care încearcă să ne facă rău sau să se bage peste misiunea noastră.”

Deși am văzut că are un rating destul de micuț pe Goodreads, nu pot spune că nu înțeleg de ce - există multe lucruri la care s-ar mai fi putut lucra, să spun așa, iar împătimiții acestui gen de carte cu siguranță sunt acizi atunci când vine vorba de a da steluțe și note și toate alea - este o carte pe care, repet, mulți ar considera-o banală, că s-ar fi putut lucra mai mult la acțiune, la intrigă, la situațiile vrute a fi tensionate, la plot-twist. Sau poate nu le-a plăcut de eroina noastră, Poe, care, într-adevăr, a fost destul de greu de înțeles. Și, totuși, eu am văzut romanul acesta ca o pură devenire, ca o călătorie a însăși personajului principal, Poe, care, aventurându-se în necunoscut, în pericol, suferă o transformare, devine și mai puternică, luptă cu proprii demoni interiori și, astfel, își desăvârșește identitatea, învață să trăiască cu propriile-i emoții și stări. Să și le accepte. Să-și îmblânzească demonii și, poate, încetul cu încetul cu încetul, să lase trecutul în spate și să-și clădească o nouă viață. Nu vreau să spun mai multe, dar eu chiar am fost emoționat de dictonul călăuzitor al lui Poe, dacă-i pot spune așa: dorința aceasta de răzbunare înflăcărată de faptul că iubirea vieții sale, Call, a fost ucisă de către bandiți. Și nu este vorba doar de o răzbunare din furie, este vorba despre o răzbunare întru restabiliarea echilibrului. Dacă nu universal, măcar lăuntric, care, de altfel, e mult mai important. Poe nu se dă deoparte când vine vorba de situații critice, când vine vorba de a-și apăra prietenii cu prețul propriei sale vieți și siguranțe. Poe este, pentru mine, comandantul acela incisiv, dur, pe care mulți ar putea purta ură și ranchiună - dar, în această măsură, este comandantul necesar, care știe cum să mențină ordinea și cum să se impună, în circumstanțe de altfel haotice.

„- Dar, atunci, a fost vorba despre dragoste, spune Naomi. Unii oameni ard mereu.”

Știu că mă repet, și știu că se pot auzi comentari cum că apreciez, efectiv, orice carte citesc. Da, așa-i, într-o măsură, apreciez orice carte pe care o citesc - less or more. Poate, într-adevăr, nu e o carte populară, o carte genială și, de fapt, poate tocmai de asta mi-a plăcut atât de mult. În fine, am trăit alături de Poe fiecare pagină a romanului. M-am emoționat enorm când îi citeam gândurile, trăirile, principiile și devotamentul față de cauza, fie ea una sănătoasă sau nu, pentru care luptă și de care ține cu dinții. M-au emoționat atitudinile ei, felul în care a reușit să gestioneze situațiile de pericol, de teamă, felul în care și-a încurajat și îmbărbătat camarazii, prietenii și tot echipajul navei miniere. Ultimul voiaj al lui Poe Blythe a fost cartea aceea care m-a purtat, fără să-mi dau seama, pe parcursul a aproximativ trei sute de pagini, într-o altă lume, o lume la care până atunci chiar n-am avut acces. Mă simțeam claustrat de apele râului Serpentine, pur și simplu, parcă eram acolo și mi se adunase în piept tot curajul lui Poe, voiam să iasă triumfătoare, să se răzbune, să scape de ghearele ascuțite ale trecutului. Să fie, în sfârșit, liniștită și împăcată. Fericită, așa cum merită. Zău, Poe este o eroină, fie ea și una old school și unidimensională, pe care n-am s-o dau uitării prea curând!

„Oare o să meargă? O să reușesc în sfârșit să fug? Nu sunt complet sigură de ce face oricine de pe dragă ceea ce face. Și aici mă includ și pe mine. Oare o să mă aleg cu ceea ce vreau din chestia asta? Sau o să distrug singurul lucru care mi-a mai rămas?”

Voi ați citit romanul? Sunt tare curios cum vi s-a părut. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Ultimul voiaj al lui Poe Blythe, pe care o găsiți AICI. Dragă Shauki, vreau să-ți mulțumesc, și pe-această cale, pentru faptul că, for real, chiar mi-ai deschis ochii și mi-ai arătat cât de multe pot pierde dacă, în continuare, stau liniștit și lipsit de păcat în zona mea de confort literar. Și vreau să te anunț, dar sunt sigur că deja știi, fiindcă ți-am mai spus-o, că faci o treabă genială, my friend, și-ți ies toate fain de tot. Dragi cititori, să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Călăuzele tăcute, de Steve Peters - Recenzie

Editura: Publica

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2021

Traducere: Monica Lungu 

Steve Peters este psihiatru consultant și a activat 20 de ani în domeniul psihiatriei clinice. Este licențiat în matematică, educație şi medicină. Are un master în educație medicală și studii postuniversitare în medicina sportivă, educație și psihiatrie. Prof. Peters este lector senior la Universitatea Sheffield din 1994, decan al Școlii de Medicină și membru al Comisiei de examinare în psihiatrie a Royal College of Psychiatrists. Lucrează și în domeniul sportului de performanță, fiind psihiatrul echipei Sky Pro Cycling Team și psihiatru consultant pentru FC Liverpool. Tehnicile sale de antrenament mental au fost considerate un aport la performanțele cicliștilor de elită ai Marii Britanii și o contribuție importantă la câştigarea celor douăsprezece medalii la Jocurile Olimpice de la Londra, dintre care opt de aur. În afara sportului de elită, prof. Peters a lucrat cu directori generali și executivi, pacienți și medici rezidenți, ajutându-i să înțeleagă de ce gândesc și acționează așa cum o fac și cum își pot gestiona mințile pentru a optimiza performanța la muncă, dar și în viața personală. În prezent lucrează în mai multe domenii, inclusiv consultanță, sănătate, educație, sport de elită și cu persoane din rândul publicului. Peters conduce și compania Chimp Management, care este implicată în acte de caritate.

„Fă-ți timp pentru tine când este pisibil - adulții folosesc foarte multă energie inconștientă prin mobilizarea vigilenței pentru a ține copiii în siguranță.”

În timpul copilăriei învățăm să ne gestionăm emoțiile și gândirea, dezvoltând strategii pentru a face față lucrurilor care ni se întâmplă. Indiferent dacă sunt productive sau contraproductive, acestea devin adesea obiceiuri pe viață – călăuzele noastre tăcute. Obiceiurile productive ne pot oferi multe avantaje în viață. Obiceiurile contraproductive care ne însoțesc și la vârsta adultă de obicei generează stres și pot fi nocive pentru funcționarea cotidiană, pentru sănătatea  psihologică și pentru relațiile pe care le avem. Această carte are două direcții: să ajute adulții să analizeze și să înțeleagă de unde provin comportamentele nesănătoase sau distructive învățate și să ofere modalități de înlocuire a  acestora cu comportamente și convingeri constructive și să ofere sprijin și idei părinților, profesorilor sau altor persoane care se ocupă de îngrijirea copiilor, pentru ca aceștia să-i ajute pe copii să-și formeze obiceiuri sănătoase sau constructive și să prevină dezvoltarea unor obiceiuri nesănătoase sau distructive. Călăuzele tăcute explorează, într-un mod ușor de înțeles, unele aspecte neurologice și psihologice ale formării obiceiurilor, precum și alte subiecte conexe. În continuare, cartea oferă reflecții și idei practice la care cititorul să mediteze, folosind exemplele a 10 obiceiuri productive. Exemplele de obiceiuri contraproductive, ce ar putea fi schimbate, includ: autocritica exagerată, teama de eșec și perfecționismul neiertător, îngrijorarea excesivă sau reacția exagerată la situații, procrastinarea, stima de sine scăzută Exemplele de obiceiuri productive includ: depășirea greșelilor, dezvoltarea unei perspective pozitive, capacitatea de a vorbi despre propriile sentimente, căutarea unui sprijin adecvat, proactivitatea și oprirea procrastinării.

„Fii împăcat cu tine, fii cel mai mare fan, și nu cel mai mare critic al tău.”

Teama de eșec. Procrastinarea. Lipsa atenției. Amânarea. Lipsa respectului față de ceilalți. Ce-ar fi dacă am putea ajuta copiii - și chiar pe noi înșine, drept adulți - să evite astfel de atitudini și chiar să le considere greșite și inadecvate? Ce-ar fi să-i învățăm faptul că un zâmbet, deseori, poate influența întreaga noastră stare de spirit, că un mulțumesc și te rog au puteri formidabile? Și, de fapt, repet, noi înșine să adoptăm un astfel de comportament benefic și pozitiv? Conform psihiatrului Steve Peters, noi deja dispunem de toate acestea, le avem la îndemână și, cu desăvârșire, există în noi - totul, în final, este doar o chestiune de gestionare a cimpanzeului din capul nostru. În cartea de față, Călăuzele tăcute, Steve Peters abordează tematica management-ului minții, prin simplificarea neurologiei și a neurobiologiei proceselor cognitive într-un model pe înțelesul tuturor - în această manieră, creierul nostru, susține el, este controlat, ca un fel de turn off/on, de computer care are rolul de a stoca informații și experiențe, de uman (partea rațională, logică) și de către dragul de cimpanzeu, care reprezintă mahmureala noastră evolutivă, partea irațională din noi, cea gata oricând să erupă și să explodeze, care trece direct la concluzii, care, cum s-ar spune, spune „hop!” înainte să sară, declanșând reacții exagerate și, în general, făcând rafagii asupra echilibrului nostru emoțional. De altfel, în cartea, Steve Peters ne oferă și o mulțime de informații utile în ceea ce privește modul în care putem gestiona și în care ne putem antrena „călăuzele tăcute” spre a lua, cât mai des posibil, alegerile potrivite! Și spre a le îndruma către o atitudine pozitivă atunci când vine vorba de a trage, în urma anumitor situații mai neplăcute, concluzii.

„Când se poate, mai schimbă mediul și socializează.”

Dacă stau bine și mă gândesc, cartea aceasta cred că ar fi mult mai potrivită părinților care au un copil mic, dar și profesorilor, învățătorilor și celorlalte persoane care activează în domeniul educației și îngrijirii copiilor. Nefăcând parte din această categorie, eu am citit această carte și am apreciat-o datorită informațiilor de ordin psihologic pe care mi le-a oferit, datorită mecanismelor cognitive care mi-au fost explicate și pe care, într-adevăr, chiar am reușit să le înțeleg - datorită modului în care Steve Peters reușește să transmită informația și să o livreze unui public larg; este o carte scrisă extrem de frumos, accesibilă, chiar într-un mod ludic, cu ilustrații jucăușe care să atragă atenția, deopotrivă, atât adulților cât și adolescenților. Nu este o carte grea, care să abunde de detalii tehnice greu de înțeles, care să exacerbeze atenția cititorului printr-un limbaj plin de elemente de jargon, tipice domeniului în care autorul activează. Și de ce spun că această ar fi mai potrivită părinților, într-o măsură mai mare decât celorlalți, este pentru că autorul pare-se că a scris această carte drept un fel de ghid despre cum să reușești să-ți faci copilul să adopte atitudini cât mai sănătoase și în conformitate cu o reușită a unei integrări sociale viabile și în acord cu valorile morale potrivite; și, de altfel, la sfârșitul fiecărui capitol, după ce se abordează o anumită temă problematică (spre exemplu, copilul și gestionarea furiei), autorul oferă cititorilor câteva sfaturi practice pe care le-ar putea pune în aplicare. 

„Încearcă și fă activitate fizică, dacă ai timpul și energia necesare.”

Dincolo de acestea, de sfaturile autorului și de aplicațiile practice ale ideilor sale, ceea ce am urmărit, cu precădere, în Călăuzele tăcute a fost această idee a management-ului minții, faptul că reacțiile, atitudinile și chiar emoțiile noastre sunt gestionate de către o mașinărie complexă, printr-un mecanism, în esență, destul de simplu: mintea este responsabilă de modul în care funcționăm noi, gestionâdu-ne emoțiile, gândirea, comportamentele, reacțiile și trăirile. Totuși, ne împărțim această minte cu o mașinărie extrem de complexă, a căror mecanisme de discriminare ne sunt controlate de către Cimpanzeu (care reacționează primul la diverse situații, reacțiile sale putând fi modificate de sfaturile venite de la Computer) și de către Computer, care oferă sfaturi Cimpanzeului și Umanului și poate fi programat de către amândoi. Cimpanzeul, așa cum am spus, gândește și interpretează, are propriile sale interese și, deseori, te poate ignora (drept care, tind să cred, n-ar trebui să ne simțim prea prost atunci când, în fața unor situații, reacționăm într-o manieră și cu o atitudine de care nu suntem mândri). Reacțiile Cimpanzelui, însă, pot fi modificate de sfatul venit de la Computer și, dacă este programat corespunzătorul, Computerul, partea rațională, care gândește totul într-o manieră cât mai pozitivă, adecvată, poate ignora Cimpanzeul hazardat. 

„Asigură-te că nu te neglijești și alcătuiește-ți propria listă a fericirii - lucruri care te fac fericit - și încearcă să o pui în practică.”

La adulți, Umanul, Cimpanzeul și Computerul s-au maturizat în totalitate, putând gestiona mult mai bine anumite situații și modul în care reacționăm în fața acestora. La adulți, Umanul poate programa Computerul, care, la rândul său, poate gestiona ușor reacțiile Cimpanzeului - bineînțeles, și noi dăm, deseori, greș. Totuși, la copii, Umanul este foarte slab dezvoltat, astfel încât acesta nu poate programa în mod optim Computerul. Care este, astfel, rezultatul? Cimpanzeul este controlat în mod deficitar - așadar, reacțiile unui copil vor fi mult mai haotice, inadecvate și inoportune. Dată fiind situația, cred că ar trebui să înțelegem mult mai bine și să acceptăm mult mai ușor anumite acțiuni întreprinse de cei mici, anumite aspecte care, nouă adulților, ni s-ar putea părea enervante și gata să ne scoată din sărite. Cu alte cuvinte, așa sunt programați copiii, așa am fost, de fapt, și noi cândva programați. În mod asemănător, la copii, Cimpanzeul este foarte activ și programează Computerul dacă nu intervine un adult. Distincția dintre copil și mașinăria călăuzelor sale tăcute este foarte utilă în creșterea și educarea acestuia, precum și în management-ul reacțiilor noastre la comportamentul copilului și la mașinărie. 

„Învățarea comportamentală presupune un stimul, o reacție și o consolidare.”

Personalitatea noastră are și o componentă genetică, pe lângă componentele sociale, culturale, legate de mediu și oameni. Experiențele pe care le-am acumulat și le acumulăm vor modifica instrucțiunile dictate genetic - mintea aflată în dezvoltare, totuși, are anumite limitări. Adulții de încredere, stabili emoțional și disponibili afectiv sunt cea mai bună bază pentru dezvoltarea statornică și emoțională a unui copil. Un mediu stimulant pentru acesta are drept rezultat îmbunătățirea funcționării creierului, mai târziu în viață. Judecata morală se dezvoltă în etape și se poate lucra cu oricare dintre ele. Adulții îi pot ajuta pe copii recunoscând schimbările în raportarea la morală, etică și promovând discuții despre cultură, adaptându-le la nivelul de dezvoltare la care se află copilul. Astfel, discuțiile cu un copil mic despre pedeapsă și recompensă îl vor ajuta să înțeleagă judecata morală. Pe măsură ce crește, aceștia se vor raporta mai mult la ceea ce au învățat în momentele critice ale dezvoltării lor cognitive, psihice. 

„Modul în care un adult reacționează la comportamentul unui copil va influența reacția acestuia.”

Chiar a fost o carte interesantă, care m-a stimulat și mi-a îmbunătățit mult modul în care văd anumite situații, modul în care reacționez atunci când mă aflu în anumite circumstanțe. Mi-ar fi plăcut, bineînțeles, să insiste mai mult pe aspectele științifice ale călăuzelor tăcute, dar chiar a fost destul de curprinzătoare și din acest punct de vedere. Cu siguranță o carte care chiar mi-a adus niște noutăți și mi-a deschis, în anumite privințe, ochii. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Călăuzele tăcute, de Steve Peters, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de mult spor!