Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Smaranda Bratu Elian 

„Copilăria se duce pentru oricare dintre noi. Într-o zi toți copiii mor.”

Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

„Iar când fericirea devine un lucru, orice atentează la siguranța lui se preface în dușman. Chiar și unul impalpabil ca vântul, chiar și ploaia care cade de sus. Cu prețul vieții ei lipsite de rost, Yui nu avea să lase să i se întâmple ceva rău acelui lucru și locului căruia îi încredința vocea.”

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011. Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.

„Dacă nu fericirea, măcar o ușurare începea să se înfiripe ca obiect.”

Vreau să vă spun că nu știam nimic despre această carte, titlul fiind cel care mi-a atras atenția. Ce încredințăm vântului, sună atât de poetic, atât de frumos și metaforic. Și când am început s-o citesc, încă de la prima pagină am știut că voi avea parte de o lectură care să mă miște, care să mă emoționeze și să facă apel la toate trăirile și sentimentele mele. Și așa a fost, întrucât sfârșitul acestei cărți m-a regăsit cu lacrimi în ochi, m-a ridicat și mi-a arătat că viața, dincolo de toate lucrurile urâte pe care le presupune, este și plină de frumusețe, de dragoste și iubire, de liniște; după cum spune un vers dintr-o melodie, one day we are gonna die, but all other days we are gonna live. O carte incredibil de emoționantă despre puterea de a trece peste greutățile vieții și despre cum îți poți regăsi sensul, speranța, când toate acestea ar părea pierdute pentru întreaga veșnicie.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Îmi plac dramele, trebuie să recunosc, deoarece din ele învăț cât de puternic este, de fapt, omul, și cât de frumos este acesta, cât de plin de dorință și de curaj, fiind capabil să se vindece, și nu vorbesc despre rănile fizice, ci despre acele cicatrici care nu se văd, încărnate, care te țin pe loc și te macină - regrete eterne, gândul că niciodată nu ai putea trece peste anumite întâmplări, că niciodată nu îți vei mai putea găsi drumul în viață, liniștea interioară. Yui, care nu mai găsește niciun motiv pentru a trăi, se retrage în sine și e gata să depună armele, după ce își pierde mama și fiica în tsunami-ul din 2011, redescoperă bucuria de a trăi, puterea de a iubi și de a se încrede în oameni. Într-o lume întunecată, se pare că puterea de a lumina până și cele mai negre gânduri se află tot în oameni care simt, oameni care împărtășesc aceleași dureri și care, la fel, caută să se regăsească și puterea de a trece peste. Bineînțeles, niciodată nu poți trece peste ceva cu adevărat, dar, așa cum zicea și Alice Munro, „regretele trec, întotdeauna trec”; aș putea spune, totuși, că da, într-adevăr, regretele trec, dar cum trec mereu va rămâne. Uneori trebuie să treci prin durere, trebuie să strângi din dinți și să găsești puterea de a te redresa, chiar și atunci când pare că nu mai există motive îndeajunse de bune pentru a o face - după ce își pierde întreaga familie, Yui pare că nu mai are niciun motiv pentru a iubi, pentru a spera, pentru a se bucura de faptul că este încă în viață. Dar totul se schimbă atunci când dă de persoana potrivită!

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie.”

Să nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte într-atât de tristă încât să îți transmită stări negative - nu. Este în schimb o carte despre curaj, de fapt, care îți dă curaj și, mai ales, îți dă de gândit, făcându-te să-ți reconsideri motivele pentru care, uneori, ai putea fi trist. Este o carte despre speranță și despre puterea de a lupta, despre regăsirea prin împlinirea iubirii, a iubirii adevărate, păstrând totuși puseul tragic al pierderii persoanelor dragi. Este o carte care te mișcă prin intensitate și prin simplitatea acelor lucruri pe care, deseori, le trecem cu vederea, când de fapt sunt atât de importante în viețile noastre. Chiar este o carte care m-a emoționat până la lacrimi, și nu că nu m-aș fi așteptat să o facă, dar m-a lovit prin profunzimea acelor lucruri simple despre care vorbeam, prin intensitatea scriiturii: emoțiile și trăirile lui Yui sunt aproape palpabile, viscerale, încât e imposibil pentru cititor să nu le simtă chiar dincolo de paginile cărții. Ce încredințăm vântului este o carte de un lirism aparte, de o efervescență metaforică absolut delicioasă, să spun așa, și e exact genul de carte care mereu își va găsi locul în sufletul meu; îmi plac acele cărți care vorbesc despre oameni, care vorbesc despre durerile lor care, la fel de bine, au fost și pot fi propriile-mi dureri. O carte care mă învață poate nu cum să trec peste ele, dar cum îmi pot îmbrățișa și accepta aceste dureri, pentru a lucra în vederea „gestionării lor”.

„(...) poate că alcătuiesc o lume în care nu numai supraviețuitorii își purtau de grijă unii altora, ci în care și defuncții se iubeau și mergeau înainte, acumulau ani și mureau. Trebuie că există un moment de uzură a sufletului așa cum există unul al trupului.”

O poveste delicată, emoționantă și nostalgică, despre acceptarea pierderii, despre iubire și regăsire, ca o meditație profundă asupra lumii care pare să nu mai aibă niciun sens, asupra lumii în care s-a produs un dezechilibru care niciodată nu va mai fi redresat. Laura Imai Messina scrie o carte despre suferință, dar, pe parcursul înaintării în lectură, îi oferă cititorului speranța unei fericiri viitoare, o fericire de neoprit care își va face loc în viața lui Yui, demonstrându-i că, chiar și în cele mai negre ceasuri, viața merită trăită și frumusețea și pacea și liniștea își vor face loc, încetul cu încetul cu încetul, în sufletul fiecăruia dintre noi. Într-adevăr, o lectură memorabilă pe care știu că n-o voi uita vreodată și pe care o voi recomanda cu drag oricui. Laura Imai Messina stăpânește deosebit de bine psihologia umană, inteligența emoțională și are o grijă absolută față de personajele sale, personaje pline de emoții, gânduri și trăiri. Probabil am să mă repet, dar ador aceste cărți, ador felul în care mă fac să mă simt și intensitatea emoțiilor pe care mi le transmit; mereu voi alege o astfel de carte în defavoarea alteia! 

„- Rămâi părinte chiar și atunci când copiii nu mai sunt.”

Voi ați citit-o? Dacă da, sunt tare curios cum vi s-a părut. Mie mi-a plăcut extraordinar de mult - bineînțeles, e strict părerea mea, dar dacă rezonați cu lecturile pe care vi le-am recomandat de-a lungul timpului, sunt absolut sigur că v-ar plăcea - dacă nu la fel de mult - măcar într-o măsură asemănătoare. Este o carte care este imposibil să nu vă miște, deoarece este o adevărată poveste de viață despre speranță și despre cât de puternic este, în cele din urmă, sufletul omului. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Ce încredințăm vântului, scrisă de Laura Imai Messina, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!