Pet, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Faber & Faber

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2019 

“The first step to seeing is seeing that there are things you do not see.”

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, Pet, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, a apărut de curând. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.

“The truth does not change whether it is seen or unseen, it whispered in her mind. A thing which is happening happens whether you look at it or not. And yes, maybe it is easier not to look. Maybe it is easier to say because you do not see it, it is not happening. Maybe you can pull the stone out of the pool and put the moon back together.”

Pet is here to hunt a monster. Are you brave enough to look? There are no monsters any more, or so the children in the city of Lucille have been taught. Jam and her best friend, Redemption, have grown up with this lesson all their lives. But when Jam meets Pet she begins to question what she's been told. Pet hase com to hunt the evil lurking in Redemption's house. But how do you save the world from monsters if no one will admit they exist?

“Truth does not care if it feels true or not. It is true nonetheless.”

Vreau să vă spun cât de sincer pot, și sunt foarte sincer, că pur și simplu ador cum scrie Akwaeke Emezi. Alături de Alice Munro, pot spune că este una dintre autoarele mele preferate, încă în viață. Scrie atât, atât de profund, atât de emoționant, dar totuși atât de puternic, abordând subiecte extrem, extrem de sensibile (ca și în Freshwater, prima carte scrisă de Akwaeke Emezi pe care am citit-o), încât dă dovadă de un curaj extraordinar, dar și de un talent scriitoricesc cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Emezi scrie cu suflet, cu durere, scrie cu empatie și are un stil aparte de a îmbina cuvinte și de a da formă fizică emoțiilor, sentimentelor, trăirilor și convingerilor pe care le are. Sincer, după ce am terminat Pet, am fost pur și simplu șocat (în sensul bun) de tot ce am citit. Nu m-aș fi așteptat vreodată ca, de fapt, această carte să abordeze un subiect atât de sensibil și în același timp atât de actual.

“It was hard to keep secrets; you had to keep track of them, regulate how they moved through your body, make sure they didn't swerve and jump out of your mouth.”

Nuvela (totuși, nu i-aș spune roman, deoarece acțiunea se petrece într-un cadru extrem de restrâns, cu doar câteva personaje) ne spune povestea lui Jam, o tânără adolescentă care, într-o seară, intră în camera de pictură a mamei ei (în care i s-a spus că nu are voie să intre) și, cumva, reușește să aducă la viață o creatură pe care doar ea (în primă instanță) o vede, pe care se decide să o numească Pet. În același timp, Pet știe că a fost, într-un fel, invocat, chemat, nicidecum n-a apărut așa, deodată și din întâmplare: el a venit să vâneze un monstru din casa prietenului ei cel mai bun, Redemption. Dar cum să știi cine este monstrul, cum arată acesta, dacă toată viața ți-a fost spus că monștrii nu există? Că monștrii au plecat și nu mai există în orașul Lucille. Pet este genul acela de carte pe care deși ai terminat-o de citit, tot n-ai terminat-o, de fapt. Continuă să te gândești la ea mult, mult timpă după ce ai terminat-o. Este, sincer, incredibil, și tind să cred, în aceeași măsură, că această carte este una dintre puținile care, deși abordează o temă destul de dark, să spun așa, și deși ai vrea să uiți totul de îndată ce ai terminat de citit, încă îți dă de gândit și, sincer, chiar cred că multe persoane ar putea învăța anumite lucruri din această carte. 

“Knowledge can do that to a person. I've seen it with you humans. The unseen can tear your eyes open when it comes into sight, and sometimes the mind behind that tears as well.”

Ca și în Freshwater, cred că Emezi s-a inspirat, când a scris Pet, puțin din mitologie: deși Pet este, în cele din urmă, un monstru, există anumite referințe mitologice care ne înfățișează îngerii ca niște creaturi îngrozitoare și terifiante - dar, în cele din urmă, tot sunt îngeri. Nuvela lui Emezi este despre răutatea oamenilor, despre răutatea „monștrilor” - sau, în fine, despre orice tip de răutate - care își face loc în sufletul oamenilor atunci când aceștia refuză să vadă adevărul; cartea aceasta este dovada că răul există chiar și acolo unde nu te-ai fi gândit vreodată că există; este o carte despre cum negarea faptului că răul ar exista, atitudinea de a fi orb în fața acestuia, poate avea repercursiuni grave și nedorite asupra celor care nu ar merita niciodată așa ceva. Într-o lume distopică, în care lui Jam i s-a spus că răul nu mai există - nici politicieni corupți, nici poliția care face abuz de putere, nici hoardele de milionari egoiști și ipocriți - echilibrul este perturbat de apariția lui Pet, iar monștrii încă există și vor exista mereu. 

“Monsters don't look like anything. That's the whole point. That's the whole problem.”

Pet o învață pe Jam ce înseamnă, de fapt, actul „vânătorii” - cum, în cele din urmă, vânătoarea implică mereu și-o entitate care va fi vânată, cum monstrul trebuie distrus, ucis, deoarece asta presupune o „vânătoare”. Nu știu, trebuie să citiți cartea pentru a vă da seama ce forță conferă Akwaeke Emezi cuvintelor în această carte. Și nu doar în aceasta. Recunosc, față de Freshwater, registrul stilistic se schimbă foarte mult - dacă nu mă îndoiesc, Pet este de fapt un roman YA, destinat adolescenților, dar sincer abordează o temă destul de greu de digerat, și chiar este un roman serios și nicidecum vreun romance banal, clișeic și ieftin. Deși relația dintre Redemption și Jam este una care implică ceva mai mult decât o prietenie, accentul nu se deloc pe acest aspect - de fapt, Jam trebuie să îl convingă pe Redemption că, într-adevăr, în casa sa se află un monstru, și că cineva este în pericol, deci trebuie să acționeze cât mai rapid. Dincolo de asta, este o carte extrem de profundă, care dă de gândit cititorului: o carte despre căutarea identității, justiție, structurile familiale, într-o societate care se chinuie în a-și înăbuși proprii monștri, cu niște persoane care, de fapt, își inhibă proprii monștri care, în cele mai vulnerabile momente, ies la iveală. Sincer, chiar este o carte pe care știu că nu o voi uita vreodată, și-o lectură pe care am recomandat-o tuturor, după ce am citit-o; și știu persoane care au citit-o și mi-au împărtășit aceleași gânduri: într-adevăr, este o carte absolut perfectă!

“Yes, child. Angels aren’t pretty pictures in old holy books, just like monsters aren’t ugly pictures. It’s all just people, doing hard things or doing bad things. But is all just people, our people.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă cred că nu mai are niciun rost să fiu redundant și, da, să vă repet cât de bună este această carte. Ador, pur și simplu, cum scrie Akwaeke Emezi, m-am îndrăgostit iremediabil, fără leac, de ceea ce scrie. Abia aștept să citesc și The Death of Vivek Oji, sunt sigur că o să fie o carte la fel de bună, la fel de originală și plină de profunzimi și substrat! Voi ați citit ceva scris de Akwake Emezi? Dacă da, sunt cruios care este părerea voastră. Vreau să le mulțumesc enorm de mult prietenilor dragi de la Okian pentru această carte, Pet, de Akwaeke Emezi, pe care o puteți găsi AICI. Cu siguranță îi știți pe cei de la Okian, o librărie de carte în limba engleză, intermediari între cititorii români și peste un milion de cărți în limba engleză. Vi-i recomand cu mare drag și încredere, puteți arunca o privire pe site-ul lor, deseori au și numeroase oferte și promoții; mă bucură enorm faptul că există o librărie care s-a angajat în a ne pune în contact cu frumoasele titluri care se publică în alte țări și care, deseori, nu se traduc și la noi. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, de Tom Phillips - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 288

Traducere: Corina-Mihaela Tudose și Alexandra Fusoi

„Din păcate pentru ei, la numai câteva zeci de mii de ani după ce strămoșii noștri își făceau apariția neanunțați pe scena istoriei - cam cât ai clipi din ochi, în termeni evoluționiști -, neanderthalienii și toate celelalte rude ale noastre dispăruseră de pe fața Pământului. După un model care se va împământeni rapid în istoria umanității, imediat ce apărem noi în peisaj, se va alege praful de toată zona.”

Tom Phillips e jurnalist și umorist englez. A studiat arheologie, antropologie, istoria și filosofia știintei la Cambridge University și a fost director editorial la BuzzFeedUK, unde a publicat atât reportaje pe teme serioase, cât și articole umoristice. A lucrat de-a lungul timpului în televiziune și în parlament și a fost scurtă vreme membru al unui cunoscut grup de comedie. În prezent, locuiește la Londra. Îl puteți urmări pe twitter: @flashboy.

„Felul în care gândesc oamenii are ceva care ne face speciali. Adică, e evident. Se află chiar în denumirea speciei noastre: Homo sapiens înseamnă în latină om înțelept. Să fim sinceri, modestia nu s-a numărat niciodată printre trăsăturile definitorii ale speciei noastre.”

În cei șaptezeci de mii de ani de când strămoșii noștri au plecat din Africa și s-au raspândit pe întreaga planetă, oamenii au ajuns foarte departe: suntem în vârful lanțului trofic, am luat natura în stăpânire, avem civilizație, știință și artă — ce mai, adevărați campioni. Dar adevărul e că drumul n-a fost mereu ușor, iar uneori am reușit s-o dăm magistral în bară. Ba chiar avem suficiente dovezi că specia noastră nu devine mai înțeleaptă cu trecerea timpului: Lucy, prima noastră strămoașă, cade din copac și moare; într-o noapte de beție, armata austriacă se atacă pe ea însăși, pricinuindu-și mari pierderi; Mao concepe un plan de sănătate publică în urma căruia mor zeci de milioane de oameni; superputerea lumii de azi își alege drept președinte un mogul de televiziune… Împletind istoria, știința, politica și cultura pop, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul oferă o panorama asupra momentelor lipsite de glorie ale speciei noastre și te ajută să-ți amintești că, de fiecare dată când ai călcat strâmb, se putea și mult mai rău.

„Suprafețele întinse de apă care izbucnesc în flăcări ar putea fi unul dintre cele mai dramatice exemple ale capacității noastre infailibile de a strica natura, dar nu sunt nici pe departe singurele. Lumea e plină de exemple despre cum am reușit să facem o mizerie de nedescris practic peste tot pe unde am ajuns.”

E frumos unde suntem acum (mai mult sau mai puțin). De fapt, e frumos unde-am ajuns: am descoperit, am tratat, am revoluționat, am depășit granițe și hotare, ne-aflăm la un apel distanță de oameni aflați la zeci de mii de kilometri. Am ajuns pe lună, am selenizat, am descoperit noi particule și elemente chimice. Am inventat tehnologii absolut incredibile. Am secvențiat genomul uman, s-au câștigat Premii Nobel pentru descoperiri din ce în ce mai neașteptate (dar, de fapt, extrem de așteptate). Am urcat pe piscurile celor mai înalți munți. Am trecut prin pandemii, boli. Am ajuns, cum să spun, stăpâni peste ceea ce nu se vedea a fi stăpânit vreodată (fazual spus, „stăpâni” - niciodată nu vom fi stăpânii naturi, deoarece relația noastră cu natura nicidecum n-ar trebui să presupună o atitudine de acest gen - stăpân versus supus; și, dacă ar fi să existe una, nici nu se pune problema în acest mod - natura ne va stăpâni și ne stăpânește fără nicio îndoială). Totuși, am ajuns în punctul în care suntem, de la vânători-culegători la oameni sociali, cu vaste domenii de activitate, gafând-o rău, dar rău de tot! Pe bune, istoria omenirii e plină de gafe, întâmplări pe cât de amuzante, pe-atât de nefericite (știți c-am reușit, cândva, să dăm foc unui râu?). Vorbesc la modul colectiv, deoarece tind să cred că lumea aceasta este pusă în mișcare de fiecare om, de fiecare vector informațional al acestui frumos și nemărginit Pământ pe care trăim. Deci, aici nu există decât ideea cumulativă de „noi”, fiindcă noi, oamenii, așa cum suntem, limitați și plini de visuri și vise, trăim în această lume plină de hazard și voință.

„Suntem înclinați să presupunem că, atunci când se întâmplă ceva cumplit, există în spate vreo mare inteligență care controlează totul. E de înțeles: ne întrebăm cum ar fi putut lucrurile să meargă atât de prost dacă n-ar fi existat un geniu malefic care să tragă sforile? Dezavantajul în acest caz este că avem tendința să presupunem că, dacă nu putem localiza pe loc geniul malefic, atunci ne putem relaxa puțin cu toții, pentru că totul o să fie în regulă.”

În Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, Tom Phillips, cu un umor absolut delicios, dar și caustic și ironic, ne istorisește (pe scurt, dar extrem de cuprinzător) câteva din greșelile, să le spun așa, pe care le-au făcut „câțiva dintre cei mari” de-a lungul timpului; și nu-s puține, și nu-s dintre cele mai comune. O carte despre oameni, despre noi, în cele din urmă, și despre capacitatea noastră extrem de palpabilă, categorică de a mai da, din când în când, cu bâta-n baltă. O carte despre motivele pentru care toate realizările care, bineînțeles, ne fac mândri că suntem oameni - de la literatură, artă, descoperiri științifice, revoluționări tehnologice etc - sunt însoțite, cam întotdeauna, de acel ceva care ne obligă (sau, cel puțin, ar trebui s-o facă) să dăm din cap cu consternare, disperare și nerușinare - războiul, poluarea, terorismul, criminalitatea și multe, multe altele. S-a scris mult despre cele mai mari realizările ale umanității, s-a scris la fel de mult și despre marii conducători, marele războaie, inventatorii de geniu, marii matematicieni și filosofi. S-au scris tratate de istorie despre epocile trecute, despre civilizațiile îndepărtate. Despre spiritul neînvins și mereu învingător al omului. S-a scris, bineînțeles, mult și despre greșelile pe care, involuntar sau nu, le-am făcut: atât greșeli individuale, cât și erori la nivelul diferitelro societăți. 

„Însă istoria sugerează că facem o greșeală și este una dintre greșelile pe care le tot repetăm. Multe dintre cele mai grave incidente provocate de om petrecute vreodată n-au fost produsul unor genii malefice. În schimb, au fost produsul unui șir de idioți și de lunatici, care și-au făcut loc printre întâmplări zbătându-se incoerent, ajutați pe parcurs de oameni prea siguri pe ei care au crezut că-i pot controla.”

Zeci de nebunii ale umanității (cum am făcut să dispară locuri absolut minunate de pe Pământ, cum am fost vectori de tranziție geografică ai bacteriilor și speciilor de animale care, ei bine, n-ar trebui nicidecum să se afle în locul în care, în momentul de față, se află, politici guvernamentale care n-au mers deloc bine, războaie pur și simplu lipsite de noimă - „Războiul găleții” și „Războiul pentru urechea lui Jenkins” - pe bune?), surprinse într-o carte care se citește extrem, extrem de alert și care te prinde de la prima pagină (bineînțeles, n-ai cum să nu fii atrenat de o lectură care-ți stârnește nu doar hohote de râs, dar care te face pur și simplu să te minunezi de cât de nasol am reușit, deseori, s-o dăm în bară într-un mod de-a dreptul colosal și fascinant). Bineînțeles, este vorba și despre o istorie extrem de bine documentată, deși ironică, a momentelor în care oamenii au făcut greșeli monumentale (dacă au învățat oamenii din acestea, ei bine, nu-i prea ușor de zic, dar pot spune că, cu siguranță, pe unele le-am mai repetat de-a lungul timpului, poate nu sub aceeași formă, dar cu siguranță am făcut-o). Mi se pare că în Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, Tom Phillips chiar reușește să ne convingă că, într-adevăr, noi, oamenii, sunt de-a dreptul norocoși că încă trăim. Pe bune! Chiar suntem norocoși, deși nu facem aproape nimic ca să rămânem o specie viabilă, cum zice Sarah Night, nu facem „nimic altceva decât să scriem cărți inteligente, amuzante și ușor îngrijorătoare pe această temă”. Le dau mulți atenția necesară? Răspunsul e simplu, și tare mult mi-ar fi plăcut ca acesta să fi fost „da”!

„(...) Sper că din carte a reieșit până acum destul de clar că abilitatea noastră de a fi tâmpiți și îngrozitori s-a manifestat destul de des în istoria lumii. Nu înseamnă decât că oamenii, ca specie, ar trebui probabil să încerce să se gândească la trecut pe baza celor întâmplate în realitate și nu a unei năzuințe nostalgice și nedeslușite către niște povești simple despre gloria imperiilor.”

Am citit cartea extrem de rapid. M-a prins de la prima până la ultima pagină. Am găsit-o atât amuzantă, cât și tristă, deși adevărurile erau livrate sub o formă care, bineînțeles, stârnește hazul. N-am putut să nu simt că, dincolo de ironia fină și inteligentă a lui Phillips, stăruiesc și se găsesc adevăruri care sunt viabile și pentru societatea de astăzi. Na, ăștia suntem, noi, ca oameni. Greșim, greșim, greșim, repetăm greșelile, greșim iarăși, dar sub o altă formă (deși făcând aceeași greșeală). Poate, cândva, ne vom trezi cu toții și ne vom da seama că direcția în care o ia această lume nu e tocmai cea potrivită. De fapt, nu-i deloc potrivită. Și-o să ne întrebăm, poate, oare eu unde eram atunci când s-au întâmplat toate acestea? Și cum am permis să se ajungă aici. Deși este, în cele din urmă, vorba despre un efort colectiv, sinergic, cred că totul trebuie (și ar trebui) să înceapă de la noi, de la micile noastre schimbări în activitățile de zi cu zi. Pentru că, de-a lungul timpului, chiar am învățat puterea sloganului „puțin cu puțin se face mult”. Și nu e nimic mai adevărat decât asta. Poate nu pot schimba eu lumea, dar pot, extrem de ușor, să fac parte din acei „noi” care, într-adevăr, pot schimba lumea! 

„Indiferent ce ne rezervă viitorul, indiferent ce schimbări năucitoare vor apărea naul viitor, în următorii zece ani sau în secolul următor, pare verosimil că vom face în continuare practic aceleași lucruri. Vom da vina pe alții pentru suferințele noastre și vom construi lumi fantastice complicate, în așa fel încât să nu trebuiască să ne gândim la păcatele noastre. Ne vom îndrepta spre lideri populiști după crizele economice. Vom face pe dracu' în patru pentru bani. Vom ceda mentalității de grup, obsesiilor și distorsiunii de confirmare. Ne vom spune că planurile noastre sunt foarte bune și că n-are ce să nu meargă bine.”

Nu știu ce aș mai putea spune - este o carte pe care trebuie doar să o citiți și atât. Chiar e o carte plină de aventuri, scrisă într-o manieră delicioasă și convingătoare. E și amuzantă, e și ironică și sarcastică, dar este și ca un fel de wake-up call, dacă pot spune așa. Chiar o s-o găsiți pe placul vostru, sunt absolut sigur de acest lucru. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Oamenii. Scurtă istorie despre cum am stricat totul, pe care o puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, cred că știți cu toții ce cărți bune apar din ce în ce mai des! Să aveți lecturi exact așa cum vă doriți și un sfârșit de săptămână liniștit!

Arta măcelăritului, de Lindsey Fitzharris - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 328

Anul apariției: 2021

Traducere: Constantin Vlad 

„(...) Și-a pierdut atât toate cele cinci degete, cât și slujba. Astfel de povești erau comune.”

Lindsey Fitzharris este creatoarea popularelor bloguri The Chirurgeon's Apprentice și Grave Matters, precum și a emisiunilor The Curious Life and Death of… și Under the Knife. Scrie articole pentru The Wall Street Journal, Scientific American, The Guardian, New Scientist și The Lancet. Are un doctorat în istoria științei, medicinei și tehnologiei de la Universitatea Oxford și a primit o bursă de cercetări postdoctorale de la Wellcome Trust. Arta măcelăritului: Cum s-a luptat Joseph Lister să transforme sinistra lume a medicinei victoriene este prima ei carte.

„- (...) Nimic nu stimulează pofta de mâncare mai mult decât o disecție.”

În Arta măcelăritului, Lindsey Fitzharris dezvăluie lumea șocantă a chirurgiei secolului al XIX-lea și arată cum a fost transformată aceasta de progresele introduse de teoria germenilor și de antisepsie între anii 1860 și 1875. Autoarea descrie amănunțit primele teatre de operații - deloc potrivite pentru cei mai slabi de înger - și chirurgii care, activând înainte de generalizarea anesteziei, erau apreciați pentru viteza și forța lor brută. Acești pionieri știau că urmările unei operații erau deseori mai grave decât beteșugurile pacienților și erau nedumeriți de infecțiile persistente care mențineau cu încăpățânare rata mortalității la un nivel ridicat. Într-o perioadă în care operațiile erau cum nu se poate mai periculoase, în arenă a intrat un personaj neverosimil: un tânăr chirurg, quaker și melancolic, pe nume Joseph Lister, care avea să elucideze misterul și să schimbe cursul istoriei. Fitzharris face o reconstituire dramatică a traiectoriei carierei lui Lister până în momentul în care acesta a lansat îndrăzneața afirmație potrivit căreia germenii sunt sursa tuturor infecțiilor și ei pot fi contracarați printr-un agent antiseptic aplicat pe răni. Ea ne face cunoștință cu contemporanii lui Lister – unii străluciți, alții de-a dreptul criminali – și ne poartă prin facultățile și spitalele sordide în care și-au învățat arta, prin morgile în care au studiat și prin cimitirele din care au furat cadavre. Sinistră și edificatoare, Arta măcelăritului celebrează triumful unui chirurg vizionar, ale cărui eforturi de unire a medicinei cu știința ne-au adus în lumea modernă.

„Era agoniei se apropia de sfârșit.”

Când știu că vreau să aleg o carte care să îmi îmbogățească cunoștințele, care să mă învețe și care să mă prindă încă de la prima și până la ultima pagină, știu de unde să le aleg: cărțile din Co-Lecția de Știință, apărută la Editura Publica, după cum v-am spus, sunt exact tot ce trebuie pentru a avea parte de o lectură cu adevărat interesantă, educativă și pe înțelesul tuturor. Am vrut să citesc această carte încă de când a apărut, și plăcută a fost supriza pe care mi-a făcut-o editura trimițându-mi exemplarul de față. Arta măcelăritului a fost o carte care nu doar că m-a șocat, dar mi-a reamintit, la o adică, și cât de importantă este viața și faptul că știința și domeniul medical au evoluat atât de mult, ajungându-se de la amputări, operații, intervenții în condiții deloc aseptice, ba chiar prielnice contaminărilor, astfel încât la sfârșitul „operației” te vei fi găsit mai „bolnav” decât la început, la tratamente cu plasă non-termică generată la presiune atmosferică în vederea decontaminării și, deci, creării unui mediu steril, optim și potrivit manevrelor și operațiilor chirurgicale, exact așa cum, de fapt, acestea ar fi trebuit să se desfășoare tot timpul. Dar, bineînțeles, istoria presupune greșeli, fiindcă numai ele duc la evoluție și la revoluționări. Cum poți să știi că faci greșit dacă nu greșești? Mai greu este atunci când greșești, și totuși încă nu-ți dai seama că ai greșit - sau nu îți asumi greșeala. Asta au făcut mulți din acest domeniu: nu au văzut adevărul, deși acesta era în fața propriilor lor ochi - operațiile făcute într-un mediu inadecvat nu vor fi, niciodată, într-adevăr reușite, ci dimpotrivă, vor cauza (chiar și) mai multe probleme.

„Să supraviețuiești operației era mare lucru. Să te refaci complet era însă cu totul altceva.”

Totuși, de-acolo și până aici a fost o cale extrem, extrem de lungă, deloc ușoară, plină de întrebări și de nereușite, de întâmplări sinistre, ciudate. Chirurgii, în era premergătoare anestezicelor, care nu luau în seamă țipetele, durerile, vociferările și plângerile pacienților, care erau legați, efectiv, de masa de operație, încât să nu se zbată și să nu riște un proces chirurgical defectuos. Lucruri introduse în locuri în care n-ai vrea vreodată să ai introduse lucruri, ustensile ascuțite pline de bacterii; Lindsey Fitzharris ne introduce într-o lume în care metodele dureroase, în care cei care erau suficient de disperați erau supuși unei agonii de o durere greu de imaginat. Teatrele de operații, așa cum se numeau, în care toate manevrele chirurgicale erau întreprinse în fața mulțimii, cu gemaurile deschise (evident, cale de vehiculare a microbiotei aerului), nu făceau decât să sporească riscurile contaminării. Oricât de greu ar fi să credem asta, chirurgia a fost, cândva, „o artă într-adevăr murdară”. Dacă astăzi este absolut necesar să te speli pe mâini, conform unui protocol riguros, înainte de a intra într-un bloc operator, urmând metodele de decontaminare specifice și progresive, pe-atunci nici nu exista ideea sau dorința de a face așa ceva. Nu mai zic de practica folosirii aceluiași instrumentar (și când zic aceluiași, mă refer la aceleași obiecte necesare, folosite la un pacient și-apoi, imediat, fără sterilizare, la următorul) între pacienți diferiți. După cum zice și autoarea în carte, dacă-mi amintesc bine, nu era nimic neobișnuit în a vedea studenți mediciniști cărora să le-atârne bucăți de carne, intestin sau creier pe haine, după terminarea lecțiilor de anatomie. Brrr, asta chiar că e ciudat!

„S-a dovedit că în cele două decenii care au urmat popularizării anesteziei, rezultatele operațiilor chirurgicale s-au înrăutățit. Cu proaspăt câștigata încredere că pot să opereze fără să provoace durere, chirurgii au devenit mult mai dispuși să pună mâna pe bisturiu, crescând incidența cazurilor de infecții și de șocuri postoperatorii.”

Camerele de disecție erau, tind să cred, cele mai groaznice locuri în care te-ai fi putut afla - atât ca pacient, cât și ca chirurg. Hector Berlioz, care de asemenea, înainte de a deveni compozitor, a studiat medicina, a găsit aceste locuri atât de respingătoare, încât a ieșit pe fereastră pentru a scăpa, neputând să suporte vederea șobolanilor care se ospătau din vertebrele cadavrelor folosite în lecțiile de anatomie. Se mai știa și că studenții, cei mai puțin sensibili, se duelau unii cu alții folosind brațele și picioarele cadavrelor pe post de săbii. Niște adevărați eroi, nu-i așa? Dacă e să trag o concluzie, probabil că, în acele zile, „spitalele” au ucis atât de mulți oameni pe cât au și reușit să salveze. Când sora lui Lister a avut nevoia de o intervenție chirurgicală, acesta s-a decis să efectueze operația pe masa din sufrageria propriei case, știind că șansele unei recuperări optime și sigure erau mult mai mari acasă, decât la locul său de muncă. Patru tipuri de infecții - erizipel (determinată de streptococul beta-hemolitic grup A), septicemia, piemia și gangrena - erau responsabile, în mod regulat, de moartea pacienților spitalizați. Ideea viabilă conform căreia igiena precară, absentă a medicilor ar juca un rol esențial în răspândirea acestor infecții pare-se să nu fi trecut prin minte nimănui. Pe-atunci, majoritatea „profesioniștilor” din domeniul medical considerau că vinovată era „miasma” - o teorie medicală învechită care susține că majoritatea bolilor erau cauzate de o formă de „aer nociv”, „aer rău”, provenit din materia organică putrezită (și aparținând, în principal, pacienților).

„(...) Teatrele de operații au devenit mai mizerabile ca oricând, ca rezultat al creșterii numărului operațiilor. Chirurgii, care încă nu cunoșteau cauzele infecțiilor, operau în serie mai mulți pacienți, folosind același instrumentar fără ca măcar să-l spele. Și, cu cât era mai plin un teatru de operații, cu atât era mai puțin probabil să fie luate cele mai primitive măsuri de precauție sanitară.”

Lister a fost unul dintre primii chirurgi care a pus sub semnul întrebării acest raționament, iar Arta măcelăritului urmărește, într-o cronologie simplă, ușor de urmărit, modul în care Lister a reușit să revoluționeze acest domeniu, acceptând teoria germenilor lui Louis Pasteur, care stipula că microbii sunt cauza bolilor, această credință ghidându-l pe Lister să stabilească o serie de protocoale antiseptice atunci când își trata pacienții. Bineînțeles, toate aceste convingeri, pe care Lister a încercat să le împărtășească celor din domeniul său de activitate, au fost bine primite și nu prea: ar fi fost dificil pentru mulți chirurgi, la vârful carierei lor, să se confrunte cu faptul că, în ultimii 15-20 de ani, ar fi putut ucide pacienți „din greșeală”, permițând și chiar optimizând infectarea rănilor cu „creaturi mici, invizibile”. Lister a avut probleme în a-și „vinde ideile” și în America, o țară care a pierdut zeci de mii de soldați în războiul civil, deoarece medicii miliari n-au știut să se îngrijează de rănile soldaților. Totuși, în cele din urmă, datorită faptului că în 1871 Lister a operat-o pe regina Victoria de un abces, ideile sale au căpătat o notorietatea meritată; în aceeași măsură, acestea au fost acceptate și după ce „adversarii săi intelectuali” au murit. Și-așa, în final, încetul cu încetul, s-a ajuns la o rată a mortalității mult mai scăzută, la realizarea intervențiilor în medii optime, sterile (sau, cel puțin, mult mai steriale decât erau cândva). Într-adevăr, Joseph Lister a revoluționat și transformat „sinistra lume a medicinei victoriene”. 

„Din rândul celor intrați sub cuțit, foarte mulți fie au murit, fie nu s-au refăcut niciodată și și-au petrecut restul zilelor ca invalizi. Această problemă era universală. Pacienții din întreaga lume au continuat să urască cuvântul «spital», în timp ce majoritatea chirurgilor talentați își puneau la îndoială propriile abilități.”

Sunt mult mai multe aspecte abordate în Arta măcelăritului, dar, evident, interesul meu nu este să vă povestesc cartea. Nici să vă fac să o citiți, de fapt; dar cred că este o carte care ar trebui citită de multă lume, mai ales, poate, de persoanele care activează într-un domeniu medical. Se fac și la facultate cursuri de istoria medicinei, undeva prin anul întâi, dar nu e nicidecum prezentat atât de interesant și antrenant. Deci, dacă veți să aveți parte de o lectură care să vă șocheze, v-o recomand cu mare, mare drag. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de mult spor! 

Bună dimineața, Verônica!, de Ilana Casoy și Raphael Montes - Recenzie

Editura: Publisol

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Anul apariției: 2021

Traducere: Corina Nuțu 

„Ucizi sau mori, a spus Verônica.”

Ilana Casoy s-a născut pe 16 februarie 1960, în Brazilia. A absolvit Fundação Getulio Vargas și s-a dedicat studiului profilurilor psihologice criminale, în special ale criminalilor în serie. A publicat mai multe cărți, dintre care unele se bazează pe cazuri criminale celebre din Brazilia, cum ar fi A Prova é a Testemunha, despre cazul Nardoni. De asemenea, a scris O quinto Mandamento - Caso de Polícia, o carte despre uciderea cuplului Richthofen. Între 2012 și 2013, a colaborat cu Discovery Channel. În urma difuzării popularului serial de televiziune american Dexter, autoarea a fost invitată de canalul Fox Brasil pentru a crea un profil psihologic al lui Dexter Morgan, antieroul și protagonistul serialului. A mai colaborat și la Dupla Identidade, un serial scris de Gloria Perez și regizat de Mauro Mendonça Filho. Raphael Montes de Carvalho s-a născut pe 22 septembrie 1990, în Brazilia. A studiat Dreptul la Universidade do Estado do Rio de Jaeiro, absolvind în 2012. În 2010, Montes a participat la un concurs al editurii braziliene Saraiva, cu romanului Suicidas, și a obținut premiul al doilea. Voumul a fost publicat doi ani mai târziu, de aceeași editură. În 2014, a apărut al doilea roman Dias Perfeitos, iar până în februarie 2016, a fost tradus în 14 limbi. Temele mai puțin obișnuite abordate de autor și vârsta tânără a acestuia i-au adus o largă notorietate, ceea ce a dus la ecranizarea celor două cărți. Autorul brazilian a mai scris și The Village, un volum de benzi desenate, cu temă fix-up horror și Jantar secreto, un roman care stârnit controverse prin tema abordată.

„- Te-am prins, jigodie mică!”

În 2016, Ilana Casoy a publicat, împreună cu Raphael Montes de Carvalho, thriller polițist Bom Dia, Verônica, sub speudonimul Andrea Killmore, urmând ca, la cea de-a doua ediție a romanului, din 2020, autorii să își dezvăluie adevărata identitate. Autorii lucrează la o continuare a acestui roman, care stă la baza serialului Netflix omonim. Abordând subiecte precum feminismul, violența domestică, birocrația polițienească, ritualurile indigene și crimele în serie, romanul de față este un thriller plin de răsturnări de situație, cu o protagonistă puternică, o adevărată femeie a timpului ei, care își abandonează viața stabilă - familia perfectă și o slujbă de vis - pentru a se lansa într-o lume crudă unde își găsește, până la urmă, propria identitate. 

„Cum să alegi între rău și încă și mai rău?”

Bună dimineața, Verônica! sau „cum serialul este, de fapt, mult mai bun decât cartea”. Mi-a plăcut incredibil de mult serialul de pe Netflix, l-am urmărit cu sufletul la gură și m-a făcut să trec prin toate stările posibile și imposibile. Cartea, nicidecum, nu m-a mișcat mai deloc. Recunosc, poate a fost problema faptul că am văzut ecranizarea înainte, dar nici scriitura nu a reușit să mă convingă deloc. Ok, da, este un roman alert, intens, cu schimbări de situație total neașteptate, cu o atmosferă oarecum sumbră și apăsătoare - dar ce nu mi-a plăcut deloc, dar deloc, a fost modul în care a fost scris, modul în care mi s-au livrat acțiunea și personajele: superficial, fad, șters, așa am perceput totul. Am simțit că citesc această carte doar pentru că mi-a plăcut la nebunie serialul, și nu că m-ar fi prins atât de mult încât să nu pot s-o las din mână. Recunosc, din cauza faptului că știam deja ce urmează să se întâmple, lectura a fost puțin cam lipsită de surprize (încerc să fac o recenzie și din perspectiva situației în care nu aș fi văzut, înainte, serialul) - astfel, dacă ești la primul contact cu Verônica Torres, eroina și protagonista acestei cărți, este foarte probabil să fii într-o măsură convins că, într-adevăr, vei avea parte de o aventură întunecată, sumbră, care abordează niște subiecte destul de sensibile și, după părerea mea, greu de abordat. Dacă, anterior, ai văzut serialul, este mult mai posibil doar să te plictisești puțin și, în fine, cam atât! Pentru că, trebuie să recunosc, ecranizarea este mult mai reușită și, într-o proporție destul de mare, urmărește întocmai acțiunea romanului (cu mici diferențe chiar irelevante). 

„(...) Dintr-un impuls, își duce mâinile tremurătoare la închizătoarea de metal. Clic. Acum ori niciodată. Trebuie să vadă ce se întâmplă de fapt în locul acela. Nu ca să-i spună Verônicăi, ci pentru propria sănătate psihică. Trebuie să vadă.”

Ce nu mi-a plăcut - pentru că, în cele din urmă, chiar nu prea mi-a plăcut cartea - a fost și faptul că personajele nu sunt deloc convingătoare. Verônica Torres mi s-a părut superficială, chiar puțin irațională, luând niște decizii așa, intempestiv, parcă negândite, care n-au reușit deloc să mă convingă. OK, poate a trebuit să existe un mod prin care autorii să o aducă pe Verônica din punctul x în punctul y, și-au recurs la niște motive, cum să zic, banale, ciudate, de genul „asta oricum nu se întâmplă niciodată”. Deci, mda, chiar nu mi-a plăcut. Apoi, să nu mai zic de acțiunea care chiar este, într-o măsură, previzibilă, toate chestiile acelea ciudate și situațiile, iarăși, deloc convingătoare. O mai avem și pe Janete, un personaj important al cărții, al cărei soț, Brandão, răpește tinere fete și le supune unor chinuri greu de imaginat, în timp ce-o obligă pe Janete să poarte pe cap un fel de cutie care are găuri doar în dreptul urechilor. Bizar, nu? Ei bine, lucrurile devin tot mai bizare pe măsură ce înaintezi în lectură - dar, totuși, nici așa nu am ajuns să mă conving că, într-adevăr, Bună dimineața, Verônica!, chiar este o carte bună. Fiindcă nu-i; serialul mi se pare mult mai reușit, mai alert și mai intens. 

„Există în viață lucruri care ne transformă. În noaptea aceea, în mașină, fumând un pachet întreg de țigări vechi pe care l-am găsit în torpedo, în timp ce ascultam torturi, țipete, focuri de armă și urmăriri la radioul meu, m-am transformat în altă femeie. Verônica cea de dinainte, fără teamă, plină de ea, a dispărut, odată cu fumul care ieșea prin geamul întredeschis, îndreptându-se către cerul fără stele.”

Am vrut să citesc această carte din primul moment în care am văzut că se va traduce la noi, și mi-am cumpărat-o încă din precomandă. Nu pot spune că-mi pare rău, nu, nicidecum, deoarece chiar voiam să am în bibliotecă și romanul care a stat la baza unuia dintre serialele care mi-au plăcut la nebunie. Am fost puțin dezamăgit de faptul că, într-adevăr, nu s-a ridicat la așteptările mele, dar asta este. Se mai întâmplă ca, uneori, ecranizarea să fie mai bună decât cartea în sine. Poate aș fi vrut ca stilul de scriere să fie unul mai personal, nu știu, mai emoționant, mai convingător, intens, nu unul sec, fad, lipsit parcă de emoție și, pe alocuri, de umplutură. Aș fi vrut să mă atingă mai mult, să îmi stârnească diferite stări, deoarece subiectele abordate, după cum am spus, sunt destul de sensibile. Trebuie să recunosc, într-o măsură, că ideea romanului e chiar una bună, originală, dar modul în care a fost extrapolată această, modul în care autorii s-au folosit de ea, parcă a lăsat puțin de dorit, parcă a lăsat loc de „se putea mult, mult mai mult”. Aștept totuși să văd cum va fi și următorul volum (deși, sincer, habar n-am ce ar putea să se mai întâmple, habar n-am la ce s-ar mai fi putut gândi cei doi, din moment ce cam totul se termină „închis” încă din primul volum), și de data aceasta, când va apărea, promit că voi aștepta să citesc întâi cartea, și-abia apoi mă voi uita și la serial. 

„Ființele umane sunt ticăloase și egoiste, preferă problemele pe care le cunosc deja în loc să înfrunte necunoscutul în mod onorabil.”

Ah, și încă un lucru care mă bucură, de fapt, este faptul că am abordat, pentru prima dată (și sper să nu greșesc), autori brazilieni care au scris thrillere. Îmi place să citesc cărți scrise de autori de diferite naționalități, și nu cred că am mai citit, până acum, cărți scrise de autori brazilieni. Aș fi vrut și să-mi placă mai mult, dar cred că sunt în regulă și trei steluțe, nu? Și, de asemenea, mi-a plăcut mult și modul în care a fost tehnoredactat romanul (are și ceva poze interesante, pagini care par a fi articole de ziar, chestii de acest gen). Voi ați citit cartea, ați văzut serialul? Dacă da, sunt curios ce părere aveți despre ele. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Gena sportivă, de David Epstein - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Număr de pagini: 496

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Crăciun

David Epstein deține titlul de master în științele mediului. A colaborat cu Sports Illustrated, unde a scris despre știința sportului, medicină și sporturi olimpice. Reportajele lui de investigație se numără printre cele mai citite. Un alergător pasionat, a fost medaliat împreună cu echipa de atletism a Universității Columbia după ce au participat la campionatul colegiilor de pe întreaga Coastă de Est. Aceasta este prima lui carte. Locuiește în Brooklyn.

„Nimei nu se naște cu abilitățile anticipatorii care îi sunt necesare unui sportiv de elită.”

Dezbaterea este tot atât de venerabilă pe cât sunt competițiile fizice. Sunt ciudățenii genetice, trimise pe Pământ ca să domine sporturile lor, staruri precum Usain Bolt, Michael Phelps și Serena Williams? Ori sunt pur și simplu niște oameni normali, care și-au depășit limitele biologice prin pura forță a voinței lor și antrenându-se obsesiv? În această controversată și captivantă explorare a succesului sportiv și a așa-zisei reguli a celor 10 000 de ore, David Epstein abordează marea dispută natură versus educație și urmărește până unde a reușit să ajungă știința în rezolvarea ei. Bazându-se pe reportaje realizate de la Ecuator până dincolo de Cercul Polar, pe discuții revelatoare cu oameni de știință marcanți și campioni olimpici, precum și pe interviuri luate unor sportivi care au mutații genetice sau trăsături fizice rare, Epstein ne obligă să regândim însăși natura condiției atletice.

„E vorba despre software, nu despre hardware. Altfel spus, abilitățile perceptive ale sportivilor, printre care experții se deosebesc de diletanți, sunt învățate sau descărcate (ca un software) prin exercițiu și practică.”

Nici nu cred că mai este cazul să spun - iarăși - cât de mult îmi plac cărțile din Co-Lecția de Știință, publicate la Editura Publica, pentru că, sunt absolut sigur, am spus-o în fiecare recenzie a unei cărți citite din această colecție. Dar am să o repet: pur și simplu găsesc în ele, de fiecare dată, orice mi-aș dori să găsesc într-o carte care abordează un anumit subiect (fie el de genetică, medicină, fizică, biologie, chimie și așa mai departe), și ce-mi place extraordinar este nu maniera în care îmi sunt livrate informațiile - cu alte cuvinte, accesibile - ci faptul că, de fiecare dată, găsesc ceva care să mă intereseze, ceva absolut nou, ceva ce nu știam și care îmi stârnește interesul, determinându-mă astfel să vreau să știu mai multe, să aprofundez anumite aspecte, să caut diferite articole și cercetări referitoare la ceea ce mi-a atras atenția. Sau ceva ce, de asemenea, nu am înțeles - omul de știință, deseori, în căutarea diferitelor răspunsuri, ajunge să își pună și mai multe întrebări. De fapt, cred că ideea în sine constă în faptul că trebuie să accepți că nu știi nimic, iar atunci când descoperi ceva, trebuie să demonstrezi cu tărie că ceea ce ai găsit tu este de fapt greșit - și abia când nu ai reușit să demonstrezi că e greșit, ei bine, abia atunci poți obține validarea faptului că, într-adevăr, este corect ceea ce ai descoperit.

„(...) abilitățile aparent puse pe seama unor talente înnăscute nu sunt, de multe ori, nimic mai mult decât manifestările unor mii de ore de exercițiu.”

Citind Gena sportivă pot spune că am avut parte de o aventură extraordinar de fascinantă în domeniul sportului și al geneticii (nu cred că există genetică sportivă, dar mă voi referi în această recenzie la acest termen ca la știința care se ocupă cu studiu genelor implicate în stimularea diferitelor aptitudini și capacități sportive ale sportivilor, în principal, olimpici și de performanță). Și, de asemenea, n-am putut să citesc această carte fără să îmi pun neumărate întrebări și fără să abordez și alte articole referitoare la ceea ce Epstein scrie aici (deși, într-o mare măsură, deja mi-a livrat el toată informația de care am avut nevoie, nelăsând loc de interpretări sau chestii abstracte, care să nu îmi fi fost accesibile - popularizarea științei, de fapt, cam cu asta se ocupă, deși mi s-a întâmplat să citesc și cărți presupuse a fi popularizatoare de știință când, de fapt, presupuneau o inițiere anterioară destul de convingătoare). Din câte știu eu de la cursurile de genetică din facultate, expresia genotipului (adică a totalității genelor dintr-un organism viu) se traduce prin fenotipul unui individ - cu alte cuvinte, în principal prin înfățișarea sa (pentru că, evident, e observabilă ochiului), dar și prin carcacteristicile sale interne (echipament enzimatic, musculatura, expresia osoasă și așa mai departe). În aceeași măsură, știu că, undeva la 10%, expresia genotipului este influențată de mediu, de condițiile în care individul crește și se dezvoltă,de impactul pe care toate acestea îl pot avea asupra integrității organismului său. Ca un exemplu, să luăm exemplu a doi gemeni homozigoți (cu un genotip identic - îl vom nota G1) - îi vom nota B1 și B2. Să zicem că, la naștere, cei doi gemeni sunt separați: unul este dus în Siberia, celălalt, nu știu, în Formentera (le vom nota M1 și M2, de la „mediul de viață”) După mai mulți ani, deși genotipul lor este identic, vom observa următoarele fenotipuri (le vom nota F1 și F2): G1 (genotipul) + B1 (unul dintre gemeni) + M1 (mediul Siberiei) se vor concretiza în F1, iar G1 (genotipul) + B2 (unul din gemeni) + M2 (mediul Formenterei) se vor concretiza în F2. Ce concluzii putem trage? Bineînțeles, este evident: deși au genotipul identic, manifestarea fenotipică a acestuia este diferită - da, din cauza mediului în care aceștia trăiesc (și prin mediu nu înțelegem doar condițiile naturale, ci și predilecțiile gemenilor spre o anumită alimentație, sport, fumat - înțelegeți voi). Este același lucru aplicabil și la sportivii de performanță? Cu alte cuvinte, reușitele lor se datorează vreunui fel de trișare genetică - are x o genă care-l face să alerge mai rapid decât toți ceilalți, genă care le lipsește celorlalți? Mai putem vorbi de șanse egale? Ei bine, lucrurile-s puțin ciudățele.

„Au fost săritori care m-au învins când eram tânăr. Nu ai fi spus că voi fi campion olimpic. Totul se reduce la cele 10.000 de ore ale tale.”

S-au descoperit două variante de gene, anume ACE I/D și ACTN3 R577X, gene care au fost asociate de-a lungul timpului cu îmbunătățirea rezistenței (a anduranței sportive) și cu performanța legată de puterea fizică, însă totuși niciuna dintre acestea nu poate fi considerată vinovată pe deplin de performanțele susținute ale anumitor sportivi de talie mondială și olimpică. Testarea genetică a susceptibilității, spre exemplu, la leziuni, ar putea fi extrem de benefică în evitarea anumitor circumstanțe nedorite, însă există puține informații privitoare la asocierea prezenței (sau absenței) anumitor gene și, să zicem, predilecția de a te răni mult mai ușor în urma unei reacții fulger într-o probă de 100 de metri. Totuși, atât comunitățile științifice, cât și cele sportive recunosc faptul că, într-adevăr, factorii genetici, zestrea genetică, ar contribui la sporirea performanței atletice. Începând din 2009, mai mult de 200 de variante genetice specifice au fost asociate cu augumentarea performanței fizice, iar mai mult de 20 de variante au fost asociate cu statul de sportiv de elită - ideea de a prezice succesul (sau nu) atletic, prin testare genetică la copii, e destul de interesantă, nu-i așa? 

„Nu există nici măcar un genetician sau fiziolog care susține că munca intensă nu are importanță. Nimeni nu crede că olimpicii vin direct de pe canapea.”

Ei, bine, o fi, dar lucrurile sunt puțin diferite. Așa cum am spus, cred că o provocare primară în încercarea de a cuantifica sau descrie influența factorilor genetici asupra performanței atletice, este, de fapt, natura multifactorială a acesteia (a performanței sportive). Fiecare sport are cerințe fizice oarecum unice, care pot fi dramatic diferite între sporturi. Prin urmare, orice studiul al vreunei posibile influențe genetice asupra performanței respective ar trebui să ia în considerare, nu-i așa?, componentele de performanță presupuse de acel sport de interes. N-am să testez, genetic, viteza de reacție a încheieturii pumnului, să zicem, decât dacă sunt as în ping-pong. Și nici rezistența tendonului ahilean, dacă nu sunt vreun alergător demn de podiumul olimpic. Având în vedere sinergia acelor sisteme care trebuie să comunice între ele (musculo-scheletic, cardiovascular, respirator, nervos), performanța ateletică este într-adevăr una dintre, cu certitudine, cele mai complexe „trăsături umane”. Rezistența, forța și puterea sunt printre factorii principali care presupun o performanță atletică desăvârșită. Pe lângă acestea, există niște „componente suplimentare” (dar deloc neglijabile) care asigură o performanță atletică superioară: factorii cognitivi, precum și susceptibilitatea la leziuni, de care vorbeam mai sus. Astfel, iarăși, este esențial să ne amintim că mediul (frecvența antrenamentelor, dieta și alimentația, obiceiurile habituale) influențează, în mare măsură, aceste trăsături. „Antrenabilitatea” unui individ (răspunsul său la antrenamentele efectuate) este, de asemenea, oarecum dependentă de factorii genetici. Importanța relativă a mediului înconjurător variază, iarăși, foarte mult, și chiar între sporturi. Prin urmare, aș putea spune că statutul atletic de elită rezultă din interacțiunea unei combinații optime de trăsături fizice și mentale (da, așa cum probabil vă gândiți, determinate genetic, cu care ne-au înzestrat părinții noștri - și cei de dinaintea lor, și cei de dinaintea lor de dinaintea părinților noștri și tot așa) cu un mediu ideal, propice succesului atletic (pe care, ei bine, aici e partea interesantă - ni-l creăm noi, deci stă în propriile noastre mâini).

„Dobândirea abilității sportive nu se petrece decât în prezența în egală măsură a unor gene specifice, pecum și a unui mediu special și, de multe ori, genele și mediul trebuie să coincidă într-un anumit moment decisiv.”

Să ne mai gândim la niște lucruri: n-am să pot juca baschet, bineînțeles, dacă n-am o înălțime peste medie, ba chiar superioară, nu-i așa? Ei bine, înălțimea - destul de critică în ceea ce privește practicarea și excelarea în anumite sporturi - este foarte ereditară (foarte moștenită), undeva la aproximativ 80% din variația datorată factorilor genetici. În aceeași idee, tipul corpului, să-i spun așa (probabil ați auzit de mezomorf, ectomorf) este, iarăși, o caracteristică ereditară. Aceste somatotipuri - ectomorf sau mezomorf - sunt asociate clasic cu excelarea în diferite nișe sportive: ectomorf - sporturile „de putere”, iar mezomorf - sporturile de „anduranță”. Rezistența la răniri și capacitatea de regenerare sunt, de asemenea, factori critici în ceea ce privește o performanță optimă. În mare, au fost studiate două tipuri principale de leziuni în ceea ce privește riscul genetic: comoțiile cerebrale și tendinopatii - leziuni ce pot reduce dramatic timpul petrecut într-un antrenament. În plus, unele dintre ele pot duce la probleme recurente de-a lungul vieții (sportivii care au suferit comoții prezintă, deseori, mai multe anomalii cerebrale și un declin cognitiv mai accentuat odată cu îmbătrânirea, comparativ cu sportivii care nu au suferit o comoție cerebrală). Cea mai studiată genă în ceea ce privește incidența contuziilor, a leziunilor cerebrale este APOE. APOE are trei izoforme (alelele ε2, ε3 și ε4), iar alela ε4 este puternic asociată cu dezvoltarea maladiei Alzheimer. Pe baza acestei asocieri, mai multe grupuri de cercetători au început să evalueze asociererea alelei ε4 cu riscul de comoție cerebrală - dar cercetările nu sunt tocmai clare. Spre exemplu, boxerii care dețin alela ε4 sunt mai predispuși leziunilor cerebrale cronice - fapt ce se află în concordanță cu ideea că alela ε4 este o „alelă de risc”. Cu toate acestea, alții au concluzionat că nu există niciun risc crescut de comoție cerebrală la sportivii cu alela ε4 și genotipul APOE-ε4. Totuși, o variantă separată a APOE (G-219T) a fost asociată cu riscul dezvoltării comoțiilor cerebrale la sportivi, cu un risc de aproximativ trei ori mai mare. Bineînțeles, acestea sunt date care trebuie revizuite constant, înainte de a se trage concluzii, poate, pripite.

„Oamenii de știință moderni care au măsurat sportivi menționează în scrierile lor, uneori cu reticență, că aceste diferențe între tipurile corporale influențează performanța sporivă. Oamenii de științ au deseori grijă să sublinieze că un anumit tip corporal nu este superior în toate privințele, doar că se poate potrivi mai lesne într-o anumită nișă sportivă decât în alta.”

Sincer, ar fi extraordinar de multe de spus, însă am încercat să mă limitez, pe cât am putut, la niște aspecte care sunt ușor de înțeles. Da, performanța sportivă este ceva multifactorial, nu e determinat doar de înzestrarea noastră genetică. Modul în care ne trăim viața, modul în care ne alimentăm organismul, în care îl îngrijim și îl prețuim. Deprinderile noastre motrice pot fi oricând învățate, îmbunătățite, aduse la un nivel superior, maximal. Omul este capabil de extrem de multe, dar, evident, are și limitările sale. Trebuie să știm de unde să începem, cum să o facem, cum să parcurge, cât mai bine, un anumit drum, dar și unde să ne oprim, când să ne odihnim - să știm, de altfel, să ne bucurăm și de călătorie, nu doar de destinația pe care am atins-o. Gena sportivă chiar e o carte pe care v-o recomand cu mare drag - și nu neapărat dacă sunteți fani ai domeniului, ai sportului. Este o carte pe care aș recomanda-o, pur și simplu, oricui, fiindcă este accesibilă, savuroasă, și cuprinde informații extrem de interesante și chiar esențiale. Evident, aș recomandat-o mai ales celor care sunt interesați de domeniul sportiv și vor să afle mult mai multe legate de această „nișă”. Dar eu chiar am găsit-o extrem de bine scrisă și, după cum v-am spus, plină de aventuri. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Publica pentru această carte, Gena sportivă, de David Epstein, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să încercați cărțile din Co-Lecția de Știință, apărută la ei. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!