Dinți de lapte, de Zoje Stage - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 432

Traducere: Alexandru Szöllö

Zoje Stage este realizatoare de film și scriitoare. În 2008, a obținut o diplomă de scenaristă de la New York Foundations of the Arts, iar în 2012, titlul de Emerging Storytellers Fellow de la Indepentent Filmmaker Project. Locuiește în Pittsburg, Pennsylvania. Dinți de lapte este romanul ei de debut.

„(...) Ajutoarele aveau să alerge în spatele ei, în timp ce ea conducea atacul. Sfârteca, izbea, gemea și înjunghia. Sabia ei avea să simtă gustul sângelui.”

În același stil cu Trebuie să vorbim despre Kevin și Cina, Dinți de lapte este un debut „sângeros” despre o mamă disperată să găsească ajutor pentru fiica ei mută, al cărei comportament tulburător devine tot mai periculos. Faceți cunoștință cu Hanna! E un înger drăgălaș, deși mut, în ochii adoratori ai tăticului ei. Acesta este singura persoană care o înțelege, și tot ce-și dorește Hanna este să trăiască fericită, pentru totdeauna, alături de el. Însă mami îi stă în cale, iar fetița va încerca orice truc imaginabil ca să scape de ea. De tot, dacă se poate. Faceți cunoștință cu Suzette. Își iubește sincer fata, însă, după ani de respingeri, școală la domiciliu pentru fiica ei și clipe încărcate de tensiune, sănătatea ei fizică și psihică slăbesc pe zi ce trece. Pe măsură ce șiretlicurile Hannei devin tot mai sofisticate, iar soțul lui Suzette rămâne orb la atmosfera tot mai încordată din sânul familiei, Suzette începe să se teamă că ceva cu adevărat rău se petrece și că, poate, casa nu reprezintă totuși cel mai potrivit loc pentru fetița lor. Dinți de lapte este o poveste despre o familie aparent perfectă și o fetiță mută care nu-și dorește nimic altceva decât să-și ucidă mama.

„Oare avea suficientă dragoste de oferit? Copilul nu ar fi trebuit s-o ducă cu gândul la o baltă de mizerie care tot creștea.”

Alo, poliția literară, poliția scriitorilor, poliția cărților? Voi ați citit cartea asta? Nu de alta, dar face apel la integritatea psihologică a cititorului, e puțin „pă ciuperci” tot ce se-ntâmplă aici. Și, oho, se-ntâmplă multe. Cum să-ncepem? Se ia o fetiță mică-mică, puiu' tatii, ia uite ce scumpă, drăgălașă și inocentă e ea atunci când e tati prin preajmă, deci, așa, se ia o fetiță de genul, tare cumințică, tare ascultătoare, iarăși, fetița lui tati, alea, alea, că tare scumpică mai e atunci când e și tati de față. Dar ce se-ntâmplă atunci când tati e plecat la muncă, și-o lasă pe mami împreună cu Hanna, doar ele două, mami și Hanna, Hanna și mami. N-are să iasă nimic prost, așa-i? Ei, bine, imaginați-vă că aceeași „fetiță dulcică și cumințică a lui tati”, doar atunci când e cu mami, devine un adevărat coșmar. O ia razna. Pare posedată. E, cum se zice, loco-crazy, se crede nu știu ce vrăjitoare, pam, și complotează împreună cu această vrăjitoare în a o ucide pe mami, fiindcă, ei bine, s-o dăm într-un complex oedipian, puțin revizuit (nu fiul e ăla care vrea să-și omoare tatăl, ci fiica e cea care vrea să-și omoare mama), mami nu-l merită pe tati, iar tati ar trebui s-o iubească doar pe ea, pe Hanna, că Suzette nu-i capabilă să-i ofere toată iubirea de care tati are nevoie, că Suzette e o haină și o lacomă și e rea, îl obosește pe tati, îl enervează și îi face scârbă. Deci, cum să zic, Hanna tre' să scape de afurisita de mami, nu? Fiindcă Hanna îi vrea doar binele lui tati. Nimic mai mult. E simplu, e matematică pură: dacă împarți iubirea lui tati la doi - deci și către mami, și către Hanna - e clar că fiecare vor primi o porție „egală” de iubire. Problema și drama intervin atunci când, ei bine, Hanna o vrea pe toată. De aceea mami tre' să dispară. Și dacă nu vrea s-o facă de bunăvoie, nesilită, atunci o vom sili. O, de fapt, chiar o vom omorî pe mami, pentru ca tati să rămână doar pentru noi.

„(...) Dacă o auzise bine pe Hanna... Dacă nu era Hanna... Din nou și din nou, îndoiala și groaza se învârteau în cerc. Oare una dintre ele înnebunea? Oare înnebuneau amândouă? Și ochii ăia inexpresivi o făceau să-i vină să plesnească de spaimă.”

Genial, nu? Da. Agonizant, nu? Da. Al naibii de absurd, nu? Da. Deci, Dinți de lapte a fost, pentru mine (și încă este), o carte tare, tare, tare ciudată. Atât de ciudată încât nu-mi venea să cred ce citesc. Atât de ciudată încât am citit-o într-o zi, fiindcă n-am mai putut să mă dezlipesc de ea. Și-atât de ciudată încât îmi venea s-arunc cu ea de toți pereții, fiindcă-mi ziceam că n-ai cum, ca scriitor, să inventezi un peronaj atât de sadic, atât de urât, atât de enervant, care să te scoată din pepeni de fiecare dată. La fiecare întâmplare. Și care să-ți pară, pe bune, dracu' în persoană. De partea cealaltă a baricadei, o avem pe draga de Suzette, care mi-a stârnit enorm de multă milă - soțul ei, tati, nu voia s-o creadă atunci când îi povestea tot ce se-ntâmplă cu Hanna. În capul lui, n-avea cum ca propria sa fiică să fie atât de dată naibii. Într-adevăr, Hanna era destul de ciudățică, dat fiind faptul că nu vorbea, comunica doar printr-un limbaj limitant - aprobări sau infirmări făcute mișcând capul - dar în niciun caz n-ar fi plănuit s-o omoare, efectiv, pe Suzette, să se descotorosească de aceasta. Știu că citeam și, culmea, la un moment dat parcă începeam să țin scorul: a, i-a dat una, 1-0 pentru Suzette, ah, n-o crede, 1-1 pentru Hanna, ah, uite, niște piuneze în tălpile lui mami, u, ceva sânge, da, clar o doare, 1-2 pentru Hanna și așa mai departe. Deci, cum să zic, a fost o carte ciudată rău de tot, neașteptat de dark și nebună. Cred că, într-adevăr, o carte bună rău de tot, cu un subiect original, cel puțin pentru mine, deși într-adevăr am văzut și filmul Trebuie să vorbim despre Kevin, care tot în direcția aceasta merge, dar în schimb cartea n-am reușit să o mai găsesc pe nicăeri (știu că e tradusă la noi, la o editură dragă mie, dar nici că mai revine în stoc, fiind tipărită acum mulți, mulți ani).

„(...) Fiecare câștig pentru Hanna era o pierdere pentru mami.”

Nu e o carte care să fie, cum să zic, wow prin modul în care e scrisă, sau să fie un thriller inimaginabil de bun. Nu. Am citit altele și mai bune. Dar, de fapt, cred că ceea ce e extrem de bun la această carte este faptul că te poartă printr-un roller-coaster de trăiri și emoții și frustrări, iar asta, pentru mine, ca cititor, înseamnă extrem de multe. Atunci când o carte mă antrenează, atunci când o carte mă poartă printr-o efervescență de stări, atunci când o carte îmi smulge trăiri și-mi stârnește curiozitatea într-un asemenea hal, e clar că e o carte într-adevăr bună. Dincolo de asta, este o carte extraordinar de profundă, care abordează un subiect destul de sensibil - poate depresia postpartum, relațiile familiale, trecutul, modul în care creștem definindu-ne ceea ce, acum, suntem. Este o calte plurivalentă, să zic așa, nu doar un thriller psihologic bun. Poate fi văzută în multe moduri, și nu cred că se limitează la rigorile stilistice și romaniste ale unui anumit gen literar. Dinți de lapte poate fi o surpriză plăcută pentru orice cititor, astfel, nu doar pentru înfocații genului. Chiar vorbeam cu Aida (@unicornulciteste) după ce am terminat cartea și, în mințile noastre bolnave, avide după genul acesta de cărți, era clar că noi am fi vrut un sfârșit mai sângeros, mai exploziv, mai boom. În aceeași măsură, sfârșitul m-a bucurat pentru că, finally, am simțit că se face dreptate. Dar zău că mi-ar plăcea la nebunie să citesc un al doilea volum al acestei cărți, o continuare în care Hanna crește mare și... Ei, nu zic mai multe, vă las pe voi să descoperiți la cel mă refer prin acel „și”. Dar, pe bune, este o carte pe care n-am s-o uit prea curând, sunt absolut sigur de asta.

„- De ce mă-sa n-am putut să am și eu o fiică normală?”

Vreau mai multe cărți de acest gen. Vreau mai multe cărți care să mă facă să trec prin toate stările existențiale posibile: de la bucurie, la furie, angoasă, empatie, milă, iarăși bucurie, și, în sfârșit, gândul că totul a revenit la firescul mult așteptat. La normal, dacă pot să zic așa. Chiar e un roman bun, și e bun prin ceea ce a adus în experiența mea literară - personaje faine, o intrigă genial construită, de inspirație, poate, universală (mitul și complexul lui Oedip, cred că ați auzit de el mai ales în psihologie), cu o scriitură care să te țină captiv și să te convingă. V-o recomand cu mare drag și, dacă ați citit-o, sunt tare curios ce părereți aveți despre ea. Le mulțumesc, bineînțeles, prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Dinți de lapte, de Zoje Stage, pe care o găsiți AICI. Shauki, ma friend, ai făcut o treabă genială, felicitări! Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, dragi cititori, și de-o zi pe măsură!

Marile bucurii și marile tristeți, de Augustin Cupșa - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: 821.135.1 -Scriitori români contemporani

Anul apariției: 2021

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 220

„(...) A fost profesor de psihologie. Sau realism științific? Totuna.”

Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

„Când era copil, avea o mulțime de fluturi, îi culegea din grădină dimineața după ce se arseseră la bec, îi culegea în palme cu aripile carbonizate și răsucite pe spate, ca niște foițe uscate de ceapă, îi ducea în casă și îi înșira pe masa din bucătărie, apoi îi privea iarăși ore întregi și niciodată nu se îndura să-i înțepe cu un ac și să-i fixeze într-un insectar așa cum făceau ceilalți.”

„E ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt, nu până la punctul final sau în dimensiunea completă. În buna tradiție a părinților mei ardeleni, am fost învățat că marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public. Dar e mai mult decât o regulă de bună purtare. Chiar și în fața celor apropiați ratăm să ne spunem acel ceva, fie că e vorba de un gând, de o trăire sau de adevărul nostru individual. Cuvintele se împing în față unele pe altele, stările se erijează în altele, se deghizează, fac piruete sau se topesc pur și simplu ca să scape de mărturisire. Fără să mințim. Pentru că și dacă am reuși să ne spunem tot, în urma celei mai adânci emoții, sau chiar născându-se din împărtășirea ei, mai rămâne ceva. Iar acel ceva ne face să fim, de fapt, singuri cu ceilalți, singuri și ei.“ — Augustin Cupșa

„- Trăim vremuri ciudate, i-a răspuns el, deja împăcat cu rezultatul conversației.”

Mă bucură în chip nemăsurat să văd autori români buni, frumoși, care promit multe, dedicați artei literare și frumosului creației, care scriu cu înflăcărare, cu patos, care scriu cu sufletul și cu inima, cu inima și cu sufletul, care se deschid (sau, dimpotrivă, subtil, se închid, lăsându-i cale deschisă spre meditație, spre intrigă) cititorilor. Augustin Cupșa este un autor român pe care l-am descoperit recent și a cărui proză, sincer, m-a mișcat până la lacrimi. Totuși, poate vă întrebați de ce i-am dat doar trei steluțe (ceea ce, de altfel, mie nu mi se pare deloc puțin, e mai mult de jumătate din maximul acceptat de platforma Goodreads), dacă mi-a plăcut atât de mult? Ei, bine, ideea în sine constă în faptul că, fiind un volum de proză scurtă, bineînțeles că l-am comparat cu alte volume de proză scurtă pe care, de-a lungul timpului, le-am mai citit. Și cum, surpriză, n-au fost tocmai multe, ci doar câteva (din care, iarăși, și mai puține au fost memorabile), pot spune că ștacheta fusese deja ridicată - dacă pot să mă exprim așa - de două autoare care mi-au ajuns în suflet încă de când le-am citit: Alice Munro și Katherine Mansfield. Pentru mine, două nume mari ale prozei scurte, două nume de referință, ale căror creații mi le amintesc cu un drag nețărmurit. Și, na, n-am putut, nu m-a lăsat sufletul să ofer același număr de steluțe și prozei lui Augustin Cupșa, dar asta nu înseamnă că aceasta nu este o proză strălucitoare, profundă, mișcătoare și emoționant. Ba, contrariul, așa cum v-am spus: au fost unele povești care m-au mișcat prin emoția pe care mi-au transmis-o, iar una dintre ele chiar m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și, pentru mine, ca cititor ahtiat, asta înseamnă extrem de multe.

„Se întâmplă lucruri, și-a spus și o emoție vie, ca un câmp electrostratic, i-a împânzit corpul. Încă se întâmplă lucruri simple.”

Proza lui Augustin Cupșa este o proză a meditației, o proză a izolării, a singularității ființei, a memoriei și a marilor tristeți și bucurii. Însăși titlul ne reiterează temele majore ale acestei cărți - bucuriile și tristețile, poate la fel de mari, poate la fel de intense, și citeam și mă gândeam, oare cele două se exclud? Bucuria exclude tristețea? Tristețea exclude bucuria? Îmi aduc aminte, aici, de muzica tradițională portugheză, fado, și-mi aduc aminte de momentul în care am fost la un concert, iar cineva din public, la sfârșitul reprezentației, o întrebase pe artistă cum simte ea muzica fado. Subtil, aceasta i-a spus an unhappy happiness - un fel de „fericire a nefericirii”, sau poate o „nefericire a fericirii”. Nu știu dacă se exclud sau nu, dar știu că bucuriile și tristețele de zi de zi se potențează, evident, una pe cealaltă. Astfel, după cum însuși Augustin Cupșa chiar a afirmat-o, există întotdeauna „ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt”, nu până la a livra cititorului tot - tot personajul, tot sufletul său, toate amintirile și simțămintele și trăirile și dramele sale. Nu. Personajele lui Augustin Cupșa sunt oameni simplu, sunt oameni cu vieți normale, poate banale, neinteresante, dar care mărturisesc (atât lor înșiși, cât și poate altora) ceea ce au pe suflet, ceea ce-i încearcă: poate o fi vorba despre un iubit care nu-și mai dă interesul, poate o fi vorba de un coleg de școală de care, fugitiv, îți amintești cât erai de îndrăgostită, dar nu vrei să accepți asta, poate e vorba despre fratele tău, despre părinții tăi, bunicii tăi, poate e vorba despre acele mari bucurii și mari tristeți pe care le-ai sădit în suflet, asupra cărora te-ntorci ca într-o casă în care te simți în siguranță; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile bucurii; da, te simți în siguranță când îți amintești de marile tristeți. Te simți în siguranță când îți amintești că viața e o călătorie printre toate emoțiile care definesc natura umană. Care o întregesc și o desăvârșesc.

„Știa prea bine zilele goale în care creierul încearcă să ți se agațe fără succes de pereții capitonați ai unei camere de supraveghere, zvârcolindu-se ca un alcoolic ca să găsească un cui, o idee cât de cât sau măcar un cuvânt, un ochi cât de mic în țesătura care îl strânge, de unde să o desfășoare și s-o arunce pe el.”

Și totuși, personajele sale sunt tăcute, păsrează ceva în suflet, ascund și chiar neagă, poate, anumite trăiri, ca și cum „e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință.” Lasă lucrurile să-și urmeze calea firească, fiindcă, în cele din urmă, tot ce se cuvine a fi frânt, va fi frânt. Dincolo de toate acestea, în spatele prozei sale luminează speranța, acolo, plăpândă și firavă („Totuși ea nu se ferea să iubească oameni”), dar care mereu va pulsa ca o inimă, în conformitate cu natura profundă a omului frumos, a omului sincer: speranța că poate ne vom reîntâlni, speranța că poate ne vom regăsi, iar atunci când ne vom regăsi, speranța că poate totul va fi mai bine, totul se va așterne altfel. Speranța că ne vom aminti cât de mult contează să iubim și să trăim în deplină profunzime umană, unde orice altceva devine o apoziție care precede definiția „vremurilor trecute”, când marile bucurii și marile tristeți, marile tristeți și marile bucurii, ne dădeau impresia că suntem stăpânii absoluți ai acestei lumi. Oamenii deveniți umbrele, ce metaforă frumoasă!, de ei depinzând parcă siguranța și validarea valorii cuiva („Prezența ei însă devenise o umbrelă indispensabilă”), oamenii folosiți, oamenii deveniți anticamere ale memoriei, ale bucuriei și durerii, ale tristeții și efervescenței vârstei. Oameni, amintiri, cărți, memorii, cuvinte, țigări fumate - definiții ale măreției și complexității umane.

„Să ieși să umbli prin ploaie și să arunci cu pietre în râu.

Să împuști un mexican care nu te iubește îndeajuns.

Să fumezi o țigară în întuneric.

Să vezi luminile din Tokyo într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.”

O proză în care singularitatea este firească („  A plecat, i-a spus calm, de parcă ar fi fost cel mai natural lucru din lume”), în care memoria este ca un reflux care lasă în urmă un material tinctorial, aproape palpabil - de-aici își trage seva opera lui Augustin Cupșa, din memorie, din profunzimea sufletului; o stare nesolicitată, dar naturală, umană, pe care tu, ca cititor, o simți, o îmbraci precum o haină. Proza lui Cupșa este una care transmite, care atacă, dar în modul cel mai puțin ostil, ba chiar prietenesc, dar atacă și țintește în cele mai fragile părți ale sufletului: citeam și mă gândeam, oh, cât de ușor ar fi ca unul dintre aceste personaje să fiu eu însumi, cât de firesc mi s-ar părea ca fiul și tatăl care merg spre casă să fie poate niște persoane apropiate mie, pe care le cunosc, cu care am stat la masă. O proză adevărată, pe care am simțit-o îndeosebi tristă, mai mult decât bucuroasă. Sincer, acum, că-i scriu recenzia, mă gândesc că merita mult mai mult decât trei steluțe. Dar, așa cum am spus, comparațiile nu-mi permit - și poate nici n-ar trebui să le fac, în cele din urmă, fiindcă poate n-am să-mi amintesc întocmai ce-am citit, sincer să fiu, dar un film memorabil spune că, deseori, nu-ți amintești o anumită situație, dar îți amintești cum te-a făcut situația respectivă să te simți (putem înlocui „situația” cu „cartea”, e același lucru). Iar eu îți spun, Augustin Cupșa, cu tot respectul, îți mulțumesc pentru o carte atât de mișcătoare, atât de frumoasă și atât de profundă! Și mai mulțumesc și prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, o puteți găsi AICI. Felicitări pentru toate titlurile frumoase pe care ni le puneți la dispoziție. Iar voi, dragi cititori, să aveți lecturi exact așa cum vă doriți!

Florile pierdute ale lui Alice Hart, de Holly Ringland - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 376

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere: Sînziana Dragoș

„(...) A scos prima carte pe care a atins-o și a zâmbit când a văzut ce era. O adevărată mângâiere. A apucat-o cu ambele mâini, bucurându-se de forma ei solidă, cu marginile drepte demne de încredere, de mirosul său de hârtie, de povestea ademenitoare, de coperta cartonată cu imginea pe care o studiase ore în șir - a unei fete care avea același nume cu ea și care se rătăcise pe un tărâm vrăjit, dar care reușise totuși să-și găsească drumul înapoi spre casă.”

Holly Ringland a avut o copilărie fericită, bucurându-se de florile din grădina mamei sale de pe coasta estică a Australiei. Interesul pentru povești și mai ales pentru cultură i-a fost trezit de la vârsta de nouă ani, când familia ei a făcut o călătorie cu rulota prin numeroase parcuri naturale din America de Nord. După împlinirea vârstei de 20 de ani, a lucrat patru ani într-o comunitate izolată de indigeni din zona deșertului australian, în rezervația Uluru-Kata Tjuta National Park. În anul 2009 s-a mutat în Anglia, obținând un master în scriere creativă la University of Manchester în 2011. A predat scriere creativă la Lancaster University și pentru femei din închisori. Eseurile și proza sa scurtă au apărut în mai multe publicații literare și antologii, printre care TEXT Journal, The Griffith Review și UWAP’s Desert Writing. Publicat în 2018, primul său roman, Florile pierdute ale lui Alice Hart (The Lost Flowers of Alice Hart; Humanitas Fiction, 2020), s-a bucurat de succes internațional, fiind tradus în peste 30 de țări. Un serial TV pe baza lui este în curs de realizare. Romanul a câștigat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards 2019 și este nominalizat la International Dublin Literary Award 2020. În prezent, Holly Ringland trăiește atât în Marea Britanie, cât și în Australia.

„- Ascultați-mă toate! Ea este Alice. Alice, ele sunt Florile.”

Deși este o cititoare împătimită, Alice nu a fost niciodată într-o bibliotecă și e sigură că toate cărțile cresc în grădini, asemenea florilor iubite ale mamei sale. Dar în ziua în care se aventurează dincolo de lanul de trestie de zahăr care se înalță ca un zid între ea și lume, descoperă un oraș și o bibliotecă, dându-și seama că e posibilă și o altfel de viață. Ar vrea să nu mai asiste la scenele violente de acasă și să uite de frica paralizantă când mânia propriului tată se îndreaptă asupra ei. Nu își imaginează rădăcinile profunde ale acestui sentiment ce o va însoți mulți ani, până în ziua în care va reuși să facă pace cu trecutul. Al său și al unui lung șir de femei abuzate despre care află la ferma Thornfield a bunicii June, unde se cultivă flori australiene. După ce în familia sa are loc o tragedie care lasă urme adânce, Alice Hart, în vârstă de nouă ani, trebuie să părăsească tot ce cunoaște pe malul oceanului și să locuiască împreună cu bunica ei la o îndepărtată și neobișnuită fermă de flori: Thornfield. Traumatizată de ceea ce i s-a întâmplat, Alice se cufundă în muțenie, dar învață un limbaj misterios care îi alină suferința și îi stârnește curiozitatea: limbajul florilor australiene.

„La celălalt capăt al mesei de lucru se afla o cărțulie legată de mână. Alice s-a îndreptat spre ea. Cotorul rupt îi fusese reparat de multe ori, legat cu nenumărate panglici roșii. Pe copertă, lângă niște flori roșii, care arătau ca niște roți de tors, scria cu litere de mână, aurite, șterse: Limbajul Thornfield al florilor autohtone australiene.”

Voi începe această recenzie prin a vă spune cât de mult mi-am dorit să citesc această carte, cât de multe păreri bune am auzit despre ea și cum, de asemenea, mi-am cumpărat-o la un moment dat însă, înainte de a o citi, am împrumutat-o cuiva care a făcut-o uitată și care, nici până în ziua de astăzi, nu mi-a mai înapoiat-o. Ceea ce, evident, nu e o problemă - faptul în sine nu este despre mine -, fiindcă mă gândesc că, cel mai probabil, persoanei respective i-a plăcut atât de mult cartea, încât s-a decis să și-o însușească pe deplin. Și spun asta pentru că, la rândul meu, pot spune că această carte este una dintre cele mai subtile, cele mai frumoase, cele mai elegante cărți citite vreodată. Este o carte de un rafinament anume, care te cuprinde și te-mbrățișează pe măsură ce înaintezi în lectură, pe măsură ce descoperi povestea splendidă a splendidei Alice Hart, un copil care devine, în fața ochilor noștri, femeie, care se regăsește și care, încetul cu încetul, în această lume a naturii, în această creație parfumată a divinității, își redescoperă interiorul cognitiv, își redescoperă rădăcinile care-o împământează într-o lume în care ne tragem seva, identitatea, din cei ce-au fost înaintea noastră și care și-au dus viața pentru cei ce au urmat. O carte, într-adevăr, de o efervescență metaforică desăvârșită, care îți luminează sufletul și îți lasă un gust dulce-amărui - deci, o carte memorabilă, cel puțin pentru mine.

„- Ce noroc pe tine că ai găsit locul ăsta, și odată cu el ți-ai descoperit și povestea, Alice! Ce noroc să ai ocazia să afli de unde te tragi și unde ți-e locul!”

Când am postat pe pagina mea de Instagram faptul că m-am apucat de ea, foarte multă lume a fost curioasă de cum o să mi se pară. În aceeași măsură, foarte multă lume mi-a spus că este o carte excepțională, că au avut așteptări mari de la Florile pierdute ale lui Alice Hart, așteptări care bineînțeles că au fost atinse, ba chiar depășite. Citind-o, vă pot spune că, da, chiar mi-a întrecut toate așteptările. Uneori, când mă antrenez într-o lectură, știu încă de la început că o să-mi placă; în aceste cazuri, rareori intuiția aferentă m-a dezamăgit. Așa mi s-a întâmplat cu romanul lui Holly Ringland - am știut că o să-mi placă, puteam să fac pariu cu cineva în ceea ce privește experiența mea cu acest roman, pariu pe care l-aș fi câștigat, în cele din urmă. O carte pur și simplu splendidă, în care Alice, eroina noastră într-o măsură tragică, redescoperă lumea în care trăiește prin intermediul florilor, prin intermediul naturii. Acolo unde cuvintele nu-și mai au locul, nu-și mai au puterea, nu mai rămân decât florile cele care pot spune secrete, pot transmite emoții pe care omul, în zbuciumul său, nu poate să le livreze, nu poate să le spună. Atunci când înveți limbajul florilor, de fapt înveți limbajul iubirii, al iertării, al pasiunii și al durerii, înveți limbajul sui generis, ancestral, când poate nu ne-nțelegeam prin cuvinte, prin propoziții articulate, dar natura era limbajul originar, limbajul pe care-l puteam vorbi cu toții și care spulbera orice bariere sociale, lingvistice - florile de plumeria, de flanelă, de bruonnia albastră, clopoțeii galbeni, crinul de râu, eucaliptul roșu de râu, punguța cu spini, cupa de aramă, maireana, imortela portocalie, toate acestea sunt emoții, sunt stări, sunt sentimente, reiterând profunzimi umane pe care cuvintele n-ar putea să le contureze. Aducând la lumină puterea și infinitul a ceea ce ne înconjoară și, cu brațele deschise și calde, ne primește cu nemărginită bunăvoință: natura.

„(...) Ori de câte ori Alice se gândise să o întrebe pe June despre astfel de lucruri, tăcerea a fost o alegere mai ușoară. Tăcerea și florile. Uneori, obișnuia să i le lase pe masa de lucru a lui June. Un mănunchi de flori violet: Îți simt bunătatea. Un buchet de crini cu beteală: Le intri tuturor în voie.”

Pe măsură ce te-aventurezi în acest roman, descoperind povestea lui Alice, îți dai seama că gândurile ei din primele pagini capătă înțelesuri extrem de puternice: „(...) deși i-au trebuit douăzeci de ani ca să-și dea seama de asta: viața este trăită pe măsură ce mergi înainte, dar e înțeleasă doar privind înapoi”. Pentru a-și înțelege originile, pentru a aprinde o lumânare de ceară în întunericul a ceea ce s-a întâmplat între mama și tatăl ei, Alice este nevoită, cu durere, să privească în urmă, să aștepte răspunsuri care par că nu vor mai veni niciodată și care, de altfel, au să pună și mai multe întrebări. „O mulțme de întrebări nu se lăsau rostite. De ce mamei ei îi veneau cuvintele ușor doar atunci când îi spunea povești despre alte meleaguri, din alte lumi? Dar din lumea lor, cea în care trăiau? Unde se ducea când privirile i se pierdeau în depărtare? De ce nu putea și Alice să meargă cu ea? (...) O urma tăcută pe mama, pe măsură ce-și umplea buzunarele cu flori”. De o delicatețe profundă, de o profunzime magistrală, romanul acesta ne vorbește și despre limitarea noastră, despre zbuciumurile interioare, toate acele întrebări firești care, deseori, ne macină pe interior, poate ne aduc în pragul disperării. Vorbește despre fragilitatea ființei, despre cât de sublim este omul și cât de fictiv, cât de ascuns este acesta. Încercând să-și depășească orizontul („Viața ei se limita la marginile gospodăriei lor: de la grădina mamei până în locul unde începea lanul de trestie și până la golful unde marea făcea o buclă. Ea nu avea voie să se aventureze mai departe, mai ales dincolo de locul unde aleea care ducea la casa lor se întâlnea cu drumul spre oraș), Alice Hart va descoperi că lumea nu este făcută din cataif însiropat și vată de zahăr, ci este o lume a durerii, o lume a secretelor, a zbuciumului, în care fiecare își caută cuibul, fiecare își caută rădăcinile și încearcă să-și înțeleagă, pe deplin, originile și sufletul.

„(...) Thornfield devenise esența vieții ei. Limbajul florilor devenise limbajul pe care se bizuia cel mai tare.”

Însăși de la începuturile vieții lui Alice Hart, o magie parcă a fost aruncată asupra acesteia: fata va fi capabilă să învețe și să vorbească limbajul elegant al florilor: „- Când mă aflam în camioneta tatălui tău în noaptea când te-ai născut, tocmai li se deschideau larg florile pe marginea drumului. Mi-aduc aminte că i-am văzut înforind în toiul furtunii”. În fragment, este vorba de florile crinilor de furtună - simbol al speranței, al binelui ce poate izvorî din greutăți. De altfel, romanul este extrem de metaforic, aproape liric, de o efervescență stilistică aparte: fiecare capitol începe cu descrierea unei anumite flori (ecologia, morfologia acesteia, deseori și modul de înmulțire, întrebuințările practice), dar ceea ce este și mai palpitant și interesant este faptul că, în cele din urmă, fiecare descriere se răsfrânge asupra destinului eroinei noastre, Alice Hart. Astfel, dacă ești atent - și binevoiești să-ți acorză răbdarea necesară - poți chiar să bănuiești devenirea acestuia doar din descrierile respective. Mie, unul, mi s-a părut extrem de originală această abordare, mi-a plăcut mult să las frâu liber imaginației mele și să-ncerc să duc povestea mai departe, singur, înainte de a citi întreg capitolul. A fost ceva ce mi s-a părut absolut încântător și care, iarăși, cu riscul de a mă repeta, mi-a transmit o eleganță desăvârșită.

„(...) Viața și poveștile altora o făcuseră mereu să se asocieze cu albastrul. Ca ochii tatălui său. Ca marea. Ca rochia domniței Alice. Culoarea orhideelor. A cizmelor ei. A reginelor din basme. A pierderii. Dar inima sa era roșie. Așa fusese întotdeauna. Culoarea focului. A pământului. A sângelui, a curajului.”

Sincer, nu știu ce aș mai putea să spun. Este o carte completă, să spun așa, o carte care mi-a oferit de toate și nu m-a plictisit nici măcar o singură secundă. De fiecare dată după ce o lăsam, mă întorceam la ea cu o bucurie enormă. Voiam să am iar partea de acea lectură care să mă poarte ca într-un vis frumos, să-mi ofere pace și liniște, să-mi lumineze sufletul și să-mi dea speranță, curaj, să-nvăț și eu limbajul sublim și subtil al florilor australiene, limbajul acesta care ia locul cuvintelor și nu lasă loc de subînțelesuri sau îndoieli, limbajul acesta care mi s-a părut atât de frumos reiterat, atât de bine gândit și atât de emoționant. Florile pierdute ale lui Alice Hart chiar este un roman aparte, este un roman diferit, plin de povești din care oricine ar putea învăța, plin de emoție, profunzime, cu personaje memorabile, extrem de bine construite, alcătuite din lumini și umbre, zbuciumate, misterioase și atât, atât de bune la suflet. Cu siguranță, un roman care îmi va rămâne mult timp în suflet și pe care îl recomand, oricui, cu cel mai mare drag. Sunt sigur că veți fi având parte, dacă îl veți citi, de o lectură la fel de impresionantă și mișcătoare, așa cum am avut-o și eu. Cartea o găsiți la prietenii dragi de la Editura Humanitas Fiction, AICI, și le mulțumesc enorm pentru extraordinarele și diversele titluri pe care ni le pun la dispoziție, în traduceri de calitate și convingătoare. Vă doresc doar lecturi pe placul vostru și sunt tare, tare curios dacă ați citit această carte. 

Un râu lung și luminos, de Liz Moore - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 576

Rating: 3 din 5 steluțe

Traducere: Carmen Ion

„(...) Lumea a devenit un loc ciudat.”

Liz Moore este autoarea apreciatelor romane The Words of Every Song, Heft și The Unseen World. După publicarea primei sale cărți, Liz a obținut un masterat în ficțiune de la Hunter College. Locuiește în Philadelphia, predă scriere creativă la Temple University și este laureată a Medici Book Club Prize, Philadelphia’s Athenaeum Literary Award și Rome Prize in Literature.

„Sunt agitată toată dimineața. Creierul îmi transmite încontinuu semnale către corp: Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă. Ceva e în neregulă.”

Două surori străbat aceleași străzi, deși viețile lor sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi, una dintre ele dispare. Într-un cartier din Philadelphia zguduit de criza opiaceelor, două surori odinioară de nedespărțit se trezesc de părțile opuse ale baricadei. Una dintre ele, Kacey, trăiește pe străzi, dependentă de droguri. Cealaltă, Mickey, străbate cartierul cu mașina de patrulă a poliției. Nu-și mai vorbesc, iar autoritățile nu cunosc nimic despre relația dintre ele, însă Mickey n-a încetat niciodată să-și facă griji pentru sora ei mai mică. Apoi, Kacey dispare brusc, iar întâmplarea coincide cu un bizar lanț de crime săvârșite în cartierul lui Mickey. Riscându-și slujba de polițistă și, poate, chiar și bunăstarea fiului ei de patru ani, Mickey devine periculos de obsedată de găsirea făptașului – și a surorii ei – înainte de a fi prea târziu. Alternând misterul din prezent cu povestea copilăriei și a adolescenței celor două surori, Liz Moore creează o operă care are darul să te țină tot timpul în suspans, dar și să te impresioneze. Un râu lung și luminos îmbină cea mai înaltă formă de ficțiune polițistă cu intimitatea emoțională a unei drame familiale de neuitat, oferind cititorilor o poveste deopotrivă antrenantă și sensibilă despre indestructibila legătură dintre familie și destin.

„În subconștient, mă aștept din clipă în clipă ca de la dispecerat să vină vestea găsirii unui alt cadavru. Și mă aștept pe jumătate să fie al lui Kacey. În fapt, mi-e greu să nu mi-o imaginez pe Kacey moartă atunci când mă gândesc la ea, doar am văzut-o moartă de atâtea ori mai mult decât vie.”

Impresiona(n)t? Nu, nu prea. Emoționat? Într-o măsură nu prea apreciabilă. Plictisit? În cea mai mare a timpului? De ce? Deoarece, pentru Dumnezeu, cât de multe așteptări aveam de la această carte care are o copertă pur și simplu sublim de frumoasă! Of, chiar stăteam și mă gândeam, după ce am terminat-o, de ce a trebuit să am așteptări atât de mari care, în cele din urmă, să nu fie atinse sau depășite și care să mă facă să dau doar trei steluțe acestei cărți?! Până și titlul îmi place mult de tot, iar de copertă nici nu mai zic - are ceva ce mă atrage și mă face să vreau să citesc, numaidecât, cartea. Totuși, am fost dezamăgit într-o mare măsură, deoarece mi s-a părut greoaie, nu prea convingătoare, și mi s-a părut că povestea putea foarte ușor să fie îmbinată în maximum trei sute și ceva de pagini, nicidecum aproape șase sute: multe lucruri mi s-au părut de umplutură, deloc relevante pentru desfășurarea acțiunii și, în cele din urmă, deznodământul tuturor situațiilor. În fine - o carte care poate avea potențial sau care, dimpotrivă, la potențialul presupus, doar atât a avut de oferit.

„Ajunge! îmi jur. Ajunge! Trebuie să termin cu toate astea! Kacey are viața ei, e treaba ei ce face cu ea. Nu a mea.”

Într-adevăr, nu este un mistery care să te țină la modul „văleu-văleu”, adică să fii surescitat de toate întorsăturile de situație care au loc, deloc previzible și greu de imaginat, chestii de genul ăsta. E mai mult un fel de roman polițist, niște investigații pe-acolo, probe, bănueili, tam-nisam, puțin pericol, niște cadavre, iarăși bănuieli, niște înregistrări video și așa mai departe. Totuși, ce mi-a plăcut într-o măsură a fost faptul că este, într-o măsură, o carte destul de profundă, care vorbește de legăturile dintre oameni, oameni care și-au pierdut căile dar care, cândva, au fost legați nu doar prin sânge, ci prin amintiri și intimitatea căminului în care au crescut - evident, vorbesc despre Mickey și Kacey, cele două surori ale căror drumuri s-au despărțit, iar una dintre ele a ales acea cărare în care moartea, prin supradoză, poate surveni oricând. Drogurile, narcoticele, un subiect tabu pe care, în cartea sa, Un râu lung și luminos, Liz Moore se decide, cu curaj, să-l abordeze. Mi-a plăcut această perspectivă, această idee - dar execuția m-a lăsat puțin cam rece. Nu zic că-i o carte oribilă, c-aș minți, dar e o carte care n-a reușit să mă convingă așa cum aș fi vrut. Care parcă ar fi putut promite mai puține și oferi mai multe!

„(...) Îmi era mai teamă de adevăr decât de minciună. Adevărul putea să schimbe situația în care mă aflam. Minciuna era statică. Minciunea însemna pace. Îmi convenea să trăiesc în minciună.”

Totuși, i-am dat trei steluțe, ceea ce nu-i puțin. Cred că, iarăși, atmosfera cărți mi-a plăcut destul de mult, sincer să fiu. M-am simțit prins acolo, în Philadelphia, alături ce polițiști, alături de investigații, încercând să caut piste și dovezi, încercând să fac bănuieli și să trag concluzii (evident, ca întotdeauna, departe de a fi adevărate). Cărțile de genul strânesc în mine un spirit detectivist, să spun așa - un spirit care totuși ar fi fost mult mai înflăcărat acum câțiva ani, când obișnuiam să citesc cărți polițiste mult mai des, cu mai multă pasiune. Acum, sincer, rar dacă mai abordez acest gen (la modul exclusivist, că citesc și thrillere care au și o parte de roman polițist în compoziția lor), și-atunci când o fac vreau să fie ceva care să mă dea pe spate, să mă șocheze, să-mi stârnescă stări de tot felul. Și să mă poarte de-a lungul lecturii ca într-un roller-coaster de „întorsături de situații și chestii total neașteptate”. Nu, n-am avut parte de-așa ceva, și n-aș fi vrut să fie acea carte care să nu-mi ofere ceea ce vreau; chiar aveam așteptări mari, mari de la romanul lui Liz Moore. Plus că încă am rămas cu niște lacune privitor la anumite aspecte, dar, sincer, nici nu mă interesează ce și cum, având în vedere că, în cele din urmă, n-a fost cartea care să mă dea pe spate.

„Pentru prima oară în viața mea, spun adevărul, tot adevărul. Iar după aceea, cei doi se retrag.”

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece cred că am atins toate punctele despre care am vrut să vorbesc. Dacă ați citit cartea, sunt curios ce părere aveți despre ea. Mai știu persoane care au citit-o și care, de altfel, într-o măsură îmi împărtășesc aceeași părere dar, pe de altă parte, chiar apreciază romanul lui Moore. Cred că asta-i și partea faină, de fapt, faptul că suntem cititori diferiți și că, evident, apreciem cărțile într-un mod diferit; literatura e subiectivă, deci conflictele de interese, din acest punct de vedere, nu trebuie să existe. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Un râu lung și luminos, de Liz Moore, pe care o găsiți AICI. Să aveți lecturi cu spor și doar pe placul vostru!

Alias Grace, de Margaret Atwood - Recenzie

Editura: Corint

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 672

Traducere: Nicoleta și Florin Irimia

„Dac-ar fi să fim judecați pentru toate gândurile noastre, atunci cu toții am sfârși în ștreang.”

Margaret Atwood (născută în 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie şi eseuri critice, traduse în zeci de limbi. A scris romane (Alias Grace, Povestea cameristei, Ochi-de-pisică, Oryx şi Crake, Asasinul orb, Femeia comestibilă etc.), volume de proză scurtă (Dancing Girls and Other Stories etc.) şi de poezii (The Circle Game, Interlunar, Morning in the Burned House, Eating Fire: Selected Poetry etc.), precum şi literatură pentru copii. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără Booker Prize, The Governor General’s Award, Giller Prize, Premio Letterario Internazionale Mondello, Toronto Book Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Príncipe de Asturias de las Letras. Este membră a Societăţii Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar şi titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Franţei. În prezent locuieşte la Toronto.

„Haimanalele și ticăloșii se găsesc pe toate drumurile, doar că folosesc un alt fel de limbă ca să-și scuze faptele.”

Inspirat de un fapt real – dublul asasinat, de o violență fără seamăn, care a cutremurat Canada anului 1843 –, romanul scris de Atwood investighează destinul uneia dintre cele mai enigmatice și faimoase femei din secolul al XIX-lea. Acuzată de o crimă abominabilă, comisă la numai șaisprezece ani, Grace Marks este absolvită de pedeapsa capitală și condamnată la închisoare pe viață. Dar este, de fapt, Grace vinovată sau nevinovată? Amnezică sau doar vicleană? A fost Grace diavolul în haine femeiești, o adevărată ucigașă sau, dimpotrivă, doar victima neajutorată a unui complice violent?

„Era o ființă timidă, ezitantă, slabă și fragilă, ceea ce mă enerva. Aș fi vrut să fie mai puternică, ca să nu fie nevoie să fiu eu pentru ea.”

Acesta a fost primul meu contact cu literatura „atwoodiană”, primul meu contact cu autoarea canadiană, una dintre cele mai apreciate voci literare ale acestui secol. Și, sincer, am auzit de ea extrem de des și extrem de mult, și nu cred că este cititor care să nu fi auzit, vreodată, de Margaret Atwood. Poate din prisma ecranizărilor cărților ei - Povestea slujitoarei, spre exemplu -, sau ca figură reprezentativă a literaturii feministe. Eu am vreo trei cărți scrise de ea în bibliotecă, și mulți ani, chiar mulți, m-am ferit din a o citi. Habar nu am de ce, pentru că mereu am fost intrigat de această autoare. Până la urmă, mi-am făcut curaj și m-am hotărât să citesc Alias Grace, asta nu ca să văd serialul (care mi-era recomandat de toată lumea; și pe care, de altfel, l-am și văzut), ci ca în sfârșit să mă pot pronunța în ceea ce privește subiectul „Margaret Atwood”. Ei, bine, deși am citit această carte, pot spune deja de pe-acum că, într-adevăr, Atwood o mare scriitoare. Pentru mine, cartea aceasta a fost una completă, pur și simplu, o carte desăvârșită, complexă, care a avut efectiv de toate: o intrigă genială, personaje memorabile, schimbări de situație neașteptate, profunzime și emoție, un discurs narativ impecabil, un simbolism aparte, puțin ezoterism, o psihologie anume, ceva dark care s-a făcut simțit în anumite puncte cheie ale acțiunii și un sfârșit cu totul și cu totul neașteptat. Deci, repetându-mă, o carte efectiv perfectă!

„Bărbații ca el nu sunt nevoiți să curețe în urma lor. În schimb, noi trebuie să curățăm nu numai în urma noastră, ci și dintr-a lor.”

Mi-a spus foarte multă lume că Atwood a scris cărți mult mai bune. Ei, bine, am stat și m-am întrebat, ce-ar putea fi mai bun decât atât? Cum poate ceva prin excelența unei asemenea scriituri să fie și mai bun? Habar n-am. Poate-s ușor de impresionat, nu știu, dar mie mi s-a părut că această carte a fost excelentă, una dintre cele mai bune citite vreodată. Pur și simplu citeam și nu mă puteam desprinde din atmosfera cărții, pentru că Atwood își țesea pânzele narative nu doar în jurul personajelor sale, ci și-n jurul meu, cititorul din afara cărții: am simțit că-ncep să fiu martor la tot ceea ce povestește Grace, mă simțeam fizic lângă ea - da, poate sună bizar, dar are Atwood un stil narativ atât de convingător -, simțeam că iau parte la toate ședințele de psihanaliză a doctorului Jordan. Sincer, mi s-a părut un roman de o anvergură fantastică și de o complexitate colosală. Și, Doamne, modul în care scrie Atwood este incredibil - o scriitură puternică, profundă, feministă, dură și totuși rafinată și elegantă; are ceva aparte pe care nu-l pot numi, ca cititor, dar pe care, tot ca cititor, îl pot simți. Deși este o carte de o întindere destul de mare - aproximativ șapte sute de pagini - credeți-mă că nici nu știu cum am trecut prin ele. Știu doar că citeam, citeam și nu mă mai puteam opri, voiam mai mult și mai mult. Iar atunci când am ajuns la final, atunci când am citit ultima pagină, mi-am zis, ok, și-acum eu ce fac? Ce să cred? Repet, sfârșitul mi s-a părut exact ce trebuie, deoarece a încheiat povestea într-un stil care lasă locul interpretărilor, ceea ce sporește și mai mult interesul cititorului.

„Era o femeie frumoasă. Mărul frumos înăuntru-i viermănos. Nimeni nu a putut ghici vreodată ce-i cocea mintea în spatele chipului ei calm.”

Faptul că a fost inspirat din fapte reale m-a intrigat și mai mult, sincer să viu. Mi se pare extrem de interesant să-ți croiești opera în jurul unui anumit adevăr istoric, social; mi se pare de asemenea că necesită o atenție destul de mare la detalii și că presupune un anumit angajament față de situația abordată - evident, o integrezi într-o formă fictivă, în conformitate cu stilul tău scriitoricesc și literar, dar cred că trebuie și să păstrezi rigorile impuse de „adevărul adevărat”. Și să construiești o poveste cu-atâta măiestrie, să fii un păpușar talentat în spatele scenei, care-și poartă personajele (cândva, poate, oameni adevărați) într-o asemenea poveste, o poveste dark, complicată, încâlcită, în care habar n-ai ce să crezi și ce nu - ei, bine, mi se pare că asta este într-adevăr un simptom al talentului înnăscut. Cartea asta mi-a deschis o poftă extraordinară de a mai citi Atwood; așa cum v-am zis, mai am acasă câteva cărți scrise de ea, dar încă așteaptă - trebuie, înainte de toate, să simt chemarea aceea de care deseori vorbesc: poate unele cărți nu trebuie citite decât la momentul potrivit, decât atunci când, în sfârșit, le-a venit momentul (și sunt sigur că știți la ce mă refer). Alias Grace chiar a căzut la momentul potrivit, și mi-a plăcut la nebunie; chiar dacă nu știu în ce gen s-o încadrez (o fi thriller, o fi dramă, o fi crimă, habar n-am), eu totuși consider că este o carte desăvârșită, care are de toate și, astfel, reușește să scape dintr-o încadrare riguroasă într-un anumit gen. Chiar este o carte care, mie unul, mi-a oferit de toate: tot ce simt c-ar trebui să-mi ofere o carte pentru a o considera într-adevăr genială și memorabilă. Personaje puternice, o acțiune complexă, o intrigă în jurul căreia s-a construit o poveste genială, întorsături de situație, pasaje și fragmente profunde și puternice, emoționante, introspecție, feminism, eleganță și rafinament, și o analiză psihologică convingătoare.

„Singurătatea, la femei, e precum foamea unui câine.”

Chiar mi-a plăcut, deci, fără frică, v-o recomand cu mare drag. După cum am spus, nu se încadrează într-un anumit gen, mi se pare a fi o carte, cum să zic, multilaterală. La fel de bine cum ar putea fi thriller, poate fi și o carte psihologică genială, dar și o dramă impactantă. Vă recomand cu mare drag și serialul, pentru că l-am văzut și urmărește întocmai acțiunea romanului - chiar m-am bucurat că o carte atât de bună a fost valorificată într-un serial la fel de bun (sau, în fine, mini-serie, ce-o fi ea). Voi ați citit ceva scris de Atwood? Dacă da, sunt tare curios care-ar fi recomandările voastre. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Corint pentru această carte, Alias Grace, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi faine și cu spor, dragi cititori!