Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F. - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 360

Traducere: Alexandru Suter

Anul apariției: 2021

„(...) La un moment dat, el trebuie să fi ajuns la concluzia că mama și cu mine suntem cauza mizeriei și suferinței pe care le îndura acum.”

Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul. Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.

„Așa învățam, vrând-nevrând, că tot ce era permis era îngrozitor de plicticos, iar ce era interzis nu putea să nu-ți placă la nebunie.”

Știam că voi fi șocat de această carte, iar intuiția nu a dat greș (nici de data aceasta, din fericire): am citit una dintre cele mai dureroase cărți citite vreodată, una dintre cele mai reale, emoționante, izbitoare și copleșitoare lecturi pe care le-am avut până acum - și, credeți-mă, am citit destul de multe până acum, atât de ficțiune, cât și de memorialistică, (auto)biografii și eseistică. Și spun asta cu toată sinceritatea din lume, deoarece am citit această carte simțind un gol în stomac și realizând cât de prețioasă este, în cele din urmă, viața, dar cât de ușor poți să decazi și să te pierzi în lumea aceasta globalizată, plină de răutate, de oameni care ar face orice pentru bani, chiar și să livreze moartea prin substanțe ilegale, nocive, și mai ales unor copii care s-au pierdut, unul câte unul, într-o lume atât de întunecată, atât de neprimitoare și inadecvată. Noi, copiii din Bahnof Zoo, este o carte pe care nu o pot recomanda oricărei vârste, dar care, la un moment dat, ar trebui citită de absolut orice persoană, pentru că este o carte care te face să vezi lumea cu, efectiv, alți ochi. 

„Învățasem deja destul de multe despre muzica lor preferată. Și, pe lângă asta, începusem să mă familiarizez cu felul lor de a vorbi. Foloseau cuvinte pe care nu le auzisem până atunci. M-am străduit să prind toate expresiile astea noi. Era ceva mult mai important pentru mine decât să-mi îmbogățesc cunoștințele de limba engleză sau să învăț niște formule matematice în clasă.”

Christiane F. crește într-un mediu deloc propice dezvoltării sale emoționale, fiind victima violenței domestice - se pun astfel bazele unui viitor care, după cum vom vedea în carte, este cel al „puștilor cool”, întrucât vrea să intre în acele găști și să se învârtă în aceleași cercuri ca și „cei mari”, să asculte același tip de muzică și să se îmbrace ca ei. Încetul cu încetul, Christiane ajunge să adopte aceleași obiceiuri nesănătoase - fumatul, alcoolul, chiulitul de la școală și, în cele din urmă, la apogeul degradării și pierderii sale, Christiane ajunge să-și „bage în venă”, devenind în totalitate dependentă de substanțele de care, după cum ea spune, „este atât de ușor să renunți”. Nu, este total patologic și greșit, bineînțeles - ca ființe umane, ceva nou ne aduce un aflux de dopamină, pe care-l tot primim în urma unor „tabieturi” similare (ca în cazul lui Christiane, de la început - fumatul, alcoolul, LSD și alte droguri), dar, cu timpul, acestea devenind evenimente regulate, noutatea lor (deci, implicit, plăcerea lor), pălește, ceea ce se întâmplă și cu afluxul de dopamină: intervine plictiseala, deci ceva nou, altceva nou trebuie să-i ia locul - așa că Christiane ajunge, după cum am spus, să-și injecteze în venă (din acest moment, am simțit cum totul începe să devină din ce în ce mai greu de digerat, pentru mine, ca cititor). Dependența apare din cultivarea chimică a unei anumite dorințe. Astfel, sentimentul de dorință devine copleșitor, greu de suportat și de gestionat, ba chiar imposibil, devine complet detașat de faptul că obiceiul acestei dorințe este benefic pentru noi sau, dimpotrivă, ar putea chiar să ne ucidă. Poate multă lume ar putea-o judeca pe Christiane F., i-ar putea judeca alegerile, ar putea-o considera slabă, extrem de slabă, superficială, mânată doar de dorințe de plăcere, întrucât a avut atât de multe recidive, atât de multe încercări eșuate colosal de a se lăsa și de a renunța la droguri. Dar nu. Dependența nu este, nicidecum, semnul unui caracter slab, și cu atât mai mult al lipsei de voință. Dependența este absolut normală, explicabilă fiziologic și biochimic - aceasta apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare exacerbată, excesivă.

„M-am întrebat de multe ori cum de nu am observat mai din timp ce se petrece cu Christiane. Răspunsul e simplu, dar nu am putut să îl accept decât după ce am stat de vorbă cu alți părinți, ai căror copii treceau și ei prin situații asemănătoare. Pur și simplu, am refuzat să cred că fiica mea este dependentă de droguri. M-am mințit până când n-am mai putut nega faptele.”

Astfel, copleșită de dependență, Christiane ajunge să se piardă într-o lume în care o doză întodeauna o va cere pe cealalta, iar cealalta poate însemna, mereu, ultima. Din lipsă de bani, aceasta ajunge să se prostitueze, iar totul devine un cerc patologic: doză - nevoia de bani pentru altă doză - doză - nevoia de bani pentru altă doză și așa mai departe („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”).  Pur și simplu, viața nu mai înseamnă altceva, ci se concentrează în jurul dorințelor de a-și „satisface” dependențele, și asta prin orice mijloace. Nu știu, recunosc că mi-a venit incredibil de greu să cred tot ce-am citit, întocmai pentru că parcă era mult prea real, atât de real încât voiam să neg că, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat, că a existat o perioadă în care, pur și simplu, copiii și adolescențeii mureau de supradoză, se închideau în toaletele publice, în condiții pur și simplu insalubre, și își injectau moarte în vene. Cartea mi-a relevat o perioadă a societății care, într-adevăr, a fost reală, care s-a întâmplat, dar pe care n-aș fi vrut, poate, s-o cunosc vreodată. Deoarece m-a lovit ca un tren de mare viteză, m-a făcut să realizez foarte mult lucruri, legate chiar de dependențele din ziua de astăzi și modul în care acestea ajung să pună stăpânire, atât de nemilos, pe viața cuiva, făcându-l să-și reconsidere toate idealurile, visurile și planurile de viitor. O dependență te poate aduce oricând în genunchi, făcându-te neputincios și, pur și simplu, irațional: viața nu ajunge să însemne decât nevoia de satisfacere a acesteia - consumul care îți aduce, pentru puțin timp, pacea interioară. Și cel mai mult m-a șocat cât de ușor poți să te lași păcălit, cât de ușor poți fi manipulat într-o astfel de lume, și cât de ușor și rapid, extrem de rapid, ajungi să te degradezi și să-ți pierzi toți pilonii de susținere ai propriei vieți. Pe cuvânt, aceasta este una dintre cele mai reale cărți citite vreodată, pentru că Christiane F. își spune povestea fără efervescențe stilistice, fără a o intermedia, o spune exact așa cum a fost, fără perdea și fără a ascunde ceva - iar în spatele tuturor cuvintelor sale, se poate simți o durere pur și simplu tulburătoare. 

„(...) Până la urmă, nu contează dacă îți umfli vena sau tragi pe nas, tot aia e. Numai că, dacă trăgeai pe nas și nu te înțepai, nu erai socotit un adevărat davist. Erai doar unul care se mai prostea din când în când.”

Chiar și atunci când, într-adevăr, începe să aibă certitudinea unei morți inevitabile prin supradozaj, Christiane F. pare să-și fi pierdut, de fapt, orice speranță de recuperare („În după-amiaza aceea, crezusem la un moment dat că se termină totul. [...] Corpul meu nu mai făcea față. Mă lăsa baltă. Știam asta de la alții, care erau acum morți. Și eu au căzut lați de câteva ori după ce s-au înțepat, până când, într-o zi, nu s-au mai sculat. Nu mai înțelegeam de ce îmi fusese atât de frică de moarte. De fapt, mă îngrozise ideea că o să mor singură. Dar daviștii mor singuri. De cele mai multe ori, într-un WC împuțit. Și eu chiar voiam să mor.”) și, în cele din urmă, chiar și dorința de a mai trăi și de a încerca să își redreseze drumul, nevrând să mai fie o povară pentru cei dragi ei, pentru familie și pentru sora sa deoarece, după cum afirmă, un dependent nu face altceva decât să aducă durere și teroare în viața celorlalți diferiți de el („Nici nu mai așteptam altceva. Nu mai știam de ce sunt pe lume. [...] Dar pentru ce să trăiască un davist? Numai ca să-i nenorocească pe alții? În după-amiaza aceea, m-am gândit că era datoria mea să mor, măcar de dragul mamei. Oricum, nu știam dacă-s vie sau moartă”). Atunci când îți pierzi chiar și voința de a mai trăi, nu mai găsești motivele necesare pentru a încerca să-ți revii, un proces de dezintoxicare, de a deveni clean devine cu atât mai greu de suportat și de gestionat. Pentru că, într-adevăr, nu este deloc ușor să renunți la dependențele care, cel puțin impropriu spus, te țin în viață și îți dau „motive ca să trăiești”. Sevrajul este incredibil de brutal, iar mulți nu reușesc să treacă prin așa ceva cu bine, neavând tăria necesară și, e fapt, având dependență prea puternic „încărnată”. Deci Christiane F. nu este deloc un om slab, ci, dimpotrivă, având în vedere și vârsta la care s-au întâmplat toate acestea, este într-adevăr, o copilă încercată de viață și atât de matură. 

„Aproape în fiecare zi spuneam că o să ne lăsăm, iar eu îi povesteam lui Detlef cât de ușor e să renunți.”

Oamenii care sunt dependenți știu că își fac rău. Că își distrug sănătatea, cariera, bunăstarea socială, că pierd familii și prietenii, însă deseori nu reușesc să vadă cât de dăunător și real este comportamentul lor adictiv. Adicția este, printre alte lucruri, un fel de formă radicală de egoism. Una dintre problemele tratării persoanelor dependente probabil este încercarea grea de le face să-și lărgească perspectiva, dincolo de interesul devorator și principal față de satisfacția propriei adicții, comportament care, în cele din urmă, ajunge să le definească identitatea și să le organizeze zilele („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”). Nu știu ce-aș mai putea spune, sincer. Nu poți recenzia un volum de memorii, este greu s-o faci - dar această carte, sincer, poate fi citită și ca un roman, deoarece este plină de „aventuri” (să spun așa) extrem de șocante, tulburătoare dar memorabile, care te mișcă și, după cum am mai spus, te lovesc ca un tren de mare, mare viteză. După ce am terminat-o, am simțit nevoia să mă adun și să-mi fac ordine în gânduri dar, ca să fiu sincer, nici până acum n-am reușit. 

„Am priceput că nu pot deveni un alt om peste noapte. Ultimii ani lăsaseră urme adânci în corpul și în mintea mea. Ficatul meu paradit îmi amintea permanent că îmi bătusem joc de el. Și nici nu reușisem să mă acomodez așa, cu una, cu două, la viața pe care o duceam la mătușa mea. Îmi sărea țandăra din nimic. Tot timpul ieșeau scandaluri. Nu mai rezistam la stres, nu mai suportam nici un fel de agitație. Și, când picam în butoiul cu melancolie, mă gândeam că aș fi putut să ies foarte ușor din starea aia trăgându-mi o doză.”

Este una dintre cele mai puternice cărți citite vreodată; am vrut să mă apuc și de serial dar, pe cuvânt, chiar îmi este frică să o fac. Simt nevoia să mai las timp să treacă, să-mi mai revin și să mă adun, deoarece mă gândesc că, înainte de toate, dacă o carte m-a făcut să mă simt așa și mi-a stârnit atât de multe trăiri, atunci o imagine „clară”, „brută” (deși din perspectiva unui regizor), sunt sigur c-ar da, pur și simplu, cu mine de pământ. Deci, din aceste motive, cred că am să mai las timp să treacă, dar cu siguranță am să abordez și serialul. Culmea a fost că am citit această carte în timp ce mai citeam o carte, tot de non-ficțiune, legată de droguri și psihedelice, și parcă s-au împletit într-un anumit fel - mi-a fost mult mai ușor să înțeleg nevoia de droguri ale lui Christiane, să-i înțeleg dependența și mecanismele prin care aceasta „lucrează” și o controlează pe biata fată. Bineînțeles, asta n-a făcut cu nimic mai ușor de rumegat cartea. Repet, am simțit-o până în profunzimile sufletului, deoarece m-a mișcat teribil, teribil de tare. Le mulțumesc nespus prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și pe placul vostru, alături de o zi liniștită și o săptămână ce urmează cât mai cu spor!

Doamna Nobel, de Lisa Strømme - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2020

Traducere: Carmen Pațac

„- (...) Moartea nu face nici o deosebire între milionar și sărac, între geniu și om simplu. La sfârșitul zilei suntem toți egali. În moarte ca și în religie, doar sufletul contează.”

Născută în Yorkshire în anul 1973, dar crescută la Leeds, Teheran și Glasgow, Lisa Strømme a studiat la Universitatea Strathclyde din Glasgow, fiind licențiată în marketing. De-a lungul timpului a avut mai multe slujbe, lucrând pe rând ca traducătoare, redactoare, profesoară de limba engleză, pentru ca în cele din urmă sa-și asume rolul de organizatoare a unor ateliere de dezvoltare a creativității. În prezent locuiește în Norvegia împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor, în apropiere de Åsgårdstrand, și predă cursuri de creativity coach. E fascinată de istorie și pasiunea ei constă în a scrie roman istoric. Fata cu fragi (The Strawberry Girl; Humanitas Fiction, 2017), romanul ei de debut publicat în Marea Britanie în aprilie 2016, avându-l ca personaj central pe pictorul norvegian Edvard Munch, s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Humanitas Fiction publică în 2020, în premieră mondială, traducerea celui de-al doilea roman al Lisei Strømme, Doamna Nobel (Madame Nobel).

„(...) Destinul lui Sofie nu diferă cu nimic de ce a fost întotdeauna: să frece podele și să curețe, să fie tâmpita care nu e bună de nimic decât de servitoare. E doar o vânzătoare de flori și cu asta, basta. E invizibilă, o servitoare cu o pată pe jupon.”

Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman impresionant, inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. După o documentare minuțioasă, pornind de la corespondența celor doi, Lisa Strømme ne dezvăluie suișurile și coborâșurile unei iubiri de-o viață, precum și luminile și umbrele personalității chimistului și filantropului suedez. Bazat pe scrisorile secrete dintre Sofie Hess și Alfred Nobel, romanul Doamna Nobel ne arată cum puterea dragostei poate duce la acte de o imensă generozitate, care schimbă lumea noastră pentru totdeauna și ne redă încrederea în umanitate. Sofie Hess lucrează la florăria lui Frau Schiegl în Baden, un mic oraș balnear de lângă Viena, unde își petrec verile oameni bogați din toată Europa. Înconjurată de frumusețe, tânăra nu este fericită: pentru ea, florăria e o închisoare, deoarece nu a ajuns aici de bunăvoie, iar Frau Schiegl îi face viața grea. Dar când celebrul Alfred Nobel, „regele dinamitei“, o cunoaște din întâmplare, viața lui Sofie se schimbă. Nobel îi promite să o ajute și o însoțește la Paris, unde o instalează în lux și îi oferă accesul la educație, nebănuind că tânăra are un secret, pe care, îndrăgostită fără speranță de el, încearcă să-l ascundă. Bântuit de vinovăție pentru accidentele și victimele provocate de invenția lui, Alfred Nobel se luptă cu propria conștiință și cade adeseori pradă depresiei, iar Sofie îl înconjoară cu afecțiune. Pe măsură ce relația lor trece prin încercări și despărțiri, dragostea lui Sofie, bunătatea și sprijinul ei constant sunt cele care îl inspiră pe celebrul chimist să dăruiască omenirii cea mai importantă invenție a lui: o fundație care va încununa, an de an, cele mai strălucite minți.

„- Că o să m-apuc să învăț, zise Sofie. I-am spus că oricine poate să învețe, chiar și eu.”

Am avut deosebita ocazie de a o cunoaște pe Lisa Strømme în cadrul Festivalului FILIT, care se ține, anul, la noi în oraș, la Iași. Încă de pe-atunci, când publicase doar Fata cu fragi, Lisa Strømme mi s-a părut un om frumos și cald, cu o iubire nemăsurată pentru literatură, artă și creație. Deși am citit primul ei roman acum mulți ani, nu îmi amintesc mare lucru în afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult (drept care, cu siguranță, îl voi reciti anul acesta; oricum, cred că putem cu toții să spunem că, deseori, poate nu ne amintim precis un anumit lucru, dar ne amintim, cu certitudine, cum ne-a făcut să ne simțim). Și îmi amintesc că Fata cu fragi chiar m-a făcut să mă simt bucuros că în această lume există scriitori atât, dar atât de frumoși și plini de povești. În altă instanță, Doamna Nobel a fost romanul pe care l-am început ieri dimineață, prin jurul orei nouă-zece, și l-am terminat aseară, undeva pe la ora douăzeci; putem trage concluzia, evidentă de altfel, că mi-a plăcut acest roman extrem de mult. Și nu numai că mi-a plăcut, dar am simțit că, prin el, ajung să-l cunosc mult mai bine pe domnul Alfred Nobel, „regele dinamitei”, dincolo de imaginea clasică pe care probabil o are toată lumea, văzută din prisma Premiilor Nobel (pe care, să spun așa, el „le-a inventat”).

„(...) A fost o naivitate fără leac să creadă c-ar putea să-l impresioneze pe Alfred, să creadă c-ar putea deveni altceva decât vânzătoare. Indiferent cât se străduiește, literele nu vor să arate cum trebuie și cuvintele nu vor să se formeze.”

Povestea m-a captivat și prin faptul că, în cele din urmă, este inspirată din fapte reale. Lisa Strømme a călătorit și s-a documentat timp de doi ani asupra vieții lui Alfred Nobel, discutând cu experți din diferite țări pentru a se asigura, astfel, că informațiile pe care urmează să le surprindă în cartea de față sunt adevărate și viabile. Însăși ea afirmă că este fascinată de Alfred Nobel, deci putem spune că această carte este într-adevăr dedicată marii personalități și acestui om pentru care, mai mult decât orice, munca a însemnat întreaga sa viață. Romanul ne spune povestea lui Alfred și a lui Sophie, o femeie simplă care lucrează la o florărie, pentru care viața înseamnă doar a-i face pe plac lui Frau Shiegl, femeia la care a fost trimisă de către tatăl său pentru a munci și a câștiga niște bănuți. Ea nu este învățată, nu știe să citească, însă totul se schimbă în momentul în care îl cunoaște pe Alfred, care-i promite acesteia tot ce este mai bun - și anume educație. Astfel, Sophie pleacă de la florărie și intră într-o lume în care, încetul cu încetul, își găsește locul, dar nu fără a face sacrificii; se îndrăgostește de Alfred și, la rândul lui, aceasta să manifeste anumite sentimente față de Sophie. Totuși, drama celor doi izvorăște din faptul că Alfred are alte credințe, el vede iubirea altfel: pentru Alfred, un om de știință, un inventator de renume, munca înseamnă totul, munca până la epuizare și până la degradare, iar iubirea nu poate însemna decât o piedică în fața țelurilor sale. Pe măsură ce Sophie începe să simtă lucrurile din ce în ce mai puternic, Alfred nu-i este alături și, mai mereu, este plecat prin alte țări în interese științifice; cei doi vor fi nevoiți să reconsidere tot ce știau despre iubire, sacrificiu și devotament.

„- (...) Să ceri dezarmarea pur și simplu înseamnă aproape să te faci ridicol fără să câștige nimeni nimic. O națiune trebuie să poată să se apere, spune el, și națiunile trebuie mai întâi să cadă de acord să sprijine pacea înainte de a putea începe să vorbească despre dezarmare. Dacă ar exista o armă capabilă să anihileze toate națiunile, s-ar putea găsi vreo motivație mai puternică pentru susținerea păcii? Ar fi ceva care descurajează războiul.”

Pentru mine, acesta a fost un roman de o intensitate aparte - n-am putut să-l înțeleg pe Alfred (de fapt, nu că nu am putut, dar mi-a fost atât de greu să-i accept justificările) și, de asemenea, nici pe Sophie (n-am putut să-i accept convingerile, motivele pentru care, deși Alfred era un om rece, mult prea devotat muncii, a continuat să fie lângă el - spera la o schimbare, spera ca în sfârșit acesta să-și dea seama că ceea ce contează cu adevărat nu este renumele, ci iubirea), însă într-adevăr asta s-a întâmplat și în realitate, ceea ce m-a mișcat enorm: în numele omenirii, Alfred se dedică în totalitate muncilor și descoperirilor sale, sperând să schimbe cursul istoriei, dar în același timp este măcinat și zbuciumat de tot ceea ce se scrie despre el în presă, despre cum îl consideră lumea, despre cum dinamita a fost, în același timp, un blestem și o mântuire, revoluționând numeroase domenii. De cealaltă parte, Sophie întruchipează imaginea omului pentru care liniștea interioară, iubirea și pacea sunt adevăratele valori, iar omul n-ar trebui niciodată să nege importanța acestora. N-ar trebui niciodată să se dedice într-atât muncii sale, privându-se de bucuriile căminului și de confortul unui pat cald. Mentalitatea lui Alfred nu neapărat că nu-i este inaccesibilă dragei de Sophie, dar îi este greu de acceptat - în aceeași măsură, Alfred consideră că Sophie ar trebuie să se ocupe doar de propria-i educație, deoarece numai aceasta poate revoluționa și schimba lumea într-un loc mai bun. Mințile sclipitoare sunt cele care luminează întunericul, într-o lume aflată într-o beznă atât de densă.

„- Are standarde imposibil de înalte și ține foarte mult la numele nostru, spune Emanuel. E un om pe care-l mulțumești cam greu. Bietul unchi Alfred! Nu are decât intenții bune. La fel ca tata. Mă tem, Fräulein Hess, că e o trăsătură a familiei Nobel. Nu-l poți învinui de nimic. În familia noastră se practică etica muncii fără răgaz. Și acum urmează ca guvernul francez să-i acorde onorurile cuvenite pentru asta.”

Dincolo de personajele care m-au convins și m-au emoționat, povestea celor doi este una extrem de profundă - doi oameni care se iubesc, dar cărora viața le pune atât de multe piedici, însă care își regăsesc puterea de a se regăsi și de a retrăi cu aceeași intensitate emoțiile care îi încercau cândva. Stilul de scriere al Lisei Strømme este unul extrem de elegant, rafinat, și am avut, așa, impresia că citesc ceva clasic, ceva de-o subtilitate și o intensitate extrem de plăcute, de-o intensitate absolut minunată. Chiar îmi place cum scrie, aceeași voce romanistă am întâlnit-o de asemenea și în Fata cu fragi, romanul de debut al autoarei pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care vi-l recomand în aceeași măsură cu mare drag. Strømme chiar s-a documentat extrem de bine când a scris această carte și acum, după ce am terminat-o de citit, nu simt că am citit doar o carte bine scrisă, ci simt că am plecat din lectură cu niște cunoștințe noi, necesare, cunoscând povestea unui om care, prin premiile sale, va continua să trăiască în sufletele oamenilor care schimbă această lume, și nu numai. Doamna Nobel este ca un document istoric, care spune o poveste ce ar trebui cunoscută de multă, multă lume - nu doar de dragul faptului că Strømme este un om tare frumos, ci și pentru că, într-adevăr, Alfred Nobel, prin invențiile sale, datorită minții și ingeniozității și imaginației sale, a reușit să schimbe lumea în care trăim.

„- (...) Tot ce sunt eu și tot ce am e opera ta. Tot ce citesc, tot ce mănânc, tot ce beau. Hainele de pe mine și pantofii din picioare. Eu sunt creația ta. La urma urmelor, sunt doar o altă invenție făcute de tine pentru tine însuți. Vino aici, pune mâna pe mine, atinge-mi rochia, pune mâna pe colierul meu. Toate sunt ale tale. Tu ții în mână sforile de la marioneta asta. Și dacă ești nemulțumit de propria ta invenție, atunci tu ești de vină.”

Nu voi mai spune altceva, deoarece cred că am spus tot ce-am vrut să ating în această recenzie. Vă recomand cu cel mai mare drag romanul Lisei Strømme, sunt sigur că veți simți această poveste intens și, după ce veți termina cartea, vă veți aminti cu drag de ea. Eu abia aștept să pun din nou mâna pe Fata cu fragi, știu că am împrumutat-o o recent cuiva care voia să o citească. Promit că revin cu o recenzie după ce o voi fi citit din nou. Le mulțumesc tare mult, ca întotdeauna, prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Doamna Nobel, scrisă de Lisa Strømme, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți o zi formidabilă și plină de spor! 

Casa Olandeză, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 352

Traducere: Mihaela Dumitrescu

„Simțeam că toată casa îmi stă în spinare ca o cochilie pe care voi fi nevoit să o car după mine tot restul vieții.”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„Casa Olandeză era clădirea în care domiciliau acei olandezi cu nume imposibil de pronunțat. Privită din anumite unghiuri, de la distanța potrivită, părea să plutească la câțiva centimetri deasupra dealului pe care era situată. Geamurile care flancau ușile de sticlă de la intrare erau mari cât vitrinele unui magazin și fixate cu bare ornamentale de fier forjat. Ferestrele captau razele soarelui și le reflectau înapoi peste suprafața generoasă a peluzei.”

Casa Olandeză este o poveste despre iubire și sacrificiu, despre absență și generozitate, despre puterea și magia unui loc care poate condamna, dar și vindeca. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma unui pont primit pe patul unui spital de campanie, Cyril Conroy face o investiție genială, care îl va transforma într-un mogul imobiliar. Ca orice îmbogățit peste noapte, va cumpăra Casa Olandeză, unde se va muta împreună cu familia sa. „Visul american“ al lui Cyril Conroy se destramă însă, așa cum înainte se întâmplase cu cel al familiei VanHoebeek, primii proprietari ai casei, dar va fi reactivat de ambițiosul său fiu, Danny, și va fi împlinit cu succes de nepoata sa, May. Reușita lui Danny vine cu un preț: Maeve, sora lui, va renunța la propriile visuri, renunțare care vorbește despre sacrificiul pe care numai iubirea îl poate face posibil și îl legitimează. 

„- Singura cale de a înțelege cu adevărat ce înseamnă banii e să fi fost tu însuți mai înainte sărac, mi-a spus el când ne luam pânzul în mașină. (...) Poți să te uiți la oamenii ăștia cât oi vrea și să înțelegi cât au avut de tras, dar tot nu se compară cu a simți greutățile pe pielea ta.”

Elna Conroy își abandonează soțul și copiii, pe Maeve și Danny, pentru a-și căuta mântuirea alături de săraci, în India. După plecarea ei, în extravaganta reședință din Elkins Park, Philadeplhia, viața familiei ăși umrează cursul. Danny o are mereu alături pe Maeve cea acidă și înțeleaptă, temperamentală și altruistă, care compensează fără efort dispariția mamei, absențele îndelungate ale tatălui și îi oferă lui Danny fragmente ale istoriei personale - o busolă necesară bărbatului în care se va transforma. Copiii cresc și se schimbă, dar universul alcătuit exclusiv din cei doi rămâne neatins. Nu acum cum să știe ce le va aduce, sau le va lua, femeia pe care tatăl lor le-o prezintă într-o după-amiazăă. Andrea, viitoarea doamnă Conroy, și cele două fete ale ei nu vor întârzia să se instaleze în Casa Olandeză, parazitând echilibrul fragil al lui Maeve și Danny. Pendulând între Philadephia și New York, între trecutul încă plin de necunoscute și prezentul parcă niciodată consumat până la capăt, cei doi își spun, firesc și fără ranchiună, povestea maturizării, a deciziilor pe care și le-au asumat, privind spre ceea ce au pierdut numai pentru a se ancora mai bine în ei înșiși și în legătura lor de nezdruncinat. 

„(...) Maeve pășea în cameră parcă plutind ca să ajungă la pat fără să facă nici cel mai mic zgomot și se strecura în arcuirea caldă a corpului ei. Adormea neabătută în brațele mamei, simțindu-i în spate bătăile inimii și răsuflarea. Nici un alt moment al vieții nu se putea compara cu așa ceva.”

Probabil Casa Olandeză, primul meu contact cu autoarea Ann Patchett, este una dintre acele cărți care mi-a fost recomandată, de-a lungul timpului, de nenumărate ori. De fapt, auzeam numele lui Ann Patchett la aproape fiecare cititor - însă, bineînțeles, cum îmi este firea, mereu mă feresc (din motive chiar deloc viabile) de autori pe care îi citește multă lume. Ei bine, de curând, mi-am luat inima în dinți și mi-am spus gata, nu se mai poate, trebuie să văd și eu de ce toată lumea o iubește pe Ann Patchett (trebuie să recunosc că m-a impulsionat și faptul că romanul acesta a fost finalist Pulitzer Prize, ceea ce e de altfel o onoare). Evident, mi-am dat seama încă de la început care au fost motivele pentru care lumea îmi tot recomanda să citesc ceva scris de această autoare: e, pur și simplu, incredibil cum a reușit să mă emoționeze încă de la prima pagină a cărții și cum, de-a lungul lecturii, am citit această carte parcă cu o durere în suflet și cu un nod în gât. E formidabil modul în care autoarea a reușit să mă miște, prin povestea spusă, încât acum, după ce am citit cartea, pot spune că, într-adevăr, este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și atât, atât de elegante și subtile. Cu siguranță nu va rămâne singura carte pe care o voi citi, scrisă de Ann Pachett, deoarece autoarea și-a câștigat încă un fan. Credeți-mă, merită atenția oricui - și poate e puțin prea devreme să mă pronunț în această direcție, dar știu că n-am cum să fiu dezamăgit de cum scrie Ann Pachett - stilul ei este unul aparte, inconfundabil! 

   „- Dar judecăm trecutul din perspectiva prezentului. Privim înapoi prin lentila a ceea ce știm acum, deci nu cu ochii celor care am fost cândva, ci ai acelora care suntem acum, ceea ce înseamnă că trecutul a fost modificat radical.”

Povestea - pe care, sincer să fiu, am simțit-o până în măduva oaselor - ne este spusă din perspectiva lui Danny, extrem de apropiat de sora lui, Maeve, dar a cărui dramă izvorăște din imposibilitatea de a-și explica de ce mama lor, Elna, i-a părăsit fără când erau mici. Deși familia era una înstărită, iar tatăl lor, Cyril, deși nu era un om deosebit de cald, își întreținea familia, cei doi nu reușesc să-și explice comportamentul lui Elna (trebuie să spun că, la rândul meu, am fost oarecum frustrat de lipsa acestor răspunsuri, care nu rămâneau decât șoapte și dezaprobări din partea celor din Casa Olandeză, care se părea că știu ceva, însă nu vor să o spună). În asemenea circumstanțe, Cyril o aduce la Casa Olandeză pe Andrea care, în momentul în care Cyril moare, se hotărăște să-i dea afară pe cei doi frați, ceea de redirecționează, intempestiv, cursul vieții acestora. Astfel, cei doi frați se apropie și mai mult, pe măsură ce se confruntă cu realitatea devastatoare de a fi aruncați în stradă, dar încearcă să-și regăsească forțele și să-și continue viețile. Bine, gata, aici mă opresc, nu vă povestesc mai multe din acțiunea cărții, deoarece nu face interesul nimănui. Vă spun, însă, că este pur și simplu incredbil cât de bine reușește Patchett să redea realitatea celor doi frați, trăirile lor, gândurile acestora, toate reflecțiile asupra Casei Olandeze și a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în acea locuință. Sfâșiați de contradicții, în special Danny, cei doi frați încerc să găsească răspunsuri, după mult, mult timp, privitoare la cum s-a ajuns în punctul în care nu doar să fie dați afară din propria lor casă, ci la acel punct în care Casa Olandeză pare a fi, de fapt, mai mult decât ceva fizic, ci un fel de stare omniprezentă, un fel de supra-personaj care pare să controleze viețile celor care nu au ce căuta, cu adevărat, acolo. 

„Există momente în viață când faci un salt în timp și trecutul în care erai bine instalat se năruie în urma ta, iar viitorul pe care vrei să îl atingi cu piciorul nu e încă bine conturat, și astfel rămâi un timp suspendat în aer, nemaiștiind nimic și pe nimeni, nemaiștiind nici măcar cine ești tu însuți.”

Deși unii ar putea spune că scriitura este una greoaie, iar totul se întâmplă lent, ei bine, mie mi s-a părut că tocmai asta a făcut ca scriitura să fie simțită la o intensitate mult mai mare. Povestea de familie a celor doi este una extrem de tristă, cu pendulări între trecut și prezent, de-a lungul a mai multor decenii. Casa Olandeză joacă un rol extrem de pronunțat în această poveste, deoarece devine locul în care destinele personajelor - ale tuturor - se îmbină și își dau întâlnire. După mult timp, Maeve și Danny continuă să revină la Casa Olandeză, dar niciodată nu se decid să intre în ea - stau în mașină și, amândoi, deapănă amintiri și își pun întrebări ale căror răspunsuri, de fapt, presupun și mai multe întrebări. Această atracția aproape patologică, ideea unei familii fracturate, dezbinate, în care fiecare își caută liniștea, în care fiecare caută răspunsuri la întrebările care-l bântuie și nu îi dau pace - fac din cartea lui Patchett ceva aproape palpabil, intens, de o profunzime aproape greu de suportat, exhaustivă. Trebuie să recunosc că, așa cum am spus, am simțit această carte până în abisul sufletului, ca o greutate efectivă care nu îmi permitea să citesc fără să mă opresc - simțeam nevoia să iau pauze și să meditez asupra anumitor fragmente, să revin la altele, să le recitesc și să simt, da, să simt și mai intens, încât să înțeleg această carte exact așa cum trebuie. Nu este o carte grea, nu asta vreau să zic, nu este o carte care să vă solicite atenția prea mult, până la oboseală, dar este o carte care vă solicită emoțiile, care mișcă sufletul în voi și care, să spun așa, doare. E o carte care doar prin realitatea personajelor și prin destinul acestora. Până și Andrea, în cele din urmă, mi-a stârnit o sumedenie de emoții, deși ar putea fi considerat, impropriu spus, personajul negativ al cărții, care de cele mai multe ori este inaccesibil cititorului și nu-i provoacă niciun gram de empatie. 

„- Când ne-am apropiat pe aleea de acces și am văzut casa, am avut un șoc. Ăsta-i exact cuvântul potrivit. Știu, pentru tine e ca o a doua natură fiindcă te-ai născut aici. Când erai mic, îți închipuiai, probabil, că toată lumea locuiește într-o casă ca asta.”

Este o carte despre iertare și despre puterea iertării. Este o carte despre fragilitatea ființei, despre cât de mici suntem, de fapt, dar cât de mult putem simți și arde pentru lucrurile care ne sunt dragi și pe care nu le putem înțelege. Este o carte despre sacrificiu, despre regăsire și încercarea de a depăși momentele grele din viață. Este o carte despre nedreptate, despre compasiune și empatie, înțelegere, despre obsesia trecutului și despre greutatea întrebărilor care, niciodată, nu și-au găsit răspunsull. Despre ce dobândesc oamenii, dar și ce, odată cu trecerea timpului, pierd; despre cât de multă însemnătate are un cuvânt spus la timpul potrivit. O carte de o profunzime copleșitoare, uriașă, profund emoționantă, care mi-a depășit efectiv toate așteptările (și, credeți-mă, erau așteptări exacerbat de mari - pur și simplu am vrut să îmi placă această carte încă de înainte s-o citesc; trebuie să recunoaștem, de asemenea, că această copertă este de un simț estetic aparte, și, vă zic, eu, este chiar sugestivă pentru acțiunea romanului). Casa Olandeză chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți pe care o voi fi citit anul acesta.

„- Mă întreb când ne-am schimbat.”

V-o recomand cu cel mai mare drag, deja știu câteva persoane care s-au lăsat convinse și au citit-o - drept să vă spun, mi-au mulțumit pentru recomandare și am împărtășit aceleași gânduri: într-adevăr, este o carte aparte, sublimă, de o profunzime incredibilă, cu o poveste care, deși curge lent, te captivează și te poartă ca printr-un basm frumos scris. Cred că merită, fără nicio ezitare, să îi dați o șansă - pentru mine, această carte este aproape de a fi a masterpiece! Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Casa Olandeză, scrisă de Ann Patchett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Smaranda Bratu Elian 

„Copilăria se duce pentru oricare dintre noi. Într-o zi toți copiii mor.”

Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

„Iar când fericirea devine un lucru, orice atentează la siguranța lui se preface în dușman. Chiar și unul impalpabil ca vântul, chiar și ploaia care cade de sus. Cu prețul vieții ei lipsite de rost, Yui nu avea să lase să i se întâmple ceva rău acelui lucru și locului căruia îi încredința vocea.”

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011. Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.

„Dacă nu fericirea, măcar o ușurare începea să se înfiripe ca obiect.”

Vreau să vă spun că nu știam nimic despre această carte, titlul fiind cel care mi-a atras atenția. Ce încredințăm vântului, sună atât de poetic, atât de frumos și metaforic. Și când am început s-o citesc, încă de la prima pagină am știut că voi avea parte de o lectură care să mă miște, care să mă emoționeze și să facă apel la toate trăirile și sentimentele mele. Și așa a fost, întrucât sfârșitul acestei cărți m-a regăsit cu lacrimi în ochi, m-a ridicat și mi-a arătat că viața, dincolo de toate lucrurile urâte pe care le presupune, este și plină de frumusețe, de dragoste și iubire, de liniște; după cum spune un vers dintr-o melodie, one day we are gonna die, but all other days we are gonna live. O carte incredibil de emoționantă despre puterea de a trece peste greutățile vieții și despre cum îți poți regăsi sensul, speranța, când toate acestea ar părea pierdute pentru întreaga veșnicie.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Îmi plac dramele, trebuie să recunosc, deoarece din ele învăț cât de puternic este, de fapt, omul, și cât de frumos este acesta, cât de plin de dorință și de curaj, fiind capabil să se vindece, și nu vorbesc despre rănile fizice, ci despre acele cicatrici care nu se văd, încărnate, care te țin pe loc și te macină - regrete eterne, gândul că niciodată nu ai putea trece peste anumite întâmplări, că niciodată nu îți vei mai putea găsi drumul în viață, liniștea interioară. Yui, care nu mai găsește niciun motiv pentru a trăi, se retrage în sine și e gata să depună armele, după ce își pierde mama și fiica în tsunami-ul din 2011, redescoperă bucuria de a trăi, puterea de a iubi și de a se încrede în oameni. Într-o lume întunecată, se pare că puterea de a lumina până și cele mai negre gânduri se află tot în oameni care simt, oameni care împărtășesc aceleași dureri și care, la fel, caută să se regăsească și puterea de a trece peste. Bineînțeles, niciodată nu poți trece peste ceva cu adevărat, dar, așa cum zicea și Alice Munro, „regretele trec, întotdeauna trec”; aș putea spune, totuși, că da, într-adevăr, regretele trec, dar cum trec mereu va rămâne. Uneori trebuie să treci prin durere, trebuie să strângi din dinți și să găsești puterea de a te redresa, chiar și atunci când pare că nu mai există motive îndeajunse de bune pentru a o face - după ce își pierde întreaga familie, Yui pare că nu mai are niciun motiv pentru a iubi, pentru a spera, pentru a se bucura de faptul că este încă în viață. Dar totul se schimbă atunci când dă de persoana potrivită!

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie.”

Să nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte într-atât de tristă încât să îți transmită stări negative - nu. Este în schimb o carte despre curaj, de fapt, care îți dă curaj și, mai ales, îți dă de gândit, făcându-te să-ți reconsideri motivele pentru care, uneori, ai putea fi trist. Este o carte despre speranță și despre puterea de a lupta, despre regăsirea prin împlinirea iubirii, a iubirii adevărate, păstrând totuși puseul tragic al pierderii persoanelor dragi. Este o carte care te mișcă prin intensitate și prin simplitatea acelor lucruri pe care, deseori, le trecem cu vederea, când de fapt sunt atât de importante în viețile noastre. Chiar este o carte care m-a emoționat până la lacrimi, și nu că nu m-aș fi așteptat să o facă, dar m-a lovit prin profunzimea acelor lucruri simple despre care vorbeam, prin intensitatea scriiturii: emoțiile și trăirile lui Yui sunt aproape palpabile, viscerale, încât e imposibil pentru cititor să nu le simtă chiar dincolo de paginile cărții. Ce încredințăm vântului este o carte de un lirism aparte, de o efervescență metaforică absolut delicioasă, să spun așa, și e exact genul de carte care mereu își va găsi locul în sufletul meu; îmi plac acele cărți care vorbesc despre oameni, care vorbesc despre durerile lor care, la fel de bine, au fost și pot fi propriile-mi dureri. O carte care mă învață poate nu cum să trec peste ele, dar cum îmi pot îmbrățișa și accepta aceste dureri, pentru a lucra în vederea „gestionării lor”.

„(...) poate că alcătuiesc o lume în care nu numai supraviețuitorii își purtau de grijă unii altora, ci în care și defuncții se iubeau și mergeau înainte, acumulau ani și mureau. Trebuie că există un moment de uzură a sufletului așa cum există unul al trupului.”

O poveste delicată, emoționantă și nostalgică, despre acceptarea pierderii, despre iubire și regăsire, ca o meditație profundă asupra lumii care pare să nu mai aibă niciun sens, asupra lumii în care s-a produs un dezechilibru care niciodată nu va mai fi redresat. Laura Imai Messina scrie o carte despre suferință, dar, pe parcursul înaintării în lectură, îi oferă cititorului speranța unei fericiri viitoare, o fericire de neoprit care își va face loc în viața lui Yui, demonstrându-i că, chiar și în cele mai negre ceasuri, viața merită trăită și frumusețea și pacea și liniștea își vor face loc, încetul cu încetul cu încetul, în sufletul fiecăruia dintre noi. Într-adevăr, o lectură memorabilă pe care știu că n-o voi uita vreodată și pe care o voi recomanda cu drag oricui. Laura Imai Messina stăpânește deosebit de bine psihologia umană, inteligența emoțională și are o grijă absolută față de personajele sale, personaje pline de emoții, gânduri și trăiri. Probabil am să mă repet, dar ador aceste cărți, ador felul în care mă fac să mă simt și intensitatea emoțiilor pe care mi le transmit; mereu voi alege o astfel de carte în defavoarea alteia! 

„- Rămâi părinte chiar și atunci când copiii nu mai sunt.”

Voi ați citit-o? Dacă da, sunt tare curios cum vi s-a părut. Mie mi-a plăcut extraordinar de mult - bineînțeles, e strict părerea mea, dar dacă rezonați cu lecturile pe care vi le-am recomandat de-a lungul timpului, sunt absolut sigur că v-ar plăcea - dacă nu la fel de mult - măcar într-o măsură asemănătoare. Este o carte care este imposibil să nu vă miște, deoarece este o adevărată poveste de viață despre speranță și despre cât de puternic este, în cele din urmă, sufletul omului. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Ce încredințăm vântului, scrisă de Laura Imai Messina, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!

Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Istorie contemporană

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2021

Traducere: Andreea Niță, Irina Manea 

Mark Galeotti (n. 1965) este expert în istoria modernă, politica și securitatea Rusiei. Autor prolific, printre cele mai recente cărți ale sale se numără: A Short History of Russia (2021; ed. rom.: O scurtă istorie a Rusiei, Humanitas, 2021), Armies of the Russian-Ukrainian War (2019), We Need to Talk About Putin (2019; ed. rom.: Hai să vorbim despre Putin!, Humanitas, 2021), Russian Political Warfare: Moving Beyond the Hybrid (2019), Kulikovo 1380: The Battle that Made Russia (2019), The Vory: Russia’s Super Mafia (2018), The Modern Russian Army, 1992–2016 (2017). De asemenea, semnează articole cu regularitate pentru Moscow Times, Raam op Rusland, Business New Europe și numeroase alte publicații. Scrie și pe propriul blog, In Moscow’s Shadows. Este profesor onorific la University College London și director general la Mayak Intelligence, o firmă de consultanță și cercetare specializată în relațiile cu Rusia. Este bursier al Institutului de Relații Internaționale de la Praga și al Royal United Services Institute de la Londra. A predat istorie la Robinson College, Cambridge, și are un doctorat în științe politice la London School of Economics. A fost șeful Departamentului de istorie de la Universitatea Keele, profesor de afaceri internaționale la Universitatea din New York, profesor invitat la Universitatea Rutgers (Newark), la Universitatea Carolină din Praga și la Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse (Moscova). A consiliat mai multe instituții, printre care Comitetul pentru Afaceri Externe al Camerei Comunelor (Marea Britanie), Adunarea Parlamentară a NATO, Interpolul și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa.

  „Dependența de relațiile personale și înțelegerile nescrise - poniatie în rusă; foarte interesant, acesta e un termen folosit și în lumea interlopă - a devenit centrală pentru stilul de conducere al lui Putin.”

E văzut drept cel mai periculos om din lume. Așa să fie cu adevărat? Cine e de fapt Vladimir Putin? Ce vrea? Ce planuri are?  S-a scris enorm despre Rusia de azi, însă Occidentul încă nu-l înțelege pe acest politician a cărui sferă de influență cuprinde întreaga planetă și ale cărui relații de putere pătrund până în cele mai intime sfere ale vieții noastre de zi cu zi. Mark Galeotti ne arată cine e omul din spatele mitului, analizează cele mai frecvente prejudecăți despre Putin și îi descifrează motivațiile. Urmărindu-i cariera de la începuturi, de când era un simplu ofițer KGB, până în prezent, cartea aceasta ne oferă o viziune inedita și realistă asupra omului care înclină, de multe ori decisiv, balanța politicii internaționale.

„După cum s-a exprimat jurnalistul Mihail Zîgar: «N-ar zice niciodată vă rog să furați miliardul ăla de dolari» sau «vă rog să-i ucideți pe jurnaliștii ăia». În schimb, zic: «Faceți ce trebuie făcut. Vă știți îndatoririle, vă rog să le îndepliniți».”

Parcă în ideea cărții We must talk about Kevin, scrisă de Lionel Shriver, cartea Hai să vorbim despre Putin! este o carte care, prin traducere, face o diferență de verb față de titlul original: acel „trebuie” (din ”we must talk...”) devine „hai să!”, iar titlul original parcă ar transmite mai bine ideea acestei cărți: într-adevăr, mai mult decât să-ncepem să vorbim despre Putin așa, la o plictiseală, când n-avem ce face și Putin este chiar un subiect destul de exhaustiv, ar trebui să vorbim, de-adevăratelea, despre el. De ce spun asta? Ei bine, pentru că Putin, cel puțin în cercul meu de prieteni, deseori a fost un subiect de interes, sau cel puțin de discuții chiar aprinse, dacă nu filosofice și nefondate - de ce Putin face ceea ce face, cum face, ce vrea să demonstreze, cum de-a reușit să fie președintele Rusiei atât de mult timp, prin ce mijloace, și așa mai departe. Bineînțeles, în efervescența tinereții și a neinițierii noastre politice (de fapt, știu câteva persoane extrem de interesate de politica mondială și de mișcările pe care le fac diferitele țări), rămâneam la speculații și la teorii, ni se părea amuzant să dovedim că știm, când de fapt habar n-aveam mare lucru, încât să pară că, da, știm și noi ceva și că lumea asta nu face un pas fără să-l contorizăm noi; evident, nimic mai greșit decât asta. Dar, trebuie să recunosc, după ce am citit această carte, abia aștept să mai am câteva discuții dintr-alea pline de patos și-nflăcărate, abia aștept să le arăt cât de bine îl știu eu, de fapt, pe șeful de la Kremlin și despre sistemul politic pe care acesta îl guvernează!

„Dacă insistăm să-l considerăm pe Putin drept un geniu strategic vom ajunge să căutăm în haos un mare plan care de fapt nu există. Dacă pare că Rusia se mișcă de colo-colo fără o direcție clară, nu înseamnă că nu pricepem ceva mai subtil sau că nu am observat un anume tipar, ci că exact asta face.”

Am citit această carte extrem de rapid, pentru că n-am putut să o mai las din mână. Ce-i drept, Galeotti conturează un portret extraordinar de clar al lui Putin, încercând să ne explice nouă cum este, de fapt, domnul Rusiei, încercând să explice „ce nu înțelege Occidentul”, dar, mai ales, de ce nu înțelege. Nu vrea? Se prea poate. Are prejudecăți și are impresia că ceea ce știe e de bun și nimic mai mult? Da, și asta. Dar, mai mult decât atât, ideea este că Putin păstrează imaginea Rusiei - sau, cel puțin, încearcă să o facă, și de-a dreptul că îi reușește cu brio - așa cum era ea cândva: o adevărată putere politică, o țară a cărui nume chiar transmitea putere, și, na, ideea că cu Rusia chiar n-ai cum să te pui; forță brută, armată, o politică guvernamentală plină de teroare, care pare că făcea legile și se juca cu ele așa cum dorește, iar cu toții păleau și erau muți în fața dorințelor acestei țări. Când autorul se angajează într-un dialog cu un fost oficial al Administrației Prezidențiale (cancelaria lui Vladimir Putin și, de fapt, cea mai puternică instituție din Rusia), acesta, la un moment dat, îi spune lui Galeotti că „Occidentul nu-l înțelege pe «șeful lor». Serios, am citit o parte din rahaturile din ziarele voastre, pe care le spun politicienii voștri, pe care «experții voștri» le scriu, și pur și simplu nu știu de unde le tot scot. Nu-s de mirare belelele pe care le avem pe cap acum. Și știi de ce? (...) Ce fel de relații putem avea cu voi toți, atât timp cât nu ne vedeți cu adevărat, nu ne auziți?” Ce-i drept, e normal ca atât timp cât interpretăm exact așa cum ne dorim fiecare cuvânt al lui Putin și „fiecare bășină pe care-o trage”, avem impresia că, cu adevărat, îl cunoaștem pe „Vladimir Vladimirovici”. Și rămânem cu imaginea preconcepută că, da, ceea ce știu este ceea ce este adevărat când, de fapt, suntem departe de a ști cu adevărat cine și cum este Vladimir Putin.

„Căutăm un mare rechin alb, o mașină de ucis singuratică și mortală, dar în timpul ăsta ne mănâncă un banc de pești piranha, mai puțin spectaculoși, dar ale căror mișcări sunt mult mai greu de anticipat și respins.”

Mulți spun că pentru a-l înțelege pe Putin, trebuie pur și simplu să-i înțelegi pregătirea la KGB? Normal, nu? Când zici KGB, parcă zici pericol, moarte, crime, restul chestiilor de acest gen; cum putin a făcut parte din KGB, e clar cât de multe lucruri urâte, să nu zic altceva, a realizat. E clară tirania acestuia, cât de îngrozitor este; ei, bine, nici pe departe, întrucât Putin chiar n-a fost un adevărat KGB-ist, cum s-ar zice. Nu vă zic mai multe, dar trebuie să excludem, într-o mare măsură, preconcepțiile legate de Putin care fac referire la activitatea sa în cadrul Comitetului de Apărare al Statului). Nu știu, dar trebuie să recunosc că și eu păstram în minte ideea unui președinte plin de interese dramatice, pur subiective, care vrea doar binele și prosperitatea sa, nicidecum a poporului, care păstrează o domnie tiranică și extremistă, capabil să înlăture, prin mijloace deloc ortodoxe, pe oricine din eventuala luptă politică. Poate chiar așa este, cine știe, dar știu totuși că această carte a reușit să lumineze mult toate ideile pe care le aveam, chiar să le redreseze și să răspundă la anumite întrebări (dintre multele pe care mi le tot puneam). Trebuie să recunosc, într-o mare măsură nu sunt atât de interesat de politica mondială, externă sau, în principal, de orice tip de politică, nu-i domeniul meu și nici nu reprezintă un intersex supraliminal pentru mine, dar există unele momente în care chiar mă întreb cum de, din păcate, se-ajunge la anumite conflicte și la atât de multe jocuri politice, de culise, încât poporul să tragă din păcate foloasele cele din urmă. În Hai să vorbim despre Putin! chiar am găsit câteva explicații care, trebuie să vă spun, m-au șocat și m-au făcut să regândesc multe aspecte legate de Putin - nu pot spune că l-am stimat vreodată, nici nu pot spune că m-a interesat, de fapt, vreodată, persoana lui, dar trebuie să vă spun în schimb că este un om care, cu adevărat, știe ceea ce face. Și-o face extrem de bine! 

„(...) există în lume oameni politici care visează să fie ca Putin, dar nu multe țări vor să fie ca Rusia. După orice criterii obiective, Rusia nu este o mare putere. Dar Putin este convins că Rusia contează, mai mult decât reiese din orice înșiruire a punctelor sale relativ tari și a punctelor cu siguranță slabe.”

Drept urmare, atât el, cât și statul rus pe care Putin l-a conturat și structurat așa cum a dorit, sunt imprevizibili, uneori chiar parcă s-ar părea că se poartă contradictoriu, mai ales în ceea ce privește politica externă pe care o duce Rusia. Multe dintre aparentele „succese” pe termen scurtale țării se dovedesc a fi - pe termen lung - slăbăciuni, nefiind nici gândite minuțios, în detaliu, dinainte, nici urmărite îndeaproape după aceea; interesul scade, din moment ce, cum să zic, „te vezi cu sacii în căruță”. Dar asta, după cum vă puteți da seama, ne ajută să explicăm de ce adesea nu suntem capabilă să anticipăm mișcările lui Vladimir Vladimirovici: nici el nu prea are habar ce urmează să facă. Probabil este conștient că, în general, și mai ales atunci când statele își unesc forțele, Occidentul este mult mai puternic decât Rusia, „cu un produs intern brut de douăzeci de ori mai mare, o populație de șase ori mai numeroasă și o armată de peste trei ori cât cea a Rusiei.” Putin vrea putere și stabilitate pe plan intern. Putin vrea recunoaștere în afară. Vrea să creeze o imagine falsă a unui președinte care știe ce face, care știe ce vrea și mereu își va atinge țelurile „geopolitice”- iar pentru asta, Putin are nevoie ca în țară să fie liniște și ca opoziția, de orice fel, să fie redusă la tăcere (prin modalitățile posibile), dar și ca economia rusească să funcționeze. Totuși, pentru toate acestea, Putin nu are vreun plan genial și extrem de bine gândit și pus la punct. Nu. Dar știe să profite de ambițiile și viziunile a tot felul de indivizi, instituții, organizații, de la jurnaliști și diplomați, la spioni și oameni de afaceri. Deși Rusia arată la fel ca orice altă țară, cu guvern, miniștri, un paralament bicameral, o constituție, curți de judecată și consulate, în realitate lucrurile sunt destul de diferite și nu așa cum scrie pe hârtie. Interese, jocuri de putere, nepotism, multe dintre acestea trag sforile în politica Rusiei. 

„(...) Rusia este o adhocrație în care toată lumea încearcă în permanență să ghicească ce vrea șeful și să-i facă pe plac. În parte, asta se datorează fricii de ceea ce s-ar întâmpla dacă lui Putin nu i s-ar face pe plac, sau speranței de a obține o răsplată imediată dacă șeful este mulțumit. Dar în vârful sistemului este vorba și de fidelitatea fundamentală între Putin și oamenii lui. (...) Putin își acoperă apropiații, chiar dacă asta înseamnă să dea foc întregii Rusii.”

Nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă ar fi tare multe de zis. Chiar vă recomand cu mare drag să citiți această carte, este o lectură utilă și extrem de interesantă, sunt sigur că v-ar prinde rapid - după cum v-am spus, nu sunt vreun fan, dar trebuie să recunosc că n-am mai putut să o las din mână din momentul în care m-am apucat de citit. Portretul lui Putin a fost atât de convingător, atât de pertinent și pătrunzător, surprins într-un volum ce ar putea servi drept manual despre președintele Rusiei - o analiză inteligentă a politicii lui Putin și a modului în care acesta guvernează și conduce. Le mulțumesc prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Hai să vorbim despre Putin!, de Mark Galeotti; o găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase, doar pe placul vostru și pline de aventuri frumoase!