Enigma, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2012

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene.

„(...) Imploram universul, îi strigam: sunt gata, fie să plouă cu cuvinte, fie ca ideile să curgă pe trupul meu, sunt deschisă spre orice, sunt gata să mă plimb goală prin oraș dacă cuvintele plouă peste oraș, sunt gata să intru în Sagrada Familia dacă fantoma lui Gaudí este închisă acolo. Sunt gata să-mi deschid trupul unui bărbat misterios întâlnit pe plajă, în zori, dacă în sperma lui sălășluiește sămânța limbajului. Sunt gata pentru orice.”

Patru personaje îşi intersectează destinele într-o coregrafie savantă şi dureroasă în acest roman al jocurilor metaliterare: Zoe, o studentă la litere care vrea să devină scriitoare; Joaquim, profesor de literatură care, nemaisuportând finalul romanelor celebre, le caută prin librării şi le smulge ultimele pagini; Ricardo, poet şi asasin plătit, care le recită versuri viitoarelor sale victime; şi Naoki, o japoneză exilată în Spania, cu un trecut misterios. „Sunt atins de un rău ciudat, pe care psihiatria încă nu l-a clasificat, un rău a cărui sursă o cunosc cu exactitate și care durează din adolescență, în pofida tuturor eforturilor de a scăpa de el. În fața tăcerii mirate a interlocutorilor mei, acestui rău i-am dat un nume. După multă gândire, negăsind ceva mai potrivit, i-am spus: sindromul Enigma.”

„Visele nu mai aparțin celor care le visează. Se amestecă cu cele ale celorlalte trupuri, care le înghit ca niște cameleoni cu limba agilă.”

Pentru mine, Antoni Casas Ros este una dintre revelațiile scriitoricești ale acestui an. Am mai citit de la el Cronicile ultimei revoluții & Teorema lui Almodóvar, alte două romane care mi-au plăcut enorm de mult, deoarece am reușit să găsesc o scriitură profundă, extrem de profundă, originală, autentică, în care elemente de profunzime, de efervescență stilistică, prozaică, ating o limită lirică, viscerală, păstrând totuși ideea unei plasticități anume, a unor cuvinte care, puse la locul potrivit, reușesc să descriere un spațiu și un timp de o profunzime emoționantă. Cu toate acestea, romanul de față, Enigma, este cartea care m-a atins cel mai mult și pe care am s-o clasez în topul clasamentului, deoarece, prin ea, Antoni Casas Ros a reușesc să mijlocească și să redea anumite aspecte privitoare nu numai la condiția scriitorului, dar și la condiția cititorului însuși. Am fost fascinat de delicatețea cu care și-a înzestrat cele patru personaje, de viața pe care le-a dat-o și emoțiile cu care le-a creat. Cred că acesta a reprezentat punctul forte, puternic al acestui roman - din punctul meu de vedere. 

„- Da, dar nu știu exact ce. Uneori, ceilalți scriitori îl fac să-și pardă mințile. Face îngrozitoare crize de furie, mai ales din cauza scriitorilor veritabili sau, în orice caz, din cauza celor pe care eu îi consider demni de titlul ăsta. Are o teorie: după părerea lui, scriitorii sunt niște lași, își abandonează ori își ucid eroii sau, mai rău, sfârșitul lor e incert.”

Casa Ros este un autor realist, în cele din urmă, deși, în operele sale, visul, fantasticul, plăcerea senzorială, beautitudinea corporală - toate acestea se îmbină într-o seducție a jocului, a scriiturii, făcând din Enigma un roman într-adevăr enigmatic, un roman puternic în care personajele, dominate de anumite drame, alcătuite din lumini & umbre, care duc lupte interioare, nu reușesc să se salveze decât prin literatură, decât prin poem și artă, prin creație - creația dusă dincolo de transpunerea ei fizică, aducând aminte de o creație sui generis a lumii; într-o lume întunecată (fazual spus), într-o lume a moravurilor, a plăcerilor, totul surprins într-o carte care e mai mult decât despre dorință, sexualitate, suferință și violență - romanul este un roman al irealității, o anihilare a concretului - „Există în fiecare situație o abstracție subiacentă a realității și acesta este locul meu preferat”. Personajele lui Antoni Casas Ros păstrează dictonul călăuzitor al visului, al împlinirii prin hedonism, prin trăirea fizică și viscerală - totul pus sub lupa chirurgicală a cognitivului, a trăirilor interioare. 

„(...) Mi s-a părut un călugăr închis în chilia literaturii și asta m-a liniștit. Era mai mult o alegere decât o nevoie. Mă îndoiam că putea speria copiii, așa cum scria, mă îndoiam că o femeie, un bărbat sau o creatură androgină nu l-ar fi putut îmbrățișa.”

Pătratul, cum mi-a plăcut să-mi imaginez, are în colțurile sale fiecare dintre cele patru personaje - niște oameni simpli, oameni cu visuri & vise, care caută împlinirea. În relațiile lor (deseori vicioase), unii se îndrăgostesc, alții caută purificarea (catharsis), înălțarea, iertarea păcatelor, alții vor să scrie și să devină autori de succes, prin sânge curgându-le, fluide, cuvintele. Unul are o frustrare hexaustivă în ceea ce privește faptul că, în lumea cărților lor, autorii și-au lăsat eroii de izbeliște, întrucât el vrea să rescrie finalurile unor cărți de renume (mi-a plăcut extraordinar această idee). Casas Ros nu se sfiește să descrie o sexualiate care ar putea fi considerată violentă, dezagreabilă, în care femei fac sex cu femei, bărbați fac sex cu bărbați - totuși, reușește să redea aceste scene cu o grație aparte, cu o sensibilitate anume. Folosind metafore, eufemisme, comparații plastice, nu știu, totul într-un lirism care se-mbină la perfecție cu stilul romanist abordat, Casas Ros face din romanele sale (nu doar din acesta, deoarece și-n celelalte am regăsit această voce lirică & matematică în același timp) o sumație de emoții și trăiri, încât unele imagini (comparația sexului feminin, spre exemplu, cu o fântănă de iasomie) te șochează prin plasticitatea și materialitatea lor. 

„Corpul lui Zoe este un poem, corpul tău este un poem, cel al lui Ricardo la fel, parcă am forma toți patru o realitate poetică care se exprimă prin sexualitate, care inventează un trup mare, în care patru fragmente refac întregul. Poate va trebui să îndrăznesc să ajungem până acolo, într-un fel ca un cvartet de corzi care se exprimă într-o singură voce: poate atunci vom fi supuși unei armonii mai puternice decât noi înșine, asupra căreia nu vom avea niciun control și care ar realiza transsubstanțierea sufletelor noastre.”

N-am să vorbesc despre acțiune, n-are sens. De fapt, sunt sigur că la Antoni Casas Ros nu asta primează, pe cât situațiile în care se regăsesc personajele, gândurile și emoțiile lor - dat fiind și faptul că, în cazul de față, romanul este „scris” din perspectiva celor patru personaje (lucru pe care l-am întâlnit și în Cronicele ultimei revoluții, când, pe rând, mai multe voci narative își iau locul una alteia); irelevant, după cum am spus, deoarece nu pe asta pune accentul Casas Ros - personajele sale devin mediatori, intermediari între cititor și lumea romanistă; o privire de ansamblu asupra celor patru ne face să ne dăm seama că, în cele din urmă, prin destinele lor, ei depind unul de celălalt precum verigile într-un lanț trofic. Iar sfârșit, o, Doamne!, sfârșitul romanului este exact ce trebuie, iar o notă oferită de autor, la sfârșitul cărții, parcă nu are decât scopul de a-ți pune capac. În maniera în care iubești acest roman la fel de mult pe cât îl urăști - urăsc, da, urăsc cât de bine scrie Antoni Casas Ros. Nu mă așteptam, sincer să fiu, să-mi placă atât, atât de mult. Dar asta este frumusețea de a aborda cât mai mulți autori și de a nu rămâne (neapărat) statornic doar câtorva. 

„Simțeam că în curând m-aș putea reapuca de scris. Unii spun că trebuie să cunoști disperarea pentru a fi un scriitor demn de acest nume. Nu greșesc, dar cred că astăzi, când cunosc bucuria, adaug o culoare indispensabilă disperării. A existat cândva o mlaștină imensă, întunecată, acea tensiune, acea ură chiar, și acum, pe malurile ei, fire noi de trestie se înalță spre cer.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Enigma, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți!