Un blestem sumbru și nimicitor (Distrugătorii de blesteme, #1), de Brigid Kemmerer - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2021

Traducere: Andra Elena Agafiței 

„- Mereu mă surprinde să descopăr că, atunci când lumea pare sumbră, avem totuși o speranță.”

Brigid Kemmerer este autoarea romanelor Letters to the Lost și More Than We Can Tell, a seriei Elementals și a romanului mystery/paranormal Thicker Than Water. S-a născut în Omaha, Nebraska, deși părinții ei au început s-o plimbe pe tot cuprinsul Statelor Unite, din deșertul ce înconjoară orașul Albuquerque, New Mexico, până pe malul lacului, în Cleveland, Ohio, oprindu-se adesea pe drum. Brigid s-a stabilit acum în apropiere de Annapolis, Maryland, împreună cu soțul și copiii.

„- Cândva, tatăl meu a spus că, la naștere, tuturor ni se împart niște cărți. O mână bună poate să piardă în cele din urmă - tot așa cum și una proastă poate să câștige-, însă toți trebuie să jucăm cărțile pe care ni le dă soarta. E posibil ca alegerile cu care ne confruntăm să nu fie cele pe care ni le dorim, dar, totuși, tot alegeri sunt.”

Îndrăgostește-te și distruge blestemul. Blestemat de o vrăjitoare foarte puternică să trăiască la nesfârșit cel de-al optsprezecelea an de viață, prințul Rhen, moștenitorul regatului Emberfall, a crezut că se va salva cu ușurință dacă o fată se va îndrăgosti de el. Însă asta se întâmpla înainte ca el să se transforme într-un monstru pornit pe distrugere. Înainte de a-și spulbera castelul și de a-și nimici familia și ultima fărâmă de speranță. O fermecătoare și captivantă reinterpretare a poveștii Frumoasa și Bestia, cu personaje credibile și amuzante, și, totodată, cu întorsături de situație la tot pasul. Pentru Harper, nimic n-a fost ușor vreodată. Cu tatăl dispărut, mama pe moarte și fratele care o subestimează tot timpul din pricina paraliziei cerebrale de care ea suferă, fata a învățat să fie dură ca să supraviețuiască. Atunci când încearcă să salveze o străină pe străzile din Washington DC, tânăra este transportată într-o lume magică. Harper nu știe unde se află acum sau ce să creadă. Un prinț? Un blestem? Un monstru? În vreme ce petrece tot mai mult timp alături de Rhen în acest tărâm fermecat, fata reușește să priceapă care e miza. Și pe măsură ce Rhen începe să înțeleagă că Harper nu e doar o altă fată pe care trebuie s-o cucerească, speranța încolțește iar în el. Însă puteri nemaiîntâlnite caută să distrugă regatul Emberfall… și va fi nevoie de mult mai mult decât de distrugerea unui blestem pentru a-i salva pe Harper, pe Rhen și pe oamenii acestuia de la nimicire.

„Am sânge pe sub unghii. Mă-ntreb câți dintre oameni mi-am ucis de data asta.”

Îmi plac cărțile fantasy care sunt un fel de retelling, mai ales ale unor basme populare - în cazul de față, Frumoasa și Bestia, pentru că îmi amintesc de copilărie, de momentele acelea în care, pentru prima dată, am citit basmele clasice, bucuria și magia și impresia că totul era posibil. Bineînțeles, autorii care nu rescriu cartea, au doar punct de plecare un anumit aspect, poate o anumită idee (a personajelor, cadrul de basm în care s-a petrecut acțiunea, chestii de acest gen). Iar Un blestem sumbru și nimicitor are drept punct de plecare ideea de blestem (și prințul Rhen, transformat în Bestia din basm) care nu va fi rupt decât în momentul în care Harper (Frumoasa) se va îndrăgosti, cu adevărat, de acesta. Un punct de plecare interesant, însă, după părerea mea, prea mult s-a lungit această carte fără să se întâmple nimic, sau, nu știu, mai sunt încă două volume (cred), deci cu siguranță multe au să se mai întâmple, iar acest volum a avut drept scop doar ideea de a-l introduce pe cititor în lumea cărții, de a-l familiariza cu personajele și cu intriga (care, de altfel, este multilaterală). Însă parcă aș fi vrut mai multă acțiune, parcă aș fi vrut ca totul să fie mai dinamic și nu doar niște capitole în care, încetul cu încetul, ies la iveală anumite aspecte din viața celor doi. 

„Tot așa cum vor dispărea și sângele de pe mâinile mele și sudoarea de pe coastele calului. Razele soarelui de toamnă timpurie vor încălzi caldarâmul, iar răsulfarea mea nu va mai scoate aburi în aerul dimineții. Fata se va face nevăzută, iar anotimpul va începe din nou. Voi împlini optsprezece ani. Pentru a 327-a oară.”

Într-adevăr, mi s-a părut autentică ideea în care Harper ajunge, intempestiv, într-o lume paralelă, într-o lume magică, într-o lume medievală cu castele și războaie și chestii dintr-astea absolut incredibile pentru ea, care vine din Washington DC, o lume a tehnologiei și a vitezei. Deși la început îi este greu să se adapteze și să înțeleagă, încetul cu încetul ea își dă seama că originea sa, lumea din care se trage poate constitui un avantaj în fața dușmanului (mai greu este să își dea seama cine de fapt este dușmanul, deoarece blestemul aruncat asupra lui Rhen este mai mult decât ideea de a fi preschimbat într-o bestie - atunci când transformarea are loc, el devine violent chiar cu proprii săi supuși, chiar cu Harper; de aceea, în fiecare an, Grey, supusul lui Rhen, aduce în regatul Emberfall câte o fată, cu speranța că aceasta se va îndrăgosti cu adevărat de Rhen, punând astfel capăt blestemului nemilos). Dar mi s-a părut totuși că totul a fost mult prea static, deși ultimele câteva capitole au fost chiar pline de suspans și destul de alerte - dar, până acolo, n-am făcut decât să fiu martor unor situații destul de plictisitoare, în care cei doi erau angajați parcă tachinându-se, certându-se și chestii de acest gen. Deci nu pot spune că m-a dat pe spate și mi-a plăcut la nebunie (așa cum mi s-a întâmplat cu Urzeala zorilor - recenzia AICI și cu cele două volume din Șarpe și porumbel - recenziile AICI și AICI). Dar sfârșitul cărții a scos la iveală ceva destul de interesant, îndeajuns de interesant încât să spun că totuși aș vrea să citesc și volumul următor, deoarece cred că promite destul de mult.

„- Încă nu ți-ai dat seama? Blestemul ne face pe toți să suferim.”

În rest, nu știu ce aș mai putea spune. Cred că este o carte care ar fi putut să fie mai bună, dar nu mă pot pronunța cu adevărat în privința seriei întrucât celelalte volume, de ce nu, ar putea fi mult mai bune. Ar putea oferi mult mai multă acțiune cititorului, iar volumul de față, așa cum am mai spus, nu a avut drept scop decât faptul de a-l introduce pe cititor în atmosfera cărții (totuși, nu cred că ai nevoie de aproape o carte întreagă pentru a scoate la lumină niște intrigi și culoarea locală și atmosfera cărții, să fim serioși). Plus că eu nu sunt tocmai un fan al genului fantasy, de aceea când citesc o astfel de carte, am așteptări mari deja din start, și vreau să-mi stârnească anumite stări și să mă țină acolo, cât mai captiv și atent. Într-adevăr, mi se par fascinante lumile pe care autorii acestui gen literar reușesc să le creeze, imaginația lor, efervescența acelor locuri, a magiei - dar acestea, cel puțin în volumul de față, au cam scârțâit, lipsind. Da, lumea pe care a livrat-o Kemmerer cititorului a fost interesantă, dar revin la faptul că totul a fost greoi și plictisitor în marea parte a cărții - deși, trebuie să recunosc, am citit cartea rapid (chiar mă gândeam, de fapt, cum de reușesc să rămân prins de lectură chiar dacă nu îmi este tocmai pe plac - poate speram că are să se întâmple, odată și odată, ceva). 

„- Nu știu niciodată când să am încredere în tine! De fiecare dată, totul pare atent calculat.”

Finalul chiar mi s-a părut interesant și lasă premisele unui viitor volum mult mai bun. Nu pot spune că aștept și continuarea așa cum o aștept pe cea de la Urzeala zorilor (dacă nu ați citit acest fantasy, chiar ar trebui s-o faceți, fiindcă are efectiv tot ce-i trebuie pentru a fi extraordinar de bun), dar parcă încă există niște întrebări pe care mi le pun și aștept să văd dacă, în cele din urmă, Harper va fi cea care va rupe blestemul aruncat asupra lui Rhen. În rest, vreau să am parte de un dinamism mai accentuat și de o atmosferă mult, mult mai alertă. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru volumul de față, Un blestem sumbru și nimicitor, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și frumoase!

Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli, de Jeanne Mackin - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2020

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Traducere: Loredana Voicilă

Jeanne Mackin este autoarea a numeroase romane istorice, printre care se numără și bestsellerul The Beautiful American. A predat cursuri de scriere creativă la colegiul american Goddard și a susținut workshopuri în întreaga lume. Este membră a Societății Americane a Anticarilor și a colaborat ca jurnalist pentru publicații precum The New York Times, Americana sau Fiberarts. Locuiește împreună cu soțul ei în nordul statului New York. Este pasionată de literatură, dar și de protejarea mediului.

„Schiap mă învățase asta. Hainele nu sunt doar haine. Ele sunt manifestarea fizică a stărilor, a dorințelor, a sufletului și a visurilor noastre. Trupul femeii ia forma visurilor și a speranțelor unei generații. Hainele sunt alchimie, sunt piatra filosofală, ar fi spus prietena mea, Schiap. A doua piele, pielea pe care ne-o alegem, arta care are darul de a ne transforma și pe care o purtăm pe trupul nostru.”

Paris, 1938. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli se războiesc de multă vreme pentru titlul de cea mai bună, cea mai inspirată, dar și cea mai influentă creatoare de modă din Franța. Rivalitatea dintre cele două este legendară, iar strategiile sunt, uneori, înspăimântătoare. Coco și Elsa sunt cum nu se poate mai diferite fie că este vorba despre opțiunile politice, fie despre stil. Ținutele imaginate de Chanel sunt clasice, elegante, practice, în vreme ce Schiaparelli mizează pe îndrăzneală și nonconformism. Când americanca Lily Sutter, o tânără văduvă care visează să devină pictoriță, este angajată la buticul Elsei, lucrurile se precipită. Fără voia ei, inocenta Lily se vede implicată în lupta dintre cele două creatoare de modă și nu știe căreia să îi ia partea. Concurența devine tot mai încrâncenată, iar atmosfera, tot mai sumbră căci amenințarea războiului plutește în aer.

„- (...) Uneori e bine să renunți la lucruri. Și la oameni, de asemenea! a adăugat.”

Am să-ncep prin a spune că, până acum, absolut nicio carte din colecția LedaBazaar nu m-a dezamăgit - este una dintre colecțiile în care găsesc cărți exact pe gustul meu; am vrut să citesc această carte încă de când a apărut, atât datorită copertei (sau coperții, mereu am avut o dilemă și nu știu ce să mai cred) care îmi place la nebunie, cât și datorită faptului că le are drept protagoniste pe Coco și Elsa, două figuri legendare, icon-uri când vine vorba de domeniul modei (o ficțiune care să le surprindă pe cele două și rivalitatea dintre acestea cu siguranță n-are cum să dea greș). Iar atunci când și scriitura este una deosebită și frumoasă, cu siguranță rețeta succesului este asigurată. Și așa a fost, pentru că Jeanne Mackin a scris o carte care nu doar că este extrem de delicioasă, dar este și profundă, emoționantă, plină de întâmplări amuzante, totul într-un decor alarmant, în care pericolul invaziei naziste, iminența războiului sunt doar o chestie de timp. 

„La plecare, Coco a trecut pe lângă Schiap; s-au privit ca două leoaice hămesite în căutare de pradă. Tensiunea din jurul lor era atât de mare, încât te paraliza.”

Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli redă povestea celor două, din perspectiva lui Lisei, femeie care,  de altfel, le-a cunoscut la fel de bine pe amândouă, a cunoscut toate intrigile dintre acestea și toate privirile tăioase și veninoase pe care și le-au aruncat, toate declarațiile subtile de „război” și, uneori, a fost martora unor izbucniri destul de violente, părerea mea (n-ai cum să dai foc rochiei cuiva, culmea, când persoana respectivă chiar poartă acea rochie). Totuși, mai mult decât atât, este vorba de renume și de dorința de a ieși în evidență, de a fi mai bun, chiar dacă stilul vestimentar al celor două - al lui Coco și al Elsei - erau cu totul diferite: în timp ce Coco aborda o tehnică mai precisă, simplistă și minimalistă, Elsa era renumită prin extravaganța și efervescența broderiilor sale, a accesoriilor deseori bizare, a volumelor și a dimensiunilor pe care Coco le considera niște hidoșenii. Totuși, amândouă au fost (și încă sunt) extrem de populare și apreciate, dar într-o astfel de lume poate exista un singur învingător. Și ele vor face tot ce le stă în putință să poată fi încoronate câștigătoare în acest război al textilelor. Chiar mi-a plăcut romanul, și nu neapărat că vorbim aici de un război pe bune, nu, este vorba despre o tensiune subtilă, aș putea spune chiar elegantă care există între cele două „rivale”. Și profunzimea tuturor credințelor lor, a ideilor și a idealurilor pe care le au - o adevărată sursă de inspirație.

„Bărbații care cred că femeile sunt niște creaturi sentimentale și delicate nu au lucrat niciodată în industria modei.”

Un roman rafinat, despre două mari femei care au revoluționat lumea fashion-ului mondial, care au creat etaloane și care au avut în comun ideea de a îmbrăca lumea cât mai frumos, văzând dincolo de ideea de modă - pentru ele, crearea hainelor însemna nu doar o formă de câștig, pe cât o încercare de a scoate la iveală capacitatea oamenilor de a fi mult mai mult decât ceea ce sunt, de a emana eleganță și frumusețe și speranță prin ceea ce poartă; chiar Elsa spune, la un moment dat, că nu îți arăți vârsta decât atunci când știi că nu te mai îmbraci bine. De cealaltă parte, Coco, după cum bine știm, a revoluționat standardele feminine de îmbrăcăminte, inspirându-le pe acestea să abordeze (și) ținute (mai) masculine, mai „pentru bărbați”. Iar modul în care Jeanne Mackin își livrează opera, felul ei de a scrie, profund și emoționant, dar și dinamic și alarmant, tensiunea subtilă dintre cele două, realitatea personajelor și felul în care Elsa și Coco au fost construite, atât de plastic și atât de veridic, mi-au încântat extraordinar așteptările și m-au făcut să nu mai pot lăsa această carte din mână. Și, încă o dată, trebuie să vă spun că e pur și simplu superbă coperta acestui roman. Jeanne Mackin îl introduce pe cititor într-o lume captivantă, plină de descrieri colorate și elegante și vii ale hainelor despre care se vorbește, istorisită cu un talent cert, cercetată minuțios (chiar și în ceea ce privește opiniile politice ale lui Coco și Elsei, la fel de diferite ca și stilul vestimentar pe care îl propun clientelor lor).

„- Doar asta ar trebui să existe pe lume, a zis Otto. Nimic altceva. Poate doar muzica. Și arta ta.”

O poveste memorabilă despre două femei creative și fascinanta și vibranta lor bucurie de a trăi, în același timp în care concurența aprigă dintre cele două crește în intensitate și dimensiune, totul pe fundatul amenințării din ce în ce mai prezente a invadării Parisului de către armata nazistă. Tensiunea din roman este aproape palpabilă, potențând cadrul în care Coco și Elsa duc bătăliile în care s-au implicat; iar sfârșitul cărții, sincer, este pur și simplu sfâșietor și monumental. Mi-a smult o lacrimă și mi-a stârnit în suflet bucuria faptului că, într-adevăr, există scriitori într-adevăr buni. Chiar vă recomand cu mare drag această carte, Rivalele. Coco Chanel și Elsa Schiaparelli, scrisă de Jeanne Mackin, mai ales dacă sunteți împăcați cu genul acesta de literatură - nici nu știu cum să-i zic, ficțiune istorică? Care are drept personaje figuri remarcante și convingătoare, readuse la viață și îndrăgite de multă, multă lume. Să aveți doar lecturi cu spor și plăcute!

Mâine eram veșnic leu. O călătorie în lumea schizofreniei, de Arnhild Lauveng - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Psihologia pentru toți

Anul apariției: 2021

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Traducere: Ioana-Gabriela Nan

Arnhild Lauveng a studiat la Universitatea din Oslo și acum lucrează ca psiholog clinician. A fost premiată în 2004 pentru deschiderea ei de a-și prezenta lupta cu boala psihică. Timp de 10 ani Arnhild Lauveng a suferit de schizofrenie, fiind internată frecvent. Cartea de față oferă o rară ocazie de a intra în universul schizofreniei și a descoperi o lume suprarealistă, uneori plină de teroare, alteori plină de frumusețe, în care experiențele descrise sunt copleșitoare – pierderea identității, sentimentul de a fi controlată din exterior, relația cu vocile pe care le auzea și cu halucinațiile uneori terifiante. Când a fost diagnosticată cu schizofrenie, autoarei i s-a comunicat că va trebui să trăiască cu această boală toată viața. Azi se consideră „fostă schizofrenică", nu mai are nevoie de medicamente și lucrează ca psiholog clinician. Deși critică de multe ori sistemul medical, autoarea atribuie revenirea ei treptată la sănătate personalului dedicat care a fost disponibil pentru a vorbi cu ea și a o vedea ca pe o persoană diagnosticată cu o tulburare, și nu ca o întrupare a unei tulburări.

„Ceea ce, privind în urmă, consider a fi semnalul cel mai clar, a fost faptul că identitatea mea, siguranța că reprezint un «eu», a-nceput să se dezintegreze. Am început să mă-ndoiesc din ce în ce mai mult că exist cu adevărat și că nu sunt un personaj de carte sau subiectul imaginației cuiva.”

„Tânjeam cu disperare după sânge, foc și balauri, dar mă găseam într‑o ceață tot mai deasă, așa c‑am început să mă zgârii până la sânge ca să simt că trăiesc și ca să mă conving că încă‑mi mai curge sânge în vene. Comunicam tot mai des cu Căpitanul și cu ceilalți, iar simțurile mele erau tot mai puțin demne de încredere, așa că mergeam la toaleta fetelor și mă luptam cu Căpitanul și cu lupii. Mă loveam peste față, mă mușcam de mâini și mă dădeam cu capul de perete ca să oblig vocile să tacă. Deși alegeam cabina de toaletă cea mai evitată și mai izolată, tot am fost descoperită în cele din urmă. Eleva cea silitoare se țicnise de‑a binelea”. - Arnhild Lauveng 

„Nu mai eram sigură cine anume îmi controla gândurile și faptele, dacă eram eu - sau era altcineva - «autorul», poate? Am început să mă simt tot mai nesigură de faptul că trăiam într-adevăr, atât de gol și cenușiu părea totul. În jurnal, am înlocuit cuvântul «eu» cu «ea» și după aceea am început să gândesc în acești termeni (...).”

„Îmi era realmente dor de un prieten. De cineva care mă cunoștea și căruia îi păsa de mine pentru că îi plăcea ca, dintre toți, să fie cu mine, și de cineva care mă știa ca fiind Arnhild, și nu un diagnostic. Și mie îmi fusese dor de ea, ca om și ca personalitate, pentru că era exact așa cum era și nu putea fi înlocuită de nimeni alta și pentru că relația pe care o avuseserăm era a noastră și de aceea avea pentru noi o semnificație cu totul specială. Abia așteptasem să fim iar împreună. Însă tocmai de aceea era și mai greu s‑o întâlnesc, să fiu cu ea și, în același timp, să nu‑i fiu aproape. Faptul că eram împreună și, cu toate astea, nu ne regăseam, era mult prea greu de suportat”. - Arnhild Lauveng

„(...) Se putea întâmpla să stau de vorbă cu oamenii și să observ că mi-e greu să aud ce spun, fiindcă vocile le erau acoperite de sunetul tenișilor mei pe asfalt. Susurul din țevi putea deveni ascuțit și amenințător și-mi făcea rău fizic, iar uneori nu mai știam sigur ce reprezintă sunetul acela, dacă era doar un susur sau cineva care vorbea?”

Poate una dintre cele mai șocante și tulburătoare cărți de memorii citite vreodată, cartea Mâine eram veșnic leu este o călătorie reală, dureroasă, memorabilă în lumea înfiorătoare, care depășește granițele oricărei imaginații, care capătă dimensiuni în cazul oamenilor care suferă de această afecțiune tulburare obscură care poartă denumirea de „schizofrenie”. Este în care Arnhild Lauveng își spune povestea - cum au început primele simptome ale bolii, când și-a dat seama că suferă de schizofrenie și cum, în cele din urmă, cu ajutorul unui personal medical dedicat, avizat și bine pregătit, a reușit să se rupă din această lume a vocilor și a întunericului. Bineînțeles, vă dați seama că probabil nu a fost nimic atât de ușor, iar această călătorie spre vindecare a fost presărată cu extraordinar de multe întâmplări greu de imaginat, cu experiențe incredibile și extrem, extrem de dureroase, care au adus-o pe Arnhild Lauveng pe culmile disperării, crezând că nu va mai putea niciodată să se însănătoșească și să se integreze în societate. 

„Mergând pe stradă, se putea întâmpla ca uneori casele din jur să crească ajungând enorme și amenințătoare sau se putea să simt cum se prăbușesc peste mine. Normele obișnuite asupra perspectivei și orientării spațiale s-au deteriorat și era ca și cum aș fi umblat printr-un tablou de Picasso sau Salvador Dalí - epuizant și derutant.”

Este o carte care n-are cum să nu te atingă și n-are cum să nu te miște - o citeam și simțeam cum am un nod în gât pe care îmi este imposibil să îl înghit; citeam și, deseori, simțeam nevoia să mă opresc și să meditez asupra a ceea ce citeam. Într-adevăr, schizofrenia este o tulburare greu de înțeles și de definit, să spun așa, greu de încadrat chiar și în domeniul medical, de niște oameni specializați. Este o patologie în a cărei diagnostic se iau în calcul deosebit de multe variabile și ale cărei simptome pot fi ușor asociate altor tulburări psihice. Bineînțeles, științele psihiatriei au evoluat, iar acum este dispunem de numeroase tratamente și metode terapeutice și de profilaxie - totuși, este încă deosebit de șocant cât de multe persoane suferă, în ziua de azi, de diferite afecțiuni psihice, de la cele mai subliminale până la cele de o gravitate violentă. În cartea de față, Arnhild Lauveng face un fel de save-as acelei perioade din viața ei în care s-a simțit lipsită de speranță și extrem, extrem de singură, în care la capătul tunelului nu mai exista nicio lumință iar întreaga ei viață era scufundată într-un întuneric dens; nu vreau să vorbesc deloc despre ce înseamnă schizofrenia din punct de vedere medical și care sunt manifestările acestei tulburări, deoarece îmi este extrem de greu să o fac - dar Arnhild Lauveng livrează cititorului întocmai experiențele pe care le-a avut, astfel încât este ușor să-ți dai seama cât de intensă, de fapt, este această carte, și cât de mult a reușit să mă tulbure.

„(...) N-o mai văzusem până atunci, dar tot știam cine este. Era Singurătatea și era frumoasă. Cui îi pasă de vreun grup, când Singurătatea era atât de încântătoare? După aceea am văzut-o adesea. Vorbea puțin, dar avea un surâs minunat și un pic trist. Uneori dansa pentru mine, în rochia ei diafană, cu totul albă și cu totul albastru-marin. În același timp.”

După cum am spus deja, este una dintre cele mai emoționante cărți citite în ultimii ani. Arnhild Lauveng este reală și sinceră, nu ascunde nimic și scoate la iveală, bucățică cu bucățică, aspecte ale vieții ei de pacient schizofrenic - atât în ceea ce privește experiențele pe care le-a avut cu numeroasele abordări terapeutice, cu personalul medical, cât și detalii referitoare la manifestările acestei tulburări psihice. În cele din urmă, reușește să depășească această perioadă și să se însănătoșească, deși susține că probabil niciodată nu va reuși să scape în totalitate de acea sămânță bolnavă din corpul ei, dar în prezent reușește s-o țină sub control și să-i diminueze violența. Oricum, amintirile cu siguranță vor rămâne întotdeauna o parte integrantă a vieții ei, acele amintiri intense ale unei boli care, cu siguranță, i-a marcat tinerețea și i-a afectat calitatea acesteia. 

„Cuvântul schizofrenie înseamnă «spirit divizat» și mulți cercetători de-a lungul timpului au încercat să descopere în ce constă această divizare sau fracționare și care-i sunt cauzele. Multe dintre teorii au fost mai târziu abandonate, altele au fost modificate, iar oamenii au aderat la tabere diferite, în funcție de ceea ce cred și ceea ce li se pare semnificativ. (...) Atunci când mulțimea de gânduri, emoții, percepții și cunoștințe devine prea grea pentru ca individul să le mai poată face față, soluția e să transfere o parte din ele asupra altcuiva, cineva din afara sinelui său.”

Nici nu știu ce să mai spun - chiar vă recomand să citiți această carte, Mâine eram veșnic leu, este de o intensitate incredibilă și cu siguranță va fi, și pentru voi, o lectură la fel de memorabilă; mai mult decât atât, după ce s-a vindecat, Arnhild Lauveng a urmat studiile universitare în vederea pregătirii sale ca psiholog clinician - ceea ce nu poate decât să mă bucure enorm, știind că un astfel de om este cu siguranță mai mult decât avizat să ofere înțelegere și ajutor. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru exemplarul de față, îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi cu spor și așa cum vă doriți!

În grădina căpcăunului, de Leïla Slimani - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World fiction

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 272

Rating: 2 din 5 steluțe

Traducere: Nadine Vlădescu

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și studiul mass-media la Sciences Po. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalistă pentru revista Jeune Afrique. A debutat în 2014 cu romanul, În grădina căpcăunului, iar în 2016 a publicat thrillerul psihologic Cântec lin (tradus la Pandora M în 2017), care a devenit rapid bestseller, cu peste 80 000 de exemplare vândute în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Premiul Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. În 2017, Leïla Slimani a publicat romanul grafic Paroles d'honneur, iar trei ani mai târziu romanul Le pays des autres (în curs de apariție în seria Anansi. Contemporan).

„De îndată ce închide ochii, aude zgomotele, suspinele, urletele, loviturile. Un bărbat gol care gâfâie, o femeie care are orgasm. N-ar vrea să fie altceva decât un obiect în mijlocul unei hoarde, să fie devorată, suptă, înghițită cu totul. Să fie ciupită de sâni, mușcată de abdomen. Vrea să fie o păpușă în grădina unui căpcăun.”

Captivant, erotic și îndrăzneț, În grădina căpcăunului oferă o explorare a sexualității, a dependenței și a nevoii unei femei de a simți că trăiește. Adèle și Richard formează un cuplu parizian perfect. Tineri și frumoși, au cariere de succes și o viață socială împlinită. Ea este jurnalistă, el este medic și au împreună un copil pe care, cel puțin aparent, și l-au dorit foarte mult și care le-a consolidat relația. Privit de la distanță, mariajul lor pare fără cusur, însă dacă te apropii, fisurile care-l străbat devin vizibile, distorsionând imaginea și făcându-te să te întrebi care e adevărul din spatele măștilor. Adèle e plictisită de slujba și de mariajul ei, fiind stăpânită de o nevoie insațiabilă de sex. Își face programul în funcție de aventurile ei extramaritale, ajungând târziu la serviciu și mințindu-și soțul, până când, într-o zi, cade într-o cursă pe care și a întins-o singură.

„(...) Închidea ochii cu furie, ca și cum vederea lui o dezgusta, ca și cum se gândea deja la bărbații următori, cei adevărați, cei buni, cei din altă parte, cei care i-ar fi luat în sfârșit corpul în stăpânire.”

Trebuie să încep prin a spune că citind această carte am ieșit puțin din zona mea de confort. Acum câțiva ani, abordam mult mai des literatura de acest gen, să spunem „erotică”, care presupune că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a o citi și chiar pentru a o înțelege așa cum trebuie. Dar, pentru mine, dacă e să am în vedere literatura erotică, Emmanuelle Arsan rămâne o autoare de referință (una dintre cărțile scrise de ea, Lecția bărbatului, a fost tradusă tot la Editura Trei, dar în anul 2006, deci nu cred că se mai găsește). Așadar, având în vedere că este încă un gen de literatură care îmi este străin, n-am avut ca grad de comparație decât scriitura lui Arsan; și pot spune că, din acest punct de vedere, am fost oarecum dezamăgit de romanul lui Slimani, pe care cu greu am reușit să-l înțeleg și de fapt sunt sigur că nici nu am reușit. A fost, totuși, o lectură rapidă, deci nu a trebuit să mă lungesc prea mult cu ea. Ah, da, și încă un autor care scrie tot în această idee romanistă este Pedro Juan Gutiérrez (are 3 cărți apărute, traduse tot la această editură, le puteți găsi AICI - bineînțeles, sunt cărți destul de vechi, deci șanse slabe de a le mai găsi, dar vă pot spune că sunt de o intensitate extraordinară).

„Lucien e o povară, o constrângere cu care îi e greu să se obișnuiască. Adèle nu reușește să afle unde se ascunde dragostea pentru fiul ei, în mijlocul acestor sentimente confuze: panica de a trebui să-l lase în grija altcuiva, agasarea față de faptul că trebuie să-l îmbrace, epuizarea de a urca o pantă cu căruciorul lui îndărătnic. Dragostea pentru el e acolo, ea nu se îndoiește de asta. O dragoste care s-a dezumflat mult, victimă a cotidianului. O dragoste care nu are timp pentru ea însăși.”

Cred că singura atitudine viabilă în ceea ce privește această carte nu este o recenzie, ci o caracterizare de personaj, să spun așa: Adèle pare femeia care le are pe toate, și-n același timp nu are nimic (sau, de fapt, are impresia că nu are nimic). Este un spirit parcă prea liber, care nu reușește să își asume obligațiile, să spun așa, pe care le are - își înșală bărbatul, neglijează, într-o măsură, îndatoririle față de el și chiar pe propriul ei copil. Totuși, viața ei este plină de goluri, fracturată, iar singura modalitate prin care poate lupta cu toate acestea sunt bărbații cu care întreține relații sexuale (aproape) pe oriunde apucă. Bărbații pe care nu-i cunoaște și cărora le uită numele a doua zi, cu care nu se mai întâlnește niciodată - această poftă exacerbată, aproape patologică de a simți în ea trupul altcuiva, de a trece peste anumite bariere, de a se revolta și de a cunoaște, parcă, mult mai bine lumea în care trăiește. De fapt, am avut de-a lungul lecturii impresia că Adèle, prin ceea ce face, nu caută decât să se cunoască mai bine și să-și (re)descopere identitatea (poate) pierdută atunci când s-a hotărât să întemeieze o familie cu Richard - abia după ce a făcut-o, probabil și-a dat seama că așa ceva este peste puterile ei, iar Adèle nu poate aparține unui singur bărbat: ea vrea să fie dorită și să experimenteze efervescența masculină din jurul ei, vrea să se îmbete cu parfumul fiecărui bărbat pe care îl cunoaște, pierzându-se, niciodată până la saturație, în propriile-i dorințe carnale.

„ - (...) să le vorbești oamenilor de sus, ca și cum ai fi înțeles tu totul despre viață și noi am fi pentru tine doar o urmă de oi imbecile. Știi, ești la fel de comună ca noi, Adèle. În ziua în care vei accepta lucrul ăsta, vei fi mult mai fericită.”

Stilul de scriere, de asemenea, nu prea m-a impresionat. Mi s-a părut puțin sec, cam lipsit de esență și profunzime - sincer, nu reușesc să-mi dau seama dacă într-adevăr Adèle chiar e un personaj banal, dincolo de exegeza care consideră romanul lui Slimani ca fiind unul intens, extraordinar și fabulos, sau mie chiar nu mi-a fost accesibilă. Nu știu, nu am reușit deloc, dar deloc să mă apropii de ea, deși unele aspecte chiar le-am putut înțelege („Adèle a făcut un copil din același motiv pentru care s-a și măritat. Ca să aparțină lumii și să se protejeze de orice diferență de ceilalți”) - Adèle este în căutarea propriului sine, este într-o negare continuă, dar în același timp își dă seama cât de imposibil este să lupți cu propria-ți natură interioară. Cât de greșit este să fii împotriva acesteia și să nu o accepți. Bineînțeles, există oameni obsedați de plăcerea sexului, care depind de aceasta, oameni lacomi de trupul altuia, pentru care fericirea se livrează în această formă. Dar totuși cred că această carte ar fi putut fi dusă la un alt nivel, la un erotism mult mai subtil și elegant. E simpla și sincera mea părere; cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă această idee ar fi fost fructificată mai profund, poate chiar liric. Însă Adèle rămâne o „eroină tragică”, una care nu reușește să-și găsească locul în această lume în care, parcă obligată, a intrat, iar acum este mult prea târziu ca să se retragă și să se simtă „acasă”!

„Erotismul îmbrăca totul. Masca platitudinea, vanitatea lucrurilor. Dădea substanță după-amiezilor sale de liceană, aniversărilor zilelor de naștere și chiar reuniunilor de familie, unde se găsește mereu câte un unchi bătrân care să se holbeze la sânii tăi. Căutarea asta abolea toate regulile, toate codurile. Făcea imposibile prieteniile, ambițiile, orarele.”

Cred, totuși, că În grădina căpcăunului este o carte care ar prinde mult mai bine unui anumit tip de public - și nu jignesc pe nimeni când spun asta, nu vreau ca cineva să se simtă ofensat. Vreau să spun că este un gen de carte pe care trebuie să-l simți, să-l rumegi și căruia să-i oferi timp, să ai răbdarea necesară pentru a fi atent la tot ce face Adèle și la tot ce gândește aceasta. Să-i analizezi comportamentul și, abia după, să-l treci prin sită și să-ncerci s-o descoși; eu, unul, n-am avut răbdarea necesară, în primul rând din cauza faptului că este un personaj de care nu m-am putut apropia, deci pe care chiar n-am vrut să-l înțeleg. Nu e vorba de „a justifica” ceea ce face ea, pentru că nu e nimic condamnabil, care să presupună „o justificare” - dar știu că dincolo de acțiunile ei se află mult mai mult decât dorința sui generis a plăcerii. Mult mai multe straturi trebuie date deoparte înainte de a-i descoperi și numi profunzimile. 

„(...) Își imaginează că bărbații vin unul după altul, împingându-și membrul în interiorul pântecului ei, întorcând-o din față în spate, până ce vor smulge suferința, până ce vor face să tacă teama cu care e căptușit interiorul ei. (...) Ar vrea ca toată lumea din încăperea asta să bea de pe corpul ei, s-o scupe, să ajungă până la măruntaiele ei și să le smulgă, până ce nu va mai fi decât o bucată de carne moartă.”

Voi ați citit vreo carte scrisă de Leïla Slimani? Din câte știu, Cântec lin este destul de populară, fiindcă am auzit adesea multe lucruri în legătură cu acest roman. De altfel, ați citit și alte cărți de acest gen? Am înțeles că Anaïs Nin este una dintre autoarele cele mai vocale atunci când vine vorba de literatura cu nuanțe erotice - n-am citit nimic scris de ea, dar o voi face în viitorul apropiat. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Pandora M pentru această carte, În grădina căpcăunului, scrisă de Leïla Slimani, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru, cu spor.

Idila hipnotizatoarei, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 544

Traducere: Monica Vlad

Liane Moriarty (n. 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima povestire, dar ține minte perfect primul contract: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-și va publica prima carte. A debutat cu romanul Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney. De atunci, a mai publicat șapte romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste 14 milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte, Ultima aniversare și Nouă străini.

„M-am gândit, ce viață frumoasă și liniștită trebuie să fie. Să stai în fiecare zi în această cameră extraordinară, scăldându-te în lumina aceasta mișcătoare. Fără e-mail-uri care să-ți umple ecranul calculatorului. Fără apeluri telefonice furioase care să-ți umple creierii. Fără întâlniri sau tabele. Îi puteam simți fericirea. Iradia din ea, dulceagă, precum un parfum ieftin; nu că ea s-ar fi dat vreodată cu un parfum ieftin. Am simțit gustul acru al invidiei în gură și am luat o bomboană de ciocolată ca să-l alung.”

Ellen O’Farrell practica hipnoza în cabinetul său amenajat într-o casă elegantă pe care a moștenit-o de la bunicii ei, aflată la malul mării. Are o viață împlinită, dar un istoric sentimental tumultuos. E împăcată cu asta, însă cochetează și cu ideea unei relații de lungă durată. Ceea ce o face să fie optimistă atunci când îl cunoaște pe Patrick. E atrăgător, singur, are o slujbă și, cel mai important, pare că atracția e reciprocă. Și vine momentul de care Ellen se teme cel mai tare: Patrick vrea o discuție serioasă. Pregătită pentru ce e mai rău, Ellen rămâne plăcut surprinsă: află că fosta iubită a lui Patrick îl hărțuiește. I se pare interesant că are o legătură amoroasă cu un bărbat atât de dorit și e nerăbdătoare să afle cât mai multe despre acea femeie. De fapt, i-ar plăcea să o întâlnească. Însă lucrul pe care Ellen nu-l știe este că întâlnirea lor a avut deja loc.

„În cele din urmă, hipnotizatoarea se lăsă pe spate în fotoliu, zâmbi și îmi zise:

- Și spune-mi, de ce ești astăzi aici?

Bineînțeles, răspunsul meu la această întrebare n-a fost sută la sută sincer.”

Și eu am citit și toate celelalte romane scrise de Liane Moriarty, așa că acum, că l-am citit și pe acesta, vă întreb cu toată seriozitatea de care poate da dovadă un cititor înnebunit după cum scrie Moriarty: „eu cu cine votez”? Ce mă fac? Și-așa am început să recitesc cărțile ei, în așteptarea acestui roman; hai, haide odată, doamnă Moriarty, cu Apples never fall (roman în lucru, încă). Credeți-mă, când am văzut că prietenii de la Editura Trei au tradus, în sfârșit, acest roman, efectiv am avut ceea ce eu numesc un moment. Și, să nu vă mai spun, când am pus mâna pe el (cam imediat după ce am văzut pe site că a fost tradus), n-am făcut nimic altceva decât să brutalizez romanul pe care-l citeam deja, doar pentru a ajunge să citesc Idila hipnotizatoarei. Pentru că eu și Moriarty avem o relație toxică - am nevoie de cum și ce scrie ea, am nevoie de personajele pe care le creează, am nevoie de poveștile pe care le livrează și de tot ce scriitura acestei autoare îmi oferă - emoții, stări, nervi, orice, orice. Pentru că, cel din punctul meu de vedere, Liane Moriarty scrie teribil de bine, teribil de fain. 

„Voi alege momentul perfect pentru a-i anunța că și eu am venit. El va fi furios, însă este în regulă. Îi prefer furia, decât indiferența. Prefer să țipe la mine decât să nu exist deloc.”

M-am îndrăgostit de autoare încă de când am citit romanul Secretul soțului - primul roman scris de Liane Moriarty pe care l-am citit (recenzia o găsiți AICI, e una foarte veche, de pe când abia mă apucasem de bloggerit). Au urmat Marile minciuni nevinovate (recenzia AICI), care alături de Ultima aniversare (recenzia AICI), se încadrează în topul preferințelor. Și Nouă străini (recenzia AICI) și Când vina ne desparte (recenzia AICI) mi-au plăcut, iarăși, extraordinar de mult. Am citit și Am uitat să fim fericiți, dar nu am recenzat-o, pentru că o luasem cu mine într-o vacanță și, ulterior, am uitat să-i mai scriu și o recenzie. Dar am o vagă bănuială aproape certă că o voi citi în viitorul apropiat, în așteptarea celuilalt roman semnat de Moriarty; însă, pe moment, mi-am luat porția savuroasă de scriitură „moriartistă” citind această carte care, recunosc, nu e cea mai bună carte a ei, mi-a oferit tot ce-am putut vrea de la o carte: Moriarty nu scrie thrillere, în general, ci cărțile ei se încadrează mai mult într-un gen de ficțiune pe care, da, nu l-aș putea încadra într-o anumită tagmă - scriitura ei scapă de încadrarea limitantă, riguroasă într-un anumit gen. N-aș putea spune că romanele ei sunt thrillere - însă există și elemente de thriller. N-aș putea spune că sunt polițiste - deși, în Marile minciuni nevinovate, avem parte de o anchetă. N-aș putea spune că nu sunt cărți dramatice - o, de fapt, cred că au dramă din plin. Și-mi place la nebunie felul în care dramele personajelor le dictează acestora, într-un fel, viața. 

„Nu poate. Nu mă poate șterge pur și simplu din toate amintirile lui și să mă înlocuiască cu altă femeie. (...) Trebuia să fiu acolo. Trebuia ca el să știe că și eu sunt acolo. Eu voi fi întotdeauna acolo.”

Pentru mine, Moriarty are personaje memorabile și livrează situații pe care le-ai putea întâlni, oricând, în viața de zi cu zi. Scrie real, autentic, și are un simț extraordinar de efervescent al psihologiei umane. Spre exemplu, în Idila hipnotizatoarei avem parte de un triunghi amoros destul de interesant - bine, faptul că cineva este exclus din acest triunghi nu prea contează, dar te prinde această treabă: Ellen se îndrăgostește de Patrick, de fapt, Patrick se îndrăgostește de Ellen, oricum, amândoi se îndrăgostesc și par a fi fericiți, după ce se cunosc pe un site online de dating; dar, la un moment dat, în scenă apare cineva interesant, o anumită Saskia, o fostă iubită (aproape soție) de-a lui Patrick, care îl hărțuiește și-l urmărește, nelăsându-l să-și vadă de viața lui (și, la rândul ei, incapabilă să-și vadă de propria viață). De-aici, se-ajunge la un uragan intens și puternic de emoții și întâmplări din ce în ce mai bizare, în care lipsa intimității capătă conotații deosebit de periculoase. După cum am putut observa, de obicei romanele lui Moriarty se învârt obsesiv în jurul unei întâmplări centrale (intrigă conturată astfel mai ales în Marile minciuni nevinovate sau Când vina ne desparte) - în romanul de față, intriga se conturează încă de la început: hărțuitoarea (de data aceasta, o femeie, pentru că și ele pot să hărțuiască) care nu se poate rupe de fostul ei iubit; dacă ea nu a putut fi fericită cu el, atunci nimeni nu poate fi. Și totuși, pe măsură ce înaintezi în lectură și descoperi perspectiva Saskiei asupra situațiilor și a întâmplărilor (narațiunea alternează între două perspective - cea obiectivă, a autoarei, și cea subiectivă, a Saskiei - bineînțeles, în cele din urmă tot a lui Moriarty), îți dai seama că poate a fost destul de nedrept să o judeci și chiar s-o urăști. Trebuie să recunosc, m-a enervat la culme Saskia aceasta, dar în cele din urmă am ajuns să-mi schimb într-o măsură părerea. Evident, nicio faptă nu este îndeajuns de potrivită pentru a justifica suferința pe care o poți provoca cuiva, nu?

„- Ea nu va pleca niciodată, zise Patrick. Dacă te căsătorești cu mine, va trebui să accepți că ea face parte din pachet. Fiul meu. Maică-mea. Taică-meu. Fratele meu. Hărțuitoarea mea.”

Deși este un roman care ar putea fi considerat plictisitor, la modul că „nu se întâmplă nimic”, trebuie să spun că este un roman care de fapt atinge niște teme destul de sensibile: hărțuirea, criza vârstei, familia și instabilitatea, teme destul de interesante și, după părerea mea, care trebuie abordate cu grijă, fără să riști să provoci controverse. Și sunt de părere că Moriarty reușește deosebit de bine să facă față și să livreze cititorului un roman puternic, real și bine, bine scris. Să-i ofere personaje pe care să le iubească, cu care să empatizeze și personaje de care să nu își dorească să se apropie; să dea peste cap ceea ce știai despre cineva și să îți schimbe coordonatele în ceea ce privește ceea ce credeai despre altcineva. Pentru mine, la Moriarty plăcerea enormă sunt personajele, dincolo de scena în care sunt puse. Personaje convingătoare, delicioase, care îmi creează stări și mă animă, mă fac să râd sau să mă emoționez, personaje reale care oricând ar putea releva caracterul unui prieten pe care îl ai, al unui membru din familie, al cuiva drag - după cum am spus, stăpânește deosebit de bine psihologia umană și știe cum să fructifice acest talent. Acum, că scriu această recenzie, n-aveți idee cât de mult îmi doresc să (mai) citesc o carte scrisă de ea. Moriarty creează dependență - am zis-o!

„Ellen fu cuprinsă de o minunată ușurare. Acum, că nu i se dădeau papucii, era brusc clar pentru ea cât de mult îl plăcea, cât de mult spera ca această relație să funcționeze, cât de mult permisese, de fapt, cuvintelor «M-aș putea îndrăgosti de el» să-i treacă prin minte, în timp ce-și aplica rimelul pe gene. Motivul pentru care fusese atât de nebunește de fericită astăzi nu era starea vremii sau terciul de ovăz ori știrile de la televizor. Motivul fusese el.”

N-aș mai putea spune altceva. Nu vă spun că vă recomand acest roman, pentru că nu vi-l recomand doar pe acesta, ci oricare dintre cele șase scrise de Liane Moriarty și traduse la noi. Abia aștept, nu mai am răbdare, să apară și celălalt roman, cred că încă în lucru, Apples never fall, și sper ca după acesta să mai urmeze și altele și altele și altele. Pentru mine, Moriarty este una dintre cele mai bune autoare contemporane, și poate sună fantezist și pios, dar chiar îmi oferă tot ce am nevoie de la o carte care să mă tulbure și să îmi placă! Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Trei pentru această carte, Idila hipnotizatoarei, pe care îl găsiți AICI. Voi l-ați citit sau ați citit ceva scris de Moriarty? Dacă da, sunt curios care este părerea voastră. Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor!