Lento. Meduza, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2016

Traducere: Aurelia Ulici

„(...) Este o lume care nu are limite.”

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008. Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al său, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Mort au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

„- Lento (...) nu văd de ce e nevoie să-l oblig să se conformeze ordinii sociale. Pentru mine, este un artist care se caută.”

Lento este un copil special. A venit vremea ca el să iasă în lume. Are nevoie de timp ca, treptat, să evolueze în realitatea impusă. Mai întâi iese capul, apoi un umăr. Încă din coconul cald al uterului, el contemplă lumea exterioară şi-i descoperă frumusețea. Se uită la ochii luminoşi ai asistentei medicale, inspiră mirosurile, ascultă murmurul frunzelor din copacii de afară. Tranziţia durează șaptezeci și două de zile. Lento crește. În mod sigur nu este ca toți ceilalți. Lumea întreagă (medicii, psihiatrii, ceilalți oameni) îl arată cu degetul. Lento nu e un copil ca alți copii. E cu siguranță încet la minte. E pur și simplu diferit. Această lentoare îi permite să-și dezvolte simțurile. Lento e un clarvăzător. Se maturizează. Se îndrăgosteşte. Ea e cea mai rapidă din lume, iar el o învață lentoarea. Antoni Casas Ros revine cu o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

„A pipăi. A pipăi tot ce poate fi pipăit. A pipăi tot ce are o formă, niște contururi, scobituri, crevase, cavități, curbe, valuri. Îmi place să pipăi apa. Este ca o legătură între vizibil și invizibil. Apa nu curge numai spre pământ, curge și spre cer, spre spațiu. De unde și întrebarea, putem pipăi spațiul? Eu cred că da. Am încercat și am tot încercat. Deschizi mâna, o întinzi, o abandonezi până la acele mărunte furnicături, până la tremurul care se transmite coloanei vertebrale. Pielii. Am reușit să mângâi spațiul.”

Nu e primul meu contact cu Antoni Casas Ros, unul dintre autorii pe care i-am descoperit anul trecut și față de care mă declar, cu mâna pe inimă, fan convins. Primul meu contact cu el a fost romanul Teorema lui Almodóvar (recenzia AICI), apoi Cronicile ultimei revoluții (recenzia AICI) și Enigma (recenzia AICI); așadar, pot spune, fără să fiu impresionist, necitind o singură carte de semnată de Casas Ros, că, într-adevăr, autorul este o voce autentică în literatură. Scriitura sa este una viscerală, profundă, extrem de emoționantă și, în același timp, incisivă, acidă, întrucât nu se sfiește să vorbească despre sexualitate, nu se sfiește să numească, literlamente, organe genitale, fantezii sexuale și alte subiecte care ar putea fi considerate tabu. Este o literatură fără perdea, să spun așa, în care realitatea, îmbinată maiestos și echilibrat cu fantasticul, se îmbină într-un stil romanist aparte. Pentru mine, Antoni Casas Ros chiar este un autor de referință, și mă bucur enorm că l-am descoperit, când ar fi putut atât de ușor să rămână în obscuritate - nu am auzit de cărțile lui la niciun alt cititor, nu le-am mai văzut pe nicăeri pe Bookstagram sau în blogosferă (decât la câțiva, dar un număr infim de mic în comparație cu câți bloggeri de carte există). Și nu poate decât să mă întristeze, să zic așa, acest fapt, deoarece Antoni Casas Ros chiar merită mult mai multă atenție și mult mai multă notorietate. 

„Am ajuns la concluzia că simțul lui Eu se obține prin contaminare, că nu este înnăscut. Asta mă face să zâmbesc. Mai târziu am experimentat Eul suferind, Eul întemnițat, Eul invadat, Eul denaturat de chimie, Eul care urlă de tristețe, Eul lipsit de iubire care încearcă cu orice preț să treacă prin ziduri, să fugă, să se imagineze nelimitat.”

Lento. Meduza este, așadar, ultima carte tradusă la noi pe care o citesc. Pot spune că închid - fazual - lumea romanistă a lui Casas Ros cu un volum care m-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi; și aici vorbesc în special despre prima povestire, intitulată „Lento” (a doua povestire este „Meduza”, care e cuprinsă într-un număr mult mai mic de pagini decât prima), deoarece mi-a plăcut extraordinar de mult, exponențial mai mult decât a doua.  „Lento” este un fel de poem al vieții, o proză-poem, ca o meditație, ca o incantație sui generis a devenirii psihologice, fizice, devenirea fiind una unică, lirică. Este scris cu o visceralitate aparte, autentică, ca un elogiu adus „lentorii”, să spun așa; povestea te face să îmbrățișeză lentoarea ființei, să fii atent la detalii, la propria-ți devenire; să cunoști lumea prin intermediul simțurilor, să guști culorile, să auzi imaginile, să miroși literele, să simți, cu mâinile, iubirea și durerea și moartea și viața și lacrimile și bucuriile. Să știi ce, înainte de a te naște, te așteaptă în lumea care te primește cu brațele deschise, lăsându-ți doar certitudinea morții implacabile. Este un poem intens, cu o scriitură specială care m-a atins până-n abisul sufletului, m-a purtat pe meleaguri fantastice, mi-a intrat în inimă și, chiar și-acum, sălășluiește acolo cu o deosebită intensitate. Dincolo de asta, este povestea neadaptării, povestea respingerii și a devenirii lui Lento, care-și dă seama că doar întorcându-se în natură și având certitudinea puterii infinite a acesteia, reușește să se regăsească și să-și accepte interiorul, însăși natura propriei sale ființe. Este un poem al dedublării, în care Lento este pus față în față cu propriul său interior, și-abia atunci, abia atunci de fapt reușește să se înțeleagă pe deplin și să-și dea seama că viața, așa cum este ea, presupune purificare, acceptare și contemplație.

„- Ce este dragostea? Ieri mi-am pus întrebarea asta.

- O chestie de neînțeles. Am renunțat. Cred că e un fel de boală, poate singura de care oamenii sunt încântați să se molipsească. La început e blândă, nemiloasă la sfârșit.”

A doua povestire, mult mai scurtă, este un poem tulburător, violent, brutal, dar livrat cititorului într-o formă atât de autentică, atât de magnetică, printr-o efervescență de forme stilistice și metafore originale, fanteziste și amețitoare. Cuvintele lui Casas Ros clădesc lumea poemului într-un val copleșitor, aproape sufocant, într-un mod realist și hazardat, haotic, urgent, ca într-o cameră de urgență a unui spital, în care oamenii, năpădiți de boli, cu membrele ciuruite, cu rănile deschise și putrezinde, într-un miros dens și copleșitor de moarte, boală și cangrenă, ca într-un țesut mort, prin care sângele a încetat să mai curgă, poemul lui Casas Ros prevalează violența, iar autorul alunecă spre imaginar, ca într-un tabernacul în care se retrage din fața morții necruțătoare, lăsând în urmă realitatea violentă și plină de angoasă. „Călătoria este scopul călătorului. Pentru a ajunge la capătul drumului trebuie să-ți găsești nebunia de a merge mai departe” (Aurelia Ulici, traducătoarea volumului Lento. Meduza). Călătoria lui Antoni Casas Ros, în acest poem intens intitulat „Meduza”, este însăși călătoria cititorului prin lumea haotică, întunecată, fără salvare, iar cititorul devine un arhitect al propriilor sale tragedii și drame, într-o anticameră a morții, a regăsirii; în căutarea catharsis-ului purificator, „fastuoasa ta violență a intrat în textul meu/ suntem unul pentru a ne lupta/ nu poate exista învingător/ stropi ai plăcerii tale în sufletul meu”, Antoni Casas Ros se dedublează („două lumi/ două trupuri/ două iluzii”), dar, în cele din urmă, într-o incitație contemplativă, acesta se regăsește reîntregit („pe care disperarea le unește/ ce rămâne după moarte/ tăcerea”).

„Este ora când devenim fragili când tremurăm, când mirarea pune stăpânire pe sufletul trupului. Zgomotele capătă importanță. Tăcerea se luminează. Zi de sărbătoare. Își deghizează câinele în filosof, ne citește. N-aș asculta învățăturile unui câine/ Dar la hiperbole sunt atent/ Drumul drept și obstacolele mă adorm/ Mallarmé avea un creion albastru/ Păsările mele se risipesc în cețurile tale eu îmi trec zilele.”

Vă recomand din tot sufletul să-i acordați o șansă. Este un autor, așa cum am spus, care cred că ar merita mult mai multă atenței, datorită scriiturii sale speciale, a intrigilor sale autentice, a profunzimii de care dă dovadă în romanele sale. Îmi pare rău, într-o anumită măsură, că acesta a fost ultimul meu contact cu el, dar astfel Antoni Casas Ros devine un autor de referință în ceea ce privește experiența mea literară. Le mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura Vellant pentru excelenta traducere, pentru faptul că s-au decis să-l aducă, în forme atât de frumoase, în bibliotecile noastre. Le mulțumesc și pentru volumul de față, Lento. Meduza, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în tot ce vă propuneți!

Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2012

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

„Cum să explici asta, negravitația, acea impresie minunată de plutire și libertate, când te afunzi în tenebre și noaptea explodează într-o vâlvătaie orbitoare și zece miliarde de stele se sting, dispar treptat cu un tremur de gheață, și o maree de scântei se dizolvă într-o sclipire, în timp ce navighezi în derivă prin întunericul fără margini.”

Carlos Fuentes spunea despre Julián Ríos că este cel mai inventiv și creativ scriitor de limbă spaniolă. Născut în 1941 în orașul galician Vigo, Ríos şi-a făcut studiile în Madrid, de unde a emigrat în Londra și apoi în Paris, unde trăiește în prezent. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai postmodernismului spaniol, iar romanul său, Larva, stă mărturie în acest sens. Şi-a scris primele două volume à deux alături de Octavio Paz. Maestru al invenţiei lingvistice, Julián Ríos a devenit un scriitor-cult în Occident, unde a fost supranumit „un James Joyce spaniol” sau „urmaşul lui Cervantes.” Cortegiul umbrelor a fost scris între 1966 şi 1968, dar tânărului Ríos i-a fost teamă că nu va trece de cenzură sub regimul lui Franco, aşa că a păstrat manuscrisul aproape cinci decenii în sertar. Spre deosebire de cărţile sale de mai târziu (sofisticate şi jucăuşe), Cortegiul umbrelor adună texte scurte şi amare despre un loc pe cât de întunecat, pe atât de misterios: imaginarul sat Tamoga.

„În profida oricăui pronostic, înmormântarea a constituit o manifestare populară de doliu. Poate că resortul sentimental al compasiunii (toată lumea avea încă în minte vechea istorie, de o mie de ori povestită, a nefericitei căsătorii a farmacistului) mișcase mulțimea, făcând-o să-l însoțească spre cimitir pe omul care în ultimii săi ani trăise apărându-și cu înverșunare singurătatea.”

Cortegiul umbrelor se construieşte din nouă nuvele legate discret între ele prin personajele chinuite care populează Tamoga – un sat iberic de pe coasta de nord-vest, în care se trăieşte greu, dar care e, în schimb, „mai bun ca oricare altul pentru a muri.” Poveşti de dragoste, război şi răzbunare se ţes din vorbele sătenilor: un cor al umbrelor alimentat de bârfe şi amintiri, blesteme şi jurăminte încălcate. De la povestea lui Mortes, străinul care ajunge în Tamoga ca şi cum ar urma un cântec de sirenă, până la istoria doñei Sacramento, care, desprinsă parcă dintr-un tablou de Goya, refuză de cinci decenii să mai iasă din casa prăfuită în care s-a născut, cele nouă nuvele de Julián Ríos ne dezvăluie un spaţiu ca o anticameră a morţii, golit de speranţă, dar plin de secrete.

„Cum să explici senzația de scufundare ce te cuprinde la început, când te crezi pierdut într-un foc ciudat, dar vag cunoscut, până ce descoperi că te afli în dormitorul casei tale.”

Dacă e să trebuiască să aleg o anumită naționalitate de scriitori și romancieri și poeți (până la urmă, artiști) pe care ar trebui s-o citesc toată viața, cu siguranță aș alege autorii spanioli, mexicani, columbieni. Pentru mine, vocea lor romanistă este inconfundabilă și inegalabilă, am impresia că parcă s-au hotărât - aproape cu toții - să scrie exact așa cum îmi place mie. Au ceva special, au ceva autentic, au acel ceva care nu se teoretizează și nici nu poate fi definit, ci doar se simte atunci când citesc o carte scrisă de un autor spaniol sau columbian sau mexican. Știți cu toții probabil cât de mult îmi plac Arriaga, Márquez, Antoni Casas Ros, Pombo, Andrés Barba - majoritatea traduși la Editura Vellant, una dintre editurile mele de suflet - și n-o spun doar așa, ca să fie, ci simt asta cu toată ființa mea. Acum, citind Cortegiul umbrelor, am descoperit un alt autor care a reușit să-mi intre sub piele, și păcat că nu sunt traduse și celelalte cărți ale sale. Deși de mică dimensiuni, alcătuită din mai multe povestiri, cartea de față a reușit să mă zguduie, să mă miște și să mă emoționeze, să mă convingă și să-mi smulgă trăiri dintre cele mai intense și adevărate. Dintre cele mai profunde și neașteptate. 

„Simți o apăsare imensă, ca și cum oasele tale s-ar fi umplut cu plumb, și cazi din nou în noapte și te-nvârtești în întunericul fără margini și un val cald crește și se propagă ca un ecou și zece miliarde de stele se aprind pe rând ca luminile unui oraș îndepărtat și străfulgerarea este un ocean luminos, Calea Lactee, și simți din nou greutatea copleșitoare și furnicarul grăbit al vieții.”

Volumul lui Julián Ríos mi-a adus aminte, într-o anumită măsură, de povestirile lui Márquez, unul dintre autorii mei preferați - și nu mă refer neapărat la registrul stilistic, întrucât Márquezeste consacrat de ceea ce se numește „realism magic”, ci vorbesc despre acea atmosferă pe care doar în povestirile márquezian reușesc s-o mai regăsesc: o atmosferă dominată de ceva subtil, ceva de-o eleganță nestăpânită și hazardată, haotică, în care, pe scena fictivă a cărții, personajele par să se sufoce de realitatea palpabilă a cărții, par să ascundă ceva, par să-și caute identitatea, pierzându-se în același timp în trecutul dens și întunecat, într-un abis al gândurilor și al durerilor. Povestirile lui Ríos se țes în jurul dramelor personale, vorbind aici despre iubire sau despre neîmplinirea ei, despre uitare și regăsire, despre durere și bucurie, lacrimi, angoasă și teamă, dar și despre anumite subiecte care ar putea fi considerate tabu - spre exemplu, povestea inadaptatului, primitivului și a bătrânei doamne, tinerețea și moartea, răsăritul și apusul vieții, un frumos și profund oximoron pe care Ríos îl conturează cu o subtilitate aparte și un talent incredibil (chiar mi-a plăcut la nebunie această poveste, probabil preferata mea din volumul de față). 

„Deși totul e nebulos și o lumină nouă scaldă mobilele și obiectele, ca și cum ai privi printr-o lentilă descentrată, reușești să recunoști patul matrimonial cu baldachin și coloane răsucite, prea elegant pentru gustul tău, pe care l-ai păstrat din respect față de tradiție, pentru că în el s-au născut și au murit mai multe generații din familia ta.”

Apoi, Tamoga, acel sătuc, rod al imaginației autorului, în care pare că însăși legile lumii nu mai există, un sătuc parcă desprins din legendele arhaice, neaoșe; Tamoga, un spațiu ancestral, sui generis, în care ordinea firească devina una hazardată, un spațiu al genezei umane - psihice, cognitive -, în care personajele, cu ale lor acțiuni, nu se mai încadrează în limitele raționalului, ci devin marionete Ríos, fiecare dintre ele având ceva special, ceva aparte, în jurul căruia se construiește o întreagă poveste și o întreagă „legendă”. Mi-aș fi dorit enorm ca acest volum să fie mult mai curprinzător, mult mai lung, pentru că nu mă mai puteam sătura de ceea ce-mi oferea Ríos - o atmosferă incredibilă, efervescentă, apăsătoare și profundă, cu personaje ciudate, bizare, misterioase, greu de înțeles și inaccesibile dar care, în cele din urmă, se dovedeau a fi întruchiparea firească a materiei umane, a psihologiei profunde și abisale; că, până la urmă, care e cea mai fictivă creatură, dacă nu însăși omul? Tamoga, anticamera sufletului, contrapunctul lumii, oglinda inversată în care personajele își duc viața, traiul, și-asupra cărora Ríos își varsă întreg talentul literar. Pentru mine, chiar a fost o lectură aparte.

„(...) Respecți izolarea bătrânului, plăcerea lui solitară de a mâzgâli foaie după foaie poate cu unicul scop ca după mulți ani un copil să se minuneze în fața hieroglifelor lui.”

Nu mai pot spune multe; este un volum de povestiri, dar care poate fi citit, după părerea mea, cap-coadă, asemenea unui roman. Tamoga, supra-personajul acestei cărți, este locul în care sufletele pleacă și vin, vin și pleacă, fiecare așteptând să-și spună propria poveste. Până la urmă, Tamoga este locul în care personajele lui Ríos devin reale, palpabile, vii. Și memorabile! Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Vellant pentru volumul de față, Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand cu cel mai mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor; veți găsi o mulțime de cărți care, tind să cred, v-ar putea fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și spor în toate, dragi cititori!

Când vina ne desparte, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 576

Traducere: Luminița Gavrilă

Anul apariției: 2017

„Părea că amintirea acelei după-amiezi era un film vechi și cineva îndepărtase cu niște foarfeci anumite cadre. Nici măcar nu erau cadre întregi. Erau niște fragmente. Felii subțiri de timp. Ea nu voia decât să umple acele felii fără să recunoască în fața nimănui Nu-mi amintesc chiar tot.”

Liane Moriarty și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nici acum nu poate adormi fără să citească măcar câteva pagini. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract de publishing: tatăl ei a angajat-o să scrie o carte despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șase milioane de exemplare în toată lumea. Nu poate trăi fără cafea, ciocolată, cărți, poveștile copiilor, conversațiile cu prietenii, seriale TV, schi și… lista e deschisă. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Ultima Aniversare și Nouă străini.

„Toți aveau de rezervă un alt fel de viață care ar fi putut să-i facă fericiți.”

Şase adulţi responsabili. Trei copii simpatici. Un căţel. Într-un weekend obişnuit. Ce-ar putea să iasă prost? Liane Moriarty pune sub lupă trei familii aparent fericite. Sam şi Clementine au o viaţă frumoasă, deşi foarte ocupată. Clementine şi Erika sunt cele mai vechi prietene. Se înţeleg dintr-o singură privire. Însă relaţia lor este complicată... De aceea, când Erika le spune de o invitaţie de ultim moment la un grătar la vecinii lor, Tiffany şi Vid, Clementine şi Sam acceptă fără ezitare. Două luni mai târziu, Clementine şi Sam nu încetează să se întrebe: „Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus”?

„(...) Era ocazia ei de a-și răscumpăra greșeala. (...) Scopul scuză mijloacele și tot așa?”

Este simplu, iar pe cât de simplu, pe-atât de evident: îmi place Liane Moriarty de mor. Sincer. Pentru mine, este una dintre cele mai bune autoare ale acestui gen de literatură pe care, de-altfel, nici nu știu în ce tagmă l-aș încadra: că thriller nu știu dacă e, sau poate o fi, dar nicidecum unul dintr-ăla tipic, sângeros, întunecat, care-ți lasă niște sentimente de angoasă. O fi mai mult un fel de thriller-psihologic, întrucât suspansul există, dar în același timp - ce-am apreciat întotdeauna, poate cel mai mut la Liane Moriarty - grija față de psihologia personajelor este una desăvârșită; atenția la detalii, modul în care le construiește, modul în care le inserează anumite atitudini, caractere, reacții, temperamente, trăiri, emoții, sentimente. Da, cred că asta am apreciat întotdeauna cel mai mult la această autoare, dincolo de modul în care scrie și modul în care știe să speculeze și să se folosească de o intrigă extrem de bine construită.

„Să nu le scapi niciodată din ochi. Să nu te uiți niciodată în altă parte. Se întâmplă atât de repede. Se întâmplă fără niciun sunet. (...) Nu mie. Asta nu mi se poate întâmpla niciodată mie.”

Am citit toate cărțile scrise de ea, și-am început cu Secretul soțului (recenzia o găsiți AICI), iar ultima carte citită a fost Nouă străini (recenzia o găsiți AICI). Cartea de față, Când vina ne desparte, este prima carte scrisă de Liane Moriarty pe care o recitesc. De ce? Pentru că simțeam nevoia să citesc ceva scris de ea, și cum The Hypnotist's Love Story nu a fost tradusă încă (dar va fi tradusă, v-o spun din surse sigure), și cum aceasta era singura carte pe care o aveam aici, în oraș, am zis să o încerc. Și, sincer vă spun, deși știam în ce direcție o iau lucrurile, am citit-o cu aceeași plăcere cu care am citit-o și prima dată. Sincer! Nu-mi păsa că știu care-i faza, că știu care-s motivele, chestii de-acest gen - nu; m-am bucurat de o lectură bună, de o lectură alertă, dinamică, m-am bucurat de personajele extrem de faine, intrigile pe care Moriarty le inserează, conflictele dintre personaje, gândurile și frustările și secretele și minciunile - toate acestea, ca întotdeauna, fac din cărțile lui Moriarty - cel puțin pentru mine - de fiecare dată o lectură memorabilă. Bine, ce-i drept, preferata mea rămâne Marile minciuni nevinovate (recenzia o găsiți AICI), și dacă nu mă îndoiesc este și cartea cea mai apreciată de la ea. Motivele-s evidente - chiar e o lectură extraordinară. Îmi spunea cineva că nu fac „campanie electorală” cu cărțile pe care le-am scris eu, dar dacă e, o fac cu cărțile altora. Să-mi fie rușine!

„Dar ei niciodată nu concepuseră că mariajul lor s-ar putea termina. Puteau să bată din picioare, să țipe și să stea îmbufnați, știind foarte bine că eșafodajul vieții lor era solid ca o stâncă. Paradoxal, asta le permitea să țipe și mai tare, să strige lucruri și mai stupide, mai absurde și mai iraționale, doar ca să-și lase sentimentele să se învolbureze în voie pentru că a doua zi dimineață totul avea să fie bine.”

Ce-am observat eu în cărțile ei, e faptul că, într-o anumită măsură, intriga se construiește în jurul unei anumite situații sociale, să spun așa. În cazul de față, un grătar banal între prieteni de familie, care ajunge să fie motivul acestei cărți. Stăteam, așa, într-un moment de iluminare spirituală, oare femeia asta - Liane Moriarty - merge la un suc cu prietenele, sau, în fine, la o cafea sau ce-i place ei, și-acolo se-ntâmplă, nu știu, ceva random (cineva sparge un pahar din greșeală), iar în capul ei încep să se desfășoare intriga și acțiunea unui întreg roman?! Nu m-aș mira ca romanul de față, Când vina ne desparte, chiar să fi fost inspirat dintr-o situație similară, ba chiar identică, în care ea a mers în vizită la niște prieteni care au invitat-o la un grătar. Sincer. Pentru că romanele lui Moriarty chiar par reale, la fel cum și personajele par a fi întruchipări firești ale oamenilor din jurul nostru. Astfel, mie mi se pare extrem de convingătoare prin ceea ce scrie, prin personajele pe care le creează în cărțile sale. Nu mai spun de luptele interioare pe care le duc acestea, care ar putea fi luptele interioare ale fiecăruia dintre noi. În această idee, vreau să zic, eu consider că Liane Moriarty este o autoare desăvârșită, căreia i-aș citi cu interes și lista de cumpărături. 

„Nu va putea uita niciodată după-amiaza aceea, dar putea să se ierte. Putea să-l ierte pe Sam. Dacă el voia să pună capăt căsniciei din cauza asta, etunci ea va plânge după el ca și când a murit, dar să dea naiba, va trece peste asta, va trăi. Mereu avusese această bănuială în ce o privește, faptul că în adâncul sufletului ei era o piatră tare, un instinct dur și rece de autoconservare.”

Evident, nu spun multe despre carte în sine, de fapt, despre acțiune și modul în care aceasta se desfășoară. N-are sens, deoarece asta ar însemna să știrbesc din eventuala plăcere pe care ați putea-o avea dacă citiți romanul. Evident, la fel de viabil și posibil este să nu vă placă la fel de mult cum îmi place și mie, ceea ce e perfect normal și acceptabil, atât timp cât suntem diferiți ca cititori, avem propriile noastre plăceri literare și, cum să zic, suntem și vom fi subiectivi. Dar dacă rezonați cu lecturile mele, sunt sigur că nu se poate să nu apreciați cărțile scrise de Liane Moriarty. Probabil repetându-mă, vă voi mai spune o dată cât de mult apreciez grija pe care o are pentru personajele pe care le pune în scena romanistă: mereu, dar mereu, cărțile sale se termină cu câteva capitole în care, după ce-a fost rezolvată (mai mult sau mai puțin) o anumită situație, Moriarty definitiveză, să spun așa, destinele personajelor sale. Nu lasă loc de interpretări, nu, ci le așază frumos într-o anumite direcție existențială, închizând lumea romanului, făcând pace între poloboace, să spun așa, iar totul revine la echilibrul inițial, perturbat de ceea ce, în în primă instanță, constituie intriga romanului său. 

„(...) Ar muri pentru copiii ei, dar pentru nimeni altcineva.”

Am recenzat această carte și prima dată când am citit-o, dar am simțit nevoia să revin asupra ei - așadar am șters prima recenzia și m-am decis s-o public pe aceasta. Știm cu toții că, odată cu timpul, sau depinzând de starea pe care o avem atunci când ne aventurăm într-o anumită lectură, experiențele livrești pot să difere exponențial și extrem de mult. N-a fost, cel puțin de data aceasta, cazul: am iubit această carte și atunci, și-o iubesc și-acum. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Când vina ne desparte, de Liane Moriarty, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, exact pe placul vostru!

Queenie, de Alice Munro - Recenzie

Editura: Profile Books Ltd

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2013

Număr de pagini: 64

When Queenie elopes with a recently widowed neighbour her family are uniformly shocked, and a window on adult life and relationships is opened for her step-sister. A summertime stay with the newlyweds in Toronto yields further insight into the lives of couples, but also causes confusion.

Alice Munro a câștigat, în 2013, Premiul Nobel pentru Literatură. După părerea mea, unul dintre autorii care l-a meritat cel mai mult. Am început s-o citesc cu câțiva ani înainte să-l câștige, când nu era tradusă la noi, și-atunci nu integral, ci doar fragmente, sincer să fiu, mici povești (având în vedere că ea scrie proză scurtă, deși are și câteva romane) pe care le găseam pe internet. Apoi, când l-a câștigat, am știut că are să fie tradusă și la noi (încă aștept momentul în care Louise Glück are să cunoască și lumea tiparului românesc). Și, de-atunci, i-am citit toate cărțile (traduse): Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Prea multă fericire, Fugara, Dragostea unei femei cumsecade. Fiecare, la o adică, mi-a plăcut la fel de mult, pentru că știu că n-aș putea face o diferență între poveștile pe care Alice Munro ni le înfățișează, ni le conturează. Pentru mine, ea are un talent autentic, inegalabil de a crea caractere umane, de a reitera situații atât de firești, atât de reale, încât ai impresia nu că citești o carte de ficțiune, ci că ești prezent, trup și suflet, în fața unei situații cotidiene, care se desfășoară în proprii tăi ochi. Mai mult decât atât, emoțiile pe care reușește să le transmită, trăirile care mă-ncearcă atunci când îi citesc poveștile - puțini sunt autorii care, cel puțin la o asemenea intensitate, reușesc să o egaleze.

“I looked at the rusty-bottomed bread tin swiped too often by the dishcloth, and the pots sitting on the stove, washed but not put away, and the motto supplied by Fairholme Dairy: The Lord is the Heart of Our House. All these things stupidly waiting for the day to begin and not knowing that it had been hollowed out by catastrophe.”

Cartea de față, Queenie, este, de fapt, o povestire care se regăsește și în volumul Ură, prietenie, dragoste și căsătorie. Și știți de ce am vrut s-o citesc? Pentru că, după ce am citit-o, am vrut citit și versiunea tradusă la noi. Astfel, am vrut să văd dacă, într-adevăr, traducerea în limba română reușește să știrbească, într-un fel, sau, dimpotrivă, să potențeze plăcerea lecturii. Evident, a fost valabilă prima variantă - nu spun că traducerile nu-s bune, ba dimpotrivă, chiar sunt viabile și într-adevăr reușite, dar altfel, altfel este atunci când îți citești autorul preferat în limba maternă, să spun așa. Mi-e dragă Alice Munro atât în română, cât și-n engleză, dar mi se pare mult mai personală atunci când o citesc în versiunea originală a cărții, mult mai, cum să spun, convingătoare, mult mai delicată. Are un simț estetic care îmi încântă sufletul, care-mi mângâie simțurile și pe care-l percep ca fiind, într-adevăr, ceva diferit, ceva original, ceva care nu te surprinde prin efervescența imaginilor, prin efervescența stilistică, de compoziție - mă surprinde extraordinar de frumos modalitatea ei de a reda situații firești, personaje reale puse în situații absolut normale, prin care tu însuți ai trecut, prin care tu însuți vei trece. Acolo unde nu mai sunt cuvinte de spus și își face loc tăcerea, în aer nu se simte tensiunea situației, ci dorința iertării, căutarea iubirii, jocul privirilor pline de subînțelesuri. Durerea, speranța, regretul, și-așa cum zicea ea, în Dragă viață, „regretele trec, întotdeauna trec”.

“I would have seen flaws in this, later in my life. I would have felt the impatience, even suspicion, a woman can feel towards a man who lacks a motive. Who has only friendship to offer and offers that so easily and bountifully that even if it is rejected he can move along as buoyantly as ever. Here was no solitary fellow hoping to hook up with a girl. Even I could see that, inexperienced as I was. Just a person who took comfort in the moment and in a sort of reasonable façade of life.”

Nu pot spune multe despre această povestire, Queenie, și zău că nici nu vreau s-o fac. Mereu am spus, atunci când am recomandat-o pe Alice Munro cumva - pe ea trebuie s-o citești, și-atât. Nu poți să-i teoretizezi scriitura, după părerea mea, sau, bineînțeles, poți, dar it makes no sense s-o faci. Trăiește-i cărțile. Simte-le. Iubește-le. Ascunde-le undeva și nu le împrumuta prietenilor tăi cititori, din cauza fricii că se poate să nu le primești înapoi (vreodată sau în starea în care le-ai împrumutat). Îmi aduc aminte că am împrumutat Prea multă fericire unei persoane care a făcut-o pierdută. După mulți ani, mi-a spus că n-o mai are. Și-mi aduc și mai bine aminte că nu se mai găseau exemplare în colecția din care aveam cărțile; am căutat pe la anticariate de-am înnebunit, iar atunci când am găsit-o, mi-am spus că niciodată nu voi mai împrumuta cărți cuiva care nu știe să aibă grijă de ele exact așa cum am și eu. Deci, astfel, chiar vă recomand cu mare drag să-ncercați s-o citiți pe Alice Munro. Este un autor complet, desăvârșit. Știu că nu v-o ajunge vreodată să am autograful ei, este destul de înaintată în vârstă, dar are un loc special în inima mea și-l va avea mereu, pentru că știu că a lăsat o urmă extraordinară în experiența mea și în viața mea de cititor. Să trăiești mulți, mulți ani, și frumoși și plini de pace, Alice Munro! Îți mulțumesc pentru toate trăirile pe care mi le-ai stârnit și pentru toate emoțiile pe care m-ai făcut să le simt citindu-ți operele!

“She smiled at me with such merriment of recognition, and such a yearning to be recognised in return, that you would think this was a moment granted to her when she was let out of the shadows for one day in a thousand.”

Vreau să le mulțumesc enorm de mult prietenilor dragi de la Okian pentru această cărticică, Queenie, de Alice Munro, pe care o puteți găsi AICI. Cu siguranță îi știți pe cei de la Okian, o librărie de carte în limba engleză, intermediari între cititorii români și peste un milion de cărți în limba engleză. Vi-i recomand cu mare drag și încredere, puteți arunca o privire pe site-ul lor, deseori au și numeroase oferte și promoții; mă bucură enorm faptul că există o librărie care s-a angajat în a ne pune în contact cu frumoasele titluri care se publică în alte țări și care, deseori, nu se traduc și la noi. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Remarcabila viață a pielii, de Monty Lyman - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2021

Traducere: Adina Avramescu

„Pielea noastră este un frumos mister, învăluit în sentimente, opinii și întrebări. Cu cât știința dezvăluie mai mult din această terra incognita, cu atât vedem mai limpede că cel mai ignorat organ al nostru este, de fapt, cel mai fascinant.”

Pentru a scrie Remarcabila viață a pielii, doctorul Monty Lyman a cutreierat lumea, făcând cercetări inclusiv în Africa, Asia de Sud și Australasia. Și-a făcut studiile la Oxford, Birmingham și la Imperial College London. A lucrat într-unul dintre cele mai importante laboratoare de dermatologie din lume, a câștigat câteva premii naționale pentru lucrări de medicină și dermatologie și a ținut numeroase discursuri la conferințe naționale. În 2017 a câștigat Premiul Wilfred Thesiger Travel Writing pentru povestea călătoriei făcute în scopul unor cercetări dermatologice în Tanzania, prezentată de Colin Thubron, președinte al Royal Society of Literature. Trăiește în Oxford.

„Pielea este briceagul elvețian al organelor, posedând o varietate de funcții de neegalat de către orice alt organ, de la supraviețuire până la comunicarea socială.”

Oferind un înveliș corpului nostru gingaș și complicat, pielea este cel mai mare organ al nostru, cu cea mai rapidă dezvoltare. O vedem, o atingem și trăim în ea în fiecare zi. Este un habitat pentru lumea uimitor de complexă a microorganismelor și a funcțiilor fizice vitale pentru sănătatea și supraviețuirea noastră. Ea este totodată o uzină pentru eliminarea deșeurilor, un sistem de alarmă pentru bolile de sub ea și o barieră imunitară dinamică în calea infecțiilor. Unul dintre primele lucruri pe care le văd oamenii la noi, pielea este esențială pentru simțul identității noastre, furnizându-ne o semnificație socială și un simț psihologic al comunității. Și totuși pielea și modul fascinant în care funcționează ne sunt în mare măsură necunoscute. Monty Lyman – tot atât de ușor de urmărit în proză pe cât este de explicit în cercetarea aflată la baza acesteia, amestecând povestiri memorabile din trecutul său și din experiența sa medicală – a scris o carte revelatoare, care explorează suprafața noastră exterioară și care ne va surprinde și ne va lămuri în egală măsură. Prin lentilele științei, sociologiei și istoriei – îndreptate asupra unor subiecte atât de diverse precum mecanica și magia atingerii (este uimitor cât de multe lucruri sunt cuprinse în simplul act al scoaterii cheilor din buzunar sau al deschiderii ușii), legătura strânsă dintre piele și stomac, ce se întâmplă imediat după ce ne tăiem cu o foaie de hârtie și cum o gustare de la miezul nopții poate genera o arsură de soare – Lyman ne conduce într-o călătorie de-a lungul celui mai subestimat și mai puțin cercetat organ al nostru și ne arată că pielea noastră este mai minunată, mai surprinzătoare și mai complexă decât ne-am imaginat vreodată.

„Dintre diversele elemente ce alcătuiesc forța de muncă celulară care populează derma, probabil că cele mai impresionante sunt celulele noastre imune. Pielea este bombardată zilnic de nenumărați microbi, lucru care explică de ce este atât de formidabil înarmată cu diverse imense celule specializate. Majoritatea acestor celule se află în dermă, sau sunt recrutate de acolo pentru a duce bătălia, însă ele se bazează pe santinele ce trăiesc pe zidul exterior al epidermei pentru a le semnala prezența invadatorilor.”

Îmi aduc aminte de cursurile de histologie din facultate când, la un moment dat, doamna profesoară ne-a spus că pielea reprezintă un indicator esențial a stării de sănătate și integritate internă a organismului, un fel de marker biologic care, întotdeauna, va fi în alertă și asupra cărora se răsfrâng multe din manifestările diferitelor patologii (poate) ascunse de care am putea suferi. Într-adevăr, este foarte adevărat, și vorbesc din proprie experiență, dar nu vreau să intru în astfel de detalii. Pielea, în aceeași măsură, face parte din sistemul nostru imunitar complex, reprezintă o barieră fiziologică - de fapt, e chiar prima barieră, și una dintre cele mai importante - împotriva diferiților factori de mediu care ar putea compromite buna funcționare a organismului. Pielea este un organ esențial, ca oricare altul, care nu trebuie neglijat și care trebuit îngrijit așa cum știm noi mai bine; ne poartă prin viață și noi ar trebui s-o purtăm, să spun așa, cu grație și cu o atenție desăvârșită. O atenție deosebită asupra pielii ne va pune mereu în alertă, astfel încât, la primele simptome ale unei afecțiuni clinice, ea va fi acea bornă care va ridica semnale de alarmă, indicându-ne că ceva nu este în regulă. O piele sănătoasă înseamnă un organism sănătos, înseamnă o oglindă a stării noastre interne de sănătate.

„Așa cum Pământul are ecosisteme și habitate - oceane, deșerturi și păduri tropicale - deosebit de variate, pielea omului are un număr de habitate care adăpostesc specii de flori și faună complet diferite. Zonele calde și mlăștinoase dintre degetele de la picioare sunt total diferite de suprafețele uscate ca niște deșerturi ale picioarelor. Această geografie este relevantă pentru o serie de boli.”

Fiind în contact permanent cu mediul extern, pielea este, în permanență, în contact cu diferiți agenți care i-ar putea compromite histo- și citoarhitectura. Este foarte important să știm cum să avem grijă de aceste aspecte, cum să evităm anumite situații neplăcute, cum să gestionăm toată această avalanșă de potențiali „patogeni” care ar putea-o afecta. În cartea sa, Remarcabila viață a pielii, Monty Lyman, un povestitor extrem de bun, precum și un om de domeniu, nu numai că ne oferă sfaturi practice și utile în această direcție, dar încearcă să scoată la lumină atât importanța acestui organ, în cele din urmă, cât și impactul pe care, de-a lungul timpului, și chiar și-n prezent, pielea, cu tot ce înseamnă ea (de la culoare, textură, până la o modalitate de comunicare) îl are asupra vieții și asupra calității vieții cuiva. Știți emisiunile acelea despre dermatologie, cu diferite afecțiuni de piele, unele mai bizare decât altele? Probabil vă dați seama ce impact imens poate avea acneea asupra unui adolescent, și nu numai. Cât de mult afectează diferitele tipuri de dermatită calitatea vieții cuiva, de la cea intimă până la cea socială, relațiile cu prietenii și chiar cele de familie. Credeți-mă, știu ce spun, din experiență proprie, după cum am mai zis. Mereu am avut grijă, cât de bine am putut, de pielea mea. Dar există unele aspecte pe care nu le putem controla și ale căror efecte, din păcate, se răsfrâng asupra integrității noastre epiteliale: stresul, unul dintre cei mai mari dușmani ai acestui secol, are efecte devastatoare asupra organismului uman. Și e și mai greu atunci când nu știi - sau chiar nu poți - cum să gestionezi stresul cu care te lupți de-a lungul unei zile, săptămâni, luni.

„Pielea este un indicator al sănătății și ne îndeamnă să respectăm complexitatea și frumusețea corpului nostru.”

Nu cred că pot spune multe despre această carte. Mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar mult, întrucât chiar este un domeniu care manifestă interes pentru mine, mai ales de când, din păcate, am fost diagnosticat cu o anumită formă de dermatită. Citind-o, mi-am explicat multe din manifestările pe care le-am întâlnit, de-a lungul timpului, pe propria mea piele: de ce se înroșește, de ce mă mănâncă, și-am găsit, după cum am spus, o serie de sfaturi cărora le-am acordat o deosebită atenție și pe care, imediat, le-am pus în aplicare. Sunt sigur că și alții ar găsi-o la fel de utilă pentru că, după cum am spus, este vorba despre pielea noastră, un organ deseori „invizibil la lumina zilei”, dar totuși atât de important și cu un impact atât de magistral asupra vieții noastre. Este o carte bine scrisă, documentată și cercetată, la fel ca, bineînțeles, orice altă carte din Co-Lecția de Știință de la Editura Publica. O carte din a cărei lectură am simțit că învăț foarte multe, și cu o bibliografie (de fapt, note de subsol la fiecare pagină) căreia i-am acordat o deosebită atenție. Mereu mi-a plăcut ca atunci când găsesc o trimitere referitoare la un anumit subiect, să cercetez mai departe și mai amănunțit. Cred că, pentru mine, aceste este un plus mare atunci când citesc cărți din domeniul științific - rareori mă limitez doar la cartea citită, iar deseori consult și bibliografia (vastă, de multe ori) anexată. Și salvez articole pe care le citesc, de cele mai multe ori, seara, înainte să adorm. 

„(...) minunatul paradox al pielii este că pe măsură ce descoperim mai multe despre știința și frumusețea celui mai mare organ al nostru, cu atât înțelegem mai bine că nu suntem mai buni sau mai răi pe dedesubt.”

Cunoștințele lui Monty Lyman despre piele sunt complexe. Evident, activează în acest domeniu, ar fi și culmea să nu știe multe despre „obiectul muncii”. Dar cel mai mult mi-a plăcut că nu s-a limitat doar la cunoștințe biologice, biochimice, medicale, ci a mers și mai departe, abordând și spectrul istoric, psihologic, social al pielii. Și sunt foarte, foate multe detalii și povești interesante în această direcție. Evident, a fost o lectură care m-a prins, și m-a făcut chiar să văd pielea ca pe un organ mult mai important - evident, nu cu toții îi acordăm creditul necesar, deși disciplina dermatologiei este extrem de importantă, iar grija față de piele, de multe ori, ar trebui să primeze, în defavoarea tratării ulterioarelor afecțiuni pe care nu ni le dorim, care ne afectează calitatea vieții și care, de altfel, cu ușurință poate ar fi putut fi evitate. Pielea nu este un organ care să fie prea pretențios, dar este un organ pe care ar trebui să-l protejăm cu deosebită atenție și căruia, de fapt, ar trebui să-i acordăm toată atenția de care are nevoie. După cum am mai spus, o piele sănătoasă este un indicator excelent al unui organism integru, aflat într-o bună stare de funcționalitate. Evident, este vorba despre o sinergie între diferitele sisteme ale organismului și mecanismele care-i asigură funcționarea optimă, în parametri fiziologici normali și în concordanță cu mediul intern al organismului nostru. Deși pielea e, cum s-ar zice, „pe dinafară”, asta nu înseamnă că nu face parte din universul intern al organismului nostru. Pielea este cea care ne menține „împreună”, cea care apropie oameni, care-i face să se iubească și să simtă, palpabil, această lume înconjurătoare. 

„Pielea se află acolo unde individul se întâlnește cu grupul, unde biologia se ciocnește de cultură.”

Probabil ar mai fi multe de spus, dar cred că mă voi opri aici - aș mai fi putut vorbi despre microbiomul pielii, acele mici creaturi indigene care ne populează suprafața pielii, care ni-s alături întotdeauna și care, de cele mai multe ori, ne sunt indispensabili, deși există și cazuri nefericite de bacterii care o pot lua razna și pot reprezenta agentul etiologic (provocator, reponsabil) a diferite afecțiuni dermatologice. Aș fi putut vorbi și despre cum îți poți îngriji, mai bine, pielea, care-i treaba cu industria cosmetică în care, în ultimul timp, apar din ce în ce mai multe produse, astfel încât nu știi ce să mai crezi și în care să ai încredere. Dar chiar vă invit pe voi, cu mare drag, să citiți această carte și să descoperiți, singuri, tainele ascunse ale acestui organ remarcabil - vă asigur că va fi o călătorie aventuroasă, intimă și plină de răspunsuri. Le mulțumesc enorm de mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, Remarcabila viață a pielii, de Monty Lyman, pe care o găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, utile și pe placul vostru, și de o săptămână exact așa cum vă doriți!