Editura: Publica
Colecția: Co-Lecția de Știință
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 328
Anul apariției: 2021
Traducere: Constantin Vlad
„(...) Și-a pierdut atât toate cele cinci degete, cât și slujba. Astfel de povești erau comune.”
Lindsey Fitzharris este creatoarea popularelor bloguri The Chirurgeon's Apprentice și Grave Matters, precum și a emisiunilor The Curious Life and Death of… și Under the Knife. Scrie articole pentru The Wall Street Journal, Scientific American, The Guardian, New Scientist și The Lancet. Are un doctorat în istoria științei, medicinei și tehnologiei de la Universitatea Oxford și a primit o bursă de cercetări postdoctorale de la Wellcome Trust. Arta măcelăritului: Cum s-a luptat Joseph Lister să transforme sinistra lume a medicinei victoriene este prima ei carte.
„- (...) Nimic nu stimulează pofta de mâncare mai mult decât o disecție.”
În Arta măcelăritului, Lindsey Fitzharris dezvăluie lumea șocantă a chirurgiei secolului al XIX-lea și arată cum a fost transformată aceasta de progresele introduse de teoria germenilor și de antisepsie între anii 1860 și 1875. Autoarea descrie amănunțit primele teatre de operații - deloc potrivite pentru cei mai slabi de înger - și chirurgii care, activând înainte de generalizarea anesteziei, erau apreciați pentru viteza și forța lor brută. Acești pionieri știau că urmările unei operații erau deseori mai grave decât beteșugurile pacienților și erau nedumeriți de infecțiile persistente care mențineau cu încăpățânare rata mortalității la un nivel ridicat. Într-o perioadă în care operațiile erau cum nu se poate mai periculoase, în arenă a intrat un personaj neverosimil: un tânăr chirurg, quaker și melancolic, pe nume Joseph Lister, care avea să elucideze misterul și să schimbe cursul istoriei. Fitzharris face o reconstituire dramatică a traiectoriei carierei lui Lister până în momentul în care acesta a lansat îndrăzneața afirmație potrivit căreia germenii sunt sursa tuturor infecțiilor și ei pot fi contracarați printr-un agent antiseptic aplicat pe răni. Ea ne face cunoștință cu contemporanii lui Lister – unii străluciți, alții de-a dreptul criminali – și ne poartă prin facultățile și spitalele sordide în care și-au învățat arta, prin morgile în care au studiat și prin cimitirele din care au furat cadavre. Sinistră și edificatoare, Arta măcelăritului celebrează triumful unui chirurg vizionar, ale cărui eforturi de unire a medicinei cu știința ne-au adus în lumea modernă.
„Era agoniei se apropia de sfârșit.”
Când știu că vreau să aleg o carte care să îmi îmbogățească cunoștințele, care să mă învețe și care să mă prindă încă de la prima și până la ultima pagină, știu de unde să le aleg: cărțile din Co-Lecția de Știință, apărută la Editura Publica, după cum v-am spus, sunt exact tot ce trebuie pentru a avea parte de o lectură cu adevărat interesantă, educativă și pe înțelesul tuturor. Am vrut să citesc această carte încă de când a apărut, și plăcută a fost supriza pe care mi-a făcut-o editura trimițându-mi exemplarul de față. Arta măcelăritului a fost o carte care nu doar că m-a șocat, dar mi-a reamintit, la o adică, și cât de importantă este viața și faptul că știința și domeniul medical au evoluat atât de mult, ajungându-se de la amputări, operații, intervenții în condiții deloc aseptice, ba chiar prielnice contaminărilor, astfel încât la sfârșitul „operației” te vei fi găsit mai „bolnav” decât la început, la tratamente cu plasă non-termică generată la presiune atmosferică în vederea decontaminării și, deci, creării unui mediu steril, optim și potrivit manevrelor și operațiilor chirurgicale, exact așa cum, de fapt, acestea ar fi trebuit să se desfășoare tot timpul. Dar, bineînțeles, istoria presupune greșeli, fiindcă numai ele duc la evoluție și la revoluționări. Cum poți să știi că faci greșit dacă nu greșești? Mai greu este atunci când greșești, și totuși încă nu-ți dai seama că ai greșit - sau nu îți asumi greșeala. Asta au făcut mulți din acest domeniu: nu au văzut adevărul, deși acesta era în fața propriilor lor ochi - operațiile făcute într-un mediu inadecvat nu vor fi, niciodată, într-adevăr reușite, ci dimpotrivă, vor cauza (chiar și) mai multe probleme.
„Să supraviețuiești operației era mare lucru. Să te refaci complet era însă cu totul altceva.”
Totuși, de-acolo și până aici a fost o cale extrem, extrem de lungă, deloc ușoară, plină de întrebări și de nereușite, de întâmplări sinistre, ciudate. Chirurgii, în era premergătoare anestezicelor, care nu luau în seamă țipetele, durerile, vociferările și plângerile pacienților, care erau legați, efectiv, de masa de operație, încât să nu se zbată și să nu riște un proces chirurgical defectuos. Lucruri introduse în locuri în care n-ai vrea vreodată să ai introduse lucruri, ustensile ascuțite pline de bacterii; Lindsey Fitzharris ne introduce într-o lume în care metodele dureroase, în care cei care erau suficient de disperați erau supuși unei agonii de o durere greu de imaginat. Teatrele de operații, așa cum se numeau, în care toate manevrele chirurgicale erau întreprinse în fața mulțimii, cu gemaurile deschise (evident, cale de vehiculare a microbiotei aerului), nu făceau decât să sporească riscurile contaminării. Oricât de greu ar fi să credem asta, chirurgia a fost, cândva, „o artă într-adevăr murdară”. Dacă astăzi este absolut necesar să te speli pe mâini, conform unui protocol riguros, înainte de a intra într-un bloc operator, urmând metodele de decontaminare specifice și progresive, pe-atunci nici nu exista ideea sau dorința de a face așa ceva. Nu mai zic de practica folosirii aceluiași instrumentar (și când zic aceluiași, mă refer la aceleași obiecte necesare, folosite la un pacient și-apoi, imediat, fără sterilizare, la următorul) între pacienți diferiți. După cum zice și autoarea în carte, dacă-mi amintesc bine, nu era nimic neobișnuit în a vedea studenți mediciniști cărora să le-atârne bucăți de carne, intestin sau creier pe haine, după terminarea lecțiilor de anatomie. Brrr, asta chiar că e ciudat!
„S-a dovedit că în cele două decenii care au urmat popularizării anesteziei, rezultatele operațiilor chirurgicale s-au înrăutățit. Cu proaspăt câștigata încredere că pot să opereze fără să provoace durere, chirurgii au devenit mult mai dispuși să pună mâna pe bisturiu, crescând incidența cazurilor de infecții și de șocuri postoperatorii.”
Camerele de disecție erau, tind să cred, cele mai groaznice locuri în care te-ai fi putut afla - atât ca pacient, cât și ca chirurg. Hector Berlioz, care de asemenea, înainte de a deveni compozitor, a studiat medicina, a găsit aceste locuri atât de respingătoare, încât a ieșit pe fereastră pentru a scăpa, neputând să suporte vederea șobolanilor care se ospătau din vertebrele cadavrelor folosite în lecțiile de anatomie. Se mai știa și că studenții, cei mai puțin sensibili, se duelau unii cu alții folosind brațele și picioarele cadavrelor pe post de săbii. Niște adevărați eroi, nu-i așa? Dacă e să trag o concluzie, probabil că, în acele zile, „spitalele” au ucis atât de mulți oameni pe cât au și reușit să salveze. Când sora lui Lister a avut nevoia de o intervenție chirurgicală, acesta s-a decis să efectueze operația pe masa din sufrageria propriei case, știind că șansele unei recuperări optime și sigure erau mult mai mari acasă, decât la locul său de muncă. Patru tipuri de infecții - erizipel (determinată de streptococul beta-hemolitic grup A), septicemia, piemia și gangrena - erau responsabile, în mod regulat, de moartea pacienților spitalizați. Ideea viabilă conform căreia igiena precară, absentă a medicilor ar juca un rol esențial în răspândirea acestor infecții pare-se să nu fi trecut prin minte nimănui. Pe-atunci, majoritatea „profesioniștilor” din domeniul medical considerau că vinovată era „miasma” - o teorie medicală învechită care susține că majoritatea bolilor erau cauzate de o formă de „aer nociv”, „aer rău”, provenit din materia organică putrezită (și aparținând, în principal, pacienților).
„(...) Teatrele de operații au devenit mai mizerabile ca oricând, ca rezultat al creșterii numărului operațiilor. Chirurgii, care încă nu cunoșteau cauzele infecțiilor, operau în serie mai mulți pacienți, folosind același instrumentar fără ca măcar să-l spele. Și, cu cât era mai plin un teatru de operații, cu atât era mai puțin probabil să fie luate cele mai primitive măsuri de precauție sanitară.”
Lister a fost unul dintre primii chirurgi care a pus sub semnul întrebării acest raționament, iar Arta măcelăritului urmărește, într-o cronologie simplă, ușor de urmărit, modul în care Lister a reușit să revoluționeze acest domeniu, acceptând teoria germenilor lui Louis Pasteur, care stipula că microbii sunt cauza bolilor, această credință ghidându-l pe Lister să stabilească o serie de protocoale antiseptice atunci când își trata pacienții. Bineînțeles, toate aceste convingeri, pe care Lister a încercat să le împărtășească celor din domeniul său de activitate, au fost bine primite și nu prea: ar fi fost dificil pentru mulți chirurgi, la vârful carierei lor, să se confrunte cu faptul că, în ultimii 15-20 de ani, ar fi putut ucide pacienți „din greșeală”, permițând și chiar optimizând infectarea rănilor cu „creaturi mici, invizibile”. Lister a avut probleme în a-și „vinde ideile” și în America, o țară care a pierdut zeci de mii de soldați în războiul civil, deoarece medicii miliari n-au știut să se îngrijează de rănile soldaților. Totuși, în cele din urmă, datorită faptului că în 1871 Lister a operat-o pe regina Victoria de un abces, ideile sale au căpătat o notorietatea meritată; în aceeași măsură, acestea au fost acceptate și după ce „adversarii săi intelectuali” au murit. Și-așa, în final, încetul cu încetul, s-a ajuns la o rată a mortalității mult mai scăzută, la realizarea intervențiilor în medii optime, sterile (sau, cel puțin, mult mai steriale decât erau cândva). Într-adevăr, Joseph Lister a revoluționat și transformat „sinistra lume a medicinei victoriene”.
„Din rândul celor intrați sub cuțit, foarte mulți fie au murit, fie nu s-au refăcut niciodată și și-au petrecut restul zilelor ca invalizi. Această problemă era universală. Pacienții din întreaga lume au continuat să urască cuvântul «spital», în timp ce majoritatea chirurgilor talentați își puneau la îndoială propriile abilități.”
Sunt mult mai multe aspecte abordate în Arta măcelăritului, dar, evident, interesul meu nu este să vă povestesc cartea. Nici să vă fac să o citiți, de fapt; dar cred că este o carte care ar trebui citită de multă lume, mai ales, poate, de persoanele care activează într-un domeniu medical. Se fac și la facultate cursuri de istoria medicinei, undeva prin anul întâi, dar nu e nicidecum prezentat atât de interesant și antrenant. Deci, dacă veți să aveți parte de o lectură care să vă șocheze, v-o recomand cu mare, mare drag. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de mult spor!