Cronicile ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2017

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene.

„- Lipsa libertății din ce în ce mai evidentă. Represiunea. Violența. Puterea legii. Perversitatea și cinismul politicii. Marea mediocritate a conducătorilor noștri. Democrația dictatorială. Toate mișcările care au tendința să reintroducă libertatea sunt distruse imediat ce prind viață. Mulți oameni dispar, în universități și chiar în licee. Suntem toți liceeni pentru că sunt mai puțin atenția la noi, nu ne iau în serios (...). Este ideea genială a lui Y.”

În vremuri nu foarte depărtate, guvernele lumii instaurează o dictatură ce pune stăpânire pe viața popoarelor. Adolescenții decid să celebreze libertatea aruncându-se de pe cele mai înalte clădiri ale orașului. Casas Ros aduce o odă tinereții și puterii celor mulți care se mobilizează împotriva guvernelor represive, nedrepte și violente, pentru a pune capăt unui sistem abuziv și pentru a crea o altă lume. 

„Toți se apropie, își dau mâna. Improbabilă și tăcută trupă de teatru. O tragedie fără text. Salut fără reverență, pentru Y, care prezidează. Se pregătește să zboare spre cer? Se află la picioarele imobilului, calm așezată pe terasa unei cafenele? E instalată într-o colibă undeva în Africa, într-un apartament din New York? Se pregătește să filmeze scena dintr-o cameră de hotel care este în fața restaurantului, cu obiectivul întors spre terasă? (...)”

Nu este primul meu contact cu Antoni Casas Ros - am mai citit, de la el, și Teorema lui Almodóvar, o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și despre care, de asemenea, am scris AICI. Încă de când am citit acel roman, mi-am dat seama că am descoperit o voce romanistă cu care rezonez extrem, dar extrem de mult. Și care, din acest motiv, îmi place la nebunie; și pe care, din acest motiv, l-aș citi integral. În fine, romanul de față, Cronicele ultimei revoluții a fost, poate, una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. Nu numai că m-am așteptat să-mi placă extrem de mult, dar mi-a confirmat, încă o dată, că, pentru mine - cel puțin - Casas Ros devine un autor de referință, o voce extrem de originală, distinctivă, făcând referire la toate experiențele literare de care am avut parte în ultimii zece ani. 

„Splendoarea unor trupuri goale care se apropie de parapetul pe care urcă. Ultimele secunde de tăcere. Coboară din nou, dau înapoi, vreo zece metri. Se îmbrățișează unii cu alții, apoi fiecare își stabilește reperele și, într-un strigăt: Freedom!, se avântă trecând de parapet și se aruncă în gol.”

Romanul - după cum bine știți, n-am să vorbesc despre ce se petrece între paginile cărții, referindu-mă la acțiune, dinamică și alte chestii de genul - este, într-adevăr, ceva diferit. Pleacă de la un punct autentic, după părerea mea - adolescenții răzvrătiți împotriva sistemului, adolescenții Flying Freedom, adolescenții free, care își pun viața în slujba ideii de libertate, da, și, cu curajul în suflet, sub dictonul călăuzitor al misterioasei Y, aceștia plonjează, în cădere liberă, din avioane, de pe balustrade, din înaltul blocurilor, ducând, odată cu ei, ideea unei libertăți care se vrea dorită într-o societate exacerbată și epuizată de control, de lipsa drepturilor fundamentale omenești. Bun. Asta e ce, deopotrivă, m-a atras cel mai mult la roman, dincolo de tot misterul care se țese în jurul personajului misterios Y (care ar putea fi oricine, după cum afirmă, la un moment dat, alt personaj, aș putea fi eu, ai putea fi tu, ar putea fi o simplă persoană care urmărește, cu nesaț, știrile de la TV, sau cineva pasionat de tatuaje, o mamă, un tătic - deși, de-a lungul cărții, se păstrează ideea cum că Y, de fapt, este o femeie). Iar, dincolo de asta, cartea îi surprinde și pe Cronicari - cei care, sub o identitate ascunsă, vor trebui să filmeze și să disemineze pe internet, pe social media, momentele în care libertinii se aruncă, se manifestă, astfel încât „vocea” lor să se extindă pe întreg mapamondul. Bineînțeles, totul trebuie să se întâmple extrem de rapid, pentru a fi evitată intervenția - nedorită - a autorităților capabile.

„(...) Zeci de umbre apar, forme lăptoase, sprijinindu-se, încrezătoare, în noapte. Stele căzătoare plonjând în hău, pâlnia asfaltului. Impact înăbușit. Lacrimile fac trupurile vaporoase. Continuă să vină să se zdrobească. Unele se îngrămădesc într-un ultim contact, culoare peste culoare. Fixitatea unei priviri. Mă îndepărtez. Primele mașini de poliție, ambulanțele.”

OK, dincolo de asta, se-ntâmplă și alte chestii; alte chestii care, să spun așa, nu au făcut tocmai plăcerea lecturii mele. Dar asta nu înseamnă că totuși n-am rezonat cu ideile extraordinare, lirice, poetice, profunde ale lui Antoni Casas Ros. Ideea în sine constă în faptul că am împărțit acest roman cam în două jumătăți (nu neapărat, să zic așa, egale). Prima jumătate face interesul unui limbaj adecvat, cum să vă spun, unor idei mult mai raționale, mai bine închegate, care introduc cititorul în lumea aceasta hazardată, în care moartea e ceva de-o simplă clipă, în lumea aceasta în care „plouă cu vieți”, tinerii mor îmbrățișați, devin eroi, își strigă durerile și dorințele și libertățile unei societăți care nu vrea să asculte. O primă jumătate în care, parcă, totul este „dominatt” de dorința de „schimbare”. Și, de asemenea, o primă jumătate în care parcă se conturează ideea de „haide s-o căutăm pe Y, să vedem cine e.” Bun, la un moment dat, câțiva Cronicari sunt trimiși într-o altă țară - având în vedere că mișcarea luase o amploare mondială - pentru a fi martori la manifestările adolescenților mânați de dorința de libertate. Ok. Și-aici, drept să vă spun, se rupe puțin adecvarea „logică” a romanului - am avut impresia că Antoni Casas Ros s-a cam lăsat pradă visului și efervescenței stilistice (recunosc, pe mine nu mă deranjează - după cum v-am spus, eu, unul, ador stilul de scriere al autorului) - ce vreau să spun este că, de fapt, unii cititori ar putea găsi destul de violentă scrierea asta (descrierea destul de „ciudată” a unor scene sexuale, cu un limbaj lipsit de rigori stilistice, de „pudoare”), descrierea anumitor situații. Se păstrează, de-a lungul a zeci de pagini, un limbaj lipsit de o oarecare adecvare rațională, urmărindu-se niște idei puțin ilogice (spre exemplu, unei întrebări oarecare îi revine un răspuns cu totul și cu totul neașteptat și, am putea zice, cu totul pe lângă). Dar, repet, pe mine nu m-a deranjat deloc, deoarece mie-mi place stilul acesta „hazardat” (așa-mi place să-l numesc, anume stilul lipsit de coerență, de o „fluiditate în idei și gândire” din partea autorului) - dar, sunt sigur, alții l-ar putea găsi plictisitor și nepotrivit. 

„(...) Liceenii sunt fascinați de Flying Freedom. Poartă tricouri, rucsacuri în spate, împodobiți cu emblematicul Y. Pentru noi, este singurul mod de a înfrunta puterea și de a nu-i lăsa nicio posibilitate de răspuns. Prea multe execuții, prea mulți contestatari dispăruți sau închiși, prea multă tortură. Saltul nu are replică. Netul sub control, telefoanele sub control, indivizii sub control. (...)”

Recunosc, mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre această Y. Și totuși mă bucur că misterul a fost păstrat până la capăt. M-a făcut, de fapt, să mă gândesc că Y nu este o singură persoană - nu, Y este de fapt o voce colectivă, este un imn național, este o sumă de inimi care bat la unison și trăiesc în aceeași idee - Y este în fiecare dintre noi, și în Flying Freedom, și în Cronicari, și în poliție, și în cei cărora le este frică să-și facă vocea auzită. Sincer, chiar mi-a plăcut mult de tot ideea de la care a plecat Antoni Casas Ros, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul în care a reușit să lege povestea, cu talentul său, cu efervescența sa lirică, cu complexitatea sa scriitoricească. Casas Ros chiar este un autor care, fără îndoială, trebuie urmărit, trebuie citit. Iar cartea Cronicele ultimei revoluții este ca un fel de dicton călăuzitor (evident, într-o maniră fictivă), este ca o manifestare a ceea ce, poate, de multe ori simțit, dar nu vrem s-o arătăm: dorința de a trăi, în cele din urmă, lipsiți de rigorile nejustificate ale unei societăți actuale (și-aici nu vreau să fiu înțeles greșit, dar vorbesc despre anumite aspecte care, parcă, nu ne fac cinste, atunci când vrei să vorbim despre noi ca fiind „superiori și raționali”). 

„(...) Decizia de a te sacrifica unei cauze revoluționare dă o incredibilă seninătate, o precizie a percepțiilor, pune capăt oricărui marasm al dorinței, care nu se mai orientează decât către un singur obiectiv.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Cronicele ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!